ICCJ. Decizia nr. 2827/2013. Penal. Infracţiuni privind circulaţia pe drumurile publice (O.U.G nr. 195/2002). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2827/2013
Dosar nr. 6581/1/2012
Şedinţa publică din 23 septembrie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza actelor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 346 din 7 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, inculpatul T.C. a fost condamnat la 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen.
În conformitate cu disp. art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 6 luni, potrivit disp. art. 82 alin. (1) C. pen.
S-a atras atenţia inculpatului asupra disp. art. 83 alin. (1) C. pen. şi s-a făcut aplicarea disp. art. 71 alin. (5) C. pen. cu referire la art. 71 alin. (1) şi (2), art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza disp. art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă, a reţinut, pe baza probelor administrate, următoarea situaţie de fapt:
În după-amiaza zilei de 8 septembrie 2009, în timp ce conducea autoturismul proprietate personală marca D. cu nr. de înmatriculare X pe strada 13 Decembrie din Găeşti, inculpatul a lovit din spate autovehiculul W.T. cu nr. de înmatriculare Y, condus de către D.L.
Cei doi conducători auto au fost testaţi cu aparatul etilotest la sediul Poliţiei Găeşti. Inculpatul T.C. a fost depistat cu o alcoolemie de 0,43 mg/l alcool pur în aerul expirat, fiind condus ulterior la Spitalul Găeşti unde i-au fost recoltate două probe de sânge, prima la orele 1720, iar cea de-a doua la 1820. Potrivit buletinului de analiză toxicologică nr. 631 din 9 septembrie 2009 întocmit de Serviciul de Medicină Legală Dâmboviţa, inculpatul a avut o alcoolemie de 1,20‰ la orele 1720, şi de 1,0‰ la orele 1820.
În prima declaraţie dată în faţa reprezentanţilor poliţiei, inculpatul a susţinut că în ziua de 8 septembrie 2009, la orele 1100 - 1130, a consumat în domiciliu 200 g ţuică de 30° după care a mâncat, în jurul orelor 1530 plecând cu autoturismul proprietate personală marca D. în oraşul Găeşti la obor. Întrucât nu a păstrat distanţa regulamentară, pe strada 13 Decembrie, a intrat în autoturismul care circula în faţa sa. La momentul impactului se afla singur în autoturism, iar în urma testării s-a constatat că avea o alcoolemie de 0,43 mg/l alcool pur în aerul expirat. De asemenea, şi în declaraţiile ulterioare, inculpatul a arătat că în ziua de 8 septembrie 2009 consumase alcool înainte de a se urca la volan, însă şi-a modificat susţinerile referitoare la intervalul orar în care ar fi băut, tipul băuturii, cantitatea acesteia, precum şi la nivelul concentraţiei băuturii consumate.
Totodată, prima instanţă a constatat că nu sunt reale afirmaţiile inculpatului potrivit cărora deplasarea sa cu autoturismul pe raza oraşului Găeşti la data de 8 septembrie 2009 ar fi fost determinată de faptul că fiicei sale i s-ar fi făcut rău, fiind nevoit să o transporte la spital, martora D.L. confirmând în depoziţia făcută la data de 8 septembrie 2009 că inculpatul era singur în autoturism la data producerii evenimentului rutier în care a fost implicată.
Cu excepţia aspectelor anterior arătate, asupra cărora inculpatul a oscilat şi pe care le-a nuanţat succesiv, modificându-le în declaraţiile date ulterior celei din 8 septembrie 2009, instanţa de fond a constatat că susţinerile acestuia s-au coroborat cu declaraţiile martorelor D.L. şi N.M.J., cu procesul-verbal întocmit de către agenţi de poliţie din cadrul Poliţiei oraşului Găeşti, cu buletinul de examinare clinică întocmit la data de 8 septembrie 2009, cu buletinul de analiză toxicologică - alcoolemie nr. 631 din 9 septembrie 2009 întocmit de către Serviciul de Medicină Legală Dâmboviţa, toate probele enumerate confirmându-i vinovăţia.
Instanţa de fond a înlăturat depoziţia martorei C.M., care a relatat împrejurări nereale, contrazise de celelalte probe administrate în cauză. Totodată, instanţa nu a dat eficienţă apărării inculpatului potrivit căreia prelevarea primei probe de sânge s-ar fi făcut la un interval mai mare de timp decât cel prevăzut de lege, implicit întârziindu-se şi la prelevarea celei de-a doua probe, situaţie de natură să denatureze rezultatele atestate în cuprinsul buletinului de analiză toxicologică alcoolemie, având în vedere în acest sens că, potrivit art. 6 lit. d) din Norma metodologică privind prelevarea probelor biologice în vederea stabilirii intoxicaţiei etilice şi a stării de influenţă a produselor ori substanţelor stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare acestora asupra comportamentului conducătorilor de autovehicule şi tramvaie din 10 aprilie 2006, aprobată prin Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 376/2006, "prima prelevare se efectuează de preferinţă într-un interval de timp de până la 30 de minute de la producerea evenimentului care a determinat solicitarea prelevării de sânge", activităţile menţionate stând sub semnul celerităţii. Or, procesul-verbal întocmit de Poliţia oraşului Găeşti la 8 septembrie 2009 a atestat că accidentul din 8 septembrie 2009 a fost produs de către inculpat în jurul orelor 1620, prelevarea primei probe de sânge făcându-se după un interval de timp de aproximativ o oră, care însă nu este de natură să modifice rezultatele analizei toxicologice-alcoolemie efectuată în cauză, articolul invocat făcând vorbire despre o perioadă preferabilă, în situaţia concretă din cauză prelevarea primei probe de sânge efectuându-se inculpatului la un interval de timp apropiat de cel reclamat de textul invocat. De altfel, s-a arătat că articolul care reglementează procedura prelevării probelor de sânge unei persoane nu conţine nicio sancţiune pentru depăşirea timpului de recoltare stabilit în mod aproximativ, cu doar 30 de minute - situaţie constatată în cauza dedusă judecăţii.
A apreciat instanţa de fond că nu-şi poate însuşi rezultatele raportului de expertiză medico-legală nr. 1385/1/2011 privind interpretarea retroactivă a alcoolemiei, întocmit de Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici", determinat de faptul că, aşa cum s-a şi menţionat în cuprinsul acestuia, pe de o parte, ele au doar o valoare strict teoretică, neavând valoare certă sub aspect medico-legal, iar pe de altă parte, există o neconcordanţă în ambele variante, între alcoolemia teoretică rezultată din datele de consum şi valorile certe stabilite la analiză, concluzia fiind că a fost vorba despre un consum de băuturi alcoolice mai mare decât cele declarate, în ambele variante. S-a mai menţionat că, în situaţia expusă, nu se poate spune că ar exista un dubiu care profită inculpatului întrucât valoare indubitabilă de probă ştiinţifică obiectivă şi care exprimă îmbibaţia alcoolică reală este numai cea determinată prin analiza sângelui din momentul prelevării. De altfel, schimbarea repetată de către inculpat a parametrilor în funcţie de care a fost calculată în mod retroactiv alcoolemia pe care a avut-o la data de 8 septembrie 2009, demonstrează doar încercarea acestuia de a i se stabili un nivel al alcoolemiei sub limita de la care fapta constituie infracţiune.
În drept, judecătorul fondului a apreciat că fapta inculpatului T.C. de a conduce pe drumurile publice (pe traseul Mogoşani - Găeşti), autoturismul proprietate personală marca D. cu nr. de înmatriculare X, în după amiaza zilei de 8 septembrie 2009, având o alcoolemie de 1,20‰, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de disp. art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, text de lege în baza căruia a procedat la condamnarea acestuia, ţinând seama la individualizarea pedepsei de criteriile generale prev. de art. 72 C. pen.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel inculpatul T.C., care a criticat, în esenţă, hotărârea în privinţa interpretării probelor prin care s-a stabilit alcoolemia, susţinând că, deşi s-a încuviinţat efectuarea unei expertize privind calculul retroactiv al alcoolemiei de I.N.M.L. Mina Minovici, iar una dintre variante a indicat o alcoolemie de 0,8‰ în creştere, instanţa nu a mai apreciat-o valabilă, înlăturând-o sub pretextul că rezultatul său a fost teoretic. Totodată, s-a criticat soluţia de condamnare pe motivul că nu s-a ţinut cont de faptul că inculpatului i-au fost recoltate probe de sânge după trecerea unui interval de maxim 30 de minute, contrar normelor ANRE, apreciind că soluţia corectă era de achitare a inculpatului. Totodată, s-a solicitat instanţei de apel să dea o eficienţă mai mare circumstanţelor personale ale inculpatului, acesta fiind agent de poliţie, având 2 copii în întreţinere şi având încheiate contracte de credit, iar în acea zi a mers cu copilul său la doctor. Concluzionând, faţă de atitudinea de recunoaştere a faptei pe care a avut-o inculpatul, s-a solicitat admiterea apelului şi aplicarea unei sancţiuni administrative.
Prin Decizia penală nr. 36 din 28 februarie 2012, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul T.C. şi l-a obligat pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a decide astfel, Curtea de apel a constatat, în esenţă, că prima instanţă a reţinut, în mod corect, situaţia de fapt şi a stabilit vinovăţia inculpatului pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptei comise de acesta încadrarea juridică corespunzătoare. Totodată, instanţa de apel a apreciat că judecătorul fondului a stabilit o încadrare juridică adecvată stării de fapt reţinute şi dispoziţiilor legale ce reglementează fapta dedusă judecăţii şi a individualizat şi aplicat pedeapsa cu respectarea dispoziţiilor art. 72 şi art. 52 C. pen. De asemenea, s-a arătat că toate criteriile de apreciere a gradului de pericol social, atât cele prevăzute în art. 18 C. pen. cât şi cele reglementate în art. 181 alin. (2) C. pen., analizate în raport de fapta dedusă judecăţii, nu converg la constatarea lipsei pericolului social specific infracţiunii pentru care a fost condamnat social. Aspectul referitor la activitatea profesională a inculpatului, precum şi celelalte circumstanţe personale, s-a apreciat că pot şi au fost valorificate prin reţinerea circumstanţelor atenuante în favoarea inculpatului, însă ele nu au putut exclude gradul de pericol social al faptei săvârşite.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs inculpatul T.C., care a criticat hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie.
A solicitat achitarea în baza art. 10 lit. b) C. proc. pen., deoarece rezultatele expertizelor medico-legale sunt contradictorii, iar fapta săvârşită este contravenţie şi nu infracţiune. În subsidiar, a solicitat achitarea în baza art. 181 C. pen., întrucât fapta nu prezintă pericol social.
Au fost invocate cazurile de casare prev. de art. 3859 pct. 9, 171 şi 20 C. proc. pen., ultimul apreciindu-se că este incident ca urmare a intervenirii unei legi penale mai favorabile, respectiv a art. 3201 din Legea nr. 202/2010.
Înalta Curte, analizând decizia prin prisma cazurilor de casare invocate a constatat următoarele:
Cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 20 C. proc. pen., constând în intervenirea unei legi penale mai favorabile nu este incident în cauză, deoarece inculpatul nu a explicat în ce constă legea penală mai favorabilă, neexistând în Legea nr. 202/2010 un articol cu numărul 320, aşa cum a indicat recurentul.
Deşi inculpatul a invocat faptul că s-au obţinut rezultate diferite ale alcoolemiei în expertizele efectuate în cauză şi a solicitat constatarea că fapta săvârşită este contravenţie şi nu infracţiune, Înalta Curte a reţinut că în niciuna din aceste expertize valoarea alcoolemiei stabilite nu a fost sub 0,80‰, astfel încât nu se poate vorbi de existenţa doar a unei contravenţii, fiind îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii de conducere pe drumurile publice sub influenţa băuturilor alcoolice.
În ceea ce priveşte procedura de recoltare a probelor biologice, deşi inculpatul a arătat că s-au comis abuzuri grave, instanţa de recurs a constatat că pretinsele abuzuri se referă doar la momentul recoltării, anume că aceasta nu a fost efectuată în 30 de minute de la depistare. În mod corect a arătat instanţa inferioară că acest interval de timp de 30 de minute prevăzut de lege este unul din recomandare şi depăşirea lui nu poate atrage nulitatea probei.
În ceea ce priveşte solicitarea inculpatului de a dispune achitarea în baza art. 181 C. pen., s-a constatat că circumstanţele reale şi personale în care a fost comisă fapta nu pot atrage constatarea inexistenţei pericolului social. Astfel, inculpatul a consumat o cantitate mare de băuturi alcoolice, după care, fără a avea o urgenţă, a condus autoturismul pe drumurile publice, pe o distanţă mare, în condiţii de trafic intens, producând un accident.
Având în vedere aceste considerente, prin Decizia penală nr. 3144 din 4 octombrie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 764/120/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.C. împotriva Deciziei penale nr. 36 din 28 februarie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi l-a obligat pe recurent la plata sumei de 450 RON cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva Deciziei penale nr. 3144 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 764/120/2011 contestatorul T.C. a formulat cerere de contestaţie în anulare.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 16 octombrie 2013 sub nr. 6581/1/2012.
În motivarea contestaţiei, s-a arătat că, deşi avea această obligaţie potrivit legii, instanţa de recurs nu a procedat la audierea inculpatului, fiind, astfel, incident cazul prevăzut de art. 386 lit. e) C. proc. pen.
Examinând în principiu contestaţia în anulare formulată în temeiul art. 386 lit. e) C. proc. pen., Înalta Curte constată că este inadmisibilă.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii şi nulităţi relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în care titularii acesteia o pot formula, contribuind astfel la consolidarea principiului stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive.
Tocmai caracterul de cale extraordinară a contestaţiei în anulare constituie o garanţie că această cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui şi oricând de înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătoreşti definitive.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f) - i1), cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;
e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (1).
Totodată, legea procesuală reglementează subiecţii de drept care au legitimitate procesuală activă în art. 387 C. proc. pen., termenul de introducere a cererii în art. 388 şi instanţa competentă a o soluţiona în art. 389 C. proc. pen.
Dispoziţiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen. prevăd elementele supuse analizei instanţei de judecată în examinarea admisibilităţii în principiu a unei cereri de contestaţie în anulare, respectiv termenul în care cererea a fost formulată, motivele invocate, care trebuie să se subsumeze celor expres şi limitativ prevăzute de lege, şi necesitatea depunerii sau invocării de dovezi în sprijinul contestaţiei.
Admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie în anulare presupune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc. pen., în caz contrar contestaţia urmând a fi respinsă, ca inadmisibilă.
Raportând consideraţiile teoretice anterior expuse cauzei de faţă, se constată că cererea adresată instanţei, deşi este formal întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. e) C. proc. pen., nu realizează condiţiile legale de admisibilitate în principiu prevăzute de art. 391 C. proc. pen.
Potrivit art. 38514 alin. (11) C. proc. pen., cu ocazia judecării recursului, instanţa este obligată la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispoziţiilor cuprinse în Partea specială, Titlul II, Capitolul II, atunci când acesta nu a fost ascultat la instanţele de fond şi apel, precum şi atunci când aceste instanţe nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare.
Astfel, rezultă că în cazul în care prima instanţă sau instanţa de apel sau ambele instanţe au pronunţat o hotărâre de achitare a inculpatului, instanţa de recurs este obligată să procedeze la audierea acestuia.
Interpretarea dată acestei norme procedurale este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, stabilită în aplicarea art. 6 parag. 1 şi 3 lit. c) şi d) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu atât mai mult cu cât calea de atac a recursului permite, în acest caz, instanţei de recurs să analizeze chestiunea vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului.
În speţă, instanţa de fond a pronunţat o soluţie de condamnare şi nu de achitare, contestatorul T.C. fiind condamnat de Tribunal la o pedeapsă 6 luni închisoare, hotărâre ce a fost menţinută de instanţa de apel şi de instanţa de recurs.
Din verificarea actelor dosarului, rezultă că instanţa de fond a procedat la ascultarea inculpatului T.C., care a fost asistat de apărător ales. Astfel, din încheierea de la termenul din 23 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în Dosarul nr. 724/120/2011, reiese că instanţa de fond a luat act că inculpatul T.C. nu a solicitat să-i fie aplicate dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. şi, fiind ascultat, în conformitate cu dispoziţiile art. 323 C. proc. pen., acesta şi-a menţinut declaraţiile anterioare, arătând că "rezultatul alcoolemiei reţinut în cuprinsul rechizitoriului este unul exagerat, în raport de cantitatea de alcool pe care a consumat-o anterior efectuării testelor, în ziua de 8 septembrie 2009 - 200 ml de ţuică de 40°, după ce a mâncat, în jurul orelor 1545 - 1600", declaraţia sa fiind consemnată, semnată şi ataşată la dosarul cauzei.
De asemenea, din partea introductivă a Deciziei penale nr. 36 din 28 februarie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, rezultă că, fiind întrebat de instanţa de control judiciar dacă doreşte să dea o nouă declaraţie, contestatorul T.C., în calitate de apelant inculpat, a precizat că nu doreşte să dea o nouă declaraţie şi îşi menţine declaraţiile date anterior (Decizia penală nr. 36 din 28 februarie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi dosarul instanţei de apel).
Din partea introductivă a Deciziei nr. 3144 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală rezultă că recurentul inculpat T.C. prezent în instanţă, a fost asistat de apărător ales, avocat N.P.D. şi nu s-a solicitat audierea acestuia nici de către apărătorul său şi nici personal de către inculpat.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că, în mod justificat, instanţa de recurs nu a procedat la ascultarea inculpatului T.C., nefiind îndeplinite ipotezele impuse de dispoziţiile art. 38514 alin. (11) C. proc. pen., deoarece în cauză nu a fost pronunţată o soluţie de achitare, ci o soluţie de condamnare în fond, soluţie ce a fost menţinută de instanţa de apel şi de instanţa de recurs. Pe de altă parte, inculpatul a fost audiat în faţa instanţei de fond, iar în faţa instanţei de apel acesta nu a mai dorit să dea declaraţie.
Faţă de aceste considerente, constatând că, la dosar, nu există şi nu s-au depus dovezi în sprijinul motivului invocat, în baza art. 391 alin. (1) raportat la art. 386 lit. e) C. proc. pen., Înalta Curte urmează a respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul T.C. împotriva Deciziei penale nr. 3144 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 764/120/2011.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul T.C. împotriva Deciziei penale nr. 3144 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 764/120/2011.
Obligă recurentul contestator la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 septembrie 2013.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 2800/2013. Penal. Cerere de contopire a... | ICCJ. Decizia nr. 2839/2013. Penal. Luare de mită (art. 254... → |
|---|
