ICCJ. Decizia nr. 2871/2013. Penal

Decizii penale ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2871/2013

Dosar nr. 15362/1/1/2006

Şedinţa publică din 25 septembrie 2013

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 44/PI/2006, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 13216/P/2002, în baza art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi a art. 13 C. pen. rap. la art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul L.N.I., la o pedeapsă de 1 (un) an şi 6 (şase) luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată.

În baza art. 42 din Legea nr. 82/1991 - rep. (fost art. 37 din Legea nr. 82/1991) rap. la art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 1 alin. (2) C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 1 (un) an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual.

S-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., în limitele art. 71 C. pen. ca pedeapsă accesorie.

S-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 2 ani ca pedeapsă complementară.

În baza art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. rap. la art. 124 C. pen. s-a constatat îndeplinit termenul prescripţiei speciale pentru ambele infracţiuni.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului L.N.I., pentru infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1)-5 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. prin schimbarea încadrării juridice în condiţiile art. 334 C. proc. pen. din art. 215 alin. (1) - (4) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. pentru suma de 1.034.868,3720 lei.

Instanţa a lăsat nesoluţionată latura civilă a cauzei pentru suma de 1.034.868,3720 lei.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului L.N.I., pentru contravenţia prev. de art. 272 lit. b) din Legea nr. 297 /2004 - modificată, care a abrogat O.U.G. nr. 28/2002 şi care a abrogat Legea nr. 52/1994 privind infracţiunea de intermediere de valori, fără autorizaţia C.N.V.M., prev. de art. 114.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului L.N.I., pentru infracţiunea de folosire cu rea credinţă a creditului societăţii, prev. de art. 272 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 - rep. (fost art. 266 alin. (2)).

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului L.N.I., pentru infracţiunea de dobândire în contul societăţii la un preţ superior valorii efective prev. de art. 272 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 - rep. (fost art. 261 alin. (1)).

Instanţa a lăsat nesoluţionată latura civilă a acestor două infracţiuni.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului pentru infracţiunea de bancrută frauduloasă prev. de art. 143 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 85/2006 cu aplicarea art. 13 C. pen. rap. la art. 282 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 -rep. în anul 2004.

Instanţa a lăsat nesoluţionată latura civilă a cauzei pentru suma de 300.161,3124 lei.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului pentru infracţiunea de spălare de bani prev. şi ped. de art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen. rap. la art. 23 din Legea nr. 21/1999.

Instanţa a lăsat nesoluţionată latura civilă a cauzei pentru suma de 943.200 lei.

În baza art. 14 C. proc. pen., 16 C. proc. pen., 346 C. proc. pen. rap. la art. 19 alin. (4) C. proc. pen. s-a respins ca inadmisibilă constituirea de parte civilă a A.V.A.S.-D.G.F.P.S. Timiş.

Pentru a pronunţa această sentinţă penală prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul nr. 67/PA/19 decembrie 2002 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, înregistrat la Tribunalul Timiş sub nr. 13216/P/2002, inculpatul L.N.I. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală, prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., înşelăciune, prev. de art. 215 alin. (1), (4) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., folosirea cu rea credinţă a creditului societăţii comerciale, prev. de art. 266 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, fals prev. de art. 37 din Legea nr. 82/1991, rap. la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., bancrută frauduloasă prev. de art. 276 lit. b) din Legea nr. 82/1990, dobândirea în contul societăţii de acţiuni ale altor societăţi, la un preţ pe care îl ştia vândut superior valorii lor efective, prev. de art. 266 pct. 1 din Legea nr. 31/1990, intermediere de valori fără autorizarea C.N.V.M., prev. de art. 114 din Legea nr. 52/1994 şi spălare de bani prev. de art. 23 din Legea nr. 21/1999.

În fapt s-a reţinut că inculpatul L.N.I. a fost asociat şi administrator al SC I.I. SRL Timişoara, societate înregistrată la Oficiul Comerţului - Camera de Comerţ şi Industrie Timişoara sub nr. J/35/288/1997 şi deţine codul fiscal nr. R 80449557 principala activitate desfăşurată de Societate fiind comerţul cu ridicata de produse alimentare şi nealimentare - activitate prevăzută în obiectul de activitate al societăţii.

În perioada 13 septembrie - 22 septembrie 2000 şi 09 octombrie -8 noiembrie 2000, inspectorii de specialitate din cadrul M.F.P. - D.G.F.P. Timiş au efectuat un control tehnic la SC I.I. SRL Timişoara constatând că în perioada 1998-1999 aceasta a achiziţionat cantitatea de 10.770.112 kg grâu de la diverse societăţi comerciale, în valoare totală de 7.176.415.362 lei, din care T.V.A. 666.719.262 lei, întocmind note de intrare - recepţie numai pentru cantitatea de 202.812 kg grâu înscrisă în factura din 10 iunie 1999 emisă de SC C.A. SRL Caraş Severin pentru 10.567.300 kg grâu iniţial în perioada ianuarie - decembrie 1998 de la diverse societăţi, nefiind întocmite note de intrare - recepţie. Pentru neîntocmirea notelor de intrare- recepţie a cantităţii de 10.567.300 kg SC I. SRL, încălcând prevederile art. 38 pct. 2 din Legea contabilităţii, a fost sancţionată cu amendă contravenţională în sumă de 50.000.000 lei.

Conform fişelor de inventar întocmite de SC I. SRL la data de 03 decembrie 1999, aceasta trebuia să aibă în stoc cantitatea de 453.490 kg grâu în valoare de 251.419.500 lei, care nu a fost găsită, inculpatul neputând prezenta note justificative, respectiv procese verbale de custodie. În nota explicativă (anexa nr. 19) inculpatul a declarat că această cantitate de grâu nu mai există faptic întrucât 445.490 kg a fost livrată la SC E.T. SRL Bucureşti 8.000 kg la persoana fizică G.V. din localitatea Iablaniţa, jud. Caraş-Severin, fără ca aceasta să întocmească (SC I. SRL) factura fiscală, deficienţă sancţionată de asemenea de către specialiştii din cadrul D.G.F.P. Timiş cu amendă contravenţională.

Aceleaşi organe de control au constatat că SC I. SRL Timişoara nu a calculat, nu a înregistrat în contabilitate şi nu a virat la bugetul statului suma de 38.077.066 lei T.V.A. şi 35.999.545 lei, impozit pe profit aferent contabilităţii de 453.490 kg grâu cumpărat cu suma de 251.419.500 lei şi vândută cu suma de 346.155.145 lei.

Pe baza probatoriului administrat în cauză, prima instanţă a constatat că vinovăţia inculpatului, în raport cu infracţiunile reţinute în seama sa, este dovedită şi a aplicat acestuia pedepse înscrise în dispozitivul sentinţei penale pronunţate.

Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, criticând-o pentru netemeinicie, întrucât nu s-a făcut aplicarea art. 13 C. pen. şi nepronunţarea cu privire la infracţiunea prev. de art. 276 lit. b) din Legea nr. 31/1990, respectiv nu s-a procedat la individualizarea pedepsei, constatându-se numai graţierea executării acesteia şi pentru netemeinicie, întrucât în mod greşit s-au reţinut circumstanţe atenuante în seama inculpatului, şi inculpatul L.N.I., care a criticat-o pentru netemeinicie, întrucât în mod greşit s-a dispus condamnarea sa.

Prin Decizia penală nr. 330/A din 11 octombrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 26451/P/2006, ambele apeluri au fost admise, sentinţa penală apelată a fost desfiinţată şi în rejudecarea cauzei s-a făcut aplicarea art. 13 C. pen., pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74, 76 C. pen., celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate fiind menţinute.

Din considerentele deciziei rezultă că apelul procurorului este fondat cu privire la neaplicarea art. 13 C. pen., întrucât Legea nr. 87/1994 a fost modificată la data de 29 iulie 2003 sub aspectul limitelor de pedeapsă, care au fost agravate. Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, instanţa de control judiciar a reţinut că nu este întemeiat, întrucât decizia penală apelată face vorbire de graţierea pedepsei de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 276 lit. b) din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 76 C. pen., astfel că nu se poate aprecia că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la această faptă.

Cu privire la motivele de netemeinicie a sentinţei penale apelată, constând în greşita reţinere a împrejurărilor ce constituie circumstanţe atenuante, prev. de art. 74, 76 C. pen., instanţa de apel a apreciat ca neîntemeiate criticile formulate, avându-se în vedere comportarea sinceră a inculpatului în cursul procesului, precum şi lipsa antecedentelor penale.

Referitor la apelul declarat de inculpat, instanţa de apel a reţinut corect starea de fapt şi încadrarea juridică, iar pedepsele aplicate au fost individualizate cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen.

Împotriva acestei decizii penale au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi inculpatul, reiterând motivele de apel.

Prin Decizia penală nr. 1518 din 20 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 15362/1/2006, ambele recursuri au fost admise, decizia penală recurată şi sentinţa penală nr. 441/PI/20 ianuarie 2006 pronunţată de Tribunalul Timiş au fost casate, iar cauza a fost trimisă pentru rejudecare la Tribunalul Timiş.

Din considerentele deciziei de casare a rezultat că ambele recursului sunt întemeiate pentru următoarele motive:

1) Referitor la motivul de casare invocat de procuror în sensul omisiunii instanţei de a se pronunţa asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare, s-a constatat că acesta este întemeiat, impunându-se reluarea judecăţii.

Astfel, inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriul din 19 decembrie 2002 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, între altele şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 276 lit. b) din Legea nr. 31/1990.

În minuta şi dispozitivul sentinţei penale nr. 44 din 20 ianuarie 2006 a Tribunalului Timiş, în loc să pronunţe condamnarea după reţinerea vinovăţiei inculpatului pentru această infracţiune, instanţa a constatat graţiată pedeapsa de 1 an închisoare aplicată, ceea ce echivalează cu omisiunea rezolvării acţiunii penale conform art. 345 alin. (2) C. proc. pen.

Prin Legea nr. 441 din 27 noiembrie 2006 de modificare şi completare a Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale publicată în M. Of. nr. 955 din 28 noiembrie 2006 s-a introdus art. 282, stabilindu-se că pentru infracţiunile prevăzute în titlul VIII „Contravenţii şi infracţiuni” acţiunea penală se exercită din oficiu.

Din această formulare se poate concluziona că până la introducerea acestui text, acţiunea penală pentru infracţiunile specifice societăţilor comerciale se putea exercita numai în condiţiile art. 155 din Legea nr. 31/1990, care prevede că „acţiunea în răspundere contra fondatorilor, administratorilor şi altor persoane, pentru daune cauzate societăţii prin încălcarea îndatoririlor faţă de societate, aparţine adunării generale” care va decide cu majoritatea prevăzută de art. 112.

Ca atare, s-a apreciat că se impune reluarea judecăţii pentru a se stabili dacă acţiunea penală pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 31/1990 imputate inculpatului prin rechizitoriu a fost exercitată cu respectarea dispoziţiilor art. 155 din acest act normativ, ştiut fiind că, potrivit art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau nu mai poate fi exercitată, dacă lipseşte autorizarea sau sesizarea organului competent ori alte condiţii prevăzute de lege.

Mai este de menţionat ca urmare modificărilor aduse Legii nr. 31/1990 republicată în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004 textele de la Titlul VIII - „Contravenţii şi infracţiuni” au fost renumerotate, astfel că infracţiunile prevăzute de art. 266 pct. 1 şi 2 au devenit după modificări art. 272 pct. 1 şi 2 din lege.

Deşi operaseră aceste modificări, iar legea, după o nouă numerotare a textelor, fusese republicată, nici instanţa de fond, nici cea de apel nu au procedat la aplicarea noilor texte, ceea ce constituie o vădită nerespectare a dispoziţiilor legii.

Mai mult, prin Legea nr. 85 din 5 aprilie 2006 privind procedura insolvenţei publicată în M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006, la cap. V - „Infracţiuni şi pedepse” au fost incriminate, între altele, variante ale infracţiunii de bancrută - simplă şi frauduloasă.

Astfel la art. 143 alin. (2) lit. c) din lege s-a stabilit că fapta persoanei care „înstrăinează, în frauda creditorilor, în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din active” constituie bancrută frauduloasă şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Prin art. 156 alin. (3) din aceeaşi Lege nr. 85/2006 au fost abrogate prevederile art. 282 din Legea nr. 31/1990 (după republicarea legii în 2004) - fost art. 276 care, la lit. b) incriminau bancruta frauduloasă prin „înstrăinarea, în frauda creditorilor, în caz de faliment al unei societăţi, a unei părţi însemnate din active” stabilind că aceasta pedepseşte de la 3 la 12 ani.

Cum noua lege avea un nou conţinut al bancrutei frauduloase şi se referea la starea de insolvenţă a debitorului, iar pedeapsa pentru această infracţiune era mai mică, de la 6 luni la 5 ani, instanţa de fond şi cea de apel erau datoare ca potrivit art. 13 C. pen. să verifice dacă sunt suficiente probe pentru reţinerea acestei infracţiuni şi să aplice legea mai favorabilă.

Aşa fiind, şi pentru acest motiv s-a impus reluarea judecăţii de către instanţa de fond.

Privitor la infracţiunea prevăzută de art. 114 din Legea nr. 52/1994, nici aceasta nu a fost corect reţinută.

Astfel, respectiva lege a fost abrogată prin O.U.G. nr. 28/2002 publicată în M. Of. nr. 238 din 9 aprilie 2002, iar această ordonanţă a fost abrogată prin Legea nr. 297 din 28 iunie 2004 privind piaţa de capital publicată în M. Of. nr. 571 din 29 iunie 2004, lege care de asemenea a suferit modificări ulterioare.

Potrivit art. 272 lit. b) din Legea nr. 297/2004 (care a înlocuit o dispoziţie asemănătoare respectiv art. 178 din O.U.G. nr. 28/2002), constituie contravenţie desfăşurarea oricărei activitate pentru care legea sau reglementările C.N.V.M. impune autorizarea.

Potrivit art. 181 din Legea nr. 297/2004 au fost incriminate ca infracţiuni alte fapte, întrucât infracţiunea imputată inculpatului era prevăzută de art. 114 din Legea nr. 52/1994, iar această lege fusese abrogată de la 9 aprilie 2002, înainte de sesizarea instanţei de fond prin rechizitoriul din 19 decembrie 2002 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, tribunalul investit şi instanţa de control judiciar erau datoare să aplice noile dispoziţii legale pe care nu le-au făcut, pronunţând o soluţie greşită de condamnare a inculpatului.

Ca atare, şi privitor la această faptă s-a impus reluarea judecăţii, urmând a se stabili dacă fapta inculpatului constituie o altă infracţiune ori contravenţie.

În legătură cu infracţiunea de spălare de bani prevăzută de art. 23 din Legea nr. 21/1999, s-a menţionat că şi acest act normativ a fost abrogat prin Legea nr. 656 din 7 decembrie 2002 care, la art. 23 lit. a), a dat o nouă definiţie infracţiunii de spălare de bani.

Cum conţinutul celor două texte era diferit, instanţele erau datoare să aplice, în cazul reţinerii vinovăţiei inculpatului, dispoziţia cea mai favorabilă, conform art. 13 C. pen. Întrucât nu au procedat în acest mod, soluţia pronunţată nu este legală.

În legătură cu toate infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului, s-a reţinut că instanţele erau obligate să verifice apărările inculpatului, în sensul că a înţeles să îşi administreze şi să-şi sporească patrimoniul în modul în care a procedat, că a fost de bună credinţă în raporturile cu partenerii săi, că a efectuat acte de comerţ potrivit uzanţelor cinstite, lucru pe care însă nu l-au făcut preluând, cum s-a mai arătat.

În consecinţă, Curtea, constatând întemeiate motivele de recurs menţionate, a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi inculpatul L.N.I., a casat decizia atacată, cât şi hotărârea primei instanţe şi a trimis cauza la Tribunalul Timiş spre rejudecare.

În fond, după casarea cu trimitere pentru rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. 15362/1/2006, iar prin sentinţa penală nr. 336/PI din 23 aprilie 2008, pronunţată de Tribunalul Timiş, în baza art. 9 alin. (1) lit. b) şi c din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi a art. 13 C. pen. rap. la art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul L.N.I. la o pedeapsă de 1 (un) an şi 6 (şase) luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată.

În baza art. 42 din Legea nr. 82/1991 rep. (fost art. 37 din Legea nr. 82/1991) rap. la art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual.

A interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., în limitele art. 71 C. pen. ca pedeapsă accesorie.

A interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 2 ani ca pedeapsă complementară.

În baza art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. rap. la art. 124 C. pen., a constatat îndeplinit termenul prescripţiei speciale pentru ambele infracţiuni.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului L.N.I., pentru infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1)-(5) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. prin schimbarea încadrării juridice în condiţiile art. 334 C. proc. pen. din art. 215 alin. (1) - (4) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. pentru suma de 1.034.868,3720 lei.

Instanţa a lăsat nesoluţionată latura civilă a cauzei pentru suma de 1.034.868,3720 lei.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatului L.N.I., pentru contravenţia prev. de art. 272 lit. b) din Legea nr. 297/2004 modif., care a abrogat O.U.G. nr. 28/2002 şi care a abrogat Legea nr. 52/1994 privind infracţiunea de intermediere de valori, fără autorizaţia CNVM, prev. de art. 114.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului L.N.I., pentru infracţiunea de folosire cu rea credinţă a creditului societăţii, prev. de art. 272 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 - rep. (fost art. 266 alin. (2)).

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului L.N.I., pentru infracţiunea de dobândire în contul societăţii la un preţ superior valorii efective prev. de art. 272 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 - rep. (fost art. 261 alin. (1)).

Instanţa a lăsat nesoluţionată latura civilă a acestor două infracţiuni.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatului pentru infracţiunea de bancrută frauduloasă prev. de art. 143 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 85/2006 cu aplicarea art. 13 C. pen. rap. la art. 282 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 - rep. în anul 2004.

Instanţa a lăsat nesoluţionată latura civilă a cauzei pentru suma de 300.161,3124 lei.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului pentru infracţiunea de spălare de bani prev. şi ped. de art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen. rap. la art. 23 din Legea nr. 21/1999.

Instanţa a lăsat nesoluţionată latura civilă a cauzei pentru suma de 943.200 lei.

În baza art. 14 C. proc. pen., 16 C. proc. pen., 346 C. proc. pen. rap. la art. 19 alin. (4) C. proc. pen., a respins ca inadmisibilă constituirea de parte civilă a A.V.A.S.-D.G.F.P.S. Timiş.

Pentru a pronunţa această sentinţă penală, Tribunalul Timiş a reţinut că inculpatul a fost din anul 1997 asociat şi administrator unic la SC I.I. SRL Timişoara, având ca obiect de activitate, printre altele, comerţul cu ridicata de produse alimentare şi nealimentare.

În perioada mai 1997-30 septembrie 2000, inculpatul nu a evidenţiat în actele contabile veniturile realizate şi ca urmare s-a diminuat impozitul, taxele şi contribuţia, cu suma totală de 517.639.896,6 lei „fapta constituind infracţiunea de evaziune fiscală”, prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 41 C. pen. S-a mai reţinut că în perioada decembrie 1997 - septembrie 2000, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, prin inducerea în eroare a mai multor societăţi comerciale cu care avea încheiate contracte, inculpatul a dedus T.V.A. şi cheltuieli nedeductibile şi le-a produs acestora un prejudiciu de 10.348.683.720 lei, fapta constituind infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1) şi alin. (4) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

De asemenea, s-a mai reţinut că inculpatul a folosit cu rea-credinţă creditul societăţii, respectiv a folosit din casierie şi conturile societăţii suma totală de 3.001.613.004 lei (2976.126.824+ 26.568.000 lei) pentru a cumpăra de la 3 societăţi comerciale acţiuni în interes personal, fapta constituind infracţiunea prevăzută de art. 266 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

S-a mai stabilit că în cursul anului 2000, după declanşarea procedurii de reorganizare judiciară şi a falimentului prin sentinţa civilă nr. 2870 din 20 aprilie 2000 pronunţată de Tribunalul Timiş, a ridicat din casierie şi conturile societăţii suma de 9.432.000.000 lei, fără a întocmi documente legale, fapta constituind infracţiunea de fals intelectual şi infracţiunea de bancrută frauduloasă prin înstrăinarea în dauna creditorilor a unei părţi importante din active, prevăzută de art. 37 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 276 lit. b) din Legea nr. 31/1990.

Prima instanţă a mai reţinut că, după cumpărarea la 2 februarie 2000 a unui număr de 1.218.610 acţiuni cu suma de 730.166.000 lei, respectiv 600 lei pe acţiune de la SC I.l. SA Caraş Severin la 11 decembrie 2000, inculpatul le-a cesionat către SC I.I. SRL al cărui asociat şi acţionar era cu suma de 13,6 miliarde lei, respectiv cu 11.160.256 lei pe acţiune, cauzând un prejudiciu de 12.186.854.000 lei.

S-a mai apreciat că fapta constituie infracţiunea de dobândire în contul Societăţii de acţiuni de altor societăţi la un preţ pe care îl ştia superior valorii lor efective, în scopul obţinerii unui folos în paguba societăţii, prevăzută de art. 266 pct. 1 din Legea nr. 31/1990.

Instanţa a concluzionat că fapta de cesionare a acţiunilor, arătată fără autorizaţia C.N.V.M., constituie infracţiunea de intermediere de valori fără autorizaţie legală, prev. de art. 114 din Legea nr. 52/1994.

S-a mai reţinut că fapta de a schimba sau transfera valori băneşti, însumând 9.432.000.000 lei provenind din infracţiunea de bancrută frauduloasă constituie infracţiunea de spălare de bani, prev. de art. 23 din Legea nr. 21/1999.

În baza acestei stări de fapt, prima instanţă a constatat vinovăţia inculpatului în raport cu infracţiunile de evaziune fiscală, fals intelectual, a dispus achitarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunilor de intermediere de valori fără autorizaţia C.N.V.M., folosirea cu rea-credinţă a creditului societăţii, bancrută frauduloasă, spălarea banilor şi de încetarea procesului penal pentru săvârşirea infracţiunilor de dobândire în contul societăţii la un preţ superior valorii efective prev. de art. 272 alin. (1) din Legea nr. 31/1991.

Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, inculpatul L.N.I., criticând-o pentru netemeinicie, întrucât în mod greşit s-a dispus condamnarea sa, şi partea civilă D.G.F.P. Timiş, criticând-o pentru netemeinicie, întrucât în mod greşit nu s-au acordat despăgubirile civile în cuantumul solicitat.

Criticile privind nelegalitatea sentinţei penale apelate, formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, se referă la greşita achitare a inculpatului pentru contravenţia prev. de art. 272 lit. b) din Legea nr. 29/2004, nemotivarea în fapt a sentinţei, greşita condamnare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994, pentru ca ulterior să constate împlinirea termenului de prescripţie specială, prev. de art. 124 C. pen., impunându-se încetarea procesului penal în baza prev. art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., rap. la prev. art. 10 lit. g) C. proc. pen.; greşita încetare a procesului penal pentru săvârşirea a două infracţiuni prevăzute de art. 266 pct. 1 şi 2 din Legea nr. 31/1990.

Criticile privind netemeinicia sentinţei penale apelată se referă la greşita achitare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prev. de art. 215 C. pen. şi pentru săvârşirea infracţiunilor de bancrută frauduloasă, respectiv spălare de bani.

Prin Decizia penală nr. 170/A din 18 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 15362/1/2006, în temeiul prevederilor art. 379 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş şi inculpatul L.N.I., împotriva sentinţei penale nr. 336/PI din 23 aprilie 2008, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 15362/1/2006.

S-a desfiinţat sentinţa penală apelată şi rejudecând cauza:

- în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., raportat la prevederile art. 10 lit. g) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului L.N.I., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 lit. „b)” şi lit. „c)” din Legea nr. 241/2003, cu aplicarea prevederilor art. 41 alin. (2) C. pen., art. 13 C. pen., infracţiune în conţinutul căreia intră şi infracţiunea de fals intelectual la legea contabilităţii, prevăzută de art. 42 din Legea nr. 82/1991, raportat la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în cauză fiind împlinit termenul prescripţiei răspunderii penale;

- s-a constatat că infracţiunea de intermediere de valori mobiliare prevăzută de art. 14 din Legea nr. 52/1994 a fost dezincriminată prin Legea nr. 297/2004, constituie contravenţie şi în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la prevederile art. 10 lit. b) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de intermediere de valori imobiliare prevăzută de art. 114 din Legea nr. 52/1994;

- în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., raportat la prevederile art. 10 lit. g) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de folosire cu rea-credinţă a creditului societăţii comerciale prevăzută de art. 272 pct. 2 şi art. 272 pct. 1 (art. 266 pct. 2, respectiv art. 266 pct. 1 din Legea nr. 31/1990 anterior modificării) din Legea nr. 31/1990, constatându-se împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale;

- în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., raportat la prevederile art. 10 lit. b) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva aceluiaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de înstrăinare şi fraudă creditorilor în caz de insolvenţă a debitului şi parte din active prevăzută de art. 143 alin. (2) lit. „c)” din Legea nr. 85/2006.

Au fost menţinute nemodificate celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

În temeiul prevederilor art. 379 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins ca nefondat apelul declarat de partea civilă D.G.F.P. Timiş, împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Curtea de Apel Timişoara a reţinut că în mod greşit prima instanţă a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea prevederilor art. 41 alin. (2) C. pen., întrucât îndeplinindu-se termenul de prescripţie a răspunderii penale, soluţia legală o constituia încetarea procesului penal, în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., raportat la prevederile art. 10 lit. g) C. proc. pen. De asemenea s-a apreciat ca greşită condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual la Legea contabilităţii, prevăzută de art. 42 (fost 37) din Legea nr. 82/1991, raportat la prevederile art. 289 C. pen., cu aplicarea prevederilor art. 41 alin. (2) C. pen., această infracţiune regăsindu-se în conţinutul infracţiunii de evaziune fiscală, astfel că pedepsirea ei separat, este greşită, în acest sens a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin recurs în interesul legii.

S-a reţinut că este greşită achitarea inculpatului pentru contravenţia de intermediere a valorilor mobiliare fără autorizarea C.N.V.M, întrucât această infracţiune a fost dezincriminată, prin dispoziţiile Legii nr. 297/2004, constituind contravenţie, astfel că soluţia legală o constituie achitarea inculpatului în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la prevederile art. 10 lit. b) C. proc. pen., articolul 114 din Legea nr. 52/1994 fiind abrogat prin O.U.G. nr. 28/2002.

În dispozitivul sentinţei prima instanţă a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., rap. la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achitarea inculpatului L.N.I. pentru contravenţia prevăzută de art. 272 lit. b) din Legea nr. 297/2004, soluţie apreciată de Curtea de Apel Timişoara ca fiind greşită.

S-a reţinut că este greşită şi soluţia de încetare a procesului penal pentru săvârşirea infracţiunii de folosire cu rea-credinţă a creditului societăţii comerciale prev. de art. 272 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 (fost art. 266 alin. (2)), soluţia corectă constituind-o încetarea procesului penal în baza prevederilor art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., rap. la prevederile art. 10 lit. g) C. proc. pen. şi nu în baza prevederilor art. 10 lit. f) C. proc. pen., cum a dispus prima instanţă, întrucât prin Legea nr. 441/2006, care a modificat Legea nr. 31/1990, a fost introdus art. 282¹, care prevede că pentru infracţiunile prevăzute în textul VIII, intitulat „Contravenţii şi infracţiuni”, acţiunea penală se exercită din oficiu.

Încetarea procesului în baza prevederilor art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen., trebuia să se dispună urmare împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, încadrarea juridică a faptei constituind-o dispoziţiile art. 266 pct. 1 din Legea nr. 31/1990 şi nu art. 261 alin. (1) din aceeaşi lege.

De asemenea s-a apreciat ca fiind greşită şi soluţia de încetare a procesului penal pentru săvârşirea infracţiunii de folosire cu rea-credinţă a creditului societăţii comerciale în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., rap. la prevederile art. 10 lit. f) C. proc. pen., soluţia legală constituind-o încetarea procesului penal, în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., raportat la prevederile art. 10 lit. b) C. proc. pen., întrucât prin Legea nr. 85/2006, care abrogă art. 282 din Legea nr. 31/1990, prevedea „înstrăinarea în frauda creditorilor, în caz de faliment, a unei părţi însemnate din active”, situaţie care nu există în speţa dedusă spre soluţionare.

Pentru aceste considerente au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş şi inculpatul L.N.I.

Apelul declarat de partea civilă D.G.F.P. Timiş s-a apreciat că este nefondat, întrucât, nereţinându-se în seama inculpatului săvârşirea infracţiunilor cauzatoare de prejudiciu, pentru săvârşirea cărora acesta a fost trimis în judecată, obligarea acestuia la plata despăgubirilor civile nu este admisibilă.

Împotriva acestei decizii penale au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, D.G.F.P Timiş şi inculpatul L.N.I., recursuri înregistrate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub nr. Dosar nr. 715/1/2009.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a criticat decizia pentru greşita achitare a inculpatului pentru infracţiunile de înşelăciune, bancrută frauduloasă şi spălare de bani. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a relevat eroarea instanţelor în analiza conţinutului infracţiunii de înşelăciune, ale cărei urmări se localizează în bugetul statului şi nu al societăţii comerciale. S-a mai arătat că motivarea achitării pentru infracţiunea de bancrută frauduloasă, prin soluţia de achitare pentru fapta de folosire cu rea credinţă a creditului societăţii, este întemeiată pe premise false, întrucât pentru această din urmă faptă nu s-a dispus achitarea, ci încetarea procesului penal.

Partea civilă D.G.F.P. Timiş a criticat greşita menţinere a dispoziţiei de respingere a cererii de constituire ca parte civilă ca inadmisibilă.

La termenul de judecată din data de 29 aprilie 2009, inculpatul a declarat că îşi retrage recursul, luându-se act de manifestarea de voinţă a inculpatului.

Prin Decizia penală nr. 1580 din 29 aprilie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 715/1/2009, au fost admise recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi partea civilă D.G.F.P. Timiş, s-a casat Decizia penală nr. 170/A din 18 decembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

S-a luat act că inculpatul şi-a retras recursul declarat împotriva aceleiaşi decizii.

Instanţa de recurs a apreciat că hotărârea nu este motivată cu privire la toate criticile aduse sentinţei instanţei de fond, în privinţa dispoziţiilor de achitare şi în raport de motivele complexe formulate prin apelul parchetului, nefiind făcută o analiză a acestor motive şi o argumentare a dispoziţiei de menţinere a primei hotărâri. Pe de altă parte, dispoziţia de respingere a apelului DGFP Timiş, nu este motivată cu referire la substanţa criticilor, ci prin aceea că „întrucât nereţinându-se în sarcina inculpatului săvârşirea infracţiunilor cauzatoare de prejudiciu, pentru săvârşirea cărora acesta a fost trimis în judecată, obligarea acestuia la plata despăgubirilor civile nefiind admisibilă”. Instanţa de fond a respins ca inadmisibilă cererea părţii civile nu pentru că inculpatul nu ar fi săvârşit infracţiunea de evaziune fiscală, ci motivat de constituirea de către aceasta - ca parte civilă, şi în procesul de lichidare judiciară, în care prin încheierea din 29 noiembrie 2001 i s-a constituit un titlu executoriu. Partea civilă a criticat această motivare şi soluţia care a precedat-o, arătând că suma pentru care a fost constituit titlu executoriu este infimă faţă de cea cu care s-a constituit parte civilă în procesul penal. S-a apreciat că, acestor probleme, instanţa de apel avea obligaţia să le dea răspuns, după analizarea actelor şi lucrărilor dosarului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei a apreciat că respingerea apelului părţii civile este şi greşită, deoarece, chiar dacă inculpatul nu a fost condamnat pentru evaziune fiscală, ci s-a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 10 lit. g) C. proc. pen., fiind împlinit termenul de prescripţie al răspunderii penale, instanţa de apel avea datoria să se pronunţe şi asupra acţiunii civile, neputând să o lase nesoluţionată.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. Dosar 15362.1/1/2006 la data de 05 ianuarie 2010. După casarea cu trimitere spre rejudecare, conform Deciziei penale nr. 1580/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din Dosarul nr. 715/1/2009, Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia penală nr. 137/A din 30 septembrie 2010, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş şi partea civilă D.G.F.P. Timiş împotriva sentinţei penale nr. 336/A din 23 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Timiş.

A desfiinţat sentinţa penală apelată şi rejudecând:

În temeiul art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen., a condamnat inculpatul L.N.I., domiciliat în loc. Petnic, judeţ Caraş Severin) la 10 (zece) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată.

În temeiul art. 64 lit. a) teza a II-a, 64 lit. b) C.penal a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor menţionate pe durata şi în condiţiile art. 71 C. pen.

A aplicat inculpatului pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II, 64 lit. b) şi c) C. pen. pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale sau considerarea ca executată a acesteia.

În temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., raportat la prevederile art. 10 lit. g) C. proc. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului L.N.I., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 lit. „b)” şi lit. „c)” din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea prevederilor art. 41 alin. (2) C. pen., art. 13 C. pen., infracţiune în conţinutul căreia intră şi infracţiunea de fals intelectual la legea contabilităţii, prevăzută de art. 42 din Legea nr. 82/1991, raportat la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în cauză fiind împlinit termenul prescripţiei răspunderii penale.

A constatat că infracţiunea de intermediere de valori imobiliare prevăzută de art. 14 din Legea nr. 52/1994 a fost dezincriminată prin Legea nr. 297/2004, constituie contravenţie şi în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la prevederile art. 10 lit. b) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de intermediere de valori imobiliare prevăzută de art. 114 din Legea nr. 52/1994.

În temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., raportat la prevederile art. 10 lit. g) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de folosire cu rea-credinţă a creditului societăţii comerciale prevăzută de art. 272 pct. 2 şi art. 272 pct. 1 (art. 266 pct. 2, respectiv art. 266 pct. 1 din Legea nr. 31/1990 anterior modificării) din Legea nr. 31/1990, constatându-se împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.

În temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., raportat la prevederile art. 10 lit. b) C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva aceluiaşi inculpat, pentru săvârşirea infracţiunii de înstrăinare şi fraudă creditorilor în caz de insolvenţă a debitului şi parte din active prevăzută de art. 143 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 85/2006.

În temeiul art. 14, 346 C. proc. pen. a obligat inculpatul la plata sumei de 9.524.831.187 lei vechi către partea civilă D.G.F.P. Timiş reprezentând despăgubiri civile.

A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei penale apelate care nu contravin prezentei decizii.

În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că în perioada mai 1997-30 septembrie 2000, inculpatul nu a evidenţiat în actele contabile veniturile realizate şi ca urmare s-a diminuat impozitul, taxele şi contribuţia, cu suma totală de 517.639.896,6 lei, fapta constituind infracţiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 41 C. pen. S-a mai reţinut, în rechizitoriu, că în perioada decembrie 1997 - septembrie 2000, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, prin inducerea în eroare a mai multor societăţi comerciale cu care avea încheiate contracte, inculpatul a dedus T.V.A. şi cheltuieli nedeductibile şi le-a produs acestora un prejudiciu de 10.348.683.720 lei, fapta constituind infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1) şi alin. (4) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

S-a mai reţinut că inculpatul a folosit cu rea-credinţă creditul societăţii, respectiv a folosit din casierie şi conturile societăţii, suma totală de 3.001.613.004 lei (2976.126.824 + 26.568.000 lei) pentru a cumpăra de la 3 societăţi comerciale acţiuni în interes personal, fapta constituind infracţiunea prevăzută de art. 266 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

S-a mai stabilit că în cursul anului 2000, după declanşarea procedurii de reorganizare judiciară şi a falimentului prin sentinţa civilă nr. 2870 din 20 aprilie 2000 pronunţată de Tribunalul Timiş, inculpatul a ridicat din casierie şi conturile societăţii suma de 9.432.000.000 lei, fără a întocmi documente legale, fapta constituind infracţiunea de fals intelectual şi infracţiunea de bancrută frauduloasă prin înstrăinarea în dauna creditorilor a unei părţi importante din active, prevăzută de art. 37 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 276 lit. b) din Legea nr. 31/1990.

S-a mai reţinut că după cumpărarea, la 2 februarie 2000, a unui număr de 1.218.610 acţiuni cu suma de 730.166.000 lei, respectiv 600 lei pe acţiune de la SC I.l. SA Caraş-Severin la 11 decembrie 2000, inculpatul le-a cesionat către SC I.I. SRL, al cărui asociat şi acţionar era, cu suma de 13,6 miliarde lei, respectiv cu 11.160.256 lei pe acţiune, cauzând un prejudiciu de 12.186.854.000 lei, faptă care constituie infracţiunea de dobândire în contul Societăţii de acţiuni de altor societăţi la un preţ pe care îl ştia superior valorii lor efective, în scopul obţinerii unui folos în paguba societăţii, prevăzută de art. 266 pct. 1 din Legea nr. 31/1990.

Instanţa de fond a apreciat că fapta de cesionare a acţiunilor, arătată fără autorizaţia C.N.V.M., constituie infracţiunea de intermediere de valori fără autorizaţie legală, prev. de art. 114 din Legea nr. 52/1994.

S-a reţinut de către instanţa de apel că în mod greşit prima instanţă a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea prevederilor art. 41 alin. (2) C. pen., întrucât, îndeplinindu-se termenul de prescripţie a răspunderii penale, soluţia legală o constituia încetarea procesului penal, în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., raportat la prevederile art. 10 lit. g) C. proc. pen.

De asemenea s-a apreciat de către instanţa de apel că este greşită condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual la Legea contabilităţii, prevăzută de art. 42 (fost 37) din Legea nr. 82/1991, raportat la prevederile art. 289 C. pen., cu aplicarea prevederilor art. 41 alin. (2) C. pen., această infracţiune regăsindu-se în conţinutul infracţiunii de evaziune fiscală.

Tot astfel, s-a apreciat ca fiind greşită achitarea inculpatului pentru contravenţia de intermediere a valorilor mobiliare fără autorizarea C.N.V.M, întrucât această infracţiune a fost dezincriminată prin dispoziţiile Legii nr. 297/2004, constituind contravenţie, astfel că soluţia legală o constituie achitarea inculpatului în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la prevederile art. 10 lit. b) C. proc. pen.

În dispozitivul sentinţei prima instanţă a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., rap. la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achitarea inculpatului L.N.I., pentru contravenţia prevăzută de art. 272 lit. b) din Legea nr. 297/2004, soluţie evident greşită.

Instanţa de apel a apreciat că este greşită şi soluţia de încetare a procesului penal pentru săvârşirea infracţiunii de folosire cu rea-credinţă a creditului societăţii comerciale prev. de art. 272 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 (fost art. 266 alin. (2)), soluţia corectă constituind-o încetarea procesului penal în baza prevederilor art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., rap. la prevederile art. 10 lit. g) C. proc. pen.

De asemenea, s-a apreciat ca fiind greşită şi soluţia de încetare a procesului penal pentru săvârşirea infracţiunii de folosire cu rea-credinţă a creditului societăţii comerciale în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., rap. la prevederile art. 10 lit. f) C. proc. pen., soluţia legală constituind-o încetarea procesului penal, în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., raportat la prevederile art. 10 lit. b) C. proc. pen.

De altfel, situaţia juridică a acestor infracţiuni nu a fost pusă în discuţie prin calea de atac promovată, dobândind prin urmare autoritate de lucru judecat.

În ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., instanţa de apel a reţinut că sunt întrunite elementele constitutive ale acestor infracţiuni, întrucât în perioada 13 septembrie 8 noiembrie 2000, urmare a controlului financiar efectuat la SC I.I. SRL Timişoara, societate ce aparţinea inculpatului şi avea ca activitate comerţul cu ridicata de produse alimentare şi nealimentare, s-a constatat ca în intervalul decembrie 1997 – septembrie 2000 inculpatul a dedus nelegal T.V.A., pe baza facturilor întocmite pentru operaţiuni comerciale cu SC Z.P. SRL şi SC A. SRL, reprezentând cheltuieli de deplasare şi alte cheltuieli, avansuri acordate de furnizori şi avansuri returnate de către aceştia. Controlul financiar întocmit a evidenţiat că aceste operaţiuni au fost efectuate doar în temeiul facturilor emise de către cele două societăţi, fără ca marfa să fi fost efectiv livrată, astfel încât inculpatul a creat un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 10.384.683.720 lei. Este evident că inculpatul a comis infracţiunea prev. de art. 215 C. pen., respectiv a indus în eroare o persoană, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase în scopul de a obţine un folos material injust, pricinuind-se o pagubă.

Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în dauna bugetului de stat, raportat la modul nelegal de deducere a T.V.A.-ului, activitate care a condus la denaturarea masei impozabile, ca urmare a diferenţei dintre T.V.A.-ul colectat şi cel dedus.

Aşadar, înşelăciunea nu s-a produs în dauna agenţilor economici, ci în dauna bugetului de stat, respectiv în dauna părţii civile D.G.F.P. Timiş, astfel că motivarea soluţiei primei instanţe, de achitare a inculpatului pe lipsa plângerii acestor societăţi comerciale, care nu au fost prejudiciate, nu are legătură cu infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

În ce priveşte infracţiunea de bancrută frauduloasă prev. de art. 276 pct. b din Legea nr. 31/1990, instanţa de apel a reţinut că s-a apreciat de către parchet că această infracţiune ar fi întrunită, întrucât în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2000, inculpatul a ridicat de la casieria şi din contul societăţii, suma de 9.432.000.000 lei folosind banii în scop personal, infracţiune care urmare a modificărilor legislative urmează a fi încadrată în art. 143 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 85/2006.

Instanţa de apel a apreciat că în mod corect s-a dispus încetarea procesului penal pentru infracţiunea de folosire cu rea-credinţă a creditului societăţii, urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, pentru infracţiunea prev. de art. 276 din Legea nr. 31/1990 modificată în art. 143 al.2 lit. c) din Legea nr. 85/2006.

În ce priveşte infracţiunea de spălare de bani, s-a reţinut că în mod corect s-a arătat că art. 23 din Legea nr. 21/1999 a fost abrogat prin Legea nr. 656/2002, care nu mai cuprinde menţiuni referitoare la bancruta frauduloasă.

În ce priveşte apelul declarat de D.G.F.P. Timiş, instanţa de apel a apreciat că acesta este întemeiat. Faţă de prejudiciul total creat societăţii şi care a fost constatat de către organele de control şi stabilite în expertiza contabilă, este evident că suma ce reprezintă despăgubiri civile şi cu care partea civilă a înţeles să se constituie în cauză, depăşeşte cu mult valoarea creanţei menţionată în tabloul creditorilor. Nu se poate susţine că D.G.F.P. Timiş deţine un titlu executoriu valabil în calitate de creditoare, câtă vreme nu s-a stabilit natura acestuia, respectiv dacă reprezintă o componentă a impozitelor şi taxelor sau reprezintă alte obligaţii. Suma de bani la care este îndreptăţită partea civilă reiese în mod evident din expertiza contabilă întocmită în cauză şi se ridică la suma de 9.524.831.187 lei, în care sunt cuprinse majorările aferente sumei datorate. Instanţa de apel a apreciat că intervenirea prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunile menţionate nu are incidentă în ceea ce priveşte soluţionarea laturii civile a cauzei şi obligaţia inculpatului de a achita prejudiciul integral cauzat prin activitatea sa ilicită.

Împotriva acestei decizii penale a declarat recurs inculpatul L.N.I., fiind înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub nr. Dosar nr. 15362/1/1/2006 la data de 15 decembrie 2010.

Inculpatul a invocat în motivarea recursului cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 17, pct. 17², pct. 10 şi pct. 21 C. proc. pen. A arătat că a fost condamnat în mod greşit pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., deşi nu se face nicio referire la infracţiunea prev. de art. 215 alin. (2) şi 3 C. pen.; în ce priveşte infracţiunea prev. de art. 272 pct. 1 şi pct. 2 din Legea nr. 31/1990 s-a dispus achitarea inculpatului în temeiul art. 10 lit. g) C. proc. pen., deşi soluţia corectă era aceea a încetării procesului penal, iar în ce priveşte fapta prev. de art. 143 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 85/2006, instanţa a dispus încetarea procesului penal deşi soluţia corectă era aceea de achitare. A mai arătat că deşi a solicitat audierea martorului J.G., martor din lucrări, în mod nejustificat a fost respinsă cererea, şi deşi în cadrul procesului a fost inclusă şi partea civilă SC F. SA, aceasta nu a fost citată şi nici prezentă la dezbateri. A fost criticată hotărârea de obligare a inculpatului la plata sumei de 9.524.831.187 lei vechi cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă D.G.F.P., fără ca instanţa să precizeze la care din cele trei expertize întocmite în cauză face referire şi fără a se observa să suma respectivă este compusă atât din diferenţele la T.V.A. şi impozit pe profit, cât şi din impozit pe salarii şi dividende, cea ce este nelegal întrucât cu privire la acestea nu sunt elemente de fraudă şi nu au legătură cu prejudiciul produs.

A mai arătat că în calculul sumei stabilită cu titlu de despăgubiri civile au fost incluse sumele stabilite cu titlu de amenzi contravenţionale, deşi răspunderea contravenţională nu se poate cumula cu răspunderea penală.

De asemenea, partea civilă nu poate susţine o acţiune civilă accesorie acţiunii penale, întrucât, urmare a deschiderii procedurii de insolvenţă împotriva societăţii administrate de inculpat, prin sentinţa civilă nr. 1314/PI din 24 februarie 2000 pronunţată de Tribunalul Timiş, declaraţia de creanţă a părţii civile a fost admisă pentru suma de 994.890.285 lei vechi şi respinsă pentru suma de 9.524.831.177 lei vechi, respectiv suma stabilită cu titlu de despăgubiri civile, apoi prin încheierea din 29 noiembrie 2001 s-a dispus închiderea procedurii prevăzută de Legea nr. 164/1995 faţă de debitoare şi angajarea răspunderii inculpatului faţă de A.F.P. Timişoara cu suma de 994.890.285 lei vechi. Astfel, înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale, s-a pronunţat o hotărâre civilă, situaţie ce impune respingerea acţiunii civile.

A mai criticat hotărârea instanţei de apel şi cu privire la greşita obligare a inculpatului la plata despăgubirilor civile derivând din infracţiunea de evaziune fiscală, întrucât pentru această faptă s-a împlinit termenul de prescripţie.

Prin Decizia penală nr. 4107 din 28 noiembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosar nr. 15362/1/1/2006, a fost admis recursul declarat de inculpatul L.N.I. împotriva Deciziei penale nr. 137/A din 30 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, s-a casat susmenţionata decizie şi a fost trimisă cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeaşi instanţă, Curtea de Apel Timişoara. Onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 50 lei, s-a dispus a se plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că instanţa de apel, cu ocazia rejudecării apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş şi partea civilă D.G.F.P. Timiş împotriva sentinţei penale nr. 336/A din 23 aprilie 2008 a Tribunalului Timiş, procedând la soluţionarea laturii civile a cauzei, a reţinut că suma de bani la care este îndreptăţită partea civilă este aceea de 9.524.831.187 lei, sumă care reiese din expertiza contabilă efectuată în cauză şi în care sunt cuprinse majorările aferente sumei datorate.

A apreciat instanţa de apel că intervenţia prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunile menţionate în considerentele hotărârii, nu are incidenţă în ceea ce priveşte soluţionarea laturii civile a cauzei şi obligaţia inculpatului de a achita integral prejudiciul cauzat prin activitatea sa ilicită.

S-a mai arătat că prin încheierea din 2001 a Tribunalului Timiş s-a dispus închiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului SC l.I. SRL şi antrenarea răspunderii organelor de conducere, urmare a prejudiciului creat mat multor creditori. În dosarul având ca obiect falimentul societăţii, A.F.P. Timişoara s-a înscris în tabloul creditorilor cu suma de 99.489 lei.

Având în vedere, însă, procesul-verbal de constatare al organelor de control şi expertiza contabilă efectuată în cauză, suma ce reprezintă despăgubiri civile depăşeşte cu mult valoarea creanţei menţionată în tabloul creditorilor, respectiv suma de 9.524.831.187 lei.

Examinând raportul de expertiză contabilă efectuat de organul de urmărire penală, avut în vedere de instanţa de apel la stabilirea prejudiciului cauzat de inculpat, Înalta Curte a constatat că în conţinutul cuantumului sumei de 9.524.831.187 lei intră şi alte sume decât cele reprezentând obligaţiile fiscale privind T.V.A. şi impozit pe profit, precum impozitul pe salarii, pe dividende şi amenzi, fără a se face distincţie între acestea şi impozitele şi taxele datorate bugetului de stat.

Având în vedere că la stabilirea prejudiciului la care a fost obligat inculpatul au fost incluse cheltuieli care nu au legătură cu prejudiciul produs prin infracţiune, Înalta Curte a apreciat că în cauză este necesară efectuarea unei expertize contabile care să concluzioneze cu privire la sumele reprezentând impozitele şi taxele datorate bugetului de stat.

În vederea soluţionării corecte a laturii civile, Înalta Curte a constatat că se impune stabilirea prejudiciului, defalcat pentru fiecare infracţiune dedusă judecăţii, aceasta fiind posibil doar pe calea unei expertize contabile.

Totodată s-a dispus a se avea în vedere că în cuprinsul raportului de expertiză contabilă se face menţiunea că declanşarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului SC I.I. SRL Timişoara a avut loc prin sentinţa civilă nr. 1314/P din 24 februarie 2000 a Tribunalului Timiş, în realitate fiind vorba de sentinţa civilă nr. 1314/PI din 20 septembrie 1999 (filele 118-119 dosar apel).

Faţă de cele menţionate, Înalta Curte a constatat că recursul declarat de inculpat este fondat în ce priveşte soluţionarea laturii civile, sub aspectul stabilirii prejudiciului cauzat pentru fiecare infracţiune dedusă judecăţii, urmând a se face distincţie între sumele datorate bugetului de stat şi celelalte sume reprezentând prejudiciu.

Cu ocazia rejudecării, Înalta Curte a dispus ca instanţa de apel să aibă în vedere şi celelalte motive de nelegalitate şi netemeinicie ale sentinţei.

După casare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. Dosar nr. 15362/1/1/2006 la data de 26 martie 2012.

Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, şi partea civilă D.G.F.P. Timiş, criticând-o pentru netemeinicie, întrucât în mod greşit nu s-au acordat despăgubirile civile în cuantumul solicitat.

Criticile privind nelegalitatea sentinţei penale apelată, formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş se referă la greşita achitare a inculpatului pentru contravenţia prev. de art. 272 lit. b) din Legea nr. 29/2004, nemotivarea în fapt a sentinţei, greşita condamnare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994, pentru ca ulterior să constate împlinirea termenului de prescripţie specială, prev. de art. 124 C. pen., impunându-se încetarea procesului penal în baza prev. art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., rap. la prev. art. 10 lit. g) C. proc. pen.; greşita încetare a procesului penal pentru săvârşirea a două infracţiuni prevăzute de art. 266 pct. 1 şi 2 din Legea nr. 31/1990.

În cursul cercetării judecătoreşti în rejudecarea apelului, potrivit Deciziei de casare nr. 4107 din 28 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost administrată proba cu expertiza contabilă (filele 89-116 dosar) şi au fost întocmite lămuriri suplimentare la raportul de expertiză contabilă judiciară (filele 130-139 dosar) la solicitarea inculpatului prin apărător.

În ceea ce priveşte citarea părţii civile SC F. SA, aşa cum s-a arătat prin încheierea din data de 24 octombrie 2012, această societate a fost radiată din registrul comerţului în data de 05 aprilie 1994, potrivit adresei emise de O.N.R.C. de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, sens în care s-a constatat imposibilitatea citării părţii civile.

Având în vedere decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care cauza a fost casată doar pentru rejudecarea apelurilor procurorului şi părţii civile, precum şi faptul că inculpatul şi-a retras recursul potrivit Deciziei nr. 1580 din 29 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa a constatat că nu mai este învestită cu soluţionarea apelului acestuia, aşa cum s-a procedat şi prin Decizia nr. 137/A din 30 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara.

Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale apelate, din prisma motivelor de apel, precum şi din oficiu potrivit art. 372 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel a apreciat că apelurile Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş şi părţii civile M.F.P. - A.N.A.F. - D.G.F.P. Timiş sunt întemeiate.

În ceea ce priveşte starea de fapt s-a reţinut că inculpatul L.N.I. a fost asociat şi administrator al SC I.I. SRL Timişoara, societate înregistrată la Oficiul Comerţului - Camera de Comerţ şi Industrie Timişoara sub nr. J/35/288/1997, iar principala activitate desfăşurată de societate a fost comerţul cu ridicata de produse alimentare şi nealimentare, activitate prevăzută în obiectul societăţii.

Ca urmare a controlului efectuat de către inspectorii de specialitate din cadrul Ministerului Finanţelor - D.G.F.P. Timiş în perioada 13.09 - 22 septembrie 2000 şi 09 octombrie - 08 noiembrie 2000, s-a constatat că în perioada mai 1997 - 30 septembrie 2000 inculpatul nu a evidenţiat în actele contabile veniturile realizare şi, ca urmare, s-a diminuat impozitul, taxele şi contribuţia cu suma totală de 517.639.896,6 lei, fapta constituind infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 C. pen.

S-a mai reţinut că în perioada decembrie 1997 - septembrie 2000, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, prin inducerea în eroare a mai multor societăţi comerciale cu care avea încheiate contracte, inculpatul a dedus T.V.A. şi cheltuieli nedeductibile şi le-a produs acestora un prejudiciu de 10.348.683.720 lei, fapta constituind infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1) şi alin. (4) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

S-a mai stabilit că în cursul anului 2000, după declanşarea procedurii de reorganizare judiciară şi a falimentului prin sentinţa civilă nr. 2870 din 20 aprilie 2000 pronunţată de Tribunalul Timiş, inculpatul a ridicat din casierie şi conturile societăţii suma de 9.432.000.000 lei, fără a întocmi documente legale, fapta constituind infracţiunea de fals intelectual şi infracţiunea de bancrută frauduloasă prin înstrăinarea în dauna creditorilor a unei părţi importante din active, prevăzută de art. 37 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 276 lit. b) din Legea nr. 31/1990.

Analizând motivele de nelegalitate invocate de procuror prin motivele de apel, instanţa a constatat că acestea sunt întemeiate pentru următoarele motive:

Potrivit Deciziei nr. 4 din 21 ianuarie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii s-a decis că dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 82/1991 rap. la art. 289 C. pen. sunt cuprinse în conţinutul constitutiv al laturii obiective al infracţiunii de evaziune fiscală.

Astfel, în mod greşit prima instanţă a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual la Legea contabilităţii prev. de art. 42 (fost 37) din Legea nr. 82/1991 rap. la prev. art. 289 C. pen. cu aplic. prev. art. 41 alin. (2) C. pen., această infracţiune regăsindu-se în conţinutul infracţiunii de evaziune fiscală, motiv pentru care instanţa de apel, având în vedere recursul în interesul legii, a schimbat încadrarea juridică din infracţiunile de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 şi 41 alin. (2) C. pen. şi de fals intelectual la legea contabilităţii în formă continuată prevăzută de art. 42 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. a faptei de omisiune în tot sau în parte, ori evidenţierea, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, ori, evidenţierea în actele contabile sau alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, în infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 şi art. 41 alin. (2) C. pen.

În ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală, în mod greşit prima instanţă a dispus condamnarea inculpatului pentru această infracţiune, întrucât în cauză, fiind îndeplinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, soluţia legală este de încetare a procesului penal potrivit art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen.

În ceea ce priveşte achitarea inculpatului pentru contravenţia de intermediere a valorilor mobiliare fără autorizarea C.N.V.M., întrucât această infracţiune a fost dezincriminată prin dispoziţiile Legii nr. 297/2004, în mod greşit prima instanţă a dispus această soluţie, întrucât această faptă fiind o contravenţie, soluţia legală o constituie achitarea inculpatului în temeiul prev. art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la prev. art. 10 lit. b) C. proc. pen., art. 14 din Legea nr. 52/1994 fiind abrogat prin O.U.G. nr. 28/2002.

În ceea ce priveşte infracţiunea de folosire cu rea-credinţă a creditului societăţii comerciale, prev. de art. 272 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 (fost art. 266 alin. (2)), în mod greşit prima instanţă a dispus încetarea procesului penal potrivit art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. f) C. proc. pen., întrucât prin Legea nr. 441/2006, care a modificat Legea nr. 31/1990, a fost introdus art. 282¹, care prevede că pentru infracţiunile prev. în textul VIII intitulat “Contravenţii şi infracţiuni” acţiunea penală se exercită din oficiu, motivând lipsa plângerii A.G.A. prev. de art. 155 din Legea nr. 31/1990. În cazul acestei infracţiuni soluţia este de încetare a procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen., întrucât în cauză s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, iar încadrarea juridică a faptei este cea prevăzută în dispoziţiile art. 266 pct. 1 din Legea nr. 31/1990 şi nu art. 261 alin. (1) din aceeaşi lege, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa.

Prima instanţă a dispus de asemenea încetarea procesului penal pentru săvârşirea infracţiunii de folosire cu rea-credinţă a creditului societăţii comerciale în temeiul prev. art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. f) C. proc. pen., cu toate că prin Legea nr. 85/2006 care abrogă art. 282 din Legea nr. 31/1990 se prevedea “înstrăinarea în frauda creditorilor, în caz de faliment, a unei părţi însemnate din active”, situaţie care nu există în speţa dedusă spre soluţionare, motiv pentru care soluţia corectă era de încetare a procesului penal în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen., astfel trebuia să se constate că s-a împlinit termenul de prescripţie specială pentru infracţiunea prev. de art. 272 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 31/1990 (fost art. 266 pct. 1 din aceeaşi lege).

Referitor la infracţiunea de bancrută frauduloasă prev. de art. 276 pct. b din Legea nr. 31/1990 s-a reţinut în sarcina inculpatului că în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2000 acesta a ridicat de la casierie şi din contul societăţii suma de 9.432.000.000 lei, folosind banii în scop personal, fapta fiind încadrată în prezent în dispoziţiile art. 143 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 85/2006; instanţa de apel a apreciat că nu poate coexista infracţiunea de folosire cu rea-credinţă a creditului societăţii (pentru care s-a constatat intervenţia prescripţiei speciale) cu cea de bancrută frauduloasă, nefiind vorba de un raport de la infracţiunea mijloc la infracţiunea scop. Astfel, în mod corect prima instanţă a dispus achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracţiunea de bancrută frauduloasă.

În ceea ce priveşte infracţiunea de spălare de bani prev. de art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen. rap. la art. 23 din Legea nr. 21/1999, în mod corect prima instanţă a dispus achitarea inculpatului potrivit art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Astfel, infracţiunea de spălare de bani prev. de art. 23 lit. a) din Legea nr. 646/2002 are un caracter subsecvent faţă de infracţiunea iniţială, prin care se obţine produsul ce urmează a fi spălat, iar în cauză o activitate de transfer de bunuri sau valori ce provine din comiterea de infracţiuni nu există, motiv pentru care în mod corect s-a dispus soluţia de achitare.

În ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, critica procurorului cu privire la greşita achitare a inculpatului pentru această infracţiune este întemeiată.

Prima instanţă în mod greşit a dispus achitarea inculpatului pentru această infracţiune pe motiv că în cauză lipseşte plângerea penală a societăţilor comerciale SC Z.P. SRL şi respectiv SC A. SRL, întrucât înşelăciunea nu s-a produs în dauna acestor societăţi comerciale, ci în dauna bugetului de stat, respectiv a părţii civile D.G.F.P. Timiş, astfel încât motivarea nu are legătură cu infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

Potrivit raportului de expertiză contabilă judiciară şi a lămuririlor suplimentare referitoare la acest raport (filele 89 - 116; 130 - 139 dosar), precum şi a facturilor fiscale, jurnalelor de vânzare-cumpărare, balanţele contabile de verificare, note contabile, rezultă că societatea administrată de inculpat nu a calculat, constituit şi virat la bugetul statului T.V.A. de plată în valoare de 2.286.400.308 lei, cauzele care au determinat acest fapt fiind:

I. Deducerea nelegală a T.V.A. în sumă totală de 140.708.152 lei astfel:

a) În aprilie 1998 societatea a primit de la SC Z.P. SRL factura din 12 aprilie 1998, în valoare totală de 3.685.200.000 lei, reprezentând contravaloarea a 2.150 tone de îngrăşăminte chimice şi a dedus T.V.A. în sumă de 365.200.000 lei. Ulterior s-a constatat ca marfa nu a fost livrată la SC I.I. SRL, fiind emisă şi o factură de stornare din 14 aprilie 1998, în sumă totală de 3.685.200.000 lei, care nu se regăseşte în evidenţele contabile ale SC I.I. SRL.

În aprilie 2000, factura din 12 aprilie 1998 este stornată parţial pentru valoarea de 2.957.249.800 lei, din care T.V.A. în sumă de 292.069.800 lei, argumentându-se că marfa nu a sosit. Astfel a rămas T.V.A. dedus nelegal în sumă de 73.130.200 lei.

b) În luna iulie 1998 a fost inclusă în T.V.A. deductibil suma de 144.400.000 lei, aferentă facturii nr. 349404/02 iulie 1998 emisă de SC A. SRL, fără ca livrarea de marfă să fie efectuată în realitate.

În luna aprilie 2000, în evidenţele SC I.I. SRL a fost stornată factura din 02 iulie 1998, pe motiv ca marfa nu a fost livrată.

Totuşi pentru perioada iulie 1998 - aprilie 2000, societatea a dedus nelegal T.V.A. în sumă de 114.400.000 lei.

c) În perioada mai 1999 - septembrie 2000 au fost înregistrate în contabilitate cheltuieli de deplasare nedeductibile, în sumă de 176.855.253 lei, cu T.V.A. aferent de 28.304.544 lei, precum şi alte cheltuieli nedeductibile (convorbiri telefonice, comisioane, intermediere afaceri), facturate de SC L.N.I. SC T. SRL cu T.V.A. aferent în sumă de 31.987.479 lei.

Societatea nu avea drept de deducere pentru T.V.A. în sumă de 60.292.023 lei, aferentă cheltuielilor nedeductibile.

d) În perioada iunie 1999 - august 1999 societatea a dedus fără documente legale T.V.A. în sumă de 627.083.696 lei, aferente avansurilor acordate furnizorilor şi înregistrate în rulajul debitor - “Furnizori debitori".

În aceeaşi perioadă a fost înregistrată T.V.A. colectată fără documente legale în sumă de 471.171.981 lei aferentă avansurilor returnate către furnizori şi înregistrate în rulajul creditor al contului “Furnizori debitori", rezultând astfel o diferenţă de 155.911.715 lei (627.083.696 - 471.171.981 = 155.911.715 ) pentru care societatea nu avea drept de deducere. Ca urmare a acestui control a fost stornată suma de 155.911.715 lei, reprezentând T.V.A. dedus eronat.

e)În luna iunie 1998 a fost inclusă în mod eronat suma de 7.285.929 lei în T.V.A. deductibil, acesta reprezentând T.V.A. de plata virat în luna iunie 1999.

II. Din expertizarea documentelor contabile, s-a constatat că societatea nu a calculat şi nu a înregistrat în contabilitate T.V.A. colectat în sumă totală de 2.145.692.156 lei, astfel:

a) SC I.I. SRL a emis facturi către diverşi agenţi economici în perioada decembrie 1997 - decembrie 1999, cu cota „0" de T.V.A.

Astfel rezultă că societatea a emis eronat facturi fiscale cu cota „0" de T.V.A., în valoare totală de 9.547.088.001 pentru care a fost stabilită o valoare de T.V.A. colectată suplimentară în valoare totală de 2.171.438.623 lei.

De precizat că în luna noiembrie 1999, societatea a colectat T.V.A. în sumă de 63.823.533 lei aferent avansului încasat de la SC S.C.I. SRL rămânând de colectat T.V.A. suplimentară în sumă de 8.406.164 lei. Astfel s-a stabilit o valoare de T.V.A. colectată suplimentar în sumă de 2.107.615.090 lei (2.171.438.623-63.823.533 lei).

Societatea a aplicat eronat cota zero de T.V.A. pe factura din 01 decembrie 1997 în valoare de 185.571.135 lei emisă către SC M. SRL - Craiova. Livrarea celor 254.104 mc cherestea de la SC I.I. SRL către SC M. SRL a avut la bază contractul de vânzare-cumpărare încheiat în data de 30 august 1997. Cantitatea de cherestea a fost livrată de SC M. SRL către SC O. SRL, întocmindu-se factura fiscală din 09 septembrie 1997.

Astfel între SC I.I. SRL şi SC M. SRL s-a derulat o activitate de vânzare-cumpărare cu transmiterea dreptului de proprietate de la producător la cumpărător, odată cu facturarea.

Din verificările efectuate, organele de control au constatat faptul că pe documentele de export prezentate de societate apare ca exportator SC O. SRL Constanţa, în loc de SC M. SRL Craiova.

Referitor la facturile fiscale în valoare totală de 4.243.680.810 lei emise eronat cu cota zero T.V.A. către SC E.T. SRL, documentele prezentate de societate, astfel pe D.V.E. şi facturile externe nu este înscrisă denumirea unităţii producătoare, cu semnătura persoanelor autorizate şi aplicarea ştampilei în original a societăţii exportatoare.

De asemenea, societatea nu a prezentat factura de comision emisă de exportator cu cota zero T.V.A. pentru comisionul cuvenit acestuia, iar contractul de comision din 23 februarie 1998, încheiat cu SC E.T. SRL prevede o cantitate de 3.000 to grâu, faţă de cantitatea totală de 6294,24 to grâu facturată de SC I.I. SRL.

Pentru facturile fiscale în valoare totală de 4.789.519.252 lei, emise eronat cu cota zero T.V.A. către SC A.I. SRL, societatea a prezentat documente pentru a justifica aplicarea cotei zero de T.V.A.

Contractele de vânzare din 27 mai 1999 şi din 28 mai 1999 au fost încheiate între SC I.I. SRL şi SC A.I. SRL, părţile contractante fiind denumite vânzător şi cumpărător.

Obiectul contractelor respective îl constituie vânzarea-cumpărarea a 1.000, respectiv a 200 mc cherestea de fag, plata efectuându-se după livrarea mărfii în portul Galaţi, la prezentarea facturii.

Contractul de export în comision din 07 septembrie 1999 este de fapt tot cu contract de vânzare-cumpărare, având în vedere că părţile sunt denumite vânzător şi cumpărător.

Obiectul contractului îl constituie vânzarea-cumpărarea a 1038,99 mc cherestea de fag.

Astfel societatea a desfăşurat în acest caz o activitate de vânzare-cumpărare, cu transmiterea dreptului de proprietate de la producător la cumpărător, odată cu facturarea.

De asemenea, nu există factura de comision emisă de exportator, cu cota T.V.A. zero, pentru comisionul cuvenit acestuia.

Referitor la factura de stornare din 31 decembrie 1999 în valoare de 2.479.592.988 lei (135.830,895x18.255 lei/dolari SUA curs B.N.R. din 31 decembrie 1999), prin care SC I.I. SRL a stornat cantitatea de 567,177 mc cherestea de la factura din 31 mai 1999, aceasta are o valoare eronată, valoarea corectă fiind de 2.122.765.227 lei (135.830,895x15.628 lei/dolari SUA curs B.N.R. la 31 mai 1999).

Astfel s-a stabilit că T.V.A. colectată aferentă facturii din 31 decembrie 1999 este în sumă de 467.008.350 lei (2.122.765.227 lei x 22%).

Cu privire la facturile fiscale în valoare totală de 328.316.804 lei, emise eronat cu cota zero de T.V.A., către SC S.C.I. SRL Bucureşti, societatea nu a fost în măsură să prezinte documentele legale care să justifice aplicarea cotei zero de T.V.A., respectiv declaraţii vamale de export şi facturi externe.

b) Referitor la T.V.A. colectată suplimentar aferentă stocului scriptic de grâu existent la 31 decembrie 1999, s-a constatat că societatea deţine în stoc la 31 decembrie 1999, cantitatea de 453.490kg grâu în valoare de 251.419.500 lei, care a fost comercializată fără ca societatea să întocmească facturi fiscale.

A fost stabilită o valoare de T.V.A. colectată suplimentar în valoare totală de 38.077.066 lei, aferentă stocului scriptic de grâu existent la 31 decembrie 1999, pe care societatea l-a livrat fără documente fiscale la SC E.T. SRL - în mai 1998 şi la persoana fizică G.V. din com. Lablaniţa, Caraş-Severin în mai 1999.

c) Cu privire la T.V.A. colectată aferent avansurilor de la clienţi - cont 419, în perioada mai 1997 - iunie 1999 pentru avansurile încasate de la clienţi nu s-au emis facturi şi nici nu s-a colectat T.V.A. în sumă de 226.090.274 lei.

Pentru avansurile încasate societatea avea obligaţia să emită facturi, astfel a fost calculat T.V.A. colectat suplimentar în sumă de 226.090.274 lei, aferent avansurilor încasate şi nefacturate, până la data când acestea au fost înregistrate în contabilitate, pentru perioada mai 1997 - iunie 1999 calculându-se majorări de întârziere în sumă de 4.822.966.243 lei.

Astfel, fapta săvârşită de inculpat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen., prejudiciul cauzat depăşind suma de 2.000.000.000 lei pentru încadrarea faptei în alin. (5) al art. 215 C. pen., respectiv înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, potrivit art. 146 C. pen.

În ceea ce priveşte apărarea inculpatului referitoare la nepronunţarea instanţei cu privire la infracţiunea de tentativă la înşelăciune, instanţa de apel constată că, potrivit actului de sesizare a instanţei, respectiv dispozitivul rechizitoriului, inculpatul nu a fost trimis în judecată pentru această infracţiune, ci doar pentru infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 214 alin. (1), (4) C. pen., cu aplicarea art. 41 şi art. 42 C. pen., iar prima instanţă, raportat la situaţia de fapt reţinută în rechizitoriu, în mod corect a schimbat încadrarea juridică în infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen.

În cauză fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune pentru considerentele arătate, instanţa înlătură apărările procurorului formulate în subsidiar doar cu prilejul dezbaterilor pe fondul cauzei cu privire la schimbarea încadrării juridice din infracţiunile de evaziune fiscală şi înşelăciune doar în infracţiunea de evaziune fiscală.

La individualizarea judiciară a pedepsei instanţa a avut în vedere criteriile generale prev. de art. 72 C. pen.: dispoziţiile părţii generale a codului penal, limitele speciale de pedeapsă, gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana inculpatului şi împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală. Atingerea dublului scop preventiv şi educativ al pedepsei este condiţionată de caracterul adecvat al acesteia, de asigurarea unei reale evaluări între gravitatea faptei, periculozitatea socială a autorului pe de o parte şi durata sancţiunii şi natura sa pe de altă parte.

Ca măsură de constrângere, pedeapsa are, pe lângă scopul său represiv, şi o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte fapta penală săvârşită, cât şi în ceea ce priveşte comportamentul făptuitorului.

Ca atare, pedeapsa şi modalitatea de executare a acesteia trebuie individualizate în aşa fel, încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale şi evitarea săvârşirii altor fapte penale.

La stabilirea pedepsei aplicate inculpatului s-a avut în vedere gravitatea faptei, valorile sociale lezate prin săvârşirea acesteia, circumstanţele săvârşirii acesteia, prejudiciul produs, dar şi aspectele favorabile inculpatului, precum conduita bună a inculpatului înainte de săvârșirea faptei, lipsa antecedentelor penale,comportamentul în timpul procesului penal, motiv pentru care va aplica o pedeapsă sub minimul special prevăzut de textul de lege ca urmare a reţinerii circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. a), c) C. pen.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare, raportat la gravitatea faptei comisă, la cuantumul pedepsei, instanţa a apreciat că scopul acesteia poate fi atins prin această modalitate de executare în regim de detenţie, raportat la dispoziţiile art. 72 şi 52 C. pen.

Potrivit deciziei nr. 74 din 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată într-un recurs în interesul legii , dispoziţiile art. 71 C. pen. referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) (teza I) - c) C. pen. nu se va face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanţei, în funcţie de criteriile stabilite în art. 71 alin. (3) C. pen.

La stabilirea pedepselor accesorii instanţa de recurs a aplicat şi jurisprudenţa C.E.D.O., având în vedere faptul că într-o speţă (cauza Hirst Contra Regatului Unit nr. 2 din 6 octombrie 2005) Curtea a statuat că prin interzicerea dreptului de a alege se încalcă prev. art. 3 al Protocolului nr. 1 din C.E.D.O.

De asemenea nu a interzis nici dreptul prevăzut de art. 64 lit. c) C. pen., întrucât inculpatul nu s-a folosit la săvârşirea infracţiunii în speţă de o anumită funcţie sau profesie.

De asemenea, potrivit art. 65 alin. (3) C. pen. raportat la art. 215 alin. (5) C. pen., a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 4 (patru) ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În ceea ce priveşte latura civilă a procesului penal, potrivit art. 14 C. proc. pen. obiectul acţiunii civile exercitată în cadrul procesului penal îl constituie repararea pagubei pricinuită părţii vătămate, iar potrivit art. 998, 999 C. civ. răspunderea civilă delictuală este antrenată atunci când sunt îndeplinite următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, existenţa prejudiciului, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei. Prejudiciul constă în consecinţele negative patrimoniale sau morale suferite de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşită de inculpat; acesta trebuind să fie cert, ceea ce presupune că este sigur în ce priveşte existenţa sa şi posibilităţile de evaluare. Mai trebuie reţinut că prejudiciul cert este atât cel actual, adică deja produs; cât şi cel viitor, care este sigur că se va produce şi este susceptibil de evaluare; însă nu şi prejudiciul eventual.

În ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală pentru care s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, instanţa de apel a constatat că pentru soluţionarea laturii civile a cauzei intervenirea prescripţiei răspunderii penale nu are incidenţă asupra obligaţiei inculpatului de a achita prejudiciul cauzat prin acţiunea sa ilicită. De asemenea, a înlăturat şi apărările inculpatului referitoare la faptul că termenele de prescripţia cu privire la repararea pagubei provenite din fapte juridice ilicite ar fi împlinit, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, deoarece acest act normativ nu este aplicabil în cazul impozitelor şi taxelor datorate statului potrivit art. 22 din acest act normativ.

În ceea ce priveşte prejudiciul pentru infracţiunea de înşelăciune, acesta este cel arătat la soluţionarea laturii penale, potrivit concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză, iar diferenţa reprezentând impozit pe profit, impozit pe salarii şi dividende, precum şi majorările aferente, potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, reprezintă prejudiciul aferent infracţiunii de evaziune fiscală.

Instanţa de apel a înlăturat apărările inculpatului referitoare la lipsa de obiectivitate a expertului în efectuarea expertizei, întrucât numirea expertei s-a efectuat dintr-o listă de experţi comunicată de Biroul local de expertize judiciare tehnice şi contabile (fila 15 dosar), inculpatul şi apărătorul acestuia fiind de acord şi chiar solicitând numirea acesteia. De asemenea, instanţa a încuviinţat participarea domnului T.L.I. la efectuarea expertizei ca expert asistent, la solicitarea inculpatului prin apărător, iar acest expert a vizat atât raportul de expertiză întocmit în cauză, cât şi lămuririle suplimentare la acest raport.

Faţă de SC I.I. SRL s-a declanşat procedura reorganizării judiciare şi a falimentului prin sentinţa civilă nr. 1314/PI din 20 septembrie 1999 a Tribunalului Timiş, iar prin încheierea din 2001 a Tribunalului Timiş s-a dispus închiderea procedurii şi antrenarea răspunderii organelor de conducere, urmare a prejudiciului creat mai multor creditori, iar în dosarul având ca obiect falimentul societăţii s-a înscris şi creanţa A.F.P. Timişoara pentru suma de 99.489 lei. Instanţa a înlăturat apărările inculpatului referitoare la faptul că partea civilă deţine un titlu executoriu valabil în calitate de creditoare, întrucât suma ce reprezintă despăgubiri civile şi cu care s-a constituit parte civilă în cauză depăşeşte cu mult valoarea creanţei menţionate în tabloul creditorilor, nu s-a stabilit natura acesteia, respectiv dacă constituie o componentă a impozitelor şi taxelor sau reprezintă alte obligaţii.

În cauză fiind îndeplinite elementele răspunderii civile delictuale, instanţa a admis acţiunea civilă şi a acordat prejudiciul aşa cum a fost stabilit potrivit expertizei şi a lămuririlor la acestea efectuate în cauză, prejudiciu din care a exclus însă suma de 60.000.000 lei reprezentând amenzi aplicate, care nu intră în acest prejudiciu, întrucât nu are legătură cu faptele imputate inculpatului.

În consecinţă, prin Decizia penală nr. 246/A din 20 decembrie 2012 a Curţii de Apel Timișoara, secţia penală, s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş şi partea civilă M.F.P. - A.N.A.F. - D.G.F.P. Timiş împotriva sentinţei penale nr. 336 din 23 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 15362/1/2006 din 30 martie 2007.

A fost desfiinţată sentinţa primei instanţe şi, rejudecând cauza:

În baza art. 334 C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică din infracţiunile de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 şi 41 alin. (2) C. pen. şi de fals intelectual la legea contabilităţii în formă continuată prevăzută de art. 42 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. a faptei de omisiune în tot sau în parte, ori evidenţierea, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, ori, evidenţierea în actele contabile sau alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, în infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 şi 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) cu aplicarea art. 13, 41 alin. (2), 74 alin. (1) lit. a) şi c) şi 76 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul L.N.I., domiciliat în loc. Petnic, judeţ Caraş Severin) la o pedeapsă de:

- 4 (patru) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată cu consecinţe deosebit de grave.

În baza art. 65 alin. (3) C. pen. raportat la art. 215 alin. (5) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 4 (patru) ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., s-a încetat, prin intervenirea prescripţiei răspunderii penale, procesul penal pornit împotriva inculpatului L.N.I. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 şi 41 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., s-a încetat, prin intervenirea prescripţiei răspunderii penale, procesul penal pornit împotriva aceluiaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de folosire cu rea credinţă a creditului societăţii comerciale prevăzută de art. 272 pct. 2 şi 272 pct. 1 (art. 266 pct. 2, respectiv art. 266 pct. 1 anterior modificării) din Legea nr. 31/1990.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., s-a încetat, prin intervenirea prescripţiei răspunderii penale, procesul penal pornit împotriva aceluiaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de înstrăinare, în frauda creditorilor, în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din active prevăzută de art. 143 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 85/2006.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de intermediere de valori imobiliare prevăzută de art. 114 din Legea nr. 52/1994.

În baza art. 14 şi 346 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 946.483,1187 lei (9.464.831.187 lei vechi) despăgubiri către partea civilă M.F.P. - A.N.A.F. - D.G.F.P. Timiş.

Au fost menţinute în rest dispoziţiile hotărârii apelate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul L.N.I., care a invocat ca prim motiv de recurs cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen., solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel întrucât aceasta nu s-a pronunțat pe apelul inculpatului.

În ipoteza în care se va trece peste solicitarea de trimitere spre rejudecare, inculpatul a invocat cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen., solicitând achitarea pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., întrucât apreciază că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni. Cu caracter subsidiar, a solicitat pentru aceeași infracțiune schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de evaziune fiscală, pentru care urmează a se constata că a intervenit prescripția specială (caz de casare prev. de art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen.).

De asemenea, tot cu caracter subsidiar a fost susținut și cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., solicitându-se reducerea pedepsei aplicate pentru infracțiunea de înșelăciune până la minimul permis prin reținerea circumstanțelor atenuante.

Sub aspectul laturii civile s-a solicitat, în principal, respingerea acțiunii civile ca inadmisibile, iar în subsidiar ca prescrisă, parțial nefondată sau să fie lăsată nesoluționată.

Recursul este nefondat.

Înalta Curte, analizând soluţia pronunţată în cauză în raport de cazurile de casare invocate, dar şi în conformitate cu art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., apreciază că aceasta este legală şi temeinică.

Primul caz de casare invocat de inculpat, prev. de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen., prin care se solicită trimiterea cauzei spre rejucare întrucât instanța de apel nu s-ar fi pronunțat pe apelul declarat de inculpat, nu este fondat.

Analizând actele şi lucrările dosarului, respectiv parcursul procesual al acestuia, în mai multe cicluri procesuale, Înalta Curte constată că aprecierea instanței de apel a fost una corectă. Având în vedere decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care cauza a fost casată doar pentru rejudecarea apelurilor procurorului şi părţii civile, precum şi faptul că inculpatul şi-a retras recursul potrivit Deciziei nr. 1580 din 29 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel a constatat, corect, că nu mai este învestită cu soluţionarea apelului acestuia, aşa cum s-a procedat şi prin Decizia nr. 137/A din 30 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara.

Nici solicitarea de achitare formulată în cadrul cazului de casare prev. de art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen., pentru infracțiunea de înșelăciune, cu motivarea că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni (achitare în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen.), nu este fondată.

Ca situație de fapt, pentru această infracțiune s-au reținut următoarele:

b) În luna iulie 1998 a fost inclusă în T.V.A. deductibil suma de 144.400.000 lei, aferentă facturii din 02 iulie 1998 emisă de SC A. SRL, fără ca livrarea de marfă să fie efectuată în realitate.

În luna aprilie 2000, în evidenţele SC I.I. SRL a fost stornată factura din 02 iulie 1998, pe motiv ca marfa nu a fost livrată.

Totuşi pentru perioada iulie 1998 - aprilie 2000, societatea a dedus nelegal T.V.A. în sumă de 114.400.000 lei.

c) În perioada mai 1999 - septembrie 2000 au fost înregistrate în contabilitate cheltuieli de deplasare nedeductibile, în sumă de 176.855.253 lei, cu T.V.A. aferent de 28.304.544 lei, precum şi alte cheltuieli nedeductibile (convorbiri telefonice, comisioane, intermediere afaceri), facturate de SC L.N.I.T. SRL cu T.V.A. aferent în sumă de 31.987.479 lei.

Societatea nu avea drept de deducere pentru T.V.A. în sumă de 60.292.023 lei, aferentă cheltuielilor nedeductibile.

În aceeaşi perioadă a fost înregistrată T.V.A. colectată fără documente legale în sumă de 471.171.981 lei aferentă avansurilor returnate către furnizori şi înregistrate în rulajul creditor al contului 409 „Furnizori debitori”, rezultând astfel o diferenţă de 155.911.715 lei (627.083.696 - 471.171.981 = 155.911.715 ) pentru care societatea nu avea drept de deducere. Ca urmare a acestui control a fost stornată suma de 155.911.715 lei, reprezentând T.V.A. dedus eronat.

e)În luna iunie 1998 a fost inclusă în mod eronat suma de 7.285.929 lei în T.V.A. deductibil, acesta reprezentând T.V.A. de plata virat în luna iunie 1999.

II. Din expertizarea documentelor contabile, s-a constatat că societatea nu a calculat şi nu a înregistrat în contabilitate T.V.A. colectat în sumă totală de 2.145.692.156 lei, astfel:

a) SC I.I. SRL a emis facturi către diverşi agenţi economici în perioada decembrie 1997 - decembrie 1999, cu cota „0” de T.V.A.

Astfel rezultă ca societatea a emis eronat facturi fiscale cu cota „0” de T.V.A., în valoare totală de 9.547.088.001 pentru care a fost stabilită o valoare de T.V.A. colectată suplimentară în valoare totală de 2.171.438.623 lei.

Astfel între SC I.I. SRL şi SC M. SRL s-a derulat o activitate de vânzare-cumpărare cu transmiterea dreptului de proprietate de la producător la cumpărător, odată cu facturarea.

Din verificările efectuate, organele de control au constatat faptul că pe documentele de export prezentate de societate apare ca exportator SC O. SRL Constanta, în loc de SC M. SRL Craiova.

Contractele de vânzare din 27 mai 1999 şi din 28 mai 1999 au fost încheiate între SC I.I. SRL şi SC A.I. SRL, părţile contractante fiind denumite vânzător şi cumpărător.

Contractul de export în comision din 07 septembrie 1999 este de fapt tot cu contract de vânzare-cumpărare, având în vedere că părţile sunt denumite vânzător şi cumpărător.

Obiectul contractului îl constituie vânzarea-cumpărarea a 1.038,99 mc cherestea de fag.

Astfel societatea a desfăşurat în acest caz o activitate de vânzare-cumpărare, cu transmiterea dreptului de proprietate de la producător la cumpărător, odată cu facturarea.

De asemenea, nu există factura de comision emisă de exportator, cu cota T.V.A. zero, pentru comisionul cuvenit acestuia.

Referitor la factura de stornare din 31 decembrie 1999 în valoare de 2.479.592.988 lei (135.830,895 lei x 18.255 lei/dolari S.U.A. curs B.N.R. din 31 decembrie 1999), prin care SC I.I. SRL a stornat cantitatea de 567,177 mc cherestea de la factura din 31 mai 1999, aceasta are o valoare eronată, valoarea corectă fiind de 2.122.765.227 lei (135.830,895 lei x 15.628 lei/dolari S.U.A. curs B.N.R. la 31 mai 1999).

Astfel s-a stabilit că T.V.A. colectată aferentă facturii din 31 decembrie 1999 este în sumă de 467.008.350 lei (2.122.765.227 lei x 22%).

În baza probelor administrate, în mod corect s-a reţinut că în perioada decembrie 1997- septembrie 2000, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, prin inducerea în eroare a mai multor societăţi comerciale cu care avea încheiate contracte, inculpatul a dedus T.V.A. şi cheltuieli nedeductibile şi le-a produs acestora un prejudiciu de 10.348.683.720 lei, fapta constituind infracţiunea de înşelăciune, astfel încât solicitarea inculpatului de achitare în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru această infracțiune nu este fondată.

Nici critica subsidiară ce privește aceeași faptă, raportată la cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen., prin care se solicită schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de evaziune, pentru care ar fi intervenit prescripția răspunderii penale, nu poate fi primită, având în vedere că, așa cum s-a prezentat mai sus, fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune.

Inculpatului i s-a reținut în sarcină şi comiterea infracțiunii de evaziune fiscală, constând în aceea că, în perioada mai 1997 - septembrie 2000, nu a evidențiat în actele contabile veniturile realizate și a diminuat astfel impozitul și taxele datorate statului.

Cât privește criticile formulate de inculpatul pe latură civilă, prin menținerea soluției de condamnare, solicitările acestuia de respingere a pretențiilor civile nu sunt fondate.

Nici critica formulată în cadrul cazului de casare prev. de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., privind individualizarea pedepsei, nu este fondată.

La individualizarea pedepsei care a fost aplicată inculpatului în apel, instanţa a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., reţinând circumstanțe atenuante în favoarea acestuia, prev. de art. 74 lit. a) și c și coborând substanțial pedeapsa sub minimul textului incriminator, iar o nouă reducere a acesteia nu se justifică, având în vedere gradul de pericol social al faptei, dar și consecințele acesteia, respectiv cuantumul deosebit de ridicat al prejudiciului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.

Se va lua act că inculpatul este arestat în altă cauză.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, onorariul parțial al avocatului din oficiu, urmând a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul L.N.I. împotriva Deciziei penale nr. 246/A din 20 decembrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.

Constată că inculpatul este arestat în altă cauză.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 350 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 25 septembrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 2860/2013. Penal		ICCJ. Decizia nr. 2971/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... →

ICCJ. Decizia nr. 2871/2013. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2871/2013. Penal