ICCJ. Decizia nr. 2944/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2944/2013
Dosar nr. 544/2/2013
Şedinţa publică din 1 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 139/F din 27 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 162 raportat la art. 158 din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Au fost recunoscute următoarele hotărâri judecătoreşti, pronunţate de instanţele din Republica Austria:
- Sentinţa penală nr. 122 Hv 5/10i, pronunţată de Tribunalul pentru Cauze Penale din Viena la data de 17 februarie 2010 (rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 20 Bs 186/10i, pronunţată de Curtea de Apel din Viena din data de 21 septembrie 2010), prin care s-a dispus condamnarea inculpatului T.C. la pedeapsa de 11 ani şi 4 luni închisoare;
- Sentinţa penală nr. 012 E Hv 145/10i, pronunţată de Tribunalul pentru Cauze Penale din Viena la data de 04 octombrie 2010 (rămasă definitivă la aceeaşi dată), prin care s-a renunţat la aplicarea unei pedepse suplimentare faţă de acelaşi inculpat;
- Sentinţa penală nr. 024 S Hv 68/11k, pronunţată de Tribunalul pentru Cauze Penale din Viena la data de 06 martie 2012 (rămasă definitivă la aceeaşi dată), prin care s-a aplicat aceluiaşi inculpat, luându-se în considerare şi cele două sentinţe penale anterior menţionate, o pedeapsă suplimentară de 21 luni închisoare.
S-a dispus transferarea condamnatului T.C. (cetăţean român), din penitenciarul din Republica Austria într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei rezultante de 13 ani şi 1 lună închisoare, respectând felul şi durata acesteia, astfel cum a fost stabilită spre executare de către autorităţile judiciare austriece.
S-a dedus din această pedeapsă rezultantă perioada deja executată de condamnat în regim de detenţie, începând cu data de 28 septembrie 2009 până la zi.
S-a dispus emiterea unui mandat de executare, cu privire la pedeapsa rezultantă de 13 ani şi 1 lună închisoare, la data rămânerii definitive a acestei sentinţe.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, prin rezoluţia nr. 2906/II/5/2012 din data de 14 ianuarie 2013, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat această instanţă, în temeiul dispoziţiilor art. 162 alin. (4) şi art. 163 din Legea nr. 302/2004 republicată, în vederea recunoaşterii şi punerii în executare a hotărârilor pronunţate în Republica Austria cu privire la condamnatul T.C. (cetăţean român), ca urmare a cererii înaintate de autoritatea competentă din ţara respectivă, de transferare a acestuia într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei rezultante de 13 ani şi 1 lună închisoare, astfel cum a fost stabilită în statul solicitant.
Analizând sesizarea, pe baza documentelor şi informaţiilor comunicate de către statul de condamnare, în aplicarea Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate (adoptată la Strasbourg în anul 1983 şi ratificată de România prin Legea nr. 76/1996), instanţa de fond a constatat următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 122 Hv 5/10i din data de 17 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul pentru Cauze penale din Viena, s-a dispus condamnarea inculpatului T.C., pentru săvârşirea infracţiunii de "tâlhărie gravă", prevăzută de art. 142 alin. (1) şi art. 143 C. pen. austriac, la pedeapsa de 11 ani şi 4 luni închisoare, din care a fost dedusă perioada arestului preventiv, începând cu data de 28 septembrie 2009.
Sentinţa respectivă a rămasă definitivă, prin respingerea recursului, conform Deciziei penale nr. 20 Bs 186/101 din data de 21 septembrie 2010 a Curţii de Apel din Viena.
La stabilirea pedepsei, instanţa austriacă a avut în vedere şi condamnarea anterioară a inculpatului, la pedeapsa de 8 luni închisoare, pronunţată în România, la data de 17 decembrie 2008, în Dosarul nr. 1649/227/2008 al Judecătoriei Fălticeni.
În sarcina inculpatului, s-a reţinut în fapt că, la data de 10 septembrie 2007, cu complicitatea numitului G.C. (condamnat într-o cauză separată), folosind un spray lacrimogen cu piper, pe care cel din urmă l-a folosit pentru a pulveriza substanţa iritantă în ochii casierei G.B., a sustras, din sertarul unei case de marcat a supermarket-ului P.M., situat în Viena, suma de 4.295 euro.
Fapta anterior menţionată este incriminată şi de legea penală română, întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a), b) C. pen. şi pedepsită cu închisoare de la 7 la 20 de ani, fiind îndeplinită astfel condiţia dublei incriminări, prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 republicată, precum şi de art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate.
Prin Sentinţa penală nr. 012 E Hv 145/10v din data de 04 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul pentru Cauze Penale din Viena, instanţa a renunţat la aplicarea unei pedepse suplimentare faţă de acelaşi inculpat, în sarcina căruia a reţinut săvârşirea infracţiunii de "furt profesional", constând în aceea că, în perioada iulie 2007 - 28 septembrie 2009, a săvârşit, singur sau împreună cu alţi doi făptuitori, judecaţi în cauze separate (R.C. şi P.D.), patru fapte de furt din magazine, sustrăgând bunuri din posesia acestora sau a persoanelor care le frecventau şi cauzând astfel un prejudiciu total în valoare mai mică de 3.000 euro.
Sentinţa respectivă a rămasă definitivă la data pronunţării, prin renunţarea la recurs.
Faptele anterior menţionate sunt incriminate şi de legea penală română, întrunind elementele constitutive ale infracţiunii continuate de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1) - 209 alin. (1) lit. a), e) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
III. Prin Sentinţa penală nr. 024 S Hv 68/11k din data de 06 martie 2012, pronunţată de Tribunalul pentru Cauze Penale din Viena, s-a aplicat aceluiaşi inculpat o pedeapsă suplimentară de 21 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de "tâlhărie gravă", prevăzută de art. 142 alin. (1) şi art. 143 C. pen. austriac.
Sentinţa respectivă a rămas definitivă la data pronunţării, prin renunţarea la recurs.
La stabilirea pedepsei suplimentare, instanţa austriacă a avut în vedere atât condamnarea din România (deja evidenţiată), cât şi cele două sentinţe penale anterior menţionate, pronunţate faţă de inculpat în Republica Austria.
În sarcina inculpatului, s-a reţinut în fapt că, la date neprecizate (însă, cu certitudine, anterioare datei de 28 septembrie 2009, de când acesta este privat în continuu de libertate), acţionând în complicitate cu numitul G.C. (condamnat într-o cauză separată), care a folosit un spray lacrimogen cu piper pentru a pulveriza substanţa iritantă în ochii casierelor M.M. şi T.I., a sustras, din sertarele caselor de marcat ale supermarket-urilor B. şi S.A., situate în Viena, sumele de 2.448,68 euro şi respectiv 80 euro.
Faptele anterior menţionate sunt incriminate şi de legea penală română, întrunind elementele constitutive ale două infracţiuni concurente de tâlhărie, fiecare prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a), b) C. pen. şi pedepsită cu închisoare de la 7 la 20 de ani, fiind îndeplinită astfel, şi în acest caz, condiţia dublei incriminări.
Potrivit informaţiilor comunicate de către autorităţile judiciare austriece, pedepsele aplicate inculpatului sunt supuse executării una în continuarea celeilalte, acesta având de executat astfel o pedeapsă rezultantă de 13 ani şi 1 lună închisoare, care, fiind calculată în raport cu data de 28 septembrie 2009 (când s-a dispus arestarea lui preventivă), se va împlini, la termen, în data de 28 octombrie 2022.
Felul şi durata pedepsei rezultante anterior menţionate, astfel cum a fost stabilită spre executare în statul de condamnare, sunt compatibile cu legea penală română, conform normelor de incriminare deja evidenţiate, dispoziţiilor art. 53 pct. 1 lit. b) C. pen. şi prevederilor art. 34 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din acelaşi cod, în raport cu care inculpatului îi putea fi aplicată acea pedeapsă şi în ordinea juridică internă, astfel că nu se ridică problema conversiunii condamnării.
Prin declaraţia din data de 19 mai 2011, consemnată în cuprinsul unui proces-verbal, condamnatul T.C. (deţinut în Penitenciarul Garsten) a precizat că nu îşi dă consimţământul pentru a fi transferat în România, în vederea executării restului de pedeapsă.
În cursul judecării acestei cauze, condamnatul a fost legal citat la locul de deţinere anterior menţionat, fără a exprima vreo poziţie cu privire la procedura în desfăşurare.
Referitor la declaraţia condamnatului, instanţa a constatat că existenţa consimţământului acestuia, în vederea realizării transferării într-un penitenciar din România, nu este obligatorie, conform art. 3 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate (adoptat la Strasbourg în anul 1997 şi ratificat de România prin O.G. nr. 92/1999, aprobată prin Legea nr. 511/2001), invocat şi de către autorităţile austriece, întrucât, prin Decizia nr. III-1281251/FrB/11 din data de 01 februarie 2011 (definitivă şi executorie), emisă de către Direcţia Federală de Poliţie Viena, s-a luat în ceea ce îl priveşte, avându-se în vedere prima sentinţă de condamnare, măsura interdicţiei de a se afla pe teritoriul Republicii Austria, pe un termen nelimitat.
Instanţa de fond a apreciat că sunt îndeplinite toate condiţiile (prevăzute în art. 143 din Legea nr. 302/2004 republicată) pentru realizarea transferării condamnatului T.C. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei închisorii, în felul şi durata stabilite de autorităţile judiciare austriece.
Astfel, faptele care au atras condamnarea acestuia sunt incriminate şi de legea penală a statului român, hotărârile instanţei străine sunt definitive şi executorii, condamnatul este resortisant al statului român, la data primirii cererii de transferare mai avea de executat peste 6 luni din durata pedepsei închisorii şi, deşi nu a consimţit la realizarea transferării sale într-un penitenciar din România, existenţa acordului său în acest sens nu este obligatorie.
În consecinţă, instanţa de fond, în temeiul art. 162 raportat la art. 158 din Legea nr. 302/2004 republicată, a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a recunoscut toate cele trei hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţa austriacă (inclusiv cea prin care s-a renunţat iniţial la aplicarea unei pedepse suplimentare, întrucât aceasta a fost avută în vedere ulterior la impunerea unei noi asemenea pedepse, producând astfel efecte) şi a dispus transferarea condamnatului într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei rezultante de 13 ani şi 1 lună închisoare.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat recurs persoana transferabilă P.I.C., solicitând respingerea sesizării parchetului, întrucât nu şi-a dat acordul la transferare într-un penitenciar în România.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinând recursul, în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că acesta este nefondat, pentru considerentele următoare:
Potrivit prevederilor art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) condamnatul este resortisant al statului de executare; b) hotărârea este definitivă; c) la data primirii cererii de transferare condamnate urmare de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei; d) transferul este consimţit de către persoana condamnată; e) faptele care au atras condamnarea constituie infracţiuni potrivit legii statului de executare; f) statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestui transfer; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc.
În prezenta cauză, se constată că sunt îndeplinite cerinţele legale menţionate, întrucât persoana transferabilă T.C. este cetăţean român, a fost condamnat definitiv în Republica Austria prin sentinţa Tribunalului Landului Viena pentru Cauze Penale nr. 031 S Hv 64/11y din data de 02 august 2011, la pedeapsa închisorii de 4 ani pentru săvârşirea infracţiunilor de viol şi tâlhărie prevăzute de art. 201 alin. (1) şi 142 alin. (1) C. pen. austriac, având corespondent în legislaţia penală română în dispoziţiile art. 197 alin. (1) şi art. 211 alin. (1) C. pen., la data primirii cererii persoana transferabilă avea de executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei finale, iar statul român, ca stat de executare, şi-a dat acordul la transfer, fiind îndeplinite, în mod incontestabil, condiţiile prevăzute de art. 143 lit. a), b), c), e) şi f) din Legea nr. 302/2004, republicată.
Referitor la condiţia prevăzută în art. 143 lit. d) din legea menţionată - consimţământul persoanei condamnate - se constată că aceasta nu mai este necesar a fi îndeplinită, astfel cum, în mod corect, s-a reţinut şi prin sentinţa atacată, întrucât, prin Decizia nr. III-1281251/FrB/11 din data de 01 februarie 2011 (definitivă şi executorie) emisă de către Direcţia Federală de Poliţie Viena s-a emis împotriva condamnatului o interdicţie de a se afla pe teritoriul Austriei pe un termen nelimitat, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 3 pct. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptat la Strasbourg în anul 1997, putându-se realiza transferarea condamnatului într-un penitenciar din România şi în lipsa consimţământului acestuia.
În consecinţă, constatând că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă T.C..
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul va fi obligat la plata sumei de 720 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă T.C. împotriva Sentinţei penale nr. 139/F din 27 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul condamnat persoană transferabilă la plata sumei de 720 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 01 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2959/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... | ICCJ. Decizia nr. 2929/2013. Penal → |
|---|
