ICCJ. Decizia nr. 318/2013. Penal

Decizii penale ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 318/2013

Dosar nr. 6880/83/2011

Şedinţa publică din 31 ianuarie 2013

Asupra recursului de faţă,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 49/A din 5 aprilie 2011 a Curţii de Apel Oradea a fost respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare împotriva sentinţei penale nr. 185 din 14 noiembrie 2011 a Tribunalului Satu Mare.

Pentru a pronunţa această soluţie Curtea a reţinut că prin sentinţa penală nr. 185 din 14 noiembrie 2012, Tribunalul Satu Mare, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. l-a achitat  pe inculpatul K.G., fiul lui G. şi I., fără antecedente penale, domiciliat fără forme legale în Satu Mare, judeţul Satu Mare de sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de omor calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 174 raportat la art. 175 lit. c) C. pen.

S-a constatat că inculpatul a executat în stare de arest preventiv perioada de la 27 aprilie la 14 octombrie 2011.

S-a constatat că în cauză nu există constituire de parte civilă.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

În baza art. 189 C. proc. pen. s-a dispus virarea din contul Ministerului Justiţiei în contul Baroului de Avocaţi Satu Mare a sumei de 200 lei reprezentând onorariu pentru apărător din oficiu av. B.S.C., conform delegaţiei nr. 1225/2011.

În baza art. 190 C. proc. pen. a dispus plata către traducător Ilea Irina a onorariului cuvenit pentru activitatea prestată, două ore în cadrul şedinţei de judecată din data de 7 noiembrie 2011.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul întocmit în cauza la data de 12 august 2011, inculpatul K.G. a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv, în sarcina sa reţinându-se săvârşirea infracţiunii de omor calificat, astfel cum este ea prevăzută şi pedepsită de art. 174 raportat la art. 175 lit. c) C. pen.

S-a reţinut în actul de sesizare al instanţei, în data de 25 aprilie 2011 I.P.J. Satu Mare a fost sesizat telefonic prin „112" cu privire la faptul că în jurul orelor 23, numitul V.C. a căzut în casa scărilor de la etajul III al blocului situat în Satu Mare, survenind decesul acestuia. Urmare investigaţiilor efectuate în cauză la data de 27 aprilie 2011 a fost identificat numitul K.G., nepotul victimei, care a declarat că a avut o altercaţie cu victima pentru o cutie de bere, motiv pentru care l-a împins pe spate de umărul stâng, iar victima a căzut în casa scărilor la parter, decedând.

Fiind audiat de procuror în data de 27 aprilie 2011 inculpatul a declarat că în data de 25 aprilie 2011, re spectiv a doua zi de Paşti, a început să bea de la orele 8 dimineaţa şi a băut 3 flacoane de spirt medicinal, flecare dintre ele a câte o jumătate de litru, relatând totodată că şi victima V.C. a consumat un pahar de votcă şi 2 pahare de vin. Pe la orele 10 dimineaţa a plecat împreună cu victima la stropit la sora unui unchi, unde, conform declaraţiei sale, au consumat împreună câte un pahar de vin şi un flacon de bere iar la orele 11 s-a întors împreună cu victima la domiciliu unde au consumat iarăşi o jumătate de litru de votcă şi o jumătate de litru amestec lichior de portocală cu votcă. Mai târziu, inculpatul împreună cu victima au mers la stropit la o familie din bloc şi la plecare au primit câte o cutie de bere. Au urcat sus la etajul III şi au rămas în scara blocului să consume berile primite, victima stând în picioare, sprijinit de balustradă. Întrucât inculpatul şi-a terminat mai repede berea i-a cerut unchiului său să-i dea şi berea lui, iar acesta l-a refuzat, motiv pentru care l-a împins de umărul stâng, victima căzând peste balustradă, la parter.

Din declaraţia inculpatului a rezultat că a sperat că victima va cădea şi-şi va rupe un picior, iar când a văzut ce s-a întâmplat s-a speriat şi nu a spus la nimeni că victima a căzut pentru că l-a împins, relatând doar ulterior despre cele întâmplate. De asemenea, din declaraţia inculpatului a rezultat că în urmă cu două săptămâni a încercat să-l arunce şi pe tatăl său de la etaj, dar l-au ţinut vecinii, pentru că acesta a intenţionat să-l dea afară din casă.

Raportat la starea de întârziere mintală evidentă a inculpatului, s-a apreciat că este necesar ca în cauză să se efectueze o expertiză medico-legală psihiatrică, expertiză care a concluzionat că discernământul inculpatului este doar parţial diminuat raportat la fapta comisă, astfel încât acesta neavând un discernământ abolit, urmează să răspundă penal.

S-a reţinut că fapta inculpatului K.G. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 174 raportat la art. 175 lit. c) C. pen.

Cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală inculpatul K.G. a declarat că înţelege învinuirea care i se aduce, dar nu recunoaşte săvârşirea faptei.

Pe rolul Tribunalului Satu Mare cauza a fost înregistrată la data de 17 august 2011, starea de arest a inculpatului fiind menţinută în temeiul prevederilor art. 3001 C. proc. pen. la primirea dosarului.

Cercetarea judecătorească a debutat la data de 26 septembrie 2011, dată la care s-a procedat la audierea inculpatului, declaraţia sa fiind consemnată la fila 12 din dosar.

Din cuprinsul declaraţiei date de inculpat, instanţa a reţinut că acesta nu recunoaşte comiterea infracţiunii care i se reţine în sarcină, arătând că într-adevăr a consumat împreună cu victima alcool în ziua respectivă şi s-au deplasat la vecinii de bloc, fiind sărbătorile pascale, acolo au continuat să consume alcool, însă au plecat pe rând din locuinţa respectivă, victima a ieşit înaintea inculpatului, iar când acesta a ieşit din locuinţa respectivă a văzut victima căzută.

La momentul la care a văzut că victima este căzută, a început să strige pe casa scărilor faptul că J. a căzut, strigătele lui alertând ceilalţi vecini din bloc, care au anunţat autorităţile.

Din cuprinsul dosarului de urmărire penală, instanţa a reţinut că la data de 25 aprilie 2011 a fost întocmit procesul verbal de consemnarea plângerii sau denunţului oral, formulat de V.P.S., în procesul verbal menţionându-se că victima a căzut de la etajul III în casa scărilor.

Urmare apelului adresat organelor de poliţie, acestea s-au deplasat la faţa locului, s-a procedat la luarea primelor declaraţii de la persoanele aflate în preajmă, respectiv de la V.P., G.R. şi L.A., iar în zilele următoarele au mai fost audiate în cauză şi alte persoane.

La data de 27 aprilie 2011 a fost pusă în mişcare acţiunea penală faţă de inculpat şi s-a dispus reţinerea şi ulterior arestarea preventivă a acestuia.

După audierea inculpatului în faza cercetării judecătoreşti, s-a dispus efectuarea unui referat de evaluare al acestuia, din cuprinsul căruia instanţa a reţinut că inculpatul nu este cunoscut ca fiind o persoană agresivă cu cei din jurul lui, având doar tendinţe de auto agresiune, violenţa fiind orientată spre propria sa persoană. S-a mai reţinut şi în cuprinsul referatului de evaluare, ca de altfel şi în expertiza medico legală psihiatrică efectuată în cauză, faptul că inculpatul este suferind de afecţiuni psihice, prezentând întârziere mintală uşoară fond encefalopatie infantilă sechelară. În cuprinsul referatului de evaluare s-a mai concluzionat că afecţiunea psihiatrică şi consumul zilnic al unor cantităţi semnificative de alcool îl fac pe inculpat o persoană influenţabilă, care îşi îndreaptă agresivitatea împotriva propriei persoane, vagabondând şi automutilându-se.

Concluziile expertizei medico legale efectuate, ale referatului de evaluare întocmit în cauză, poziţia inculpatului cu privire la acuzaţiile care i se aduc şi perioada de timp de la momentul luării măsurii arestării preventive, au determinat instanţa să nu mai menţină starea de arest a inculpatului, cu ocazia verificării periodice a acestei măsuri, potrivit art. 3002 C. proc. pen. dispunând punerea lui în libertate în cursul judecăţii.

Probatoriul testimonial administrat pe parcursul cercetării judecătoreşti a cauzei a evidenţiat o altă stare de fapt decât cea reţinută în actul de sesizare al instanţei.

Astfel, martorul G.R., a cărui declaraţie se află la fila 19 din dosar a arătat că îşi aminteşte faptul că de sărbătorile pascale a auzit o bubuitură puternică în casa scărilor, şi ieşind să vadă ce s-a întâmplat, a observat la parterul blocului o persoană de sex masculin căzută. Coborând să verifice ce s-a întâmplat, l-a văzut pe inculpat urcând şi vociferând în sensul că s-a aruncat C. de la etaj. A văzut-o apoi pe mama inculpatului ieşind din locuinţă şi auzind ce a declarat fiul ei, l-a întrebat dacă el a împins victima, răspunsul venind prompt, nu, a căzut. Acelaşi martor a mai arătat că anterior momentului la care s-a auzit bufnitura pe casa scărilor nu a auzit discuţii contradictorii sau ceartă pe casa scărilor. Referitor la comportamentul inculpatului atunci când acesta consumă alcool peste limita normală, martorul arată că în nici o împrejurare nu l-a văzut pe acesta să fie agresiv nici măcar verbal faţă de nimeni, recurgând doar la gesturi de automutilare, însă în cele mai multe dintre situaţii se duce să se culce.

V.P., a cărui declaraţie se află la fila 20 din dosar, a arătat că în seara respectivă a auzit gălăgie pe casa scărilor şi strigăte ale vecinilor cum că a căzut victima, şi ieşind să vadă ce s-a întâmplat, a coborât la parter unde se afla victima, văzând că atunci inculpatul a ieşit din locuinţa mamei sale, iar discuţii contradictorii pe casa scărilor nu a auzit anterior momentului în care vecinii s-au alarmat pentru căzătură.

Mama inculpatului, numita K.I., a cărei declaraţie se află la fila 29 din dosar, a arătat că în seara respectivă, fiul ei a venit acasă şi a anunţat-o că numitul V.C., fratele ei este căzut în casa scărilor, şi speriată fiind şi-a întrebat fiul dacă are vreo legătură cu acesta, răspunsul acestuia fiind unul negativ. Ulterior arestării fiului ei, de la un vecin a aflat că fiul unui alt vecin a văzut victima sprijinind balustrada, aceasta s-a dezechilibrat şi a căzut.

În aceeaşi şedinţă publică a fost audiat şi numitul L.A., acesta relatând instanţei că în seara respectivă, aflându-se în locuinţă cu mai mulţi vecini, la un moment dat a auzit pe fiul unuia dintre ei, numitul H.M., strigând că a picat cineva. Martorul a coborât să vadă ce s-a întâmplat şi când a revenit la etajul I l-a văzut pe inculpat discutând cu mama lui, aceasta întrebându-l dacă inculpatul are vreo treabă cu cele întâmplate, răspunsul fiind negativ. Acelaşi martor a mai arătat, de asemenea, că anterior celor afirmate de minor nu a auzit gălăgie pe casa scărilor, iar atunci când inculpatul este sub influenţa băuturilor alcoolice şi se ceartă se aude în tot blocul, însă niciodată nu este agresiv când se află în asemenea stare.

Instanţa a dispus audierea minorului despre care martorii au afirmat că a văzut victima căzând, acesta fiind audiat în prezenţa mamei lui, iar din cuprinsul declaraţiei lui instanţa a reţinut că în seara de paşte a văzut victima în timp ce se afla pe casa scărilor consumând bere, era singur, sprijinea balustrada scărilor şi l-a văzut când s-a dezechilibrat şi a căzut. În acel moment minorul a început să strige că a căzut un om, a început să se adune lume şi la scurt timp după aceasta, l-a văzut pe inculpat urcând scările de la parter.

Coroborând între ele declaraţiile martorilor audiaţi în cursul cercetării judecătoreşti, cu cele ale martorilor V.P., G.R. şi L.A. date în cursul urmăririi penale şi toate aceste declaraţii coroborându-le cu cele ale inculpatului, instanţa a reţinut că nu există nici o probă care să susţină acuzarea cum că inculpatul ar fi împins victima şi aceasta s-a dezechilibrat şi a căzut.

Aşa cum a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia penală nr. 3465 din 27 iunie 2007, în Codul de procedură penală român, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, prezumţia de nevinovăţie este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art. 52 statuându-se că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.”

Prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează şi ele libertatea persoanei - dreptul la apărare, respectarea demnităţii umane - s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal şi a concepţiei organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:

- vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei;

- sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului;

- la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată; la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumţia de nevinovăţie este răsturnată cu efecte „erga omnes”;

- hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare.

Toate aceste cerinţe sunt argumente pentru transformarea concepţiei asupra prezumţiei de nevinovăţie, dintr-o simplă regulă, garanţie a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăţiei printr-o hotărâre penală definitivă.

Având în vedere că, la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe bază de probe sigure, certe şi întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului, se impune a se da eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).

Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 C. proc. pen., se regăseşte în materia probaţiunii. Atâta vreme cât instanţa penală nu-şi poate forma o convingere care să se constituie într-o certitudine privind vinovăţie celui acuzat, ea nu poate decât să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-l achite.

Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii).

Numai aşa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii) este, fără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor.

Or, cum majoritatea probelor administrate încă din cursul urmăririi penale, precum şi întregul probatoriu administrat pe parcursul cercetării judecătoreşti, completate cu referatul de evaluare întocmit în cauză, converg în sensul nevinovăţiei inculpatului, instanţa a dat eficienţa cuvenită prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. şi a dispus achitarea inculpatului.

Cum de la data de 27 aprilie la 14 octombrie 2011 inculpatul s-a aflat în stare de arest preventiv, instanţa a constatat această împrejurare.

Cum în cauză nu există constituire de parte civilă şi această împrejurare s-a  constatat prin sentinţa  pronunţată.

Pronunţarea soluţiei de achitare a inculpatului a determinat lăsarea în sarcina statului a cheltuielilor ocazionate de soluţionarea prezentei cauze, reglementare impusă de art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

Împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal, a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, solicitând admiterea acestuia, desfiinţare sentinţei atacate şi pronunţarea unei noi hotărâri de condamnare a inculpatului.

În dezvoltarea motivelor de apel, s-a arătat că, hotărârea instanţei de fond prin care a fost absolvit inculpatul de săvârşirea infracţiunii reţinută prin actul de sesizare este nelegală şi netemeinică. Instanţa de fond a dat valoare probantă unei declaraţii date de un minor care nu răspunde penal, astfel încât poate spune orice fără a fi tras la răspundere, martor care a apărut după 8 luni de la data la care s-a reţinut că inculpatul ar fi săvârşit fapta şi, deşi cauza se află pe rolul instanţei din luna august 2011, nu a fost invocat deloc în faza de urmărire penală. Totodată, prima instanţă nu a ţinut seama de declaraţia inculpatului în care a arătat că în urmă cu două săptămâni a încercat să-şi arunce tatăl de la etaj, pe motiv că acesta ar fi vrut să-l dea afară din casă, iar la poliţie şi procuror a recunoscut că el a fost cel care a împins victima.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate, dar şi din oficiu, pe baza lucrărilor şi materialului de la dosarul cauzei, instanţa de prim control judiciar a apreciat că aceasta este legală şi temeinică, urmând a fi menţinută în totalitate, având în vedere că, în mod corect prima instanţă a stabilit că din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul K.G. nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de articolul 174 C. pen. raportat la art. 175 lit. c) C. pen.

Astfel, s-a reţinut că în cauză au fost audiaţi mai mulţi martori – G.R., V.P., L.A., K.I. şi H.M. – din declaraţiile cărora rezultă că inculpatul nu a împins victima V.C. de la etajul III al blocului situat în Satu Mare, care a căzut şi a decedat.

În faza de urmărire penală inculpatul K.G. a recunoscut iniţial că a avut o altercaţie cu victima V.C. (unchiul său) şi că a împins-o pe aceasta în speranţa că va cădea şi îşi va rupe piciorul, însă victima s-a dezechilibrat şi a căzut în casa scărilor la parter, decedând.

Tot din declaraţia inculpatului a rezultat că, în ziua respectivă – 25 aprilie 2011 – fiind a doua zi de Paşti, cei doi au consumat o cantitate apreciabilă de băuturi alcoolice, ambii aflându-se sub influenţa alcoolului. În cursul serii respective cei doi au mers „la stropit” la nişte vecini care locuiesc la parterul blocului de la care au primit fiecare câte o bere. Inculpatul a arătat în faţa organelor de urmărire penală că împreună cu victima au urcat la etajul III al blocului, unde s-au oprit să bea berile primite. Între cei doi a intervenit un conflict verbal, inculpatul arătând că a împins victima sperând ca aceasta să cadă şi să-şi rupă un picior, însă aceasta s-a dezechilibrat şi a căzut în casa scării, decedând.

Cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, inculpatul a revenit asupra declaraţiilor de recunoaştere arătând că nu recunoaşte săvârşirea faptei reţinută în sarcina sa, menţinându-şi această declaraţia şi în faţa instanţei de fond.

Din lecturarea declaraţiei dată de inculpat în şedinţa publică din data de 26 septembrie 2011 (fila 12, dosar fond) rezultă că acesta a prezentat în mare aceiaşi stare de fapt, precizând însă că victima V.C. a ieşit singură din locuinţa vecinilor lor, iar când inculpatul a părăsit locuinţa acestora a găsit victima căzută la parterul blocului; A mai arătat inculpatul că, văzând cele întâmplate a început să strige pe casa scării faptul că victima a căzut.

S-a reţinut că această declaraţie se coroborează şi cu declaraţia martorului G.R., care a arătat atât în faza de urmărire penală cât şi în faţa instanţei că la data respectivă se afla la locuinţa sa, iar la un moment dat a auzit pe inculpat strigând că a căzut V.C., motiv pentru care a ieşit pe scara blocului, unde a văzut victima căzută la pământ. A mai arătat martorul că inculpatul era sub influenţa alcoolului şi că mama inculpatului, martora K.I. a ieşit din locuinţa sa şi auzind cele declarate de fiul ei l-a întrebat pe acesta dacă el a aruncat victima. Inculpatul a răspuns negativ.

S-a apreciat ca fiind neîntemeiată susţinerea parchetului, potrivit căreia declaraţia martorului G.R. este mincinoasă şi nu poate fi coroborată cu restul probelor administrate în cauză şi nici măcar cu declaraţia inculpatului, câtă vreme atât în cursul urmăririi penale cât şi în faţa instanţei de fond cei doi au relatat aceeaşi stare de fapt.

Astfel, la data de 27 aprilie 2011 s-a încheiat procesul verbal de audiere aflat la filele 50-51 dosar urmărire penală, în care inculpatul K.G. a arătat că a fugit spre apartamentul mamei sale strigând „C. a căzut”, iar în timp ce fugea, strigând, a ieşit din apartament martorul G.R., de care s-a ciocnit în timp ce fugea spre apartamentul mamei sale.

În declaraţia dată de martorul G.R. în faza de urmărire penală – fila 53 – acesta a arătat că a auzit gălăgie pe scară, motiv pentru care a ieşit din apartamentul său şi l-a văzut pe inculpatul K.G. strigând „a căzut C. jos”, precizând că inculpatul a fugit spre apartamentul mamei sale, martora K.I. Tot în acea declaraţie martorul a arătat că mama lui K.G. l-a întrebat pe inculpat dacă el l-a împins pe V.C. peste balustradă şi că l-a văzut pe martorul L.A., care i-a spus acesteia că acest lucru nu este adevărat.

S-a mai reţinut că declaraţiile inculpatului şi ale martorului G.R. se coroborează şi cu declaraţiile martorului L.A. în care acesta a arătat că în seara zilei de 25 aprilie 2011, în jurul orelor 23,00 se afla la domiciliul său, iar la un moment dat a auzit în casa scărilor o bufnitură şi imediat a auzit un copil strigând că „a căzut un om de la etajul III”, motiv pentru care a coborât la parter unde l-a văzut căzut pe numitul V.C., care era decedat. Martorul a mai arătat că inculpatul K.G. era sub influenţa băuturilor alcoolice şi că mama acestuia îl certa în limba maghiară, întrebându-l dacă el a fost, inculpatul spunând că nu el a împins victima.

În faţa instanţei de fond a fost audiat minorul H.M. care a arătat că a văzut victima singură la etajul III, sprijinită de balustradă şi bând bere, iar la un moment dat aceasta s-a dezechilibrat şi a căzut; în acel moment minorul a început să strige că a căzut un om, au ieşit mai mulţi vecini şi la scurt timp l-a văzut pe inculpat urcând scările de la parter.

Cu privire la acest martor, instanţa de apel a constatat că sunt netemeinice susţinerile Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare, potrivit cărora se impune înlăturarea declaraţiei sale, deoarece acesta poate spune orice fără a fi tras la răspundere penală, întrucât este minor şi că a apărut numai după 8 luni de la data comiterii faptei; S-a mai arătat că, instanţa nu a verificat, de ce vreme de 8 luni acest martor nu a fost identificat şi prezentat instanţei de către apărare şi nu a fost nicio clipă invocat în faza de urmărire penală.

S-a mai reţinut că, încă din faza de urmărire penală martorul L.A. a arătat că a auzit un copil strigând că „a căzut un om de la etajul III”, însă organele de urmărire penală nu au făcut nici un demers pentru identificarea şi audierea acestuia, deşi, potrivit art. 202 C. proc. pen. organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia. Organul de urmărire adună probele atât în favoarea cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului. De asemenea, potrivit alin. (2) al articolului mai sus arătat, îndatoririle prevăzute în alin. (1) se îndeplinesc chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaşte fapta.

Pe de altă parte, s-a reţinut că potrivit art. 216 C. proc. pen., procurorul în exercitarea supravegherii respectării legii în activitatea de urmărire penală, veghează ca orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să nu fie tras la răspundere penală şi ca nicio persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârşit o faptă pedepsită de legea penală, potrivit alin. (3), acesta având posibilitatea să ia măsurile necesare sau să dea dispoziţii organelor de cercetare penală că să ia asemenea măsuri.

Curtea a considerat că împrejurarea că martorul H.M. a fost identificat şi audiat doar la 8 luni de la data săvârşirii faptei nu poate fi imputată inculpatului, câtă vreme conform art. 65 alin. (1) C. proc. pen. sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală şi organului de judecată, inculpatul beneficiind, potrivit art. 66 C. proc. pen., de prezumţia de nevinovăţia şi nefiind obligat să-şi dovedească vinovăţia, acesta având doar dreptul ca atunci când există probe de vinovăţie să probeze lipsa lor de temeinicie.

Câtă vreme încă din faza de urmărire penală organele de urmărire penală au cunoscut împrejurarea că este posibil să existe un martor în persoana unui copil, acestea trebuiau să facă toate demersurile pentru identificarea şi audierea acestuia.

S-a arătat că nu are relevanţă că martorul este minor, întrucât potrivit art. 81 C. proc. pen., minorul poate fi ascultat ca martor, dacă are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal, conform art. 78 C. proc. pen., astfel că în mod corect prima instanţă a înlăturat declaraţiile de recunoaştere date iniţial de către inculpat, din expertiza medico legală psihiatrică efectuată în cauză rezultând că acesta are o întârziere mintală uşoară şi discernământul parţial diminuat. Tot din conţinutul aceleaşi expertize rezultă că inculpatul are întârziere mintală gradul I, corespunzător debilităţii mintale joase, coeficient de inteligenţă redus IQ 55, acesta înţelegând cu greutate ce i se cere. Raportat la starea mintală a inculpatului, organele de urmărire penală ar fi trebuit să îi asigure acestuia un apărător din oficiu, având în vedere dispoziţiile art. 171 alin. (2) C. proc. pen., potrivit căruia asistenţa juridică este obligatorie atunci când organul de urmărire penală apreciază că învinuitul sau inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea.

De asemenea, s-a constatat că inculpatul nu ştie să scrie şi că înţelege cu greu limba română, motiv pentru care a şi fost audiat cu interpret de limba maghiară; În faza de urmărire penală s-a constatat că audierea acestuia din data de 27 aprilie 2011 a fost făcută fără a i se asigura interpret de limba maghiară.

Raportat la starea de fapt mai sus expusă, Curtea văzând că în cauză nu există probe din care să rezulte vinovăţia inculpatului K.G., a constatat că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică motiv pentru care, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins ca nefondat apelul penal declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, criticând soluţia ca netemeinică şi nelegală întrucât în mod nejustificat s-a pronunţat o soluţie de achitare.

Au fost invocate cazurile de casare prev.de art. 3859 pct. 171 şi 18 C. proc. pen.

Curtea, analizând decizia recurată prin prisma cazurilor de casare indicate, cât şi a celor care, conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. se iau în considerare din oficiu constată că recursul formulat este fondat.

Conform dispoziţiilor art. 3 C. proc. pen. „în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului”.

În acest sens instanţele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal (art. 5 C. proc. pen.).

Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a avut un rol activ în cauză, mulțumindu-se să reia argumentaţia primei instanţe, deşi situaţia de fapt în cauză nu este clară.

Declaraţiile date de inculpat cu privire la evenimentele petrecute în 27 aprilie 2011 sunt contradictorii, iar concluzia instanţei de apel, că declaraţiile de recunoaştere date în faza de urmărire penală vor fi înlăturate pentru că acesta are o întârziere mintală uşoară şi discernământul parţial diminuat (pag. 9 din decizie) nu poate fi considerată corectă pentru că acest raţionament ar trebuie să conducă la concluzia că boala psihică de care suferă inculpatul trebuie să determine şi înlăturarea declaraţiilor de negare a faptei date în faza de judecată.

În ambele hotărâri, cea a primei instanţe şi cea a instanţei de apel, este criticată situaţia de fapt reţinută de Parchet ca fiind nereală. Cele două instanţe au menţinut unele declaraţii ale inculpatului şi le-au înlăturat pe altele, dar nu au stabilit o nouă situaţie de fapt, diferită de cea din actul de sesizare, care să fie în concordanţă cu declaraţiile inculpatului considerate a fi veridice.

Astfel, s-a ajuns din punct de vedere juridic la concluzia că fapta nu a fost comisă de inculpat (temeiul achitării este art. 10 lit. c) C. proc. pen.) dar nu s-a stabilit în ce anume constă fapta penală.

De aceea, Înalta Curte consideră că pentru stabilirea adevărului în cauză trebuie readministrate unele probe, şi anume trebuie reaudiaţi inculpatul şi martorii pentru stabilirea situaţiei de fapt.

Având în vedere declaraţia inculpatului de la fila 12 din dosarul primei instanţă în care arată că el şi victima nu au ieşit împreună din locuinţa lui P.I., victima ieşind cu 5-10 minute înaintea lui, se impune audierea acestui martor şi a soţiei lui pentru corecta stabilire a situaţiei de fapt.

Conform dispoziţiilor art. 38515 alin. (4) C. proc. pen., „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă admite recursul, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa cărei hotărâre a fost casată”.

De acea, în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen. va admite recursul Parchetului şi va trimite cauza spre rejudecare la instanţa de apel (Curtea de Apel Oradea, secţia pentru cauze cu minori) în vederea readministrării probatoriului (audierea inculpatului şi a martorilor), urmând ca în conformitate cu aceasta să stabilească situaţia de fapt şi să decidă asupra vinovăţiei inculpatului.

Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei penale nr. 49/ A din 5 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe inculpatul K.G.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Oradea.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 200 lei se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul interpretului de limbă maghiară se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 31 ianuarie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 319/2013. Penal  ICCJ. Decizia nr. 312/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 318/2013. Penal