ICCJ. Decizia nr. 3312/2013. SECŢIA PENALĂ

Comentarii

0



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizie nr. 3312/2013

Dosar nr. 4797/30/2011

Şedinţa publică din 29 octombrie 2013

Asupra recursurilor de faţă,

În baza actelor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 500 din 28 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 4797/30/2011, în baza art. 334 C. proc. pen. a fost respinsă excepţia privind schimbarea încadrării juridice a faptei din infr. prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174, 175 alin. (1) lit. i) C. pen. în infr. prev. de art. 182 alin. (2) C. pen.

În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174, 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplic. art. 73 lit. b), art. 76 lit. b) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice, a fost condamnat inculpatul P.G.A., domiciliat în com. Cenei, jud. Timiş, cu reşedinţa în Italia, Terni, la o pedeapsă de 3 (trei) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor calificat.

În baza art. 65 alin. (1) şi 2 C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe o perioadă de 1 an după executarea pedepsei principale.

În baza art 181 alin. (1) C. pen. cu aplic, art. 73 lit. b), art. 76 lit. e) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice, condamnă inculpatul la o pedeapsă de 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală.

În baza art. 33 lit. a) C. pen., rap. la art. 34 lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 3 (trei) ani închisoare.

În baza art. 35 alin. (2) C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe o perioadă de 1 an după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen. a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei.

În baza art. 861 alin. (1) C. pen. a fost suspendată sub supraveghere executarea pedepsei aplicate inculpatului pe o perioadă de 6 ani, termen de încercare stabilit în condiţiile prevăzute de art. 862C. pen.

În baza art. 86 alin. (1) C. pen. a fost obligat inculpatul ca, pe durata termenului de încercare, să se supună următoarelor măsuri de supraveghereisă se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş, căruia i se încredinţează supravegherea;să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele de existenţă.

În baza art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării dispoziţiilor art. 864C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. a fost suspendată executarea pedepsei accesorii aplicate inculpatului, pe durata termenului de încercare.

În baza art. 14 C. proc. pen. raportat la art. 346 C. proc. pen. şi cu aplicarea art. 998, 999 C. civ., a fost obligat inculpatul P.G.A. la plata către partea civilă P.C. a sumei de 500 euro cu titlu de daune materiale şi 3.000 euro cu titlu de daune morale. Au fost respinse în rest pretenţiile ca nefondate.

S-a luat act că partea civilă L.V. a renunţat la pretenţiile civile formulate în cauză.

În baza art. 313 din Legea nr. 95/2006 şi art 14 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumelor de 2.933,49 lei şi 3.532,02 lei despăgubiri civile către partea civilă S.C.J.U. Timişoara.

In baza art. 193 alin. (1), (2) C. proc. pen. a fost admisă în parte cererea şi a fost obligat inculpatul la plata către partea civilă P.C.M. a sumei de 1.350 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În baza art. 4, 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul P.G.A. în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriulnr. 409/P/2010 din data de 01 iulie 2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 4797/30/2011, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului P.G.A.pentrusăvârşirea infracţiunilor de tentativă la omor calificat, prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, 175 alin. (1) lit. i) C. pen. şi vătămare corporală, prev. de art. 181 alin. (1) C. pen.

În fapt, s-a reţinut că, în noaptea de 31 august/01 septembrie 2009, în urma unui conflict verbal generat de atitudinea jignitoare a părţilor vătămate raportat la persoana inculpatului şi a surorilor sale, în timp ce se afla într-un bar din localitatea Cenei, a aplicat cu un par mai multe lovituri peste corp părţii vătămate P.C.M., precum şi o lovitură puternică în zona capului părţii vătămate L.V., care a condus la prăbuşirea acestuia din urmă la pământ, în stare de inconştienţă.

În urma loviturilor primite, partea vătămată P.C.M. a suferit leziuni care au necesitat 45 de zile de mgrijiri medicale pentru vindecare, iar partea vătămată L.V. a suferit leziuni care i-au pus viaţa în pericol şi au necesitat 35 de zile îngrijiri medicale pentru vindecare.

Analizând materialul probator administrat în cele două faze ale procesului penal, respectiv: plângeri şi declaraţii părţi vătămate P.C.M. şi L.V., procese-verbale de cercetare la faţa locului şi planşe foto, acte de stare civilă, declaraţii martori G.S., S.T.N., M.K., P.D.B., P.L., C.A., P.G., M.M., C.M.V., B.T., S.G., M.D., acte medicale, certificate medico-legale din 16 septembrie 2009, din 15 septembrie 2009, raport de primă expertiză medico-legală din 12 iulie 2010 şi din 30 iunie 2010, raport de constatare medico-legală din 16 septembrie 2009, înscrisuri, declaraţii inculpat, raport de nouă expertiză medico-legală din 27 martie 2012, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:

În seara de 31 august 2009 inculpatul P.G.A. se afla la localul aparţinând SC P. SRL, de pe raza com. Cenei, jud. Timiş, situat foarte aproape de locuinţa părinţilor săi, împreună cu surorile sale P.D.B. şi C.A., precum şi cu cumnatul său P.L. În local se mai aflau M.K., vânzătoare la acel bar, prietenă cu surorile inculpatului, şi S.T.N., prieten al acesteia. Inculpatul şi martorul P.L. se jucau la unul din aparatele de jocuri mecanice aflat în incinta localului, în timp ce celelalte persoane stăteau lapultul din local.

La un moment dat în localul respectiv au venit părţile vătămate P.C.M. şi L.V., aflate în stare avansată de ebrietate, care s-au aşezat la pult, lângă ceilalţi martori, solicitând să fie servite cu băuturi alcoolice. Pe fondul consumului de alcool, părţile vătămate au început să adreseze cuvinte jignitoare şi să profereze ameninţări la adresa persoanelor prezente, îndeosebi a celor de sex feminin aflate în local. Inculpatul P.G.A. a atras atenţia părţilor vătămate că persoanele de sex ferninin agresate verbal sunt surorile sale, solicitând în mod repetat părţilor vătămate să-şi revizuiască comportamentul. în acest context, între părţile vătămate şi inculpat au avut loc discuţii contradictorii, părţile vătămate provocând pe inculpat la o confruntare fizică.

Pe fondul acestui conflict verbal, inculpatul P.G.A. a ieşit din local şi, din afara localului, s-a înarmat cu un par cu care a revenit în scurt timp înapoi. A intrat în local şi, cu parul cu care se înarmase, a început să lovească pe partea vătămată P.C.M. peste corp. În apărarea părţii vătămate P.C.M. a intervenit şi cealaltă parte vătămată, L.V. Atunci, inculpatul a aplicat părţii vătămate L.V. o lovitură puternică cu parul respectiv, în zona capului, lovitură care a dus la prăbuşirea efectivă a părţii vătămate pe pardoseala din local şi căderea în stare de inconştienţă.

Inculpatul P.G.A. a părăsit imediat incinta localului, luând cu el şi obiectul vulnerant, după care, a doua zi, în data de 01 septembrie 2009, a părăsit localitatea Cenei, plecând în Italia, unde lucrează.

La faţa locului au venit martorii G.S., patronul localului, şi S.G., care au acordat primul ajutor părţii vătămate şi au sunat la serviciul 112, precum şi tatăl inculpatului, P.G., care a fost alertat de martora C.A.

Partea vătămată L.V. a fost preluată cu Ambulanţa de la faţa locului şi transportată la S.C.J.U. Timişoara, Clinica Neurochirurgie, unde a fost internată în perioada 01 septembrie-15 septembrie 2009 cu diagnosticul de „traumatism cranio-cerebral cu plagă confuză frontală stângă, comă grad III", fiind supusă unei intervenţii chirurgicale.

Partea vătămată P.C.M. a fost internată la S.C.J.U. Timişoara, Clinica Ortopedie şi Traumatologie I, în perioada 01 septembrie-09 septembrie 2009 cu diagnosticul de „fractură cu deplasare olecran stâng, policontuzii prin hereroagresiune", fiind supusă unei intervenţii chirurgicale.

Potrivit dispoziţiilor art. 144 C. pen. prin săvârşirea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă.

Totodată, potrivit disp. art. 181 alin. (1) C. pen., constituie infracţiunea de vătămare corporală fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane o vătămare care necesită pentru vindecare mgrijiri medicale de cel mult 60 de zile.

Tentativa nefiind altceva decât o formă a activităţii infracţionale, situată în faza de executare a infracţiunii, între începutul executării acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective şi producerea rezultatului socialmente periculos, având în vedere probele administrate în cauză, instanţa de fond a constatat că fapta inculpatului P.G.A. de a aplica părţii vătămate L.V. o lovitură puternică cu un par în zona capului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor, prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 C. pen., inculpatul punând în executare hotărârea de a săvârşi infracţiunea, executarea fiind realizată în întregime, dar neproducându-se rezultatul datorită unor motive independente de voinţa inculpatului.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut că fapta inculpatului de a aplica mai multe lovituri cu o bâtă în zona corpului părţii vătămate P.C.M., cauzându-i leziuni care au necesitat 45 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală, prev. de art. 181 alin. (1) C. pen.

Audiat în faza de urmărire penală, cât şi în faţa instanţei de judecată, inculpatul a recunoscut existenţa unui incident între el şi cele două părţi vătămate şi lovirea acestora cu o bucată de lemn (coadă de mătură), susţinând însă că a exercitat actele de agresiune în stare de legitimă apărare, neexistând intenţia de a o ucide pe partea vătămată L.V.. Astfel, a arătat că, după ce au intrat în bar, cele două părţi vătămate au adresat numeroase cuvinte jignitoare şi ameninţări surorilor sale, motiv pentru care el i-a atenţionat să înceteze cu injuriile, fiind vorba de surorile sale. Atunci, părţile vătămate s-au ridicat de pe scaune şi au venit înspre el, înjurându-l. L.V. a început să-l lovească cu pumnii la nivelul capului şi al umerilor, unele dintre lovituri atingându-l în ciuda încercării sale de a se apăra, şi fiind astfel lovit la mână stângă. Apoi, P.M. l-a prins de mâna dreaptă şi a încercat să-l tragă afară din local, aplicându-i în acelaşi timp mai multe lovituri cu pumnii la nivelul corpului. Atunci, în încercarea de a se elibera de cei doi, inculpatul a ieşit în exteriorul localului şi, observând o coadă de mătură lângă uşă, a luat-o şi a început să lovească cu ea la întâmplare, fără a viza o anumită zonă anatomică, pentru a se apăra. A mai precizat inculpatul că în tot acest timp era ţinut de mâna stângă de una dintre părţile vătămate şi era parţial cu spatele către ele, cu faţa către uşă, iar în momentul în care a simţit că a fost eliberat de mână, a fugit din local. în urma agresiunilor exercitate asupra sa de părţile civile a avut o tumefacţie la ochiul stâng şi dureri puternice la mâna stângă.

Instanţa de fond a constatat însă că aceste susţineri referitoare la modul de declanşare şi derulare al incidentului - respectiv agresarea sa prealabilă de către cele două părţi vătămate şi lovirea acestora doar pentru a se apăra, nu pot fi reţinute ca fiind corespunzătoare adevărului în condiţiile în care sunt contrazise de restul materialului probatoriu administrat în cauză.

În acest sens, instanţa a avut în vedere în primul rând declaraţiile martorei M.K., persoană care s-a aflat în local în acea seară în calitate de angajat şi a asistat la întregul incident. Astfel, martora a arătat, atât în declaraţiile date în faza de urmărire penală în datele de 02 septembrie 2009 şi 03 martie 2010, cât şi în cea dată în faţa instanţei, că în seara respectivă se afla la serviciu, în acel bar aflându-se şi inculpatul, surorile acestuia P.B. şi C.A., cumnatul acestuia P.L., precum şi martorul S.T.N. La un moment dat, în local au intrat părţile vătămate L.V. şi P.M., care se aflau sub influenţa băuturilor alcoolice. Cei doi, pe fondul consumului de alcool, au început un conflict verbal cu persoanele din local, adresând cuvinte jignitoare surorilor inculpatului, precum şi martorilor. Inculpatul le-a atras atenţia asupra comportamentului, având loc un schimb de replici vreme de câteva minute. Apoi, la un moment dat, inculpatul a părăsit localul revenind foarte repede cu un par - posibil mătură - şi a început să le lovească pe cele două părţi vătămate, P.M. fiind lovit de mai multe ori peste corp, iar lui L.V. aplicându-i o lovitură în zona capului, hi urma acestei lovituri, L.V. a căzut la pământ în stare de inconştienţă, iar inculpatul a părăsit localul.

În al doilea rând, instanţa a avut în vedere declaraţiile martorului S.T.N., care s-a aflat şi el în bar pe întreaga durată a incidentului, care a confirmat modul de derulare indicat de martora M.K., arătând că, pe fondul cuvintelor jignitoare adresate de părţile vătămate persoanelor din local, s-a iscat un conflict verbal între acestea şi inculpat, context în care inculpatul s-a ridicat de la jocurile mecanice, a luat un băţ în mână, a venit către părţile vătămate care stăteau la bar şi a început să le lovească cu acesta, fiind aplicate mai multe lovituri.

De subliniat că ambii martori au precizat în mod expres în faţa instanţei că inculpatul nu a fost agresat fizic de către părţile vătămate, ci doar agresat verbal şi ameninţat.

Declaraţiile acestor doi martori se coroborează cu declaraţiile date în cauză de partea vătămată P.C.M., care a arătat că, pe fondul unor cuvinte jignitoare adresate surorilor inculpatului, s-a iscat un conflict verbal între ei şi acesta din urmă, în urma căruia inculpatul a părăsit pentru scurt timp localul, revenind cu un par (ţeava metalică) cu care a început să-i lovească, el fiind lovit în mod repetat în partea stângă a corpului, iar L.V. fiind lovit în cap.

Tatodată Instanța reliefată de partea vătămată P.M. şi cei doi martori oculari este susţinută şi de lipsa oricăror urme ale unor acte de agresiune exercitate asupra inculpatului, neexistând niciun act medical din care să rezulte că inculpatul a prezentat leziuni consecutiv incidentului, cât şi de tot comportamentul inculpatului ulterior incidentului, inculpatul părăsind imediat locul faptei, neadresându-se organelor de poliţie pentru a reclama un eventual atac, şi părăsind România în zilele imediat următoare şi revenind pentru a da o declaraţie în cauză după mai multe demersuri ale organelor judiciare, toate acestea fiind de natură a sublinia lipsa de sinceritate cu privire la aceste aspecte şi încercarea de a se exonera de răspundere prin invocarea culpei părţilor vătămate.

În ceea ce îi priveşte pe martorii P.B., C.A. şi P.L., surorile şi cumnatul inculpatului, instanţa a constatat că aceştia au fost audiaţi în zilele imediat următoare incidentului, respectiv în data de 04 septembrie 2009, niciunul dintre aceştia nefacând referire la existenţa vreunor acte de agresiune exercitate de părţile vătămate asupra inculpatului, care să-l fi determinat pe acesta să folosească bâta pentru a se apăra, martorii P.B. şi Levente susţinând chiar că nici nu au asistat la incident, părăsind barul în momentul în care le-au fost adresate cuvinte jignitoare. Aceeaşi poziţie a fost menţinută cu ocazia declaraţiilor ulterioare, respectiv din cursul lunii martie 2010. Ulterior, cu ocazia reaudierii ca urmare a solicitării exprese a apărătorului inculpatului în cursul anului 2011, cei trei martori au modificat semnificativ declaraţiile, susţinând că au asistat la întreaga derulare a incidentului şi relatând o stare de fapt identică cu cea prezentată de inculpat, respectiv exercitarea prealabilă a unor acte de agresiune fizică de către părţile vătămate faţă de inculpat şi riposta acestuia doar pentru a se apăra. Aceleaşi aspecte au fost susţinute şi cu ocazia declaraţiilor date în faţa instanţei de judecată.

Or, raportând aceste ultime declaraţii la celelalte mijloace de probă administrate în cauză, având în vedere şi faptul că, în conformitate cu disp. art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită, aprecierea fiecărei probe urmând a se face prin raportare la toate probelor administrate, în scopul aflării adevărului, instanţa de fond a apreciat că acestea sunt necorespunzătoare adevărului, urmând a fi înlăturate din materialul probatoriu avut în vedere la soluţionarea cauzei.

Instanţa de fond a apreciat că lipsa de sinceritate a declaraţiilor acestor martori referitor la modul de derulare a incidentului şi existenţa unei agresiuni anterioare exercitate de părţile vătămate asupra inculpatului care a determinat riposta acestuia este reliefată în mod evident atât de contradicţiile majore existente între propriile lor declaraţii date succesiv în cauză, contradicţii cu privire la care aceşti martori nu au putut oferi o explicaţie plauzibilă, cât şi de cele existente între aceste declaraţii şi cele ale martorilor Milovan şi Stuparu -persoane care pot fi considerate obiective, neavând nici un raport de rudenie sau altă natură cu inculpatul sau părţile vătămate, precum şi de lipsa oricăror urme ale unor acte de agresiune exercitate asupra inculpatului în acea seară.

În aceste condiţii, neiacându-se dovada existenţei unui atac material, direct, imediat şi injust exercitat de părţile vătămate împotriva inculpatului care să fi determinat riposta acestuia prin lovirea părţilor vătămate cu un par, condiţie primordială pentru a se putea vorbi de o posibilă incidenţă în cauză a legitimei apărări, prev. de art 44 C. pen., sau măcar de „excesul scuzabil", prev. de art. 73 lit. a) C. pen., instanţa de fond a constatat că aceste cauze de înlăturare sau atenuare a răspunderii penale nu pot fi reţinute în favoarea inculpatului la soluţionarea cauzei.

Din punct de vedere al laturii obiective, instanţa de fond a apreciat că acţiunea inculpatului P.G.A. de lovire a părţii vătămate L.V. cu un par în cap constituie elementul material al infracţiunii de tentativă de omor în condiţiile în care acesta a lovit victima cu un instrument apt să provoace decesul unei persoane, cu intensitate, în zona capului - zonă în care se află creierul, a cărui lezare este apt să conducă la deces, rezultatul, respectiv decesul, neproducându-se doar datorită unor motive exterioare.

Între activitatea desfăşurată de inculpat şi leziunile cauzate victimei există în mod evident o legătură de cauzalitate, legătură ce este evidenţiată în mod clar de concluziile raportului de nouă expertiză medico-legală din 27 martie 2012, conform cărora leziunile de violenţă prezentate de numitul L.V. sunt posttraumatice şi s-au putut produce prin lovire cu sau de obiecte dure, leziunile putând data din ziua de 31 august/01 septembrie 2009, punând viata victimei in primejdie şi necesitând pentru vindecare 35 de zile de mgrijiri medicale. Contrar apărărilor inculpatului, prin apărător, instanţa apreciază că din coroborarea actelor medicale existente la dosar cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză reiese în mod evident că respectivele leziuni au fost cauzate de lovirea părţii vătămate cu. parul de către inculpat, iar nu de lovirea acesteia de gresie în momentul căderii la pământ, topografia leziunilor prezentate de partea vătămată susţinând această variantă în condiţiile în care leziunile posttraumatice prezentate s-au situat pe partea stângă a capului, iar căderea a avut loc pe partea dreaptă - fapt evidenţiat de faptul că a prezentat contuzie forte la umărul drept.

Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acţionat cu intenţie indirectă. Este evident că inculpatul a avut reprezentarea socialmente periculoasă a faptei sale, în condiţiile în care a lovit cu un par din lemn o persoană într-o zonă vitală a corpului. In acest sens, inculpatul a cunoscut împrejurarea că prin actele sale poate provoca moartea victimei şi chiar dacă este posibil să nu fi urmărit producerea acestui rezultat, totuşi el a acceptat posibilitatea apariţiei sale, motiv pentru care instanţa de fond a reţinut intenţia indirectă ca modalitate a vinovăţiei.

Ca atare, raportat la considerentele mai-sus expuse, instanţa a apreciat că cererea formulată de inculpat, prin apărător, de schimbare a încadrării juridice dată faptei prin actul de inculpare, din infracţiunea prev. de art 20 C. pen. rap. la art. 174, 175 C. pen. în infracţiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 181 alin. (1) C. pen.

Totodată, aceeaşi formă a vinovăţiei a fost reţinută şi în ceea ce priveşte infracţiunea de vătămare corporală, prev. de art. 181 C. pen., fiind evident că inculpatul a avut reprezentarea faptului că prin lovirea părţii vătămate P.C.M. cu un par, în mod repetat, în zona corpului, îi poate cauza acestuia o vătămare corporală care să necesite mai mult de 20 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare şi, chiar dacă nu a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii acestui rezultat.

Pentru aceste considerente, prima instanţă a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina sa în actul de inculpare, urmând ca .la individualizarea judiciară a pedepselor ce au fost aplicate să ţină seama de criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social al faptelor comise, persoana inculpatului, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Instanţa de fond a apreciat că faptele inculpatului prezintă un grad ridicat de pericol social, prin actele sale numitul P.G.A. aducând o atingere gravă relaţiilor sociale referitoare la ocrotirea dreptului oricărei persoane la viaţă, integritate corporală şi sănătate.

În ceea ce priveşte persoana inculpatului, instanţa de fond a avut în vedere faptul că acesta este la o vârstă tânără, nu este cunoscut cu antecedente penale, îşi are asigurată existenţa prin muncă, desfăşurând activităţi lucrative în străinătate.

Totodată, raportat la materialul probatoriu administrat în cauză, instanţa de fond a constatat că acesta, deşi nu a evidenţiat existenţa unui atac material al părţilor vătămate asupra inculpatului, a reliefat totuşi faptul că părţile vătămate se aflau într-o stare avansată de ebrietate, au adresat numeroase cuvinte jignitoare şi ameninţări persoanelor de sex feminin aflate în local, şi în special surorilor inculpatului, iar ulterior şi inculpatului, în momentul în care acesta le-a solicitat să-şi revizuiască comportamentul, făcând chiar referire la o posibilă confruntare fizică, tot acest comportament al părţilor vătămate determinând în mod cert o stare de puternică tulburare inculpatului, sub stăpânirea căreia acesta a săvârşit faptele reţinute în sarcina sa.

Ca atare, având în vedere toate aceste împrejurări de fapt, care justifică reţinerea în favoarea inculpatului a circumstanţei atenuante legale a scuzei provocării, prev. de art. 73 lit. b) C. pen., prima instanţă a apreciat că, în vederea atingerii scopului pedepsei aşa cum acesta este stabilit prin dispoziţiile art. 52 C. pen., observând şi prevederile art. 76 alin. (1) lit. b) şi e) C. pen., apar ca fiind suficiente şi adecvate a fi aplicate pedepse sub minimul special, respectiv 3 ani închisoare şi pedeapsa complimentară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe o perioadă de 1 an după executarea pedepsei principale pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor calificat, şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală.

Faptele fiind părevăzute de art. 33, lit. a) C. pen. raportat la art. 34 lit. b) C. pen. instanţa de fond a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa de 3 ani închisoare.

Totodată, în baza art. 35 alin. (2) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe o perioadă de 1 an după executarea pedepsei principale.

Instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 C. pen. referitoare la pedeapsa accesorie, urmând ca inculpatului să-i fie interzisă, pe durata executării pedepsei, exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. Instanţa de fond a apreciat că interzicerea dreptului electoral de a fi ales, precum şi a dreptului de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, este justificată în privinţa inculpatului întrucât acesta, atâta timp cât nu a fost în măsură să aprecieze valoarea unuia din drepturile fundamentale prin care se exprimă personalitatea umană, respectiv dreptul la viaţă al oricărei persoane, îl face nedemn de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi nu poate fi compatibilă cu ocuparea unei funcţii ce implică exerciţiul autorităţii de stat.

Ţinând seama de conduita bună a inculpatului anterior săvârşirii faptelor, de vârsta acestuia, de împrejurarea că de la data desfăşurării activităţii infracţionale şi până în momentul de faţă inculpatul nu a mai fost implicat în comiterea unor fapte prevăzute de legea penală, constatând că sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de art. 861 C. pen., instanţa de fond a apreciat că reeducarea numitului P.G.A. poate avea loc şi fără privarea de libertate, prezenta hotărâre de condamnare reprezentând un avertisment pentru acesta, astfel că, şi în situaţia în care pedeapsa nu va fi executată în detenţie, nu va mai săvârşi fapte prevăzute de legea penală, motiv pentru care a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pe o perioadă de 6 ani termen de încercare, termenul fiind stabilit în condiţiile prevăzute de art. 862 C. pen.

Pe durata termenului de încercare, inculpatul a fost obligat să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 86 alin. (1) C. pen., supravegherea urmând să fie încredinţată Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş.

Instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 359 C. proc. pen., urmând ca în baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata termenului de încercare, să se suspende şi executarea pedepsei accesorii faţă de inculpat.

În ceea ce priveşte latura civilă a procesului penal, prima instanţă a reţinut că părţile vătămate P.C.M. şi L.V. s-au constituit părţi civile în cauză din faza de urmărire penală cu sumele de 10.000 euro - daune morale si 1.000 euro - daune materiale, iar S.C.J.U. Timişoara cu sumele de 2.933,49 lei şi 3.532,02 lei, despăgubiri civile reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare pentru P.M. şi L.V.

Prin declaraţia dată în cauză în data de 25 septembrie 2012, prin intermediul autoriţăţilor Judiciare îşi menţine constituirea de parte civilă, astfel că, în ceea ce priveşte această parte, instanţa a luat act de renunţarea acesteia la pretenţiile civile formulate în cauză.

Instanţa de fond a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 998 C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe cel din vina căruia s-a ocazionat a-l repara, iar potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ., cel care formulează o cerere în faţa instanţei trebuie să o dovedească.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 313 din Legea nr. 95/2006, persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată.

S-a apreciat că textele legale citate, incidente în cauză raportat la data săvârşirii faptelor, instituie principiul răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat şi presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui prejudiciu; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, condiţii care se regăsesc întrunite cumulativ în cauză.

În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, instanţa de fond a reţinut că, în ceea ce priveşte daunele morale, prin acordarea acestor daune se încearcă o compensare a suferinţelor pricinuite părţii civile, ţinându-se seama de toate efectele negative suportate de către aceasta ca urmare a faptei ilicite săvârşite de inculpat, fiind necesar însă ca acestea să fie stabilite într-un cuantum care să nu conducă la o îmbogăţire fără justă cauză a părţii vătămate. Instituţia daunelor morale constituie şi o reprobare morală a faptei ilicite, pentru care cel ce a săvârşit-o trebuie să răspundă atât pe plan social, prin executarea sancţiunii penale, cât şi pe plan individual prin repararea prejudiciului existent în patrimoniul părţii vătămate şi în domeniul vieţii sufleteşti.

În cauză, instanţa de fond a constatat că este de necontestat că inculpatul, prin fapta sa ilicită, a cauzat părţii vătămate P.C.M., pe lângă prejudicii materiale şi prejudicii de natură morală, constând în suferinţele fizice şi psihice generate de leziunile suferite, precum şi în imposibilitatea participării pe o anumită perioadă la viaţa socială, însă a apreciat că suma de 3000 euro, individualizată inclusiv prin raportare la starea de provocare generată inculpatului de atitudinea părţii vătămate, reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului suportat de partea vătămată, suma solicitată de partea vătămată cu acest titlu - respectiv 10.000 euro fiind de natură a conduce la ruperea echilibrului ce trebuie asigurat între compensarea suferinţelor şi îmbogăţirea fără justă cauză.

În ceea ce priveşte daunele materiale, raportat.la declaraţiile martorilor B.T. şi M.D., instanţa a apreciat că s-a făcut dovada unor cheltuieli suportate de partea civilă P.M. ca urmare a faptei ilicite suferite de inculpat, care se, ridică lasuma de 1.000 euro (solicitată cu acest titlu"), constând în cheltuieli de spitalizare, medicamente, pansamente, contravaloarea a două deplasări în municipiul Cluj, însă, având în vedere totodată starea de provocare generată inculpatului de atitudinea părţii vătămate, instanţa a apreciat că se impune admiterea în parte a acestor pretenţii, astfel că, în baza art. 14 C. proc. pen. raportat la art. 346 C. proc. pen. şi cu aplicarea art. 998, 999 C. civ., a obligat inculpatul P.G.A. la plata către partea civilă P.C. a sumei de 500 euro cu acest titlu, restul pretenţiilor fiind respinse ca nefondate.

În ceea ce priveşte constituirea de parte civilă formulată de S.C.J.U. Timişoara, având în vedere disp. art. 313 alin. (1) din Legea 95/2006, modificată, precum şi deconturile de cheltuieli depuse la dosar, instanţa de fond a admis cererea şi a obligat inculpatul la plata către această parte civilă a sumelor de 2.933,49 lei şi 3.532,02 lei despăgubiri civile.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata sumei de 4.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 193 alin. (1), (2) C. proc. pen., a admis în parte cererea şi a obligat inculpatul la plata către partea civilă P.C.M. a sumei de 1.350 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În baza art. 4, 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul P.G.A. în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel în termen legal inculpatul, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş şi partea civilă P.C.M.

În memoriul cuprinzând motivele de apel, partea civilă a arătat că în prezenta cauză nu sunt incidente dispoziţiile legale privind reţinerea scuzei provocării întrucât acele înjurături nu au putut determina o puternică tulburare sau emoţie inculpatului, provocarea trebuie să fie determinată prin violenţă sau atingerea gravă a demnităţii, iar săvârşirea unui act de provocare, chiar dacă este de o anumită gravitate nu este suficient pentru existenţa circumstanţei atenuante dacă nu a determinat o puternică tulburare sau emoţie celui provocat. Starea de surescitare nervoasă nu se prezumă ci trebuie dovedită de cel care o invocă. Apreciază totodată că şi în situaţia existenţei acestei circumstanţe, aceasta nu ar putea conduce la diminuarea despăgubirilor civile cuvenite şi în orice caz nu la o diminuare atât de drastică, iar sumele acordate sunt extrem de reduse în comparaţie cu suferinţele îndurate de partea civilă.

Prin motivele de apel formulate, inculpatul solicită în principal reţinerea în favoarea sa a legitimei apărări deoarece din probele administrate rezultă că a fost atacat în mod direct de către părţile vătămate.

Consideră că sentinţa este nelegală, întrucât deşi s-a reţinut circumstanţa provocării, instanţa l-a obligat doar pe inculpat la plata cheltuielilor de spitalizare.

Prin memoriul cuprinzând motivele de apel, procurorul a criticat sentinţa penală solicitând majorarea cuantumului pedepsei şi înlăturarea beneficiului suspendării sub supraveghere. Totodată arată că, faţă de reţinerea circumstanţei provocării se impunea reducerea daunelor materiale acordate părţii civile Spitalul Judeţean în aceeaşi măsură cu reducerea celorlalte despăgubiri.

Prin Decizia penală nr. 84/A din 19 aprilie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de inculpatul P.G.A., de partea civilă P.C.M. şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş împotriva sentinţei penale nr. 500 din 28 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 4797/3 0/2011:

A fost desfiinţată sentinţa penală apelată şi, rejudecând:

Au fost înlăturate prevederile art. 861-864 şi art. 71 alin. (5) C. pen.

În temeiul art. 14, 346 C. proc. pen., a fost admisă, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă P.C.M., sens în care a fost obligat inculpatul P.G.A. la plata către această parte civilă a sumei de 700 euro cu titlu de daune materiale şi 7.000 euro daune morale.

În baza art. 313 din Legea nr. 95/2006 şi art. 14 C. proc. pen., a fost admisă, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C.J.U. Timişoara, sens în care a fost obligat inculpatul P.G.A. la plata către această parte civilă a sumelor de 2.053,44 lei şi 2472,41 lei cu titlu de despăgubiri civile.

Au fost respinse în rest pretenţiile formulate de părţile civile.

Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei penale apelate.

În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.

S-a dispus plata sumei de 200 lei din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul Timiş cu titlu de onorariu avocat oficiu.

Analizând apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, partea civilă P.C.M. şi inculpat prin prisma motivelor de apel precum şi din oficiu conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel a constatat următoarele:

Starea de fapt reţinută de prima instanţă este corectă, fiind rezultatul evaluării probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti şi în faza de urmărire penală şi de judecată, respective plângerile şi declaraţiile părţilor vătămate, procesele verbale de cercetare la faţa locului, concluziile rapoartelor de constatare şi expertiză medico-legală, declaraţiile inculpatului, ale martorilor.

Instanţa de apel a constatat că încadrarea juridică dată faptei este corectă, în cauză fiind mtrunite elementele constitutive ale infracţiunilor prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. cu privire la victima L.V. şi art. 181 C. pen. cu privire la partea vătămată P.M.C.

Astfel, în mod constant s-a stabilit că elementul subiectiv al infracţiunii de tentativă de .omor, trebuies dedus din următoarele criterii obiective: împrejurările concrete în care a fost comisă fapta, intensitatea loviturii, numărul loviturilor, regiunea corpului în care a fost aplicată lovitura precum şi aceea vizată de făptuitor, obiectul contondent, consecinţele cauzate şi raporturile dintre autor şi victimă.

Lovirea părţii vătămate cu par de lemn (instrument apt de a ucide), într-o zonă vitală a corpului (zona capului) şi cu intensitate, demonstrează că inculpatul a urmărit suprimarea vieţii victimei, sau cel puţin a acceptat acest deznodământ, iar împrejurarea că rezultatul letal nu s-a produs se datorează unor împrejurări independente de voinţa acestuia.

Concluzionând în acest mod, instanţa de apel a aprciat că cererea inculpatului cu privire la schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 181 C. pen. (parte vătămată L.V.) a fost în mod corect respinsă de prima instanţă.

Totodată, instanţa de apel a apreciat că probele administrate, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, evidenţiază împrejurarea că inculpatul a fost provocat prin comportamentul părţilor vătămate care au .adresat cuvinte jignitoare, atât la adresa inculpatului, cât şi a surorilor sale prezente în acel bar, dar nu se poate reţine că fapta a fost săvârşită în legitimă apărare de vreme ce martorii prezenţi la incident au relevat că părţile vătămate nu l-au lovit pe inculpat, ci doar au adresat cuvinte jignitoare. Astfel din cuprinsul declaraţiilor de martori rezultă că numai martorii P.B.D., P.L. şi C.A. susţin o altă versiune, respectiv cea a violenţelor exercitate de părţile vătămate, însă acestea urmează a fi înlăturate ca subiective, fiind vorba de surorile, respectiv cumnatul inculpatului, cu atât mai mult cu cât declaraţiile acestora, pe parcursul procesului penal au fost contradictorii. în acest sens, iniţial P.B. şi P.L. au declarat că au părăsit barul înainte de confruntarea fizică, iar ulterior au declarat că au fost de faţă la agresiune şi le-au văzut mai întâi pe părţile vătămate lovindu-l pe inculpat cu pumnii şi picioarele. în acest sens şi declaraţia celeilalte surori a inculpatului, aceasta declarând iniţial că părţile vătămate au venit spre inculpat cu intenţia de a-l agresa iar în declaraţiile ulterioare declară că părţile vătămate l-au lovit mai întâi pe inculpat cu pumnii şi picioarele.

Insă martorii S.T.N. şi M.K., a căror declaraţie poate fi apreciată ca obiectivă au arătat în declaraţiile date în faţa instanţei că părţile vătămate doar au adresat înjurături şi cuvinte jignitoare inculpatului, surorilor sale şi celorlalţi din bar, fără a-l agresa pe inculpat. Faţă de această stare de fapt, instanţa de apel reţine că nu este incidenţă cauza de înlăturare a răspunderii penale a legitimei apărări. Curtea îşi însuşeşte punctul de vedere al primei instanţe în sensul că nu se poate pune problema legitimei apărări chiar dacă fapta a fost săvârşită sub imperiul unei tulburări produsă inculpatului, tulburare produsă prin cuvintele jignitoare adresate şi care a fost corect reţinută ca justificând doar reţinerea circumstanţei atenuante a provocării.

Atingerea dublului scop preventiv şi educativ al pedepsei este condiţionată de caracterul adecvat al acesteia, de asigurarea unei reale evaluări între gravitatea faptei, periculozitatea socială a autorului pe de o parte şi durata sancţiunii şi natura sa pe de altă parte.

În aplicarea dispoziţiilor art. 72 C. pen., instanţa de apel, efectuând o analiză şi evaluare completă a circumstanţelor personale ale inculpatului, a condiţiilor producerii faptei şi consecinţele acesteia, reţine că infracţiunea de tentativă de omor şi cea de vătămare corporală în general denotă un pericol social ridicat, aducând atingere celor mai importante valori sociale, dreptul la viaţă şi dreptul la integritate corporală al individului.

Instanţa de prim control judiciar a apreciat că pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă de omor calificat şi vătămare corporală este în măsură să asigure atingerea scopului prevăzut de art. 52 C. pen., respectiv reeducarea inculpatului şi prevenirea comiterii de noi fapte penale.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, instanţa de apel a apreciat că se impune înlăturarea aplicării dispoziţiilor art. 861-864 şi art. 71 alin. (5) C. pen. privitoare la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei şi la suspendarea pedepsei accesorii, instanţa de apel având convingerea că numai executarea pedepsei în regim privativ de libertate este de natură să asigure reeducarea inculpatului în aşa fel încât acesta nu va mai săvârşi fapte antisociale.

Pentru a concluziona în acest mod, respectiv că executarea pedepsei cu suspendarea sub supravegere nu este suficientă pentru îndreptarea inculpatului şi deci că este necesar ca acesta să execute pedeapsa în regim de detenţie, instanţa de apel a apreciat că argumentul hotărâtor îl constituie atitudinea inculpatului după săvârşirea infracţiunii, de a părăsi ţara, lipsa manifestării vreunui interes faţă de situaţia părţilor vătămate, ceea ce conduce în mod logic la concluzia ca, prin suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, scopul sancţiunii penale nu va fi atins.

S-a reţinut că, pentru realizarea unei juste individualizări a executării pedepsei, prin luarea în considerare atât a gradului de pericol social concret al faptelor, cât şi a elementelor ce ţin de persoana infractorului, aplicarea dispoziţiilor art. 861-864 C. pen. privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei nu ar reprezenta, în cazul inculpatului, decât o încurajare pe linia menţinerii conduitei sale infracţionale, în condiţiile în care, atitudinii ulterioare a inculpatului faţă de faptele săvârşite, de consecinţele produse, trebuie să i se confere valenţe corespunzătoare în operaţiunea de individualizare judiciară a pedepsei.

În raport de aceste considerente, instanţa de apel a constatat că, în ceea ce-l priveşte pe inculpat, scopul pedepsei nu poate fi atins, fără executarea acesteia, nefiind deci îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de dispoziţiile legale referitoare la suspendarea sub supraveghere a pedepsei.

Instanţa de prim control judiciar a apreciat că apelul procurorului cu referire la netemeinicia sentinţei penale, apare ca fiind fondat, urmând a se dispune înlăturarea dispoziţiilor art. 861-864C. pen. şi art. 71 alin. (5) C. pen.

În ceea ce priveşte soluţionarea laturii civile cu privire la partea civilă P.M.C., instanţa de apel a reţinut că într-adevăr, consecinţă a reţinerii unei culpe a părţii civile în săvârşirea faptei, respectiv a actelor de provocare ce au condus la reţinerea circumstanţei atenuante a provocării, acţiunea civilă nu poate fi admisă integral, însă trebuie apreciat în ce proporţie culpa părţii vătămate a produs consecinţele faptei inculpatului, pentru că în funcţie de aceasta se pot stabili şi despăgubirile acordate

Cel care cauzează altuia un prejudiciu este obligat să-l repare, autorul prejudiciului răspunzând chiar pentru cea mai uşoară culpă, însă în situaţia în care victima a contribuit la cauzarea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Instanţa de apel, a apreciat însă că, în raport de actele reţinute ca circumstanţă a provocării se impune a fi reţinută culpa părţii vătămate doar în raport de 30%, astfel că pretenţiile părţii civile vor fi reduse numai în această proporţie.

S-a apreciat că este necesar a se acorda părţii civile suma de 700 euro cu titlu de daune materiale, în cauză partea civilă a făcut dovada prin declaraţiile martorilor a efectuării acestor cheltuieli în cuantum total de 1.000 euro, instanţa de apel reducându-le pentru motivele arătate cu 30%.

În ceea ce priveşte acordarea daunelor morale, s-a reţinut că, în absenţa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea sunt stabilite de instanţa de judecată în raport cu consecinţele negative suferite de părţile civile, importanţa valorilor lezate acestora, în ce măsură au fost lezate aceste valori, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite, în ce măsură le-au fost afectate situaţia familială, socială.

Instanţa de apel a avut în vedere numărul de îngrijiri medicale ale părţii civile, suferinţele inerente cauzate de agresiune şi apreciază că suma solicitată de partea civilă de 10.000 euro redusă cu 30% pentru motivele arătate, adică 7.000 euro reprezintă o despăgubire morală echitabilă, urmând a fi admis apelul părţii civile sub acest aspect.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs partea civilă P.C.M. şi inculpatul P.G.A.

În recursul său casarea hotărârilor pronunţate, înlăturarea aplicării inculpatului a circumstanţei atenuante legale a provocării, prevăzută de dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen., întrucât din materialul probator administrat în cauză nu rezultă că acesta a săvârşit faptele în stare de provocare, majorarea pedepsei şi a cuantumului despăgubirilor civile.

În recursul său, inculpatul, prin apărătorul său, a solicitat admiterea căii de atac exercitate, casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi în principal, achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat şi vătămare corporală, precăzută de art. 181 C. pen., lipsind latura subiectiva a acestora, respectiv intenţia. Niciun moment inculpatul nu a avut intenţia de a-i răni pe cei doi agresori ai săi, însă acesta s-a folosit de acea coadă de matură, în scopul de a-şi asigura scăparea din mâinile agresorilor şi de a opri violenţele la care era supus, această situaţie fiind confirmată şi de cei opt martori oculari audiaţi în cauza.

În subsidiar, a solicitatat admiterea căii de atac exercitate, casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. e) C. proc. pen., cu referire la art. 44 C. pen., întrucît a săvârşit fapta în legitimă apărare.

Într-un al doilea subsidiar, a solicitat menţinerea hotărârii pronunţată de instanţa de fond care în mod justificat a dispus condamnare sa la pedeaspa de 3 ani închisoare şi în temeiul art. 861 alin. (1) C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate, pe un termen de încecare de 6 ani.

Examinând recursurile declarate de partea civilă şi de civilă P.C.M. şi inculpatul P.G.A., prin prisma dispoziţiilor art. 385⁹ C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, Înalta Curte constată că sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse:

Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385⁶ C. proc. pen. stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385⁹ din acelaşi Cod.

Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385⁹ C. proc. pen.

Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 385¹⁰ C. proc. pen. prevede în alin. (21), că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385⁹ C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre - aceste - cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5, zile, înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.

În cauză, se reţine că, decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, la data de 19 septembrie 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti (15 februarie 2013) şi ca atare, este supusă casării numai sub aspectul motivelor de recurs prevăzute de art. 385 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen.anterior modificării -vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăseşte în cauză.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17 al art. 385 CC. proc. pen., intenţia clară a legiutorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

Cazul de casare prevăzut de art. 385 pct. 12. C. proc. pen., când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni sau când instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 334-337.

Cazul de casare prevăzut în art. 385⁹ pct. 12 teza I C. proc. pen. este incident dacă instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare, reţinând o situaţie de fapt corectă, însă în mod greşit a apreciat că fapta constituie o anumită infracţiune, deşi în realitate lipseşte unul din elementele constitutive ale acesteia, soluţia fiind contrară legii

Astfel, pentru a verifica dacă faptele întrunesc sau nu elementele constitutive ale unei infracţiuni, corespondenţa nu poate fi realizată decât cu situaţia de fapt deja stabilită de prima instanţă şi instanţa de apel - care, nu poate fi schimbată în recurs -, dar care a fost apreciată greşit, în sensul că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii pentru care s-a dispus soluţia de condamnare, când, în realitate, lipsea unul din elementele sale constitutive.

Înalta Curte reţine că, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de prim control judiciar au realizat o motivare amplă a hotărârilor pronunţate, descriind în detaliu faptele reţinute în sarcina inculpatului, modalitatea de comitere a acestora, împrejurările în care au fost săvârşite şi de asemenea, au răspuns tuturor apărărilor şi cererilor formulate de acesta, întrerupte sau care nu şi-au produs efectul cum este cazul de faţă, relevă - prin natura lor şi împrejurările în care au fost comise - că inculpatul a avut intenţia de a ucide, pe partea vătămată L.V.

Înalta Curte apreciază că din aspectele reţinute ca situaţie de fapt de instanţa de prim control judiciar şi anume lovirea părţii vătămate L.V. cu un par (instrument apt de a ucide), într-o zonă vitală a corpului şi anume, în zona capului şi cu intensitate, cauzându-i leziuni care au necesitat 45 de zile de .îngrijiri medicale pentru vindecare, rezultă fără ecchivoc faptul că inculpatul a urmărit suprimarea vieţii victimei, sau cel puţin a acceptat acest deznodământ, iar împrejurarea că rezultatul letal nu s-a produs se datorează unor împrejurări independente de voinţa acestuia, fapta săvârşită mtrunind elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor, fiind relevată intenţia de ucidere.

Totodată, probele administrate în cauză au dovedit cu certitudine că inculpatul a aplicat mai multe lovituri cu o bâtă şi părţii vătămate P.C.M., care a suferit leziuni ce au necesitat 35 de zile îngrijiri medicale pentru vindecare, fapta mtrunind elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală, prevăzută de art. 181 alin. (1) C. pen.

Modul de săvârşire a faptelor, precum şi împrejurările în care acestea au fost comise - astfel cum au fost relevate de probele administrate - exclud apărarea inculpatului în sensul că nu ar fi acţionat cu intenţia de omor, ci cu intenţia generală de lovire pentru de a se apăra împotriva unui atac injust şi nedrept îndreptat împotriva sa, motivat de legitimă apărare în care s-a aflat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs invocat de inculpat, pe care l-a circumscris cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 172 C. proc. pen., solicitând achitarea sa, în temeiul art. 2 pct. 2 lit. a)rap. la art. 10 lit. e) C. proc. pen., întrucât fapta a fost săvârşită stare de legitimă apărare, înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 44 alin. (2) C. pen., „Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc".

De asemenea, un alt caz al legitimei apărări, este cel prevăzut la alin. (3), conform căruia, este în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul".

Legitima apărare presupune în mod necesar săvârşirea faptei pentru a respinge o agresiune ce trebuie să îndeplinească condiţiile prev. de art. 44 alin. (2) C. pen., respectiv un atac material ce vizează un pericol fizic nemijlocit, imediat şi injust.

Înalta Curte reţine că, în cauză, din coroborarea probelor administrate în cauză, .instanţa, de., fond, şi .instanţa de apel auaprecit: că nu rezultă îndeplinirea cerinţelor art. 44 C. pen., respectiv, că recurentul inculpat ar fi comis infracţiunile de tentativă la omor calificat şi vătămare corporală, pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, venit din partea părţilor vătămate care să fi determinat riposta acestuia prin lovirea părţilor vătămate cu un par, condiţie primordială pentru a se putea vorbi de o posibilă incidenţă în cauză a legitimei apărări.

Pe de altă parte, criticile recurentului inculpat prin care se tinde la achitarea sa în. temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. e) C. proc. pen. nu pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., potrivit cu care, casarea poate interveni "când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii".

În realitate, apărarea tinde la o reapreciere a stării de fapt, prin reevaluarea probelor, solicitare care însă nu poate fi examinată din moment ce cazul de casare de la pct. 18 al art. 385⁹ alin. (1) C. proc. pen. a fost abrogat, încât examinarea şi modificarea de către instanţa de recurs, a situaţiei de fapt reţinută prin decizia instanţei de apel nu mai este posibilă.

Criticile formulate, privind greşita condamnare şi cererea de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. e) C. proc. pen., susţinând că există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei - excede cazurilor de casare prevăzute de actualul art. 385⁹ C. proc. pen., întrucât se referă la aspecte de fapt ale cauzei.

În concret, prin motivele de recurs, inculpatul invocă împrejurarea că a săvârşit fapta în stare de legitimă apărare, însă această apărare nu poate fi analizată, întrucât ar presupune o reevaluare a situaţiei de fapt, care nu mai este posibilă în calea de atac a recursului declarant împotriva deciziilor pronunţate în apel.

Prin urmare, critica inculpatului se referă la aspecte de fapt, astfel că nu poate fi analizată în cadrul cazului de casare invocat, întrucât, pe de o parte nu este permisă reanalizarea probatoriului raportat la dispoziţiile C. proc. pen. astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, iar pe de altă parte nu s-a identificat nici un aspect de nelegalitate.

Raportat la conţinutul criticilor formulate de apărare şi temeiul de casare invocat, se constată că, date fiind limitele judecăţii în recurs, urmare modificărilor intervenite prin Legea nr. 2/2013, acestea nu mai pot face obiectul examinării de către instanţa de ultim control judiciar, judecata în recurs limitându-se doar la chestiuni de drept.

Totodată, critica inculpatului privind reindividualizarea pedepsei, în sensul menţinerii modalităţii de executare aplicată de instanţa de fond, respectiv a suspendării executării pedepsei sub supraveghere prevăzută de art. 861 C. pen.,întemeiată pe cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen., nu poate fi însă analizată prin prisma cazului de casare.

Prin modificările aduse C. proc. pen. prin Legea nr. 2/2013, legiuitorul a înlăturat dintre cazurile de casare, situaţiile în care s-au aplicat pedepse greşit individualizate, astfel încât, după modificările intervenite, temeiul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., poate fi invocat numai când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Astfel, hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, reglementându-se aşadar, un caz de casare exclusiv de nelegalitate, astfel încât netemeinicia deciziei atacate sub aspectul individualizării pedepsei nu mai poate fi analizată în recurs.

Dacă legiuitorul ar fi dorit să menţină în cadrul cazurilor de casare, situaţiile în care s-au aplicat pedepse greşit individualizate, nu ar fi procedat la modificarea temeiului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen.

Aceasta este raţiunea pentru care, critica privind individualizarea pedepsei nu se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 385 pct. 17 C. proc. pen. şi apare ca fiind nefondată.

Aşa fiind, se constată că în recurs nu mai este posibilă reindividualizarea pedepsei, ci numai verificarea legalităţii pedepsei aplicate, respectiv dacă aceasta se situează între limitele minime şi maxime prevăzute de textul incriminator.

Înalta Curte constată că: pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplic. art. 73 lit. b), art. 76 lit. b) C. pen. ( limitele de pedeapsă sunt de la 15 la 25 ani închisoare;conform art. 21 C. pen., tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea niinimului şi jumătatea maximului prevăzute de lege pentru' infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei. In cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani; conform art. 76 lit. b) C. pen.,în cazul în care există circumstanţe atenuante, pedeapsa principală pentru persoana fizică se reduce sau se schimbă, în sensul că, atunci când minimul special al pedepsei închisorii este de 5 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub nrinimul special, dar nu mai jos de un an), este în limite legale, fiind sub minimul special prevăzut de norma mcriminatoare;pedeapsa de 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală baza art. 181 alin. (1) C. pen. cu aplic, art. 73 lit. b), art. 76 lit. e) C. pen. (limitele de pedespsă sunt cuprinse între 6 luni şi 3 ani, potrivit art. 76 lit. e) C. pen.) când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 luni sau mai mare, pedeapsa se coboară sub acest minim, până la minimul general, sau se aplică o amendă care nu poate fi mai mică de 250 lei, iar când minimul special este sub 3 luni, se aplică o amendă care nu poate fi mai mică de 200 lei) este în limite legale, fiind sub minimul special prevăzut de norma incriminatoare.

În ceea ce priveşte critica recurentei părţi civile P.C.M. privind greşita reţinere a circumstanţei atenunate legale a povocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., solicitând înlăturarea aplicării acesteia, majoraea pedepsei aplicată inculpatului şi obligarea acestuia la plata daunelor mateiale şi a daunelor morale în integralitatea lor, aşa cum a solicitat în faza de urmărire penală şi la instanţa de fond, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 172 C. proc. pen., se constată că este nefondat.

Critica recurentei părţi civile vizând reindividualizarea pedepsei prin înlăturarea circumstanţei atenuante legale a provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen. nu intră sub incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., neputând fi examinată nici în raport cu pct. 14 al aceluiaşi articol, text de lege care, în realizarea aceluiaşi scop, de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, a fost, de asemenea, modificat, stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege şi reglementându-se, aşadar, un caz de casare exclusiv de nelegalitate, astfel încât netemeinicia deciziei atacate - sub singurul aspect al individualizării pedepsei - nu mai poate fi invocată în recurs.

Instanţa de fond şi instanţa de apel, pe baza unei analize atente şi coroborate a probelor administrate, au stabilit că recurentul inculpat a săvârşit faptele de tentativă la omor şi vătămare corporală asupra părţilor vătămate L.V. şi P.C.M., sub influenţa unei puternice tulburări şi emoţii, în înţelesul art. 73 lit. b) C. pen.

Probele administrate, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, evidenţiază împrejurarea că inculpatul a fost provocat prin comportamentul părţilor vătămate care au adresat cuvinte jignitoare, atât la adresa sa, cât şi a surorilor sale prezente într-un local public.

Nici cererea de majorare a cuantumului daunelor materiale şi morale formulată de recurenta parte civilă, prin apărător, nu poate fi examinată în recurs întrucât aceasta nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 385 C. proc. pen., cuantumul acestor despăgubiri fiind rezultatul aprecierii de către instanţă a prejudiciului moral cauzat prin infracţiunea săvârşită de către inculpat.

Din examinarea actelor dosarului, Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, părţile vătămate P.C.M. şi L.V. s-au constituit părţi civile în cauză din faza de urmărire penală cu sumele de 10.000 euro - daune morale si 1.000 euro - daune materiale, iar S.C.J.U. Timişoara cu sumele de 2.933,49 lei şi 3.532,02 lei, despăgubiri civile reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare pentru P.M. şi L.V.

Prin declaraţia dată autorităţilor judiciare italiene, partea vătămată L.V. a precizat însă că nu îşi menţine constituirea de parte civilă, astfel că, în ceea ce priveşte această parte, instanţa a luat act de renunţarea acesteia la pretenţiile civile formulate în cauză.

În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, instanţa de fond a apreciat că prin acordarea daunele morale se încearcă o compensare a suferinţelor pricinuite părţii civile, ţinându-se seama de toate efectele negative suportate de către aceasta ca urmare a faptei săvârşite de inculpat, fiind necesar însă ca acestea să fie stabilite într-un cuantum care să nu conducă la o îmbogăţire fără justă cauză a părţii vătămate.

Totodată, s-a mai avut în vedere că instituţia daunelor morale constituie şi o reprobare morală a faptei ilicite, pentru care cel ce a săvârşit-o trebuie să răspundă atât pe plan social, prin executarea sancţiunii penale, cât şi pe plan individual prin repararea prejudiciului existent în patrimoniul părţii vătămate şi în domeniul vieţii sufleteşti.

Totodată, instanţa de fond a stabilit în raport de materialul probator administrat în cauză, că inculpatul, prin fapta sa ilicită, a cauzat părţii vătămate P.C.M., pe lângă prejudicii materiale şi prejudicii de natură morală, constând în suferinţele fizice şi psihice generate de leziunile suferite, precum şi în imposibilitatea participării pe o anumită perioadă la viaţa socială, însă a apreciat că suma de 3.000 euro, individualizată inclusiv prin raportare la starea de provocare generată inculpatului de atitudinea părţii vătămate, reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului suportat de partea vătămată, suma solicitată de partea vătămată cu acest titlu - respectiv 10.000 euro fiind de natură a conduce la ruperea echilibrului ce trebuie asigurat între compensarea suferinţelor şi îmbogăţirea fără justă cauză.

În ceea ce priveşte daunele materiale, raportat la declaraţiile martorilor B.T. şi M.D., instanţa de fond a apreciat că s-a făcut dovada unor cheltuieli suportate de partea civilă P.M. ca urmare a faptei ilicite săvârşite de inculpat, care se ridică la suma de 1.000 euro (solicitată cu acest titlu), constând în cheltuieli de spitalizare, medicamente, pansamente, contravaloarea a două deplasări în municipiul Cluj, însă, având în vedere totodată starea de provocare generată inculpatului de atitudinea părţii vătămate, instanţa apreciind că că se impune admiterea în parte a acestor pretenţii, astfel că, în baza art 14 C. proc. pen. raportat la art. 346 C. proc. pen. şi cu aplicarea art. 998, 999 C. civ. a obligat inculpatul P.G.A. la plata către partea civilă P.C.M. a sumei de 500 euro cu acest titlu, restul pretenţiilor fiind respinse ca nefondate.

Astfel, Înalta Curte constată că în ceea ce priveşte critica formulată de partea civilă prin apătorul său, privind latura civilă, respectiv majorare cuantumului daunei morale şi despăgubirilor materiale, din perspectiva greşitei aplicări a legii, nu intră sub incidenţa cazului de casare prev. de art. 385 pct. 17 C. proc. pen. şi nici nu poate forma obiect de analiză în recurs.

Se constată că această critică nu vizează nelegalitatea hotărârii atacate, respectiv legalitatea aplicării cuantumului daunelor materiale şi morale prin soluţionarea laturii civile, respectiv împrejurarea în care sumele stabilite în aceste limite ar fi în afara textelor de lege, ci vizează practic o restabilire/majorare a sumelor acordate, critici care nu pot forma obiect de analiză în recurs şi care nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de casare aduse de noile reglementări C. proc. pen. prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, din perspectiva luării în considerare din oficiu.

Prin urmare, criticile părţii civile referitoare la greşita reţinere a circumstanţei provocării care produce consecinţe directe în planul stabilirii pedepsei inculpatului şi în rezolvarea acţiunii civile, precum şi majorarea cuantumului daunelor materie şi morale, sunt neîntemeiate.

Pentru aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de partea civilă P.C.M. şi de inculpatul P.G.A. împotriva Deciziei penale nr. 84/A din 19 aprilie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Recurentul parte civilă va fi obligat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de partea civilă P.C.M. şi de inculpatul P.G.A. împotriva Deciziei penale nr. 84/A din 19 aprilie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Obligă recurentul parte civilă la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi. 29 octombrie2013.

← ICCJ. Decizia nr. 3310/2013. SECŢIA PENALĂ. Traficul de...		ICCJ. Decizia nr. 3364/2013. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 3277/2013. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs ICCJ. Decizia nr. 3310/2013. SECŢIA PENALĂ. Traficul de droguri (Legea 143/2000 art. 2). Recurs ICCJ. Decizia nr. 3364/2013. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs