ICCJ. Decizia nr. 3504/2013. Penal. Omorul calificat (art. 175 C.p.). Omorul (art. 174 C.p.), ultrajul (art. 239 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3504/2013
Dosar nr. 28414/3/2012
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2013
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 233/F din 26 martie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a respins, ca neîntemeiată, cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de apărătorul inculpatului M.Ş. din infracţiunea de tentativă la omor calificat şi deosebit de grav, prevăzută de art. 20 rap. la art. 174-175 lit. g) - 176 lit. f) C. pen., în infracţiunea de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (2) C. pen.
În baza art. 20 rap. la art. 174-175 lit. g) - 176 lit. f) C. pen. a condamnat pe inculpatul M.Ş. la pedeapsa închisorii de 9 ani (nouă ani) pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat şi deosebit de grav şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pe o perioadă de 4 ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, şi b) C. pen.
S-a constatat că fapta dedusă judecăţii este concurentă cu faptele pentru care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 6 luni închisoare prin sentinţa penală nr. 2592 din 04 decembrie 2007 a Judecătoriei Sector 5 Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 676 din 23 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti.
A repus în individualitatea lor pedepsele ce compun pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 2592 din 04 decembrie 2007 a Judecătoriei sector 5 Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr.676 din 23 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, în opt pedepse a câte 4 ani închisoare fiecare şi sporul de pedeapsă de 6 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen. a contopit pedeapsa de 9 ani închisoare aplicată prin sentinţă penală cu cele opt pedepse a câte 4 ani închisoare aplicate prin sentinţa penală nr. 2592 din 04 decembrie 2007 a Judecătoriei sector 5 Bucureşti, - inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 9 ani închisoare la care a adăugat sporul de pedeapsa de 6 luni închisoare aplicat prin aceeaşi sentinţă penală, în final acesta având de executat pedeapsa rezultantă de 9 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Ii-a şi b C. pen..
A constatat că în prezenta cauză inculpatul a fost cercetat în stare de libertate.
În baza art. 36 alin. (3) C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada executată de la 22 martie 2007 la 24 noiembrie 2009 (în baza sentinţei penale nr. 2592 din 04 decembrie 2007 a Judecătoriei Sector 5 Bucureşti).
În baza art. 260 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. a condamnat pe inculpata M.R.F. la pedeapsa închisorii de 2 ani (doi ani) închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă.
În baza art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatei, pe durata executării pedepsei, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, şi b) C. pen.
S-a constatat că în prezent inculpata este arestată preventiv într-o altă cauză.
În baza art. 260 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. a condamnat pe inculpata C.R. la pedeapsa închisorii de 2 ani (doi ani) închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă.
În baza art. 61 C. pen. s-a revocat beneficiul liberării condiţionate pentru restul de pedeapsă de 596 zile rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată acesteia prin sentinţa penală nr. 2592 din 04 decembrie 2007 a Judecătoriei sector 5 Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 676 din 23 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, rest pe care l-a contopit cu pedeapsa aplicată prin sentinţă penală, în final inculpata urmând să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani închisoare.
În baza art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatei, pe durata executării pedepsei, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, şi b) C. pen.
S-a constatat că în prezenta cauză inculpata a fost cercetată în stare de libertate.
A luat act că partea vătămată C.D.I. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
În baza art. 118 lit. b) C. pen. s-a confiscat de la inculpatul M.Ş. o sabie cu teacă de culoare neagră ridicată de Serviciul Omoruri al D.G.P.M.B. şi înaintată Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti conform adresei de la fila 3 vol. l dup.
În baza art.191 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.; au fost obligaţi inculpaţii la plata a câte 1.000 lei fiecare, cheltuieli judiciare către stat.
Onorariile pentru avocaţii oficiu desemnaţi inculpaţilor, în cuantum de câte 300 lei fiecare, au fost avansate din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, examinând mijloacele de probă administrate în cauză (la urmărirea penală şi în faza cercetării judecătoreşti menţionate expres în sentinţă), prima instanţă a reţinut sub aspectul împrejurărilor faptice ale cauzei următoarele:
Instanţa de fond a precizat, în prealabil, contextul săvârşirii faptelor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, în prezenta cauză, care s-au grefat pe o situaţie în care aceştia împreună cu alte persoane, erau cercetaţi în Dosarul nr. 9170/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti pentru săvârşirea unor infracţiuni de furt calificat, constând în sustragerea mai multor bunuri din locuinţe pe care le închiriaseră în regim hotelier. în acel dosar, inculpaţii au fost trimişi în judecată prin rechizitoriul din data de 15 mai 2007, formându-se astfel Dosarul nr. 4984/302/2007 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, în care au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunilor de furt calificat prin sentinţa penală nr. 2592 din 04 decembrie 2007 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 676 din 23 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti.
Pentru administrarea mijloacelor de probă, s-a obţinut, la acel moment, autorizaţia de percheziţie nr. 17/21.03.2007 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti privind efectuarea unei percheziţii domiciliare la adresa din comuna Crivăţ, sat Crivăţ, nr. 114, jud. Călăraşi, unde locuiau în fapt cei trei.
Întrucât din investigaţiile efectuate reieşise că inculpatul M.Ş. avea un comportament violent, s-a solicitat sprijinul D.G.P.M.B. - S.S.P.I.R. - Detaşamentul 4.
Cu privire la derularea faptelor deduse judecăţii în prezenta cauză, s-a reţinut că la data de 22 martie 2007, în jurul orei 04.00, organe ale poliţiei judiciare din cadrul Poliţiei Sector 5 - Serviciul de Investigaţii Criminale (martorii P.F.A., V.A.D. şi M.O.) şi Secţia 17 Poliţie - Biroul de Investigaţii Criminale (martorii I.D.V., N.A.G. şi S.G.), precum şi două echipaje S.S.P.I.R. (dintre care martorii M.G.A., L.M. şi victima C.D.I.) au participat la un instructaj privind topografia locurilor, persoanele si obiectele căutate, efectuat de martorii I.M. şi S.C., şefii celor două structuri ale poliţiei judiciare.
Persoanele menţionate s-au deplasat spre locuinţa inculpaţilor cu patru autoturisme, dintre care două utilitare inscripţionate „Poliţia S.S.P.I.R” şi au ajuns aici în jurul orei 06.00, parcând autoturismele în faţa imobilului, în dreptul geamurilor de la camera în care locuiau inculpaţii. Parcarea maşinilor a provocat lătratul mai multor câini, inclusiv al celor din curtea inculpaţilor. Organele de poliţie i-au solicitat martorului A.E. să participe la efectuarea percheziţiei ca martor asistent.
Şoferii autoutilitarelor S.S.P.I.R. şi un poliţist au rămas în dreptul autoturismelor, toţi lucrătorii S.S.P.I.R., inclusiv şoferii, fiind îmbrăcaţi cu combinezoane inscripţionate „Poliţia”, purtau cască şi erau dotaţi cu echipamentul specific, inclusiv armament.
S-au format două echipe, constituite atât din organe ale poliţiei judiciare cât şi din lucrători S.S.P.I.R., dintre care una a pătruns în curtea imobilului din partea stângă, iar cealaltă din partea dreaptă, ambele strigând: „Deschideţi! Poliţia!”.
Prima echipă a ajuns în spatele imobilului şi au observat că existau două uşi de acces, fiecare precedată de nişte trepte, motiv pentru care s-au împărţit în două grupuri. Un grup, din care făceau parte martorii S.C., I.D.V., M.G.A. şi victima C.D.I., s-au îndreptat spre a doua uşă, au strigat: „Deschideţi! Poliţia!”, iar lucrătorii S.S.P.I.R. au deschis uşa, care nu era asigurată. în interior era un hol în care era amenajată o bucătărie, iar la capătul holului era o a doua uşă din lemn şi cu mai multe ochiuri de geam, dintre care unele erau sparte. Martorul M.G.A. şi victima C.D.I. s-au îndreptat spre această uşă, au strigat din nou „Deschideţi! Poliţia!” şi s-au poziţionat pentru a o deschide, martorul M.G.A. aflându-se în dreptul uşii.
Inculpatul M.Ş., care se afla în cameră împreună cu inculpatele M.R.F. şi C.R., martora P.I. şi trei copiii, s-a ridicat, a luat de pe sobă o sabie cu lama de aproximativ 80 cm şi a lovit cu ea prin ochiul de geam al uşii, la o înălţime corespondentă zonei toracice a unui bărbat de înălţime normală.
Victima C.D.I. a observat cum prin unul din ochiurile de geam şi prin perdeaua pusă la uşă iese un obiect şi l-a împins pe martorul M.G.A., ocupând prin această mişcare locul acestuia, victima C.D.I. fiind lovită în zona abdominală de sabia împinsă de inculpat. Inculpatul a încercat să lovească din nou cu sabia, dar victima a prins-o cu mâinile şi a smuls-o, după care împreună cu martorul M.G.A. a pătruns în cameră şi l-au imobilizat pe inculpat.
Martorul I.D.V., care se afla în spatele lucrătorilor S.S.P.I.R., în dreptul primei uşi de acces, a văzut în camera în care aceştia vroiau să intre silueta unei persoane şi lama unei săbii ieşind printr-un ochi spart de geam. Martorul a observat totodată cum persoana din spatele uşii a încercat să lovească a doua oară, dar sabia a fost prinsă de lucrătorii S.S.P.I.R. Martorul I.D.V. a coborât în fugă scările, strigând „Săriţi! Are sabie! L-a tăiat!”. Aceste strigăte au fost auzite de martorii S.G., V.A.D., I.M., N.A.G., M.O., P.F.A. şi S.C. Totodată, martorul S.C., care se afla la 4-6 metri de scări, a auzit, imediat după ce s-a strigat „Deschideţi! Poliţia!” un zgomot de geam spart, iar martorul P.F.A., care se afla pe scări, lângă ferestrele camerei, a observat cum o persoană a luat un obiect cu aspect de sabie de pe sobă cu care a lovit imediat prin uşă.
Martorul A.E. a auzit, după ce s-a strigat „Deschideţi! Poliţia!”, mai mulţi poliţişti strigând: „L-a tăiat pe unul de-ai noştri!”.
Toţi martorii menţionaţi au intrat în camera în care locuia inculpatul şi l-au observat pe acesta imobilizat şi o sabie cu lama de aproximativ 80 de centimetri aflată pe jos, lângă inculpat.
Martorul P.I., care a fost solicitat şi el să participe ca martor asistent, a văzut când a intrat în curte mai mulţi poliţişti agitându-se şi a aflat de la martorul A.E., consătean cu el, că inculpatul a lovit cu sabia un lucrător de poliţie.
Martora P.I., în declaraţia dată în Dosarul nr. 9170/P/2006, a arătat că a auzit strigându-se: „Deschideţi! Poliţia!”. în declaraţia din prezentul dosar, în faza de urmărire penală, martora a precizat că nu îşi mai aminteşte ce s-a strigat, dar a fost trezită brusc din somn, şi-a dat seama că cei care intrau în cameră erau poliţişti şi l-a văzut pe inculpatul M.Ş. luând o sabie şi sărind la aceştia.
În faza cercetării judecătoreşti martora şi-a modificat substanţial poziţia, arătând că s-a trezit brusc din somn şi a văzut cum în casă au intrat nişte persoane despre care a crezut iniţial că sunt ţigani, abia apoi dându-şi seama că sunt poliţişti, arătând că aceştia nu au strigat nimic la intrarea în cameră spre a-şi declina identitatea.
În ceea ce-l priveşte pe M.Ş., martora a arătat că nu a declarat niciodată că l-a văzut pe M.Ş. luând după sobă un obiect şi repezindu-se la poliţişti, în realitate văzând cum acesta s-a ridicat de jos, s-a îndreptat spre sobă dar mai departe nu ştie ce a făcut.
Imaginile înregistrate cu această ocazie nu au surprins momentul intrării în cameră şi al înjunghierii victimei, întrucât camera video fusese încredinţată martorului M.O., care se afla în echipa care a pătruns în curte din partea dreapta şi a fost obligată să ocolească imobilul întrucât se afla un gărduleţ în drum. Martorul a pornit camera când a auzit strigându-se: „Săriţi! Are sabie! L-a tăiat!”.
Aceste aspecte denotă modul în care a fost organizată pătrunderea în imobil, iar faptul că nu s-a înregistrat momentul efectiv al pătrunderii şi declinarea identităţii cu somaţiile aferente ale poliţiştilor nu este o împrejurare care să demonstreze, aşa cum susţine apărarea, că percheziţia s-a desfăşurat în condiţii nelegale.
Victima C.D.I. s-a prezentat la data de 22 martie 2007 la Spitalul Caritas Bucureşti, stabilindu-i-se diagnosticul de „plagă înjunghiată nepenetrantă epigastru”, iar conform prescripţiei medicale aflată la dosar rezultă că după aplicarea unor manevre de toaletare a rănii victima nu a fost spitalizată.
Conform certificatului medico-legal nr. A2/1788 din 2 martie 2007, victima C.D.I. prezenta leziuni traumatice care s-au putut produce la data de 22 martie 2007 prin lovire cu corp dur (cea frontală) şi cu obiect tăietor (tip sabie) cea abdominală, necesită 8-9 zile de îngrijiri medicale şi nu i-au pus viaţa în primejdie, iar leziunea frontală s-a produs tot cu ocazia efectuării percheziţiei, dar nu a fost rezultatul unei agresiuni.
Inculpatul, audiat fiind, a recunoscut că a lovit cu o sabie, pe care a luat-o de pe sobă, printr-un ochi de geam al uşii, dar afirmă că a lovit o singura dată, nemai încercând să lovească a doua oară când şi-a dat seama că persoana lovită era un poliţist, deschizând uşa şi punând la loc sabia pe sobă. Totodată, inculpatul susţine că se afla în legitimă apărare, întrucât nu a auzit strigându-se „Deschideţi! Poliţia!” şi a crezut că cei care vroiau să intre în cameră erau din gruparea „Papuaşul”, cu care avusese mai multe conflicte.
Aceste afirmaţii ale inculpatului sunt contrazise de toate mijloacele de probă administrate. Astfel, martorii audiaţi, inclusiv A.E. care era martor asistent, au declarat că s-a strigat: „Deschideţi! Poliţia!” de când s-a intrat în curte şi de fiecare dată înainte de deschiderea celor două uşi de acces. De asemenea, autoturismele, dintre care două utilitare inscripţionate „Poliţia S.S.P.I.R”, au fost parcate în dreptul geamurilor de la camera în care locuiau inculpaţii şi lângă acestea au rămas lucrătorii S.S.P.I.R., care erau îmbrăcaţi cu combinezoane inscripţionate „Poliţia”, purtau cască şi erau dotaţi cu echipamentul specific, inclusiv armament. Sosirea poliţiştilor a provocat lătratul câinilor din curtea inculpaţilor, ceea ce ar fi trebuit să îi trezească pe aceştia, mai ales în condiţiile în care în curte au intrat cel puţin 15 persoane.
Cei trei inculpaţi au recunoscut că aveau vizibilitate spre locul unde au fost parcate autoturismele, dar afirmă că nu s-au uitat deloc pe geam până când li s-a spart uşa. Aceste afirmaţii sunt neverosimile, întrucât inculpaţii au auzit zgomotul produs de deschiderea primei uşi de acces şi reacţia firească ar fi fost să se uite pe fereastră în curte.
De altfel, martora P.I., care era în vârstă şi nu avea cunoştinţă că inculpaţii au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, a arătat iniţial că şi-a dat seama că cei care doreau să intre în cameră erau poliţişti, ulterior modificându-şi poziţia în sprijinul susţinerii apărării inculpaţilor.
Totodată, conform raportului de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 443565 din 14 martie 2012 (volumul I, filele 57-64), răspunsurile inculpatului M.Ş. la întrebările relevante în cauză au provocat modificări specifice comportamentului simulat.
Deşi nu a făcut foarte multe aprecieri asupra valorii probatorii acestui test, a opinat că acesta are valoarea unui indiciu care, în condiţiile în care se coroborează cu celelalte mijloace de probă poate să susţină probatoriile în acuzare.
Instanţa de fond a mai făcut câteva lămuriri sub aspectul încadrării juridice care îl priveşte pe acest inculpat anterior analizei temeiniciei acuzaţiilor, faţă de cererea formulată de apărarea acestuia, de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de tentativă la omor calificat în aceea de ultraj.
Din această perspectivă, Tribunalul a făcut două observaţii, una legată de obiectul juridic al celor două infracţiuni şi una legată de aspectul intenţional al faptei săvârşite.
În ceea ce priveşte obiectul juridic al infracţiunilor, s-a reţinut că în cazul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, acesta are în vedere relaţiile sociale care ocrotesc viaţa persoanei, în timp ce în cazul infracţiunii de ultraj, se referă la relaţii sociale îndreptate împotriva relaţiilor de serviciu ce implică intervenţia autorităţii statului.
Pornind de la acest aspect şi examinând latura subiectivă, s-a reţinut că intenţia inculpatului M.Ş. era de a ucide victima, element ce reiese fără echivoc şi din următoarele aspecte: regiunea anatomică vizată, respectiv regiunea toracică, zonă corespondentă ochiului de geam prin care s-a lovit pentru o persoană de înălţime normală; victima a fost lovită în zona abdominală datorită înălţimii peste medie (2,02 m); totodată, inculpatul a încercat să lovească victima în aceeaşi zonă şi a doua oară; obiectul folosit, o sabie cu lama de aproximativ 80 de metri, pe care inculpatul a luat-o de pe sobă, nelovind cu primul obiect găsit; întreruperea acţiunilor de lovire s-a datorat unor factori exteriori voinţei inculpatului, şi anume faptul că victima a reuşit să tragă sabia când inculpatul a încercat să lovească a doua oară, iar colegii ei au intrat în cameră şi au imobilizat inculpatul; rezultatul letal nu s-a produs datorită unor cauze independente de voinţa inculpatului: Constituţia fizică a victimei şi faptul că aceasta purta uniforma specifică din două piese şi vestă multifuncţională, aspecte care au atenuat impactul loviturii.
De asemenea, inculpatul urmărea ca prin suprimarea vieţii victimei să fugă din locuinţă şi să se sustragă de la urmărirea penală, ştiind că în locuinţă se găsesc multe bunuri sustrase de acesta, astfel că s-a apreciat că cererea de schimbare a încadrării juridice este nefondată.
La data de 24 ianuarie 2012, inculpatele M.R.F. şi C.R., fiind audiate în calitate de martor în Dosarul nr. 1280/P/2007 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, au făcut afirmaţii mincinoase cu privire la circumstanţele în care inculpatul M.Ş. la data de 22 martie 2007 a lovit-o cu sabia în zona abdominală pe victima C.D.I., în sensul că au declarat că nu a auzit strigându-se „Deschideţi Poliţia”, iar inculpatul a lovit o singură dată cu sabia, nemai încercând să lovească a doua oară, şi a pus sabia pe sobă când a văzut că sunt organele de poliţie.
Inculpatelor li s-a adus la cunoştinţă că, în calitate de rude apropiate nu erau obligate să fie audiate ca martori, dar acestea au renunţat la acest drept. S-au făcut aceste menţiuni în condiţiile în care, în cursul cercetării judecătoreşti, cu prilejul reaudierii, în momentul în care judecătorul le-a adus la cunoştinţă aceste dispoziţii legale, inculpatele au arătat că la momentul urmăririi penale nu li s-a adus la cunoştinţă această posibilitate. Contrar acestor susţineri, s-a reţinut că pe formularul de declaraţie, în dreptul menţiunilor formularului relative la posibilitatea acestora de a nu declara întrucât sunt rude apropiate acestea au semnat ceea ce denotă faptul că au luat cunoştinţă de aceste dispoziţii şi au consimţit să declare.
S-a observat că declaraţiile lor vizează aspecte esenţiale ale cauzei, încercând să susţină ipoteza legitimei apărări, şi sunt contrazise de toate mijloacele de probă administrate, cum s-a arătat mai sus.
Totodată, declaraţiile sunt contradictorii atât între ele, cât şi cu declaraţiile inculpatului M.Ş.. Astfel, inculpata M.R.F. a arătat că a crezut că persoanele care vroiau să intre în cameră făceau parte din grupul „Ş.”, în timp ce inculpata C.R. arată că a bănuit că fac parte din grupul „S.”, iar inculpatul M.Ş. a crezut că sunt din clanul „P.”, fiecare inculpat afirmând că aveau conflicte dese cu gruparea menţionată de fiecare, membrii acesteia ameninţându-i şi aşteptându-i în faţa locuinţei din comuna Crivăţ.
Conform procesului verbal de investigaţii întocmit de I.P.J. Călăraşi - Poliţia oraşului Budeşti reiese că nu au fost sesizate conflicte existente între familia M. şi grupul „P.”, iar grupările „Ş.” şi „S.” nu au existat în zonă.
Totodată, conform raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 15 mai 2012 (volumul I, filele 70-78), răspunsurile inculpatei M.R.F. la întrebările relevante în cauză au provocat modificări specifice comportamentului simulat, caracterul probatoriu al acestui mijloc de probă fiind analizat ca şi în cazul inculpatului M.Ş.
Relativ la inculpatul M.Ş., apărarea acestuia a solicitat achitarea inculpatului în temeiul art. 10 lit. e) C. proc. pen., considerând că acesta a săvârşit fapta în legitimă apărare, în concurs cu eroarea de fapt, ca şi cauze care înlătură caracterul penal al faptei.
Potrivi art. 44 alin. (2)1 C. pen., se prezumă că este în legitimă apărare cel care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare.
De asemenea, potrivit art. 51 alin. (1) C. proc. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală când făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.
Pornind de la analiza acestor texte de lege, instanţa de fond a constatat că în cauză nu operează niciuna dintre cauzele enumerate, de înlăturare a caracterului penal al faptei.
Astfel, s-a reţinut că nu este îndeplinită condiţia „pătrunderii fără drept” în imobil în condiţiile în care, aşa cum am arătat la prezentarea probelor martorii audiaţi au arătat că s-au făcut somaţii la intrarea în imobil într-o manieră în care era absolut imposibil ca inculpaţii să nu audă sintagma „Deschideţi! Poliţia!”.
Este adevărat că aşa cum arată apărarea, au existat câteva inadvertenţe în depoziţiile martorilor audiaţi în faza cercetării judecătoreşti legate de funcţionarea sau nefuncţionarea girofarelor ori a semnalelor acustice. Niciunul din martori însă nu a oscilat în ceea ce priveşte efectuarea somaţiilor la intrarea în imobil în scopul efectuării percheziţiei. Or, esenţial pentru a determina că pătrunderea s-a făcut în mod legal era această împrejurare, a efectuării somaţiilor şi nu a modului în care au sosit la faţa locului e chitele operative ori dacă acestea aveau în funcţiune semnalele acustice ori luminoase.
Concluzionând cu privire la acest aspect, s-a constatat că probatoriul administrat demonstrează fără putinţă de tăgadă şi fără inadvertenţe ale probatoriilor că pătrunderea în imobil s-a făcut în mod legal ceea ce ne situează în afara legitimei apărări în conformitate cu dispoziţiile legale analizate.
În plus, s-a avut în vedere şi faptul că la momentul descinderii au participat un număr semnificativ de cadre specializate şi o logistică impresionantă care pentru un sat liniştit şi o ora matinală era imposibil să nu atragă atenţia şi inculpaţii să nu sesizeze prezenţa lor în zonă, în condiţiile în care şi din scurtele imagini surprinse pe camera video se poate observa zgomotul produs de lătratul câinilor.
Poziţionarea ferestrelor camerei în care se aflau inculpaţii către locul unde autoturismele au fost parcate şi zgomotul pe care îl produce organizarea unei descinderi efectuate de un număr mare de lucrători demonstrează evidenţa sesizării intenţiei organelor judiciare, situaţie în care inculpatul a acţionat în scopul de a se sustrage de la urmărire sau arestare şi nicidecum de a se apăra.
În condiţiile în care, în cadrul raţionamentului juridic s-a demonstrat că inculpatul nu a acţionat în legitimă apărare pentru că pătrunderea poliţiştilor a fost legală iar cei trei inculpaţi au auzit somaţiile, este evident că nici cea de a doua cauză nu înlătură caracterul penal al cauzei invocate de apărare şi anume eroarea de fapt nu poate subzista.
Este evident că în condiţiile în care inculpatul a auzit că cei care intrau în imobil erau poliţişti nu se poate apăra în sensul că a crezut că sunt clanuri de ţigani, rivale, cu atât mai puţin cu cât declaraţiile celor trei inculpaţi sunt contradictorii cu privire la clanul la care au avut convingerea că îi atacă, inculpatul M.Ş. făcând trimitere la clanul „Papuaşul, inculpata M.R. la clanul „Ş.” iar inculpata C.R. la clanul „S.”. Ca şi în cazul analizei infracţiunilor ce le priveşte pe coinculpate facem trimitere la procesul verbal de investigaţii întocmit în cauză din care reiese că între familia M. şi cele trei grupări indicate nu au existat conflicte în zonă, ceea ce demonstrează, o dată în plus, netemeinicia acestor susţineri.
Instanţa de fond a apreciat că inculpatul nu s-a aflat în stare de legitimă apărare şi nici în eroare de fapt acţionând în deplină cunoştinţă de cauză în scopul de a se sustrage de la o eventuală arestare.
În ceea ce le priveşte pe inculpatele M.R. şi C.R. apărarea a solicitat achitarea, în temeiul art.10 lit. a) C. proc. pen., considerând că nu a existat o faptă de mărturie mincinoasă.
Probele administrate demonstrează fără putinţă de tăgadă că inculpatele au perceput modul real în care s-a derulat percheziţia, faptul că s-au făcut somaţiile prevăzute de procedură la intrarea în imobil precum şi aspectele legate de aplicarea unei singure lovituri cu sabia de către coinculpaţi, în condiţiile în care, aşa cum am arătat s-a demonstrat că acesta a încercat să mai lovească odată cu sabia însă aceasta a fost prinsă de lucrătorii S.S.P.I.R aspect rezultat din declaraţia martorului I.D.V., şi confirmat de acesta în faza cercetării judecătoreşti când arată că a observat cum prin ochiul de geam s-au executat mai multe manevre de lovire cu sabia, mai exact mai multe acte de împungere cu sabia.
Aceste aspecte demonstrează faptul, că în realitate, cele două inculpate au dorit ca prin declaraţiile ce conţin elemente nereale, neconforme adevărului să creeze o situaţie favorabilă inculpatului care le este şi rudă, însă în condiţiile în care aveau posibilitatea legală să nu declare nimic şi în condiţiile în care nici măcar în faţa judecătorului nu au înţeles să retracteze aceste susţineri incompatibile cu celelalte mijloace de probă administrate, este evident că ne aflăm în faţa unor fapte de mărturie mincinoasă.
Pentru faptele săvârşite, celor trei inculpaţi li s-a aplicat câte o pedeapsă la a cărei individualizare s-au avut în vedere criteriile generale prev. de art. 72 C. pen., respectiv dispoziţiile generale a Codului penal cu referire la tipul de pedeapsă aplicată, la starea de recidivă în care se află cele două inculpate, la forma de tentativă a infracţiunii de omor pentru inculpatul M.Ş., dispoziţiile părţii speciale a Codului penal care stabilesc limitele speciale pentru fiecare infracţiune dedusă judecăţii, împrejurările concrete în care faptele s-au derulat în cadrul unor operaţiuni judiciare, maniera în care inculpatul M.Ş. a înţeles să acţioneze în faţa organelor abilitate cu aplicarea legii iar, ulterior, coinculpatele au înţeles deşi legea nu le obliga să depună mărturii care să susţină apărarea inculpatului dar în contradicţie vădită cu realitatea.
Faţă de modalitatea în care inculpaţii au acţionat şi faţă de valorile ocrotite de lege specifice infracţiunilor comise de aceştia, Tribunalul a apreciat că nu se impune reţinerea circumstanţelor atenuante în favoarea inculpaţilor cu atât mai mult cu cât toţi sunt cunoscuţi cu antecedente penale şi au avut o atitudine de nerecunoaştere a faptelor, urmând ca pedepsele să fie stabilite într-un cuantum care să le asigure şi să le respecte caracterul preventiv - restrictiv - exemplificativ, situate peste minimul special prin raportare la criteriile analizate mai sus.
În ceea ce-l priveşte pe inculpatul M.Ş., pe lângă pedeapsa principală acestuia i-a fost aplicată şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă care să o eficientizeze.
Relativ la acelaşi inculpat, instanţa a constatat că fapta dedusă judecăţii este concurentă cu faptele pentru care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 6 luni închisoare prin sentinţa penală nr. 2592 din 04 decembrie 2007 a Judecătoriei Sector 5 Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 676 din 23 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti.
A repus în individualitatea lor pedepsele ce compun pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 2592 din 04 decembrie 2007 a Judecătoriei Sector 5 Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 676 din 23 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti în opt pedepse a câte 4 ani închisoare fiecare şi sporul de pedeapsă de 6 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen., a contopit pedeapsa de 9 ani închisoare aplicată prin prezenta sentinţă penală cu cele opt pedepse a câte 4 ani închisoare aplicate prin sentinţa penală nr. 2592 din 04 decembrie 2007 a Judecătoriei Sector 5 Bucureşti, - inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 9 ani închisoare la care va adăuga sporul de pedeapsa de 6 luni închisoare aplicat prin aceeaşi sentinţă penală, în final acesta având de executat pedeapsa rezultantă de 9 ani şi 6 luni închisoare.
În ceea ce le priveşte pe inculpatele C.R. şi M.R. s-au avut în vedere la stabilirea pedepsei gravitatea faptelor comise, toate criteriile analizate anterior, inclusiv gradul de rudenie aşa încât pedepsele vor fi orientate uşor peste minimul special.
Relativ la inculpata C.R., faţă de existenţa stării de recidivă postcondamnatorii, instanţa de fond în baza art. 61 C. pen. a revocat beneficiul liberării condiţionate pentru restul de pedeapsă de 596 zile rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată acesteia prin sentinţa penală nr. 2592 din 04 decembrie 2007 a Judecătoriei Sector 5 Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 676 din 23 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, rest care a fost contopit cu pedeapsa aplicată prin prezenta sentinţă penală, în final inculpata urmând să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani închisoare.
Sub aspectul modalităţii de executare a pedepselor, instanţa de fond a constatat că în cazul tuturor inculpaţilor, criteriile ce au stat la baza individualizării judiciare a pedepselor, aşa cum au fost ele analizate şi motivate, cuantumul pedepselor aplicate şi existenţa stării de recidivă pentru coinculpate determină executarea acestora în regim privativ de libertate.
Sub aspectul laturii civile a luat act că partea vătămată C.D.I. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii M.R.F., M.Ş. şi C.R., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Apelantul inculpat M.Ş. a criticat sentinţa pentru greşita condamnare, susţinând că în privinţa sa există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, respectiv legitima apărare, fiind astfel incident cazul de achitare prev. de art. 11 pct. 2 lit. a) rap. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. A susţinut că din probele administrate rezultă că nu a avut reprezentarea persoanei care a pătruns în locuinţă, era întuneric şi nu a putut distinge, iar prin acţiunea sa a urmărit scopul de a se apăra de un atac injust şi direct, aceasta având în vedere şi împrejurarea că organele de poliţie nu au somat.
O a doua critică formulată a vizat greşita încadrare juridică a infracţiunii, inculpatul susţinând că nu a avut intenţia de ucide pe partea vătămată şi nu fost pusă în primejdie viaţa, fiind vorba de infracţiunea de ultraj prev. de art. 239 alin. (2) C. pen..
Deşi în susţinerea apelului şi în concluziile scrise nu se regăseşte şi solicitarea de reindividualizare a pedepsei, în declaraţia dată inculpatul a arătat că i s-a aplicat o pedeapsă prea mare.
Apelantele inculpate M.R.F. şi C.R. au susţinut că nu se fac vinovate de comiterea infracţiunii, din probele administrate nu rezultă existenţa faptei, solicitând achitarea pe temeiul art. 11 pct.2 lit. a) rap. la art. 10 pct. 1 lit. a) C. proc. pen..
De asemenea, au susţinut că declaraţiile lor au fost sincere, au relatat asupra modului în care au perceput acţiunea organelor de poliţie.
Prin decizia penală nr. 127/A din 15 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a admis apelul declarat de inculpatul M.Ş. împotriva sentinţei penale nr. 233/F din 26 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală.
A fost desfiinţată în parte sentinţa penală apelată şi, rejudecând în fond, în temeiul art. 383 alin. (2) C. proc. pen. şi 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada de la data de 22.03.2007 până la data de 27 iulie 2010 executată potrivit sentinţei penale nr. 2592 din 04 decembrie 2007 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
În temeiul art. 379 pct. l lit. b) C. proc. pen. s-au respins ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii M.R.F. şi C.R. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
S-a constatat că inculpata M.R.F., este arestată în altă cauză.
În temeiul art. 189 şi art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare, în apelul inculpatului M.Ş., au rămas în sarcina statului, iar onorariul avocatului din oficiu, în sumă de 300 lei, se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.
În temeiul art. 189 şi art. 192 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligate apelantele inculpate M.R.F. şi C.R., la câte 600 lei cheltuieli judiciare către stat, din care, onorariul avocatului din oficiu, de câte 300 lei, se avansează din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această decizie, examinând potrivit art. 371 şi art. 378 C. proc. pen. apelurile inculpaţilor, instanţa de prim control judiciar a reţinut următoarele:
Inculpatul M.Ş. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de tentativă la omor deosebit de grav prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 - 175 alin. (1) lit. g) - art. 176 lit. f) C. pen. (în concurs real cu infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 2592 din 04 decembrie 2007 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti), iar inculpatele M.R.F. şi C.R., pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă, prev. de art. 260 alin. (1) C. pen. (ambele inculpate comiţând faptele în stare de recidivă), infracţiuni care au fost dovedite sub aspectul existenţei prin toate probele administrate în cauză.
Prin apelul declarat, inculpatul M.Ş., deşi nu neagă împrejurările de fapt reţinute de prima instanţă în comiterea faptei, acesta susţine că a acţionat în legitimă apărare, fiind astfel o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei, apărare care însă nu este susţinută decât de o interpretare proprie a probelor de către inculpat.
Potrivit art. 44 alin. (2) C. pen., este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat prin interesul obştesc.
În cauză victima C.D.I. era membru al unei echipe formată din lucrători ai poliţie judiciare care executau o activitate procesuală autorizată, respectiv o percheziţie domiciliară la locuinţa inculpatului din comuna Crivăţ, sat Crivăţ, nr. 114, judeţul Călăraşi, iar membrii echipei erau dotaţi cu echipamente specifice, inclusiv armament, inscripţionat corespunzător, determinat şi de faptul că din datele obţinute rezulta că inculpatul are manifestări violente.
Din toate probele administrate, declaraţiile martorilor audiaţi, rezultă fără tăgadă că lucrătorii poliţiei judiciare (deci şi victima) au respectat dispoziţiile legale în sensul adresării şi folosirii somaţiilor necesare „Deschideţi. Poliţia” la intrarea în imobil, dar şi la intrarea în încăperea în care se afla inculpatul şi din interiorul căreia a acţionat lovind victima cu sabia, aşa încât în mod corect a fost cenzurată apărarea inculpatului în sensul că nu ştia cine îl atacă în imobil şi a lovit pentru a se apăra. Totodată, nici susţinerea inculpatului că a avut reprezentarea că este atacat de alte grupări agresive cu care s-ar fi aflat în conflict, nu este susţinută, pentru că din verificările efectuate de I.P.J. Călăraşi nu a rezultat că între inculpat şi alte grupări ar fi existat conflicte, dar chiar şi asupra acestor grupuri, declaraţiile inculpaţilor nu concordă, deşi fac parte din aceeaşi familie.
Astfel, inculpatul M.Ş. a susţinut că ar fi avut în vedere un atac al grupării „P.”, inculpata C.R., s-a referit la gruparea „S.”, iar inculpata M.R.F. la gruparea „Ş.”.
Relevante în stabilirea modului în care au respectat regulile lucrătorii poliţiei judiciare sunt şi declaraţiile martorului asistent A.E., dar şi ale martorei P.I. (ce se afla în aceeaşi cameră cu inculpatul), care audiată în aceeaşi cauză a arătat că şi-a dat seama că cei care au intrat în imobil erau poliţişti, dar audiată şi în Dosarul nr. 9170/P/2006 a declarat că a auzit somaţia „Deschideţi. Politia”.
Din analiza făcută de prima instanţă pe baza probelor administrate, a celor prezentate în considerentele anterioare, din modul în care au acţionat lucrătorii poliţiei judiciare care au oprit maşinile lângă geamul camerei în care se afla inculpatul, din folosirea somaţiilor legale, din împrejurări ce ţin de contextul desfăşurării unei astfel de acţiuni (zgomot, lătratul unui câine din curtea imobilului), reiese că inculpaţii (inclusiv M.Ş.) au avut în mod cert posibilitatea de a observa şi constata că pretinsul atac nu este al altor grupări locale, ci este o acţiune a organelor ce exercită atribuţii de autoritate a statului, astfel că acţiunea inculpatului de a lovi cu o sabie nu poate fi primită ca un act executat în legitimă apărare, nefiind regăsită niciuna din modalităţile alternative de exercitare a atacului, căruia inculpatul să-i dea o ripostă justificată.
Astfel, s-a constatat că solicitarea de achitare formulată de această inculpată nu are niciun temei faptic şi probator.
În ce priveşte solicitarea inculpatului M.Ş. de schimbare a încadrării juridice, solicitare făcută şi la prima instanţă şi cenzurată justificat de aceasta, s-a constatat că fapta comisă de inculpat este încadrată în tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav, ia nu în cea de ultraj prev. de art. 239 alin. (2) C. pen.
Acţiunea inculpatului de a lovi victima cu sabia prin intermediul unui ochi de geam al uşii aflate la intrarea în încăpere, a avut ca scop suprimarea vieţii victimei, oricare ar fi fost aceasta din rândurile lucrătorilor poliţiei judiciare, iar nu de a împiedica activitatea unui funcţionar aflat în exercitarea autorităţii de stat.
Această constatare reiese atât din modul de acţiune al inculpatului, aflat în spatele unei uşi, fără a fi văzut de către victimă şi de unde putea acţiona nestânjenit, dar şi din faptul că a folosit un instrument vulnerant apt să producă un rezultat letal (o sabie cu lama de aproximativ 80 cm), a lovit într-o zonă anatomică vitală, (zona toracică), deşi ar fi avut posibilitatea de a viza alte zone pentru că uşa avea mai multe ochiuri de geam prin care ar fi putut direcţiona sabia.
De asemenea, acţiunea inculpatului de a aplica o a doua lovitură a fost oprită de prinderea sabiei cu mâinile de către victimă (posibilitate realizabilă tocmai datorită faptului că aceasta era poliţist şi a reuşit pararea loviturii), după cum, neproducerea rezultatului letal nu s-a datorat decât intervenţiei medicale, victima având nevoie de 8-9 zile de îngrijiri medicale, iar faptul că nu i-a fost pusă în primejdie viaţa nu poate conduce la constatarea lipsei intenţiei de a suprima viaţa victimei, în cauză, forma de vinovăţie fiind cea a intenţiei directe, inculpatul prevăzând şi urmărind producerea rezultatului letal al faptei sale.
Astfel, s-a reţinut că nici această solicitare nu este întemeiată.
În ce priveşte solicitarea de reindividualizare a pedepsei, s-a constatat că nu este întemeiată, instanţa fondului aplicând o pedeapsă în limitele legale, proporţională cu circumstanţele cauzei şi cu persoana inculpatului.
Infracţiunea de tentativă la omor deosebit de grav, este prin natura şi obiectul juridic generic, o faptă de o gravitate ridicată şi cu un pericol social însemnat, dar în împrejurările cauzei, prin modul de comitere şi împrejurările în care a acţionat inculpatul, fiind reţinută agravanta prev. de art. 176 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., se relevă un pericol social mult crescut, inculpatul comiţând fapta în condiţiile în care anterior fusese condamnat definitiv la o pedeapsă de 4 ani şi 6 luni închisoare, pentru fapte concurente cu cea dedusă judecăţii, ceea ce arată şi o periculozitate mult sporită a inculpatului.
S-a reţinut că instanţa de fond a avut în vedere criteriile art. 72 C. pen., dar şi necesitatea realizării scopului pedepsei, conform art. 52 C. pen., astfel că nu se justifică o reducerea a pedepsei inculpatului M.Ş.
În privinţa inculpatului M.Ş., s-a constatat însă că prin sentinţa penală nr. 2592/2007 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani şi 6 luni închisoare, în această cauză inculpatul fiind liberat condiţionat la data de 27 iulie 2010 prin sentinţa penală nr. 1443 din 21 iulie 2010 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, cu un rest de 421 zile.
Cum fapta prezentă este concurentă cu cea pentru care a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 2592/2007 şi cum inculpatul a executat o parte din pedeapsa rezultantă stabilită în urma contopirii, s-a constatat că se impune a deduce această perioadă de la 22 martie 2007 până la 27 iulie 2010, potrivit art. 88 C. pen. şi art. 383 alin. (2) C. proc. pen.
Examinând apelurile inculpatelor M.R.F. şi C.R., s-a constatat că acestea nu sunt întemeiate.
S-a reţinut că inculpatele solicită achitarea pe temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., temei care nu se regăseşte în cauză, întrucât, inculpatele nu au fost condamnate în lipsa unor declaraţii apreciate apoi ca mincinoase, acestea existând în materialitatea lor, ci au fost condamnate tocmai pentru că declaraţiile date cu privire la modul în care a acţionat inculpatul M.Ş. lovind victima, au fost mincinoase.
Art. 260 alin. (1) C. pen. prevăd că constituie infracţiunea de mărturie mincinoasă, „fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţi mincinoase, ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat”.
În cauză, inculpatele fiind audiate ca martori la 24 ianuarie 2013, deşi şi s-a adus la cunoştinţă faptul că fiind rude cu inculpatul M.Ş., nu au această obligaţie de a depune mărturie, ele au renunţat la acest drept şi au făcut declaraţii în scopul disculpării inculpatului M.Ş., arătând că nu au auzit somaţia „Deschideţi. Poliţia”, inculpatul ar fi lovit doar o singură dată, fără a încerca şi o a doua lovitură şi că acesta după prima lovitură şi a vizualizării organele de poliţie a pus sabia pe sobă.
Cum aceste declaraţii sunt mincinoase, relatând aspecte neconforme realităţii dar şi contrazise de probele evidente ale cauzei şi cum privesc aspecte esenţiale de natură a susţine ori nu incriminarea inculpatului M.Ş., corect s-a reţinut existenţa acestor infracţiuni în sarcina inculpatelor şi a vinovăţiei acestora.
De altfel şi în apel, inculpatele, au arătat, în declaraţiile date, că atunci când au fost audiate asupra împrejurărilor cauzei referitor la inculpatul M.Ş. au spus adevărul, această poziţie procesuală, ignorând şi în acest stadiu procesual evidenţa probelor administrate.
Cât priveşte pedeapsa aplicată inculpatelor, s-a reţinut că aceasta este într-un cuantum proporţional cu circumstanţele cauzei şi persoana fiecărei inculpate, ambele fiind recidiviste (postexecutoriu - inculpata M.R.F. şi postcondamnatoriu - inculpata C.R.), dar şi cu necesitatea realizării scopului pedepsei potrivit art. 52 C. pen.
Împotriva deciziei menţionate, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii M.R.F., M.Ş. şi C.R., invocând cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 pct.172 C. proc. pen.
Astfel, prin motivele de recurs formulate, inculpatul M.Ş. a solicitat casarea ambelor hotărâri şi pe fond, în principal, achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., întrucât a săvârşit fapta în stare de legitimă apărare. în subsidiar, a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracţiunea de tentativă la omor calificat şi deosebit de grav, prevăzută de art. 20 rap. la art.174-175 lit. g) -176 lit. f) C. pen., în infracţiunea de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (2) C. pen., având în vedere că din probele administrate în cauză rezultă că nu a acţionat cu intenţia de a o ucide pe partea vătămată şi nu fost pusă în primejdie viaţa acesteia.
Recurenta inculpată C.R. a solicitat, în principal, achitarea, în baza art. 11 pct.2 lit. a) rap. la art. 10 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., întrucât fapta de mărturie mincinoasă, pentru care a fost condamnată, nu există, raportat la probatoriul administrat în cauză. în subsidiar, a solicitat reindividualizarea pedepsei, în sensul reducerii cuantumului.
Recurenta inculpată M.R.F. a solicitat casarea ambelor hotărâri şi pe fond, achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., susţinând că, din probele administrate în cauză nu s-a făcut dovada săvârşirii faptei pentru care aceasta a fost condamnată.
Analizând recursurile, în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului, art. 3856 C. proc. pen. stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 3859 din acelaşi cod. Astfel, recurenţii şi instanţa se pot referi doar la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale decât acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate în art. 3859 C. proc. pen.
Legea nr. 2/2013 a impus o limitare a devoluţiei căii de atac a recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, altele modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a cazului prevăzut de pct. 172 al art. 3859 alin. (1) C. proc. pen., scopul urmărit de legiuitor, prin amendarea cazurilor de casare, fiind acela de a se restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul acestei căi ordinare de atac, doar la chestiuni de drept.
În prezenta cauză, decizia recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, la data de 15 mai 2013 ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat.
Verificând îndeplinirea cerinţelor formale prevăzute de art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., se constată că recurenţii inculpaţi au depus motivele scrise de recurs în termenul legal, cu respectarea prevederilor art. 38510 alin. (2) C. proc. pen.
Referitor la motivele de recurs formulate de inculpaţi în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., prin care se solicită achitarea, Înalta Curte reţine că, raportat la conţinutul criticilor formulate, date fiind limitele judecăţii în recurs, urmare a modificărilor intervenite prin Legea nr. 2/2013, acestea nu mai pot face obiectul examinării de către instanţa de ultim control judiciar, judecata în recurs limitându-se doar la chestiuni de drept.
În concret, prin motivele de recurs formulate, inculpatul M.Ş. a susţinut că a săvârşit fapta în stare de legitimă apărare, iar inculpatele M.R.F. şi C.R. au invocat faptul că, din probele administrate în cauză, nu rezultă săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă.
Verificarea acestor apărări ar presupune, însă, o analiză a probatoriului şi o reevaluare a situaţiei de fapt, care nu mai poate fi efectuată de către instanţa de recurs prin prisma cazurilor de casare actuale. în ceea ce priveşte solicitarea formulată de inculpatului M.Ş., în temeiul aceluiaşi caz de casare, de schimbare a încadrării juridice a faptei, din infracţiunea de tentativă la omor calificat şi deosebit de grav, prevăzută de art. 20 rap. la art. 174-175 lit. g) - 176 lit. f) C. pen., în infracţiunea de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (2) C. pen., Înalta Curte constată că, în susţinerea acesteia, nu au fost invocate aspecte de nelegalitate, în sensul existenţei unei neconcordanţe între elementele de fapt reţinute în hotărârile recurate şi elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost condamnat inculpatul, ci s-a solicitat o reevaluare a materialului probator administrat în cauză, care, aşa cum s-a arătat anterior, nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013.
Înalta Curte constată că situaţia de fapt, stabilită prin sentinţa primei instanţe şi confirmată prin decizia instanţei de apel, corespunde normei de incriminare a infracţiunii prevăzută de art. 20 rap. la art. 174-175 lit. g) - 176 lit. f) C. pen., reţinută în sarcina inculpatului, fără să existe vreun temei de schimbare a încadrării juridice a faptei. Astfel, modul în care a aplicat cele două lovituri părţii vătămate, zona anatomică vitală vizată, folosirea unui obiect vulnerant apt să producă rezultatul letal, relevă că inculpatul a prevăzut şi urmărit producerea acestui rezultat.
Critica inculpatei C.R. în sensul reindividualizării pedepsei, nu intră sub incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct.172 C. proc. pen., ci putea fi examinată în cadrul cazului de casare prevăzut de textul art. 3859 alin. (1) pct.14 C. proc. pen. din vechea reglementare, care prevedea că hotărârile erau supuse casării „în cazul în care s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 din C. pen., sau în alte limite decât cele prevăzute de lege”.
Începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, textul anterior menţionat a fost modificat de art. I pct. 15 al legii, în sensul că acest caz de casare a devenit aplicabil doar în situaţia când „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”, din conţinutul textului fiind înlăturată sintagma referitoare la greşita individualizare a pedepsei aplicate de către instanţă, astfel încât netemeinicia pedepsei nu mai poate fi examinată în calea de atac a recursului declarat împotriva deciziilor pronunţate în apel.
Faţă de cele reţinute şi neidentificând niciuna din situaţiile care pot fi încadrate în cazurile de casare ce pot fi avute în vedere din oficiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. l lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii M.R.F., M.Ş. şi C.R. împotriva deciziei penale nr. 127/A din 15 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Se va constata că inculpatele M.R.F. şi C.R. sunt arestate în altă cauză.
În conformitate cu dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii inculpaţi vor fi obligaţi la plata sumei de câte 800 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 300 lei, reprezentând onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii M.R.F., M.Ş. şi C.R. împotriva deciziei penale nr. 127/A din 15 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Constată că inculpatele M.R.F. şi C.R. sunt arestate în altă cauză.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 800 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 300 lei, reprezentând onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 12 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3410/2013. Penal. Dare de mită (art. 255... | ICCJ. Decizia nr. 3510/2013. Penal. Traficul de minori (Legea... → |
|---|
