ICCJ. Decizia nr. 405/2013. Penal. Cerere de contopire a executării pedepselor (alte modificări de pedepse) (art.449 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 405/2013
Dosar nr. 6729/2/2012
Şedinţa publică din 05 februarie 2013
Asupra cauzei penale de faţă:
Prin sentinţa penală nr. 369 din 24 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de contopire formulată, în temeiul art. 36 C. pen., de constatatorul condamnat M.C.M.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că cererea condamnatului M.C.M. - prin care solicita contopirea pedepsei de 4 ani închisoare, aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în formă continuată, cu pedeapsa de 1 an închisoare, aplicată pentru infracţiunea de ultraj, ambele stabilite prin sentinţa penală nr. 250/2010 din 15 septembrie 2010 de către Judecătoria Penală nr. 4 din Castellon, rămasă definitivă prin sentinţa nr. 57/2011 din 10 februarie 2011, pronunţată de Audiencia Provincial - Secţia a 2-a Castellon, ambele recunoscute de autorităţile judiciare române prin sentinţa penală nr. 564 din 12 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 10161/2/2011 - este neîntemeiată întrucât prin hotărârea instanţei de judecată spaniole s-a dispus executarea cumulată a celor două pedepse, condamnatului dându-i-se spre executare pedeapsa de 5 ani închisoare, hotărâre care nu poate fi modificată de instanţele de judecată române cu atât mai mult cu cât petentul condamnat a avut posibilitatea ca în Spania să opteze între cumulul celor două pedepse şi contopire.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs condamnatul M.C.M. care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. 6729/2/2012.
Recurentul condamnat nu şi-a motivat în scris calea de atac, la termenul de dezbateri din 5 februarie 2013, apărătorul acestuia susţinând că motivele de recurs se circumscriu cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. şi că vizează greşita aplicare a legii ca urmare a faptului că deşi, formal, cererea condamnatului a fost de contopire, întemeiată pe dispoziţiile art. 449 C. proc. pen., care nu este admisibilă, instanţa de fond trebuia să constate că, în realitate, aceasta era de conversiune a condamnării, întemeiată pe dispoziţiile art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 şi justificată de incompatibilitatea între legea spaniolă şi cea română în ceea ce priveşte calculul pedepsei rezultante în cazul concursului de infracţiuni.
Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele, conform dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin sentinţa penală nr. 564 din 12 decembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II - a penală, în Dosarul nr. 10161/2/2011 (3888/2011) admiţându-se sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-a recunoscut sentinţa penală nr. 250/2010 din 15 septembrie 2010 pronunţată de către Judecătoria Penală nr. 4 din Castellon, rămasă definitivă prin sentinţa nr. 57/2011 din 10 februarie 2011 pronunţată de Audiencia Provincial - Secţia a 2-a Castellon, prin care M.C.M. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare şi pedeapsa accesorie a decăderii din dreptul de sufragiu pasiv pe durata condamnării, şi s-a dispus transferarea condamnatului M.C.M. într-un penitenciar din România în vederea executării pedepsei rezultante de 5 ani închisoare şi a pedepsei accesorii prev. de art. 64 alin. l lit. a) teza a II-a C. pen.
Hotărârea susmenţionată a rămas definitivă prin nerecurare la data de 24 ianuarie 2012, în cauză emiţându-se mandatul de executare a pedepsei nr. 657 din 21 februarie 2012.
Prin cererea soluţionată prin sentinţa penală nr. 369 din 24 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, condamnatul M.C.M. a solicitat contopirea pedepselor aplicate de autoritatea judiciară spaniolă pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa, potrivit dispoziţiilor din legea penală română ce reglementează tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni (art. 33 lit. a) şi art. 36 C. pen.).
În cadrul recursului declarat de condamnat împotriva hotărârii susmenţionate, s-a susţinut că pedeapsa ce urmează a fi executată de acesta - de 5 ani închisoare, stabilită potrivit regulii cumulului aritmetic prevăzută de dreptul spaniol, nu este conformă cu dispoziţiile legale naţionale, ceea ce ar impune, în faza de executare, conform art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., realizarea conversiunii condamnării, în condiţiile art. 146 din Legea nr. 302/2004.
În raport cu motivele şi temeiurile de drept astfel invocate, Înalta Curte constată că argumentele apărării nu pot fi primite, considerentele avute în vedere fiind următoarele:
Astfel, în primul rând, potrivit art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., o pedeapsă definitiv aplicată poate fi modificată în faza de executare a acesteia numai dacă se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive decât cea prin care a fost stabilită, existenta unui concurs de infracţiuni.
Or, în speţă, pedeapsa de 5 ani închisoare - rezultată din cumulul aritmetic al pedepselor aplicate de autorităţile judiciare spaniole, recunoscută implicit de instanţa naţională la momentul când a dispus transferarea condamnatului într-un penitenciar din România în vederea continuării executării celor două pedepse recunoscute - a fost aplicată pentru două infracţiuni concurente judecate în aceeaşi cauză pentru care s-a pronunţat o hotărâre unică de condamnare, fără ca, în faza de executare, ulterioară realizării transferului, să se constate existenţa vreunei hotărâri definitive distincte de condamnare pentru alte infracţiuni concurente, ceea ce face inaplicabile dispoziţiile art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. raportate la cele ale art. 34 lit. b) C. pen.
În al doilea rând, conform art. 146 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 302/2004, schimbarea condamnării, prin conversiune, fie şi după transferarea persoanei condamnate, poate avea loc numai dacă felul pedepsei aplicate în străinătate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română.
Înalta Curte constată însă că, în cauză, atât felul pedepsei rezultante aplicate, aceea cu închisoarea, cât şi durata acesteia, sunt compatibile cu legislaţia română, astfel că nu se poate dispune modificarea acesteia.
Este adevărat că persoana condamnată urmează să execute o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare rezultată din cumulul aritmetic al pedepselor aplicate de autorităţile judiciare spaniole, însă aceasta nu depăşeşte maximul general prevăzut de legea română, acela de 30 de ani, astfel încât nu există temeiuri pentru a se dispune conversiunea condamnării.
Considerentele anterior expuse corespund în totalitate cu rezolvarea ce a fost dată în recurs în interesul legii prin Decizia nr. XXIII din 12 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite prin care s-a stabilit că instanţa, în soluţionarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracţiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de Codul penal român.
De altfel, o cerere de contopire juridică a pedepselor aplicate de statul de condamnare este nesustenabilă întrucât în cazul aplicării cumulului juridic al pedepselor recunoscute, s-ar aduce atingere modului de stabilire, de către statul de condamnare, a pedepsei rezultante, ceea ce ar echivala cu modificarea pedepsei aplicate, situaţie incompatibilă cu dispoziţiile legale referitoarea la conversiunea condamnării.
Sub acest aspect, în raport de condiţiile instituite în reglementarea de principiu dată autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte constată că în cauză operează autoritatea de lucru judecat, repunerea în discuţie a aspectelor invocate de condamnat cu privire la incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 146 din Legea nr. 302/2004 aducând atingere autorităţii de lucru judecat de care se bucură orice hotărâre penală definitivă.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 38515 pct. l lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul M.C.M. împotriva sentinţei penale nr. 369 din 24 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, va obliga recurentul condamnat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul M.C.M. împotriva sentinţei penale nr. 369 din 24 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 05 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3823/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 3308/2013. Penal. Rejudecarea după extrădare... → |
|---|
