ICCJ. Decizia nr. 703/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs

Decizii penale ICCJ 2013


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 703/2013

Dosar nr. 4838/62/2011

Şedinţa publică din 27 februarie 2013

Asupra recursurilor de faţă,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 335/S din 6 decembrie 2011 Tribunalul Braşov, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatului V.A.F., pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen.

În temeiul art. 346 alin. (1) C. proc. pen. a dispus rezoluţiunea Promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, încheiată de părţi la data de 3 decembrie 2007 şi a Actului adiţional la promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, intervenit între aceleaşi părţi la data de 23 octombrie 2009 şi obligarea inculpatului V.A.F. la plata către părţile civile V.M.S. şi V.C., a sumei de 570.000 de euro, respectiv echivalentul în RON al acestei sume, la data efectuării plăţii, plus dobânda legală calculată de la data punerii în întârziere a inculpatului, respectiv 24 august 2010, la data plăţii efective.

În temeiul art. 189 C. proc. pen. s-a statuat ca onorariul parţial al avocatului din oficiu desemnat pentru inculpat, în cuantum de 100 RON, să fie suportat din fondurile Ministerului Justiţiei.

În temeiul art. 192 alin. (1) pct. 1 lit. c) C. proc. pen. a obligat inculpatul V.A.F. la plata sumei de 1000 RON cheltuieli judiciare avansate de stat.

În temeiul art. 193 alin. (6) C. proc. pen. a respins cererea părţilor civile de obligare a inculpatului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:

La data de 3 decembrie 2007 între părţile vătămate V.M.S. şi V.C. şi inculpatul V.A.F. s-a încheiat promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare asupra unei suprafeţe de teren-păşune de 8.000 mp situată în comuna Cristian, judeţul Braşov, înscris în cartea funciară provizorie nr. 16016 Braşov, având nr. topo X, X/1, XX/1, X/2. Preţul a fost stabilit la suma de 800.000 euro din care s-a achitat de către promitenţii cumpărători, mai întâi, prin ordinul de plată din 4 decembrie 2007, suma de 1.411.120 RON, iar ulterior, prin ordinal de plată din 21 iulie 2008 suma de 533.715 RON şi prin ordinal de plată din 17 decembrie 2008, suma de 78.744 RON, în total echivalentul în euro al sumei de 570.000 euro. Promisiunea s-a încheiat la cabinetul de avocatură P.S., avocatul părţilor civile, care prin Încheierea nr. 86 din 3 decembrie 2007 a dat dată certă şi a atestat identitatea părţilor.

La momentul încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare inculpatul V.A.F. nu era proprietar al terenului ce a făcut obiectul promisiunii, având doar calitatea de promitent cumpărător al acestei suprafeţe de teren, aşa cum rezultă din promisiunile bilaterale de vânzare-cumpărare nr. 70, 71 şi 72 din data de 12 ianuarie 2007 autentificate la Biroul Notarului Public B.G.D., prin care numiţii C.Gh., P.C.A. prin mandatar O.E. au promis să vândă promitenţilor cumpărători, V.A.F. şi N.M.C., întregul drept de proprietate asupra cotei indivize de 5/8 parte din imobilul situat în Braşov înscris în CF nr. 16016 la A+l, cu nr. top ...., A+2 cu nr. top ..../1 (act autentic nr. 70 din 12 ianuarie 2007), asupra cotei indivize de 1/8 parte din imobilul situat în Braşov înscris în CF nr. 16016 la A+l, cu nr. top ...., A+2 cu nr. top ..../1, A+3 cu nr. top ..../1 şi A+4 cu nr. top ..../2 (act autentic nr. 72 din 12 ianuarie 2007) şi asupra cotei de 2/8 parte din imobilul situat în Braşov înscris în CF nr. 16016 la A+l, cu nr. top ...., A+2 cu nr. top ..../1, A+3 cu nr. top ..../1 şi A+4 cu nr. top ..../2 (act autentic nr. 71 din 12 ianuarie 2007).

Inculpatul V.A.F. a depus însă la momentul încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare o schiţă a terenului, din care nu reieşea că el ar fi proprietarul terenului.

Pentru că părţile nu au reuşit perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, printre altele şi din cauza unor probleme de intabulare a terenului, ulterior, la data de 1 martie 2009 s-a încheiat un act adiţional la promisiunea de vânzare-cumpărare, în care s-a prevăzut ca finalizarea lucrărilor de dezmembrare şi intabulare în cartea funciară a dreptului de proprietate, pentru suprafaţa de 5.700 mp, să se facă la data de 1 iulie 2010, când se va încheia şi contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică. S-a mai prevăzut faptul că s-a diminuat suprafaţa de teren ce face obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare de la 8.000 mp la 5.700 mp, precum şi faptul că preţul total de 570.000 euro a fost achitat integral de părţile vătămate.

Anterior, la data de 17 decembrie 2007, la câteva zile după ce la data de 3 decembrie 2007 a încheiat cu părţile vătămate promisiune bilaterală, la BNP C.E.D. inculpatul încheie contractul de asociere în participaţiune nr. 5642 cu SC R.H. SRL, contract la care sunt părţi şi proprietarii C.Gh., O.E. nume propriu şi în calitate de mandatar al numitei P.C.A. Prin acest contract inculpatul este de acord să renunţe şi să îşi transfere toate drepturile sale în calitate de cumpărător al întregii suprafeţe de teren, de 8,7 ha, către SC R.H. SRL şi în consecinţă proprietarii de drept urmează să încheie un contract revizuit de vânzare - cumpărare prin care se transferă drepturile inculpatului către SC R.H. SRL în calitate de cumpărător al întregii proprietăţi specificată mai sus. La aceeaşi dată, 17 decembrie 2007, inculpatul a încheiat contractul de mandat nr. 2177, prin care SC R.H. SRL prin reprezentat N.C., îl împuterniceşte pe inculpatul V.A.F. ca, după ce societatea va deveni proprietara imobilelor înscrise în CF nr. 16016, să le vândă cui va crede de cuviinţă la preţul de 150 euro mp, mandatul fiind valabil 6 luni de la data dobândirii dreptului de proprietate. Acest fapt are ca urmare cesiunea efectuată prin contractele de cesiune, autentificate sub nr. 1216, 1217, 1218 din data de 29 mai 2008 la Biroul Notarului Public V.C., prin care V.A.F., în calitate de cedent, a cesionat către SC R.H. SRL, reprezentată de administrator N.C., cotele părţi indivize asupra cărora se încheiaseră anterior promisiunile bilaterale de vânzare-cumpărare. Această cesiune a fost notată în CF nr. 108051 la poziţiile 5, 6, 7 în data de 6 iunie 2008.

Instanţa a constatat că din materialul probator administrat în cursul urmăririi penale şi în cursul judecăţii, nu s-a putut stabili cu certitudine, că inculpatul V.A.F. a acţionat cu intenţia de a induce în eroare părţile civile, în scopul de a obţine pentru sine un folos material injust şi de a produce o pagubă acestora. Doctrina şi jurisprudenţa majoritară au statuat că această formă a intenţiei directe, calificată prin scopul de a obţine un folos material injust, este necesară şi pentru modalitatea agravantă a înşelăciunii în convenţii, prevăzută de art. 215 alin. (3) C. pen., pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

În speţă, instanţa a constatat că există o discrepanţă între declaraţiile părţilor civile şi ale martorei P.S.O., avocata acestora, care a întocmit promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare şi declaraţia inculpatului, în sensul că primii au susţinut că inculpatul le-a spus că este proprietarul terenului ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare, iar inculpatul susţine că niciun moment nu le-a spus că ar fi proprietar, ci le-a arătat întreaga documentaţie, din care reieşea că nu el era proprietarul terenului.

Analizând conţinutul promisiunii de vânzare-cumpărare încheiată de părţi la 3 decembrie 2007, instanţa a sesizat că în aceasta s-a consemnat că părţile "convin ca actul autentic să se perfecteze la notar în momentul dezmembrării şi intabulării definitive în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra terenului ce formează obiectul prezentei promisiuni", ceea ce înseamnă că la momentul respectiv părţile cunoşteau că inculpatul nu are intabulat dreptul său de proprietate asupra terenului ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare. De menţionat că această promisiune de vânzare a fost întocmită de către avocatul părţilor civile, astfel încât acestea aveau posibilitatea să înţeleagă relevanţa juridică a neînscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate. În plus, partea civilă V.C. arată în declaraţia dată în cursul urmăririi penale că "atunci când s-a încheiat promisiunea de vânzare-cumpărare între V.A.F., N.M.C., pe de o parte, mine şi soţul meu pe de altă parte, V.A.F. ne-a pus la dispoziţie în copie xerox o documentaţie tehnică cadastrală în care figurau ca proprietari C.Gh., O.E. şi P.C.A. şi ne-a spus că aceştia deveniseră proprietari ca urmare a reconstituirii dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1991, dar îi vânduseră lui şi soţiei lui terenurile cu privire la care se făcuse reconstituirea dreptului de proprietate". De menţionat că la acel moment, nu se făcuse înscrierea în cartea funciară nici pentru proprietarii C.Gh., P.C.A. şi O.E., deoarece au fost unele probleme cu actele. Aceştia din urmă au reuşit să facă vânzarea terenului către SC R.H. SRL de abia în data de 5 iunie 2008, aşa cum a declarat martorul C.Gh. în faţa instanţei de judecată. Însă, la acel moment, inculpatul avea încheiată o promisiune de vânzare-cumpărare cu numiţii C.Gh., P.C.A. şi O.E., cu privire la acest teren. Faţă de cele de mai sus, deşi este posibil ca inculpatul sau părţile civile să fi avut o reprezentare eronată asupra efectelor unei promisiuni de vânzare-cumpărare, actele pe care acesta le-a prezentat părţilor civile în susţinerea afirmaţiilor sale erau reale, ceea ce exclude intenţia acestuia de inducere în eroare a părţilor vătămate.

De asemenea, faptul că inculpatul V.A.F. nu a avut intenţia să înşele părţile civile ci a dorit să desfăşoare o activitate licită, de vânzare-cumpărare a unor terenuri, (profitabilă la vremea respectivă), rezultă din aceea că la încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare cu proprietarii terenului în discuţie, inculpatul le-a dat acestora, drept avans, importante sume de bani, respectiv suma de 10.000 de euro. Or, aceasta relevă intenţia reală a inculpatului de cumpăra terenurile respective, iar faptul că a început deja să caute cumpărători pentru teren, înainte de finalizarea actelor de vânzare-cumpărare, este explicabil, având în vedere că acesta preconiza că va deveni proprietar pe o suprafaţă de teren mult mai mare decât cea vândută părţilor civile. Faptul că după încheierea promisiunilor de vânzare-cumpărare, au fost unele probleme de carte funciară, care au prelungit data de transmitere a proprietăţii, precum şi faptul că inculpatul nu a reuşit să obţină ulterior creditul de la bancă pentru achitarea restului preţului terenului, precum şi intervenirea crizei imobiliare, sunt elemente care au condus la imposibilitatea încheierii actului de vânzare-cumpărare, în formă autentică. Acest lucru, însă, exclude intenţia de inducere în eroare, necesară pentru a se putea reţine infracţiunea de înşelăciune. De altfel, faptul că inculpatul a făcut demersuri pentru cumpărarea terenului de către SC R.H. SRL, cu care a încheiat un contract de asociere în participaţiune şi de la care a obţinut un mandat ca să poată vinde din teren oricărei persoane, denotă de asemenea lipsa intenţiei de înşelare şi existenţa unei dorinţe reale de vânzare a terenului respectiv, din care urma să obţină o cotă de profit de 40%, aşa cum reiese din contractul încheiat de inculpat cu SC R.H. SRL şi din declaraţia martorului P.S.V.

Pentru aceste motive, constatând că în cauză nu este întrunită latura subiectivă a infracţiunii de înşelăciune în convenţii, lipsind intenţia de inducere în eroare, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d C. proc. pen., instanţa a dispus achitarea inculpatului V.A.F., pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen.

În opinia primei instanţe, s-a apreciat că în cauză, nu se impune achitarea inculpatului, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., aşa cum a solicitat inculpatul prin apărător, deoarece nu este vorba decât de lipsa laturii subiective a infracţiunii de înşelăciune, respectiv de lipsa intenţiei de inducere în eroare, iar nu de un simplu litigiu civil. Astfel, inculpatul le-a dat asigurări părţilor civile că va putea să le vândă terenul respectiv, fără a reuşi să-şi îndeplinească această obligaţie. Ar fi fost vorba de un simplu litigiu civil, dacă inculpatul ar fi devenit proprietar asupra terenului şi din cauza unor neînţelegeri ulterioare dintre părţi nu s-ar fi putut realiza vânzarea-cumpărarea terenului. Nu a putut fi reţinută susţinerea inculpatului, în sensul că nu s-ar fi realizat vânzarea cumpărarea din cauza părţilor civile, care nu ar fi achitat tot preţul imobilului, deoarece acestea au invocat neîndeplinirea propriei obligaţii de către inculpat. De vreme ce inculpatul nu a devenit proprietar asupra terenului în discuţie, ci a cedat drepturile sale către SC R.H. SRL, părţile civile au fost îndreptăţite să refuze efectuarea plăţii restului de bani, deoarece inculpatul era în imposibilitate de a-şi îndeplini obligaţia de transmitere a dreptului de proprietate.

Faţă de cele de mai sus, întrucât s-a dispus achitarea inculpatului în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., instanţa a soluţionat latura civilă a procesului şi în temeiul art. 346 alin. (1) C. proc. pen. a dispus rezoluţiunea Promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, încheiată de părţi la data de 3 decembrie 2007 şi a Actului adiţional la promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, încheiat de părţi ulterior acestei date, şi obligarea inculpatului

V.A.F. la plata către părţile civile V.M.S. şi V.C., a sumei de 570.000 de euro, respectiv echivalentul în RON al acestei sume, la data efectuării plăţii, plus dobânda legală calculată de la data punerii în întârziere a inculpatului, respectiv 24 august 2010, la data plăţii efective.

Angajându-se faţă de părţile civile, să le transmită dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de teren - iniţial de 8.000 mp şi ulterior de 5.700 mp, situată în comuna Cristian, judeţul Braşov, înscris în cartea funciară provizorie nr. 16016 Braşov, având nr. topo ......, ....../1, ....../1, ....../2 şi neîndeplinindu-şi această obligaţie din culpa sa, inculpatul va fi obligat să restituie părţilor civile sumele de bani încasate cu titlu de avans, plus dobânda legală calculată de la momentul punerii în întârziere la zi. În răspunderea civilă contractuală, spre deosebire de răspunderea civilă delictuală, cel care nu şi-a executat obligaţia nu este pus de drept în întârziere ci este nevoie ca acesta să fi fost pus în întârziere într-una din formele prevăzute de lege, potrivit art. 1081 C. civ. anterior, în vigoare la momentul încheierii convenţiei dintre părţi. Or, în speţă, inculpatul a fost pus în întârziere la data de 24 august 2010, când i s-a trimis o notificare, prin intermediul executorului judecătoresc, prin care i s-a pus în vedere să se prezinte pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Inculpatul nu a dat curs acestei notificări, iar în acest moment este cert că nu-şi mai poate îndeplini obligaţia de transmitere a dreptului de proprietate, deoarece proprietar asupra terenului este SC R.H. SRL, iar mandatul din partea acesteia, dat inculpatului, în care acesta din urmă era împuternicit de a vinde teren oricărei persoane, a fost limitat pe 6 luni, fără a fi reînnoit.

În consecinţă, având în vedere solicitarea de constituire de parte civilă, prin care părţile civile au cerut restituirea sumei de 570.000 de euro plus dobânzile legale, văzând prevederile art. 1073 C. civ. anterior, potrivit căruia creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare, instanţa a dispus rezilierea convenţiilor încheiate de părţi şi obligarea inculpatului la plata sumei achitate cu titlu de avansa şi a dobânzii legale de la data punerii în întârziere. Dobânzile legale nu pot fi acordate de la data plăţii, aşa cum au solicitat părţile civile, deoarece acestea nu curg de drept, ci sunt acordate de la data punerii în întârziere, fiind vorba de o răspundere civilă contractuală.

Întrucât inculpatul a fost obligat la plata despăgubirilor civile către părţile civile, într-un cuantum mai mare de 570.000 de euro, sechestrul asigurător instituit în cursul urmăririi penale, prin Ordonanţa din data de 31 august 2010 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov, asupra cotei de 100/200 deţinută de inculpat din imobilul în suprafaţă de 10.403 mp, situate în municipiul Braşov, str. M.B., înscris în CF 100610, nr. top. ....../4, va subzista în continuare, neimpunându-se ridicarea acestuia de către instanţă.

Împotriva acestei soluţii au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, părţile civile V.M.S.a şi V.C. şi inculpatul.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov a criticat sentinţa sub aspectul greşitei achitări a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu motivaţia că inculpatul a încercat să inducă în eroare părţile vătămate chiar de la începutul relaţiei lor, asigurându-le că este proprietarul terenului pe care aceştia intenţionau să îl achiziţioneze, el fiind cel care a luat legătura cu părţile vătămate, aflând prin intermediul unor cunoştinţe comune că aceştia intenţionau să cumpere un teren în vederea construirii unui hotel. Inculpatul s-a deplasat la biroul unde îşi desfăşura activitatea partea vătămată V.M.S. şi i-a propus acesteia să achiziţioneze un teren, pe care l-a identificat şi prezentat ca fiind proprietatea sa. Partea vătămată a fost de acord, au fost să vizioneze imobilul şi ulterior, la data de 3 decembrie 2007, prin intermediul avocatului părţilor vătămate, s-a încheiat promisiunea bilaterală în discuţie. Se susţine că inculpatul s-a prezentat tot timpul ca fiind proprietar al imobilului respectiv şi mai mult le-a prezentat părţilor vătămate nişte schiţe în care deşi figurau alte persoane, le-a comunicat că de fapt achiziţionase terenul de la ele, dar nu erau finalizate procedurile de intabulare în cartea funciară. Prin urmare, se arată că inculpatul a prezentat o situaţie de fapt neadevărată, în lipsa căreia nu s-ar fi încheiat contractul între acestea şi părţile vătămate. El s-a prezentat ca fiind proprietar al terenului tocmai pentru a induce în eroare părţile vătămate şi a le determina să încheie promisiunea de vânzare-cumpărare. Deşi cesionase antecontractele de vânzare-cumpărare către SC R.H. SRL, ulterior a încasat de la părţile vătămate încă două tranşe de bani, în echivalentul a 20.000 euro, deşi nu a mai avut la acel moment intenţia să devină proprietar, neaducându-le la cunoştinţă faptul cesiunii intervenită. Nici în această situaţie inculpatul nu le-a prezentat realitatea, ci a încercat în continuare să menţină părţile civile în eroare, arătându-le o procură emisă de cesionar prin care era împuternicit să vândă o suprafaţă de teren de 6.000 mp, spunându-le un alt fapt neadevărat, că ar deţine 40% din acţiunile SC R.H. SRL în condiţiile în care nu a avut vreo calitate în această firmă. Deşi inculpatul s-a apărat invocând faptul că a procedat în acest fel întrucât nu a reuşit să obţină un contract de credit care să acopere suma necesară achiziţionării întregului teren, practic el nu a făcut dovada în sensul că ar fi depus la bancă vreo documentaţie în acest scop şi că cererea i-a fost respinsă. Părţile vătămate, în condiţiile în care ar fi ştiut că inculpatul nu este proprietar sau nu are posibilitatea de a deveni titular al dreptului de proprietate asupra terenului nu ar fi fost de acord să încheie promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, să achite trei tranşe de bani şi în nici un caz să aştepte mai mult de 4 ani ca să intre în posesia terenului, în condiţiile în care intenţia lor a fost aceea de a ridica cât mai repede posibil un hotel pe acel amplasament.

Inculpatul a criticat hotărârea sub aspectul temeiului soluţiei de achitare dispusă în cauză, arătând că simpla neexecutare a unei obligaţii luate în cadrul unei convenţii civile nu are caracter penal, câtă vreme oricine se angajează este obligat să-şi execute întocmai obligaţia luată, consecinţa nerespectării fiind reglementată de codul civil care de altfel recunoaşte posibilitatea nerespectării obligaţiilor benevol asumate printr-o convenţie, susţinând totodată, că dacă în regim de carte funciară, drepturile sunt valabil dobândite numai prin înscrierea lor, înscriere care atribuie legal posesia, folosinţa şi dispoziţia materială şi juridică asupra bunului, în speţă părţile civile, asistate de avocat, aveau la dispoziţie mijloace fireşti pentru a hotărî în mod liber asupra contractului încheiat, ele neinvocând niciodată nulitatea convenţiei pentru viciu de consimţământ, respectiv eroare asupra calităţii promitentului de vânzător. A mai arătat de asemenea, că motivul neîncheierii contractului translativ de proprietate s-a datorat unor factori imprevizibili, unor probleme legate de intabulare şi nu conduitei sale culpabile, de rea-credinţă, iar probele administrate în cauză nu dovedesc intenţie sa frauduloasă de amăgire şi spoliere a părţilor vătămate, în condiţiile în care promitenţii cumpărători au cunoscut, pe bază de documente, situaţia reală a terenului. Inculpatul a mai solicitat desfiinţarea în parte a sentinţei penale şi cu ocazia rejudecării să se dispună achitarea sa în temeiul dispoz. art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., cu motivaţia că faptele sale nu prezintă relevanţă penală ci se înscriu în limitele clauzelor convenţionale.

Părţile civile V.M.S. şi V.C. au susţinut că apelul lor este lipsit de obiect, arătând că la momentul formulării cererii de apel nu aveau cunoştinţă de cuprinsul hotărârii în discuţie pe latură civilă, ci doar de aspectul soluţiei de achitare a inculpatului.

Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin Decizia penală nr. 38/Ap. din 3 aprilie 2012 a respins apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, inculpatul V.A.F. şi părţile civile V.M.S. şi V.C. împotriva Sentinţei penale nr. 335/S din 6 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Braşov pe care a menţinut-o.

A obligat inculpatul şi părţile civile la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut că la data de 12 ianuarie 2007 au fost autentificate la BNP B.G.D. sub nr. 70, 71 şi 72 promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare cu privire la cotele de 5/8, 2/8 şi respectiv 1/8 relative la imobilul înscris în cartea funciară 16016 Braşov, între C.Gh., O.E. şi P.C.A., în calitate de promitenţi-vânzători şi respectiv V.A.F., căsătorit cu N.M., în calitate de promitenţi cumpărători, înscrisuri în baza cărora inculpatul a plătit ca avans suma de 6.250 euro pentru C.Gh., 2.500 euro pentru O.E. şi 1.250 euro pentru P.C.A., urmând ca contractele în formă autentică să se perfecteze la momentul virării diferenţei de preţ aferentă tranzacţiei, şi a parcurgerii procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1991. Cu câteva zile înaintea încheierii contractului pentru terenul care tăcuse obiectul celor trei promisiuni de vânzare-cumpărare, inculpatul le-a comunicat promitenţilor vânzători că există un alt cumpărător, respectiv SC R.H. SRL cu care s-a şi perfectat practic actul autentic de vânzare-cumpărare la data de 5 iunie 2008. Anterior acestui moment, la 3 decembrie 2007, inculpatul a încheiat promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare cu părţile vătămate, el nefiind la acel moment proprietarul tabular al bunului tranzacţionat, înscris în care s-a inserat o clauză potrivit căreia „părţile convin ca actul autentic să se perfecteze la notar în momentul dezmembrării şi intabulării definitive în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra terenului ce formează obiectul prezentei promisiuni". La data de 17 decembrie 2007 a fost legalizat la BNP Vişu şi Asociaţii sub nr. 5642 un contract de asociere în participaţiune în care se specifică expres că inculpatul este de acord să renunţe şi să îşi transfere toate drepturile sale în calitate de promitent-cumpărător a întregii suprafeţe de 8,7 ha către SC R.H. SRL, convenindu-se ca SC R.H. SRL să asigure resursele financiare pentru achiziţionarea întregii proprietăţi, inculpatul fiind mandatat pe o perioadă de 6 luni să întreprindă totul pentru a asigura revânzarea întregii proprietăţi cui va crede de cuviinţă, la un preţ de cel puţin 150 de euro pe metru pătrat. Mai exact, la data de 29 mai 2008, anterior perfectării efective a vânzării, inculpatul, în calitate de cedent, a cesionat către SC R.H. SRL cotele părţi indivize asupra cărora se încheiasem înainte promisiunile bilaterale de vânzare-cumpărare, cesiune operată şi în cartea funciară la data de 6 iunie 2008.

Întrucât transmiterea imediată a dreptului de proprietate operează dacă vânzătorul este proprietarul lucrului vândut, în speţă, deşi se punea problema vânzării unui lucru determinat individual (cert), transferul proprietăţii lui efective a fost amânat pentru un moment ulterior încheierii promisiunilor bilaterale de vânzare-cumpărare, moment legat de publicitatea dobândirii drepturilor reale imobiliare. Până la intabulare contractul rămâne în sfera raporturilor obligaţionale, conferind dobânditorului numai un drept „extratabular" în virtutea căruia poate intenta o acţiune în prestaţie tabulară.

O promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare acceptată cu această rezervă constituie, neîndoielnic, un contract şi nu un act unilateral de voinţă, dar nu constituie o vânzare efectivă, neproducând efectele unei vânzări. Ea este de fapt un antecontract ce dă naştere unei obligaţii de a face, oricare dintre părţi putând cere încheierea contractului. Deşi părţile s-au înţeles asupra lucrului şi asupra preţului vânzarea-cumpărarea nu poate fi considerată încheiată.

Un drept născut dintr-un contract, deşi profită, în principiu, doar părţilor contractante, trebuie respectat şi de persoanele care nu au participat la încheierea acestuia, un corolar al principiului relativităţii efectelor contractului fiind principiul opozabilităţii faţă de terţi a acestor efecte. Tocmai de aceea, contractul poate fi invocat faţă de terţi ca titlu de dobândire a unui drept real sau de creanţă, cu condiţia satisfacerii unor cerinţe de publicitate. În speţă, antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între părţile litigante deşi a născut în favoarea cumpărătorilor un drept real afectat de o condiţie suspensivă nu a fost înscris pentru informare în cartea funciară (art. 39 - 40 din Legea nr. 7/1996).

Este adevărat că, potrivit principiului forţei probante al înscrierii în cartea funciară, reglementat prin art. 31 din Legea nr. 7/1996 cuprinsul cărţii funciare se consideră exact în folosul celui care a dobândit prin act juridic cu titlu oneros un drept real, dacă, în momentul dobândirii dreptului, nu a fost notată în cartea funciară vreo acţiune prin care să se conteste cuprinsul ei ori terţul cumpărător nu a cunoscut pe altă cale această inexactitate. Acest principiu contribuie la securitatea circuitului civil prin acea că titularul înscris în cartea funciară nu îşi poate pierde dreptul, iar terţul dobânditor de bună credinţă este apărat de cauzele de evicţiune ce derivă din titlurile anterioare dobândirii sale. În speţă, la momentul perfectării promisiunii bilaterale între inculpat şi părţile vătămate, acesta avea doar calitatea de promitent cumpărător al terenului în discuţie, şi nu de proprietar tabular, lucru reieşit şi din documentaţia pe care le-a pus-o la dispoziţie, inclusiv din schiţa terenului, ceea ce denotă că părţile vătămate şi-au asumat un risc la momentul virării banilor, existând chiar posibilitatea să fi avut o reprezentare eronată asupra efectelor juridice ale actului încheiat, neputându-se apăra acum invocând aspectul că nu ar fi cunoscut la data tranzacţionării că inculpatul nu avea intabulat dreptul de proprietate asupra terenului, câtă vreme trebuiau să depună un minim de diligente pentru a se verifica susţinerile inculpatului mai ales că beneficiau la acel moment şi de consiliere juridică. În acest sens, avem şi declaraţia părţii vătămate V.C. potrivit căreia „atunci când s-a încheiat promisiunea de vânzare-cumpărare între inculpat şi soţia lui, pe de o parte, şi între mine şi soţul meu, pe de altă parte, inculpatul ne-a pus la dispoziţie în copie xerox o documentaţie tehnică cadastrală în care figurau ca proprietari C.Gh., O.E. şi P.C.A. .. ne-a spus că aceştia deveniseră proprietari ca urmare a reconstituirii dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1991, dar îi vânduseră lui şi soţiei sale terenurilor cu pricina". Totodată, chiar partea vătămată V.M. arată că „s-a convenit ca actul autentic să se perfecteze la notar în momentul dezmembrării şi intabulării definitive în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra terenului", ceea ce denotă faptul cunoaşterii la momentul semnării actului a împrejurării că inculpatul nu avea intabulat vreun drept real asupra terenului ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare, excluzându-se intenţia sa de a le induce în eroare, din actele pe care el le-a prezentat în prealabil nereieşind că ar fi fost sau că era proprietarul tabular al terenului. Inculpatul a avut intenţia reală de a cumpăra terenul respectiv de la adevăraţii proprietari tabulari cu care anterior încheiase, la rândul său, promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare atâta timp cât le-a şi dat avansul de 10.000 euro şi a continuat să caute potenţiali cumpărători înainte de finalizarea actului translativ de proprietate, preconizând că va deveni proprietar al unei suprafeţe de teren mult mai mare decât cea vândută părţilor civile. Sesizând că nu deţine o sumă bani care să acopere preţul total al tranzacţiei, inculpatul a făcut demersuri pentru ca achiziţionarea terenului să se facă de SC R.H. SRL cu care a încheiat un contract de asociere în participaţiune şi de la care a obţinut mandat, ca în schimbul unei cote părţi din profit, pe o perioadă de 6 luni de la data când societatea îşi înscria dreptul de proprietate în cartea funciară să vândă respectivul teren la preţul minim de 150 de euro/metru pătrat. Prin urmare, el a avut intenţia reală de a vinde acel teren, vânzare care potrivit reprezentantului legal al acestei societăţi îi aducea un profit, şi din acest considerent le-a dat asigurări părţilor civile că va fi în putinţă să efectueze vânzarea în beneficiul lor.

Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor degajate dintr-un contract sinalagmatic decurg anumite efecte specifice, unul dintre acestea conturându-se în situaţia în care deşi una dintre părţi este gata să-şi execute propria obligaţie sau chiar şi-a executat-o, cealaltă parte refuză în mod culpabil să şi-o execute pe a sa, context în care partea care este gata să-şi execute propria obligaţie sau chiar şi-a onorat-o va avea de ales între a pretinde executarea silită a contractului ori a cere desfiinţarea sau încetarea contractului. Or, potrivit promisiunii bilaterale intervenită între părţile din cauză, cumpărătorii promitenţi aveau la îndemână o acţiune în prestaţie tabulară bazată pe prev. art. 1077 C. civ., în sensul că potrivit convenţiei aveau latitudinea să solicite instanţei să pronunţe o hotărâre judecătorească care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Obligaţiile reciproce ale părţilor implicate îşi au temeiul în aceeaşi convenţie, motiv faţă de care părţile civile puteau solicita şi rezoluţiunea convenţiei şi repunerea lor în situaţia avută anterior încheierii antecontractului. Răspunderea civilă nu exclude răspunderea penală, ele putând acţiona concomitent, cumulându-se, fiecare păstrându-şi autonomia. În speţă, avem un fapt ilicit cauzator de prejudicii ce constituie şi o condiţie prealabilă angajării răspunderii penale, avem o faptă ilicită prevăzută de legea penală, însă dacă în cadrul răspunderii contractuale întinderea răspunderii nu este condiţionată de gradul de vinovăţie a autorului faptei, în cadrul răspunderii penale forma şi gradul de vinovăţie reprezintă un element esenţial pentru caracterizarea ca infracţiune a faptei ilicite.

Ca principiu general, răspunderea, atât penală cât şi delictuală, se întemeiază pe vinovăţia celui care a săvârşit o faptă ilicită, fie că această vinovăţie îmbracă forma intenţiei, fie că ea îmbracă numai forma neglijenţei sau imprudenţei. În speţă, în opinia părţilor civile, se pune problema existenţei infracţiunii de înşelăciune care practic se săvârşeşte doar cu intenţie directă, în sensul că făptuitorul îşi dă seama că desfăşoară o activitate de inducere în eroare şi că prin aceasta pricinuieşte un prejudiciu, urmare a cărei producere o doreşte. Or, neobţinerea sumei de bani necesară acoperirii restului din preţul convenit cu coproprietarii terenului, intervenirea crizei imobiliare l-au adus pe inculpat în imposibilitatea de a-şi executa propriile obligaţii, el nederulând o acţiune de inducere în eroare relativă la calitatea sa de promitent-vânzător, câtă vreme practic deţinea la 3 decembrie 2007 această calitate, iar din actele pe care le-a prezentat părţilor civile reieşeau persoanele nominalizate ca fiind proprietarele de drept ale respectivului teren, vânzarea efectivă condiţionându-se de un eveniment viitor, constând în definitivarea dezmembrărilor şi înscrierilor în cartea funciară. Prin urmare, cu acordul părţilor, autentificarea raportului juridic obligaţional a fost afectată de un eveniment care ar fi urmat să se îndeplinească, de o condiţie pozitivă, iar părţile civile, mai ales că erau consiliate de un avocat puteau înţelege care sunt consecinţele neînscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate. Nu s-a probat inducerea lor în eroare mai ales că şi ulterior asocierii în participaţiune intervenită la 17 decembrie 2007 inculpatul a fost mandatat să depună diligente pentru revânzarea terenului după intrarea lui în patrimoniul social al SC R.H. SRL. Nu s-a dovedit ca inculpatul să fi prezentat ca adevărată o faptă mincinoasă, atâta timp cât calitatea de proprietar i-ar fi conferit-o un înscris autentic pe care el practic nu-l deţinea, el prezentând doar promisiunea bilaterală încheiată ca şi promitent cumpărător, specificând că nu s-au efectuat formalităţile de intabulare în temeiul acesteia, şi pe care părţile civile l-au putut studia anterior semnării antecontractului, după cum le-a prezentat ulterior, la cererea lor, şi procura emisă în beneficiul său de SC R.H. SRL, procură care alături de asocierea în participaţiune întăresc convingerea instanţei asupra intenţiei reale a acestuia de a purcede la vânzarea terenului în discuţie chiar şi ca mandatar, nefiind constrâns de mandant către un cumpărător anume.

Nu a putut fi reţinută susţinerea inculpatului în sensul că vânzarea nu s-ar fi materializat din culpa părţilor civile care nu ar fi achitat în integralitate preţul convenit câtă vreme ele invocă culpa sa însăşi, inculpatul cedându-şi ulterior perfectării convenţiei cu ele şi fără a le înştiinţa în prealabil, drepturile de promitent cumpărător către SC R.H. SRL, nemaifiind în măsură saşi execute obligaţia sa corelativă de transmitere a dreptului său de proprietate, drept care practic nu exista. Fiecare din obligaţiile asumate prin antecontract constituie cauza juridică a obligaţiei corelative. Inculpatul nu a invocat şi nu poate invoca excepţia de neexecutare, după cum nu a putut decade cumpărătorii promitenţi din beneficiul termenului de plată a preţului câtă vreme nu şi-a respectat propriile obligaţii, benevol asumate.

Dacă cazurile prevăzute în art. 10 lit. a) şi c) C. proc. pen. apar ca impedimente ale punerii în mişcare a acţiunii penale ce infirmă şi existenţa temeiului juridic al acţiunii civile, celelalte cazuri de lipsă de temei al acţiunii penale prevăzute în art. 10 lit. b), b1), d) şi e) nu atrag, de principiu, şi lipsa de temei juridic al acţiunii civile, dacă există o faptă cu caracter ilicit, săvârşită de inculpat din culpă civilă şi care să fi produs un prejudiciu.

Orice raport juridic obligaţional, indiferent de izvorul său, dă dreptul creditorului de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva. Debitorul are de executat o prestaţie pozitivă sau negativă, în funcţie de obiectul obligaţiei. În speţă, executarea în natură pe cale silită nemaifiind cu putinţă, câtă vreme bunul nu se mai găseşte la vânzătorul promitent, iar mandatul dat acestuia de către societatea ce deţine în patrimoniu terenul respectiv nu a fost reînnoit, se va trece la executarea prin echivalent funcţie de dispoz. art. 1073 C. civ. Mai exact, deşi inculpatul s-a obligat să le transmită părţilor civile dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de teren, primind şi o sumă de bani considerabilă în acest scop, nu şi-a îndeplinit această obligaţie din propria culpă, considerent faţă de care urmează a le restitui acestora sumele încasate cu titlu de avans, plus dobânda legală calculată de la momentul notificării. Prin urmare, fiind în prezenţa unei fapte ilicite derivată din nerespectarea unei obligaţii contractuale, a unui prejudiciu suferit, însă pentru acordarea despăgubirilor, pe lângă întrunirea condiţiilor răspunderii civile contractuale, mai este necesar, pe de o parte, ca debitorul să fie pus în întârziere, iar, pe de altă parte, să nu existe o clauză de neresponsabilitate. Simpla expirare a termenului în care trebuia executată obligaţia nu-l pune pe debitor în întârziere. Pentru ca întârzierea debitorului să producă efecte juridice specifice, ea trebuie constatată în formele prevăzute de lege. În speţă, inculpatul a fost pus în întârziere la data de 24 august 2010 când a fost notificat prin intermediul executorului judecătoresc, punându-i-se în vedere să se prezinte într-o anumită zi şi la o anumită oră pentru încheierea contractului translativ de proprietate. Totodată, cercetându-se cuprinsul convenţiei s-a constatat inexistenţa unei clauze care să-l exonereze pe debitorul inculpat de răspundere sau care să-i agraveze această răspundere.

Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea, până la soluţionarea definitivă a cauzei, a bunurilor şi a veniturilor aparţinând inculpatului în vederea asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune. Sesizând că în speţă, inculpatul a fost obligat la plata despăgubirilor civile în cuantum de 570.000 euro, măsura sechestrului asigurător dispusă în faza de urmărire penală asupra unui bun aparţinând acestuia este în continuare pertinentă, neimpunându-se ridicarea acesteia, înlăturându-se astfel temerea că bunul său personal care ar putea garanta repararea pagubei să fie înstrăinat în scopul sustragerii de la răspunderea civilă.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a constatat că soluţia primei instanţe de achitare a inculpatului este corectă, legală şi temeinică, motivele de apel invocate fiind apreciate ca neîntemeiate, sentinţa atacată neprezentând vreo lipsă care să o afecteze, nefiind contrară legii penale ori civile. Prin urmare, s-a constatat lipsa laturii subiective a infracţiunii de înşelăciune, respectiv a lipsei intenţiei de inducere în eroare şi nu a unui simplu litigiu civil, inculpatul nedepunând toate diligentele pentru a deveni proprietar al terenului în discuţie, cedându-şi drepturile sale de promitent cumpărător în favoarea unei societăţi comerciale după perfectarea convenţiei cu părţile civile din cauză, fără a le înştiinţa în acest sens.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi inculpatul N.A. (fost V.A.F.).

În motivele de recurs scrise depuse la dosar, parchetul fără a invoca vreunul din cazurile de casare prevăzute în art. 385 alin. (1) C. proc. pen., a susţinut că decizia este netemeinică pentru următoarele motive: în mod greşit s-a dispus de către instanţa de fond, soluţie menţinută şi în apel, achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu motivaţia că inculpatul a indus în eroare părţile vătămate, atât cu ocazia încheierii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, cât şi ulterior, în cursul derulării acesteia, în aceste decizii cele două părţi vătămate fiind de acord cu încheierea înscrisului şi achitarea, în trei tranşe, a sumei de 570.000 euro.

În fapt, reprezentantul Ministerului Public a susţinut că la data de 12 ianuarie 2007, sub numerele 70, 71, 72, s-au încheiat trei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, prin care numiţii C.GH., P.C.A. şi O.E., în calitate de promitenţi-vânzători au promis vânzarea către promitenţi-cumpărători - inculpatul şi soţia acestuia, a unor suprafeţe de teren (printre acestea fiind inclusă şi suprafaţa de 800.000 mp, care face obiectul promisiunii încheiate între inculpat şi părţile vătămate); părţile au convenit doar obligaţia de a încheia în viitor contractul de vânzare-cumpărare, nespecificând vreo dată. În vederea respectării acestor trei promisiuni de vânzare-cumpărare, rezultă că inculpatul a încercat obţinerea unor împrumuturi bancare şi a plătit efectiv un avans de 10.000 euro.

La data de 17 decembrie 2007, la câteva zile după încheierea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare cu părţile vătămate, inculpatul a încheiat contractul de asociere în participaţiune cu S.C R.H. SRL (contract în care sunt părţi şi numiţii C.GH., O.E. şi P.C.A.) prin care inculpatul „este de acord să renunţe şi să îşi transfere toate drepturile sale în calitate de cumpărător al întregului teren, în favoarea lui S.C R.H. SRL şi va determina ca proprietarii de drept să încheie un contract revizuit de vânzare-cumpărare, prin care se transferă drepturile lui V.A.F. către SC R.H. SRL, în calitate de cumpărători ai întregii proprietăţi". La aceeaşi dată, 17 decembrie 2007, inculpatul a încheiat Contractul de mandat nr. 2177 prin care S.C R.H. SRL îl împuterniceşte ca, după ce societatea va deveni proprietara imobilelor înscrise în C.F. nr. 16016, să vândă cui va crede de cuviinţă la preţul de 150 euro/mp, mandatul fiind valabil 6 luni de la data dobândirii dreptului de proprietate. La data de 29 mai 2008, sub numerele 1216, 1217, 1218, la Biroul Notarului Public V.C., s-au încheiat trei contracte de cesiune prin care inculpatul V.A.F., în calitate de cedent, a cesionat către SC R.H. SRL cotele părţi indivize asupra cărora se încheiaseră anterior promisiunile bilaterale de vânzare-cumpărare; această cesiune a fost notată în cartea funciară nr. 108051 la poziţiile 5, 6, 7 în data de 06 iunie 2008 (fila 129). în luna iunie 2008, SC R.H. SRL a devenit proprietara terenurilor prin încheierea cu adevăraţii proprietari a Contractului de vânzare-cumpărare 1141 din 5 iunie 2008. La data de 1 martie 2009, între părţi s-a încheiat actul adiţional la promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare încheiată la data de 03 decembrie 2007, prin care părţile, de comun acord, au convenit modificarea acesteia în sensul diminuării suprafeţei de teren de la 8.000 mp la 5.700 mp, corespunzător preţului care a fost achitat până la acea dată, de 570.000 euro; promitenţii-vânzători se obligă să finalizeze lucrările de dezmembrare şi intabulare în cartea funciară a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 5.700 mp şi, de asemenea, se obligă să se prezinte la notar şi să încheie forma autentică a contractului de vânzare-cumpărare până la data de 1 iulie 2010, fiind menţinute celelalte clauze;

- din declaraţia martorului C.GH. rezultă faptul că atât el, cât şi numiţii O.E. şi P.C.A. au încheiat cu inculpatul şi soţia acestuia o promisiune de vânzare-cumpărare a terenului în discuţie, aceştia fiind înscrişi în cartea funciară ca proprietari; confirmă demersurile făcute de inculpat pentru obţinerea unui împrumut în bancă însă, precizează că, contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat ulterior cu SC R.H. SRL, contractul încheindu-se în formă finală în iunie 2008, martorul arată că în toată această perioadă „nu a auzit niciodată de un alt cumpărător, cum ar fi dl. V.";

- din declaraţia martorului P.S.V., rezultă că terenul în discuţie era proprietatea SC R.H. SRL şi inculpatul nu avea nicio calitate în această societate, iar reprezentantul societăţii „nu a ştiut de antecontractul încheiat de inculpat cu părţile vătămate";

Având în vedere probatoriul administrat în cauză, pe baza căruia rezultă modalitatea în care inculpatul a săvârşit fapta, Ministerul Public apreciază că acesta a indus în eroare părţile vătămate, atât cu ocazia încheierii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, cât şi ulterior, în cursul derulării acesteia, creându-le impresia că este adevăratul proprietar al imobilului, împrejurare faţă de care, cele două părţi vătămate, au fost de acord cu încheierea înscrisului şi achitarea unui avans - în 3 tranşe - de 570.000 euro.

În concluzie s-a susţinut că raportat la modalitatea în care inculpatul a acţionat, respectiv la numai câteva zile a început demersurile în vederea încheierii contractului de asociere în participaţiune cu SC R.H. SRL şi, ulterior, a fost de acord ca toate drepturile asupra terenurilor să fie cesionate către SC R.H. SRL , care a şi devenit proprietara terenului în iunie 2008, şi ţinând cont că nu a fost niciodată proprietar al acestui teren, chiar dacă a existat o promisiune anterioară încheiată între acesta şi proprietarii terenului, care nu s-a materializat în niciun fel, s-a considerat de către parchet că fapta săvârşită întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune. S-a arătat că din declaraţiile reprezentantului SC R.H. SRL, precum şi a actelor indicate mai sus, nu a fost vorba de niciun cumpărător al terenului, pe nume V. S-a precizat că inculpatul nu a luat nicio măsură în vederea restituirii sumei pe care a primit-o de la părţile vătămate, constatându-se astfel reaua sa credinţă, în toate demersurile efectuate de către acestea, după momentul la care, cu ocazia verificării cărţii funciare, au constatat că în realitate proprietar al terenului este SC R.H. SRL şi nicidecum inculpatul.

Inculpatul, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., a criticat temeiul greşit al soluţiei de achitare, arătând că se impunea achitarea sa în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., fapta nefiind prevăzută de legea penală.

În susţinerea recursului, inculpatul a arătat că probele administrate în cauză dovedesc că a acţionat cu intenţia de a se obliga civil să transfere proprietatea asupra terenului şi nu a urmărit amăgirea părţilor vătămate sub aparenţa încheierii unui antecontract de vânzare-cumpărare. A arătat că, în absenţa unor manopere dolosive, frauduloase, care să inducă în eroare părţile civile la momentul încheierii contractului ori ulterior, nu există infracţiunea de înşelăciune în convenţii. În condiţiile în care promitenţii cumpărători, la data încheierii şi pe parcursul executării promisiunii bilaterale, au cunoscut pe bază de documente, situaţia reală a terenului, faptele sale nu prezintă relevanţă penală, ci se înscriu în clauzele convenţiei - legea părţilor - potrivit art. 969 C. civ., astfel încât cauza se află exclusiv în sfera dreptului civil.

La evaluarea cazurilor de casare Înalta Curte va avea în vedere faptul că în conformitate cu art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti (M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013), dispoziţiile privind cazurile de casare prevăzute în Codul de procedură penală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în forma anterioară intrării în vigoare a prezentei legi, rămân aplicabile cauzelor penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a recursului. Prezenta cauză a fost înregistrată pe rol la data de 18 mai 2012, fiind supusă astfel cazurilor de casare astfel cum acestea au fost modificate de Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor (M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010).

Analizând hotărârile recurate din perspectiva criticilor formulate şi a cazurilor de casare invocate, respectiv art. 3859 alin. (1) pct. 18, Înalta Curte retine următoarele:

Asupra recursului formulat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov.

Motivele de recurs, aşa cum au fost dezvoltate de către parchet, se circumscriu cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., respectiv s-a comis o eroare gravă de fapt având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare.

Instanţele de fond şi cea de apel au reţinut în mod corect situaţia de fapt, încadrarea juridică a infracţiunii pentru care inculpatul a fost cercetat şi trimis în judecată, şi constatând lipsa unuia din elementele constitutive ale infracţiunii care face ca fapta să aibă caracter penal, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la arat. 10 lit. d) C. proc. pen., au dispus achitarea inculpatului.

În faza recursului nu au fost administrate alte probatorii. Inculpatul, în şedinţa publică din data de 30 ianuarie 2013 a precizat că doreşte să beneficieze de dispoziţiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la dreptul la tăcere, iar părţile vătămate au depus la dosar notificarea notarială din data de 24 septembrie 2012 prin care inculpatul era somat să se prezinte pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru terenul în suprafaţă de 5.700 mp, pentru care se achitase deja preţul convenit de 570.000 euro şi procura specială din 9 octombrie 2012 prin care părţile vătămate acordau împuternicire în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Se constată că aceste înscrisuri sunt ulterioare epuizării infracţiunii ce face obiectul prezentei cauze la 1 iulie 2010, data la care în urma amendării antecontractului de vânzare-cumpărare trebuia încheiată definitiv tranzacţia şi ca urmare nu pot dobândi valenţe probatorii.

În ceea ce priveşte exigenţele probatoriului în cazul unor soluţii anterioare de achitare, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţă CEDO pronunţată în cauzele Mircea împotriva României, Spînu împotriva României, Dănilă împotriva României, în care s-a arătat constant că se încalcă dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţie privind dreptul la un proces echitabil în condiţiile în care instanţa supremă reapreciază vinovăţia fără a-l audia pe inculpat şi fără să administreze nemijlocit probe. În prezenta cauză se evaluează tocmai vinovăţia inculpatului, iar instanţa apreciază că probatoriul se susţine în mod determinant cu înscrisurile depuse la dosar şi cu declaraţiile anterioare, în principal ale părţilor, în condiţiile în care inculpatul a susţinut că se prevalează, în recurs, de dreptul la tăcere, iar acuzarea nu a invocat probatorii noi în această cale de atac. De altfel este firesc ca în cazul unor acuzaţii ce pleacă de la modalitatea încheierii şi/sau derulării unor raporturi contractuale, probatoriul să se contureze în jurul înscrisurilor ce le-au definit, fără a se mărgini în mod obligatoriu la acestea, întrucât voinţa părţilor poate fi desluşită, în procesul penal, inclusiv pe baza declaraţiilor acestora. În prezenta cauză însă, evaluarea acestui ansamblu de date şi informaţii nu a putut conduce la răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie.

În ceea ce priveşte conţinutul acuzaţiei formulate, Înalta Curte precizează că potrivit art. 215 C. pen., (înşelăciunea)

(1) Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.

(2) Înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

(3) Inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincţiile acolo arătate.

(5) Înşelăciunea care a avut consecinţe deosebit de grave se pedepseşte ca închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Înşelăciunea în convenţii constă în inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane, cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât fără această eroare cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul. Infracţiunea de înşelăciune presupune sub aspectul laturii obiective, în prezenta cauză, inducerea în eroare nu prin acţiuni, ci prin omisiuni de natură a crea o reprezentare falsă asupra unei situaţii determinante pentru victimă în luarea unei hotărârii de a încheia contractul. Inducerea sau menţinerea în eroare trebuie să fi avut un rol hotărâtor la încheierea contractului, iar eroarea în care s-a aflat partea vătămată, trebuie să rezulte nemijlocit din manopere dolozive imputabile făptuitorului, înţelegând prin aceasta inclusiv ascunderea cu bună ştiinţă a unor date esenţiale, care dacă ar fi fost cunoscute ar fi exclus încheierea contractului.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa sa anterioară a arătat că: În cazul infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (3) şi (4) C. pen., cercetarea judecătorească presupune administrarea de probe, nemijlocit, în condiţii de publicitate şi contradictorialitate, cu privire la existenţa intenţiei, constând, de exemplu, în audierea părţilor civile sau a reprezentanţilor acestora cu privire existenţa unor înţelegeri referitoare la modalitatea de plată sau cunoaşterea, la data încheierii contractelor, a faptului că inculpatul nu poate plăti sumele datorate. În cadrul criteriilor pentru evaluarea intenţiei în cazul infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (3) şi (4) C. pen. se înscriu conduita persoanei acuzate în legătură cu alte contracte sau CEC-uri, anterior datei faptelor din actul de sesizare, măsurile luate pentru respectarea clauzelor contractuale sau pentru efectuarea plăţii, coerenţa măsurilor cu scopul urmărit, atitudinea faţă de respectarea normelor care guvernează domeniul în speţă, rulajul mărfurilor sau al încasărilor, precum şi caracterul diferit sau consecvent al conduitei persoanei acuzate faţă de faptele din cauza dedusă judecăţii, alături de elementele determinante pentru încheierea contractului, cunoaşterea de către părţile contractante a modului în care se va desfăşura contractul, a momentului şi a modului în care se va face plata, existenţa unor împrejurări imprevizibile. (I.C.C.J., secţia penală, Decizia nr. 2040 din 12 iunie 2012).

Intenţia, ca element subiectiv al infracţiunii de înşelăciune presupune atitudinea subiectivă în raport cu care se poate reproşa conduita persoanei acuzate. Răspunderea penală intervine deoarece persoana acuzată şi-a folosit capacitatea de înţelegere şi prevedere a faptelor, în scopul unui rezultat fraudulos. Criteriile de evaluare a vinovăţiei decurg din comportamentul exterior al persoanei acuzate, de natură să clarifice sensul şi scopul acţiunilor întreprinse de aceasta. Motivaţia actului de conduită este reflectată de modul în care persoana a acţionat. Infracţiunea de înşelăciune este îndreptată contra patrimoniului, astfel încât diminuarea patrimoniului victimei trebuie să fie anticipată de către persoana acuzată, iar conduita persoanei acuzate adaptată acestui scop.

În ceea ce priveşte soluţia acţiunii penale, contrar celor susţinute de acuzare în motivele de recurs scrise, Înalta Curte constată că în cuprinsul promisiunii de vânzare-cumpărare încheiată de părţi la data de 3 decembrie 2007, s-a consemnat că „părţile convin ca actul autentic să se perfecteze la notar în momentul dezmembrării şi intabulării definitive în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra terenului ce formează obiectul prezentei promisiuni", ceea ce înseamnă că la momentul respectiv părţile cunoşteau că inculpatul nu are intabulat dreptul său de proprietate asupra terenului ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare. Mai mult decât atât, pentru întocmirea şi semnarea promisiunii de vânzare-cumpărare părţile civile au fost asistate de avocat ales, astfel încât acestea aveau posibilitatea să înţeleagă relevanţa juridică a lipsei înscrierii în cartea funciară şi a naturii dreptului real pe care inculpatul îl putea dovedi în legătură cu terenul, precum şi consecinţele neexecutării obligaţiei asumate de către inculpat.

Partea civilă V.C. a arătat în declaraţia dată în cursul urmăririi penale că „atunci când s-a încheiat promisiunea de vânzare-cumpărare între V.A.F., N.M.C., pe de o parte, mine şi soţul meu pe de altă parte, V.A.F. ne-a pus la dispoziţie în copie xerox o documentaţie tehnică cadastrală în care figurau ca proprietari C.Gh., O.E. şi P.C.A. şi ne-a spus că aceştia deveniseră proprietari ca urmare a reconstituirii dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1991, dar îi vânduseră lui şi soţiei sale terenurile cu privire la care se făcuse reconstituirea dreptului de proprietate". Este relevant faptul că, la acel moment nu se făcuse înscrierea în cartea funciară nici pentru proprietarii iniţiali C.Gh., P.C.A. şi O.E., deoarece existaseră probleme cu actele. Aceştia din urmă au reuşit să vândă terenul către SC R.H. SRL abia la data de 5 iunie 2008, aşa cum a declarat martorul C.Gh. în faţa instanţei de judecată. Având în vedere aceste considerente, deşi este posibil ca inculpatul sau părţile civile să fi avut o reprezentare eronată asupra efectelor unei promisiuni de vânzare-cumpărare, actele pe care acesta le-a prezentat părţilor civile în susţinerea afirmaţiilor sale dovedeau situaţia reală a terenului, lipsa dreptului de proprietate a promitentului vânzător, ceea ce exclude intenţia de inducere în eroare.

În concret părţile au fost de bună-credinţă cu ocazia încheierii contractului, nu se poate reţine existenţa vreunei manopere frauduloase de inducere în eroare realizate de către inculpat. Înalta Curte constată astfel că inculpatul nu a recurs, în momentul încheierii antecontractului, la mijloace de inducere în eroare a părţii civile, acestea neavând o reprezentare falsă cu ocazia perfectării înţelegerii datorită unor manopere dolozive ale inculpatului. În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că nu a fost dovedit elementul material al laturii obiective pentru infracţiunea imputată inculpatului.

Asupra recursului formulat de inculpatul V.A.F.

În motivarea recursului, inculpatul a reluat apărările formulate în faţa instanţei de apel, criticând soluţia instanţei de prim control judiciar sub aspectul temeiului soluţiei de achitare dispusă în cauză, arătând că acţiunile sale nu prezintă relevanţă penală, ci se înscriu în clauzele convenţiei - legea părţilor - potrivit art. 969 C. civ., astfel încât cauza se află exclusiv în sfera dreptului civil.

Contrar celor susţinute de inculpat în motivele de recurs, instanţa de apel a reţinut în mod corect că raportului juridic dintre părţi nu îi sunt aplicabile dispoziţiile legii civile, ci dispoziţiile legii penale, însă soluţia a fost determinată de concluzia lipsei intenţiei dovedite de inducere în eroare.

Reluând aspectele de fapt din care se deduce poziţia subiectivă a inculpatului, Înalta Curte constată că inculpatul nu a reuşit să devină proprietarul terenului în discuţie, pentru care avea încheiate la rândul său antecontracte de vânzare-cumpărare şi achitase un avans, situaţie în care a cedat drepturile sale de promitent cumpărător în favoarea unei societăţi comerciale după perfectarea antecontractului cu părţile civile din cauză, fără a le înştiinţa în acest sens, primind ulterior cesiunii ultima tranşă de bani. Lipsa dovedită a intenţiei este totuşi susţinută de aceea că deşi a cedat drepturile sale, în condiţiile menţionate, inculpatul a încheiat şi Contractul de mandat nr. 2177 din 17 decembrie 2007, prin care SC R.H. SRL îl împuternicea ca, după ce societatea va deveni proprietara imobilelor înscrise în C.F. nr. X, să vândă cui va crede de cuviinţă la preţul de 150 euro/mp, mandatul fiind valabil 6 luni de la data dobândirii dreptului de proprietate, pentru ca după luna iunie 2008, când SC R.H. SRL a devenit proprietara terenurilor prin încheierea cu adevăraţii proprietari a Contractului de vânzare-cumpărare 1141 din 5 iunie 2008, la data de 1 martie 2009, între părţile din prezenta cauză să se încheie actul adiţional la promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare încheiată la data de 3 decembrie 2007, prin care părţile, de comun acord, au convenit modificarea acesteia în sensul diminuării suprafeţei de teren de la 8.000 mp la 5.700 mp, corespunzător preţului care a fost achitat până la acea dată, iar promitenţii - vânzători se obligau să finalizeze lucrările de dezmembrare şi intabulare în cartea funciară a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 5.700 mp şi, de asemenea, se obligau să se prezinte la notar şi să încheie forma autentică a contractului de vânzare-cumpărare până la data de 1 iulie 2010, fiind menţinute celelalte clauze. Plata s-a realizat de către părţile civile la datele de 4 decembrie 2007, echivalentul în RON al sumei de 400.000 euro şi la datele de 21 iulie 2008 şi 17 decembrie 2008, echivalentul în RON al sumei de 170.000 euro, în total 570.000 euro, respectiv anterior Contractul de mandat nr. 2177 din 17 decembrie 2007, dar, în parte, şi ulterior dobândirii dreptului de proprietate de către SC R.H. SRL , în iunie 2008.

Această construcţie faptică nu este suficientă pentru a concluziona indubitabil în sensul realizării laturii obiective ori manifestării intenţiei inculpatului de a înşela părţile civile, dar nici nu plasează părţile cert pe tărâmul executării pure şi simple a unor obligaţiilor contractuale ce ar fi generat incidenţa art. 10 lit. b) C. proc. pen.

În ceea ce priveşte măsura sechestrului asigurător se constată că acesta a fost dispusă în cursul urmăririi penale prin Ordonanţa din 31 august 2010 şi nu a fost contestată de recurenţi.

Ca urmare, Înalta Curte apreciază că în cauză soluţia achitării pentru lipsa întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen., este riguroasă şi, în consecinţă, în baza art. 385 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov, iar cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea căii de atac vor rămâne în sarcina statului, dar şi recursul declarat de inculpat, acesta urmând a suporta cheltuielile judiciare efectuate în cauză. Astfel, potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în cuantum de 400 RON din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi inculpatul N.A. (fost V.A.F.) împotriva Deciziei penale nr. 38/Ap. din 3 aprilie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 februarie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 399/2013. Penal  ICCJ. Decizia nr. 100/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 703/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs