ICCJ. Decizia nr. 871/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 871/2013
Dosar nr. 4955/88/2012
Şedinţa publică din 13 martie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 2/CA, pronunţată de Tribunalul Tulcea - Secţia Penală în dosarul nr. 4955/88/2012, s-a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulare formulată de contestatoarea condamnată C.E. împotriva sentinţei penale nr. 124 din 10 decembrie 1997 pronunţată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. 1678/1996,în favoarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a apreciat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 389 C. proc. pen., contestaţia în anulare pentru cazurile prevăzute în art. 386 lit. a) - c) şi e) se introduce la instanţa de recurs care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere şi care în speţă este înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Examinând contestaţia în anulare în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, înalta Curte constată că, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Curţii de Apel Constanţa, pentru următoarele considerente:
În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că sentinţa penală nr. 124 din 10 decembrie 1997 pronunţată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. 1678/1996 este nelegală şi netemeinică întrucât, atât pe parcursul urmăririi penale cât şi pe parcursul cercetării judecătoreşti s-au comis încălcări, abuzuri şi erori judiciare. În drept, contestatoarea şi-a întemeiat contestaţia pe dispoziţiile art. 386 lit. a), b), c), d) C. proc. pen.
Din referatul întocmit de grefierul şef al secţiei penale din cadrul Tribunalului Tulcea rezultă că petenta condamnată se află în executarea unei pedepse de 24 ani închisoare ce i-a fost aplicată prin sentinţa penală nr. 124 din 10 decembrie 1997 a Tribunalului Tulcea, menţinută prin decizia penală nr. 74 din 24 aprilie 1998 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa şi rămasă definitivă prin nerecurare la data de 01 iulie 1998 şi că la data formulării cererii, condamnata se află în Penitenciarul Târgşor.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii,
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f)-i1), cu privire la care existau probe la dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;
e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (11).
Referitor la instanţa competentă să soluţioneze contestaţia în anulare, art. 389 C. proc. pen., în alin. (1), prevede: „Contestaţia în anulare pentru cazurile prevăzute în art. 386 lit. a) - c) şi e) se introduce la instanţa de recurs care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere", iar în alin. (2):, „Contestaţia pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. d) se introduce la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre."
Din interpretarea dispoziţiilor legale susmenţionate rezultă fără echivoc faptul că, exceptând cazul de contestaţie în anulare prevăzut la art. 386 lit. d) C. proc. pen. şi care se referă la situaţia când „împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă", în toate celelalte cazuri, legiuitorul a stabilit competenţa exclusivă de soluţionare a contestaţiei în anulare, în favoarea Instanţei de recurs care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere, adică a instanţei care a judecat cauza în recurs şi a pronunţat decizia care este atacată.
În cauza de fată se constată că înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a pronunţat o decizie în recurs, sentinţa penală nr. 124 din 10 decembrie 1997 pronunţată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. 1678/1996, împotriva căreia s-a formulat contestaţie în anulare a rămas definitivă prin decizia penală nr. 74/1998 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, instanţa căreia îi revine competenţa să se pronunţe asupra admisibilităţii sau inadmisibilităţii acestei căi extraordinare de atac, în raport şi de împrejurarea că între cazurile pe care petenta şi-a întemeiat cererea, se află şi cel prevăzut în art. 386 lit. d) C. proc. pen.
Stabilirea competenţei de soluţionare a prezentei contestaţii în anulare în favoarea Curţii de Apel nu echivalează cu o translatare a competenţei funcţionale, ci presupune respectarea dispoziţiilor legale care reglementează competenţa materială a organelor judiciare şi a căror încălcare este sancţionată cu nulitatea absolută prevăzută de art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
Legiuitorul nu a exclus de plano competenţa altor instanţe, între care şi a curţii de apel, în a soluţiona o contestaţie în anulare, atunci când pronunţă o hotărâre ca instanţă de recurs, sau atunci când este instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre (cazul de contestaţie în anulare întemeiat pe dispoziţiile art. 386 lit. d) C. proc. pen., invocat de contestatoare).
În consecinţă, înalta Curte, cu majoritate, va trimite la Curtea de Apel Constanţa, spre competentă soluţionare, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea condamnată C.E., împotriva sentinţei penale nr. 124 din 10 decembrie 1997 pronunţată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. 1678/1996 şi menţinută prin decizia penală nr. 74/1998, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoarea condamnată în sumă de 200 lei, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea prezentei cauze, vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu majoritate :
Trimite la Curtea de Apel Constanţa, spre competentă soluţionare, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea condamnată C.E., împotriva sentinţei penale nr. 124 din 10 decembrie 1997 pronunţată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. 1678/1996 şi menţinută prin decizia penală nr. 74/1998, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoarea condamnată în sumă de 200 lei, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea prezentei cauze, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 martie 2013.
Cu opinie separată în sensul soluţionării contestaţiei în anulare formulate.
Potrivit art. 389 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) – i1), cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;
e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (1).
Din analiza cererii formulate se constată că s-au invocat ca temeiuri de drept cazurile de contestaţie prevăzute de art. 386 lit. a) - d).
Potrivit art. 389 C. proc. pen., instanţa competentă să soluţioneze contestaţia în anulare pentru cazurile prevăzute în art. 386 lit. a) - c) este instanţa de recurs care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere, iar pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. d) este instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre.
Contestaţia în anulare este deci o cale extraordinară de atac de retractare a hotărârii pronunţate în recurs prin care se asigură prezenţa părţilor la judecata în recurs, se înlătură o eroare de judecată a instanţei de recurs sau se asigură aplicarea principiului ne bis in idem.
În primele ipotezele enunţate legiuitorul nu permite translatarea competenţei funcţionale de judecată a contestaţiei în anulare la instanţa de apel, chiar dacă în cursul soluţionării acţiunii penale nu s-a exercitat calea de atac a recursului. Contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. se introduce, potrivit art. 389 alin. (1) din acelaşi cod, la instanţa de recurs care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere. În raport cu dispoziţiile art. 389 alin. (1) C. proc. pen., în cazul în care hotărârea a rămas definitivă la instanţa de apel, nefiind pronunţată o hotărâre în recurs, competenţa de a soluţiona contestaţia în anulare şi de a se pronunţa asupra admisibilităţii sau inadmisibilităţii acestei căi extraordinare de atac îi revine instanţei de recurs, întrucât rămânerea definitivă a hotărârii la instanţa de apel na poate modifica regulile de competenţă, care exclud competenţa instanţei de apel de a soluţiona o contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. (I.C.C.J., secţia penală, încheierea nr. 1036 din 13 iulie 2011).
Neexercitarea căii ordinare de atac a recursului, va conduce aceeaşi instanţă competentă să soluţioneze şi acţiunea penală în recurs, la respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei în anulare.
În cauză, contestaţia în anulare este informă datorită nemotivării, petenta mărginindu-se a preciza faptul că hotărârea pusă în executare este nelegală şi netemeinică, fiind rezultatul unor abuzuri şi erori judiciare şi invocând în drept dispoziţiile art. 389 lit. a)-d) C. proc. pen. Se constată că în realitate invocarea cazului de contestaţie de la lit. d) nu este susţinută de datele cererii sau de situaţia juridică a existenţei unor hotărâri distincte definitive şi, ca urmare, nu putea determina prin eludarea situaţiilor multiple invocate, chiar dacă în aceeaşi manieră şi prevăzute la lit. a)-c), competenţa instanţei de recurs (I.C.C.J.).
| ← ICCJ. Decizia nr. 716/2013. Penal. Purtarea abuzivă (art. 250... | ICCJ. Decizia nr. 857/2013. Penal → |
|---|
