ICCJ. Decizia nr. 903/2013. Penal. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 903/2013
Dosar nr. 8189/30/2011
Şedinţa publică din 15 martie 2013
Prin Sentinţa penală nr. 22 din 23 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 8189/30/2011, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul C.S., fiul lui S. şi M., născut la data de 17 martie 1981 în Arad, jud. Arad, domiciliat în Timişoara, str. B., nr. 160, et. 4, ap. 410, jud. Timiş, cetăţenia română, fără antecedente penale, pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen.
În baza art. 350 alin. (3) lit. b) C. proc. pen. s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului C.S. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 80 din 5 octombrie 2011 al Tribunalului Timiş, dacă nu este arestat în altă cauză.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
S-a dispus plata sumei de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului din oficiu, din fondurile MJ către Baroul Timiş.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 823/P/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş emis la data de 25 noiembrie 2011, înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 8189/30/2011, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului C.S., pentru săvârşirea infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte, faptă prev. şi ped. de art. 183 C. pen.
În fapt, în sarcina inculpatului s-a reţinut că a lovit cu pumnii în faţă victima I.C., care a căzut, s-a lovit cu capul de un plan dur şi, urmare acestei lovituri, a decedat.
Analizând materialul probator administrat în cele două faze ale procesului penal, respectiv: proces-verbal de cercetare la faţa locului (fila 2-3 dosar .u.p.), proces-verbal de constatare (fila 4 dosar u.p.), raport de primă expertiză medico-legală nr. 685 din 22 martie 2011 (fila 7), raport medico-legal de necropsie nr. 523A din 22 noiembrie 2010, buletin histopatologic şi buletin de analiză (filele 8-11), buletin de analiză toxicologică (f. 12-13), certificat de deces (fila 16), planşă fotografică (filele 19-27 dosar u.p.), fişă de identificare cadavru (filele 38-42 dosar u.p.), declaraţii martori B.G. (fila 43 dosar u.p.), F.V. (filele 44-45, 57 dosar u.p., fila 36 dosar), U.D. (filele 44, 58 dosar u.p., 37 dosar), D.V. (filele 47, 56 dosar u.p., 35 dosar), G.T. (filele 82, 83-84, 34 dosar), proces-verbal de depistare (fila 53), proces-verbal de identificare (fila 54), declaraţii inculpat (filele 60-62, 66 dosar u.p., 23 dosar), raport de primă expertiză medico-legală psihiatrică nr. A1/11502/2011 (filele 13-15 dosar), instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:
În dimineaţa zilei de 21 noiembrie 2010, în jurul orelor 10:20, martora D.V. a observat în spatele blocului nr. 315 de pe str. S.B. din Timişoara, unde dormeau de mai mult timp persoane fără adăpost, o persoană întinsă la pământ care nu mişca. Ca atare, a apelat serviciul 112, la faţa locului venind într-un timp scurt o ambulanţă, iar apoi, întrucât s-a constatat că este vorba de un bărbat decedat, şi organele de poliţie. Victima a fost găsită întinsă pe burtă, lângă uşa de acces în bloc, având capul culcat pe mâna dreaptă, cu faţa spre perete, jumătate din corp fiind sub scară, iar picioarele fiind în afară. Cu ocazia examinării mâinilor, picioarelor, spatelui şi bustului nu au fost observate urme vizibile de violenţă, constatându-se însă că acesta avea ochiul drept tumefiat. Cadavrul a fost amprentat şi transportat la IML Timişoara, iar în urma verificărilor a fost identificat în persoana numitului I.C. - persoană fără adăpost, care trăia pe raza municipiului Timişoara, în zona Căii Lipovei.
Potrivit raportului de autopsie întocmit de IML Timişoara, moartea victimei a fost de natură violentă şi a putut data din data de 21 noiembrie 2010, ea datorându-se insuficienţei acute cardio-respiratorii consecutive contuziilor şi dilacerării cerebrale însoţite de hemoragie meningo-cerebrală şi inundaţie sanguină intraventriculară, urmare a unui traumatism cranio-cerebral acut. La examinarea externă s-au constatat următoarele leziuni: 1. suprasprâncenos dr., placard excoriat brun, gros, neomogen, de 3,2/1,5 cm; 2. echimozare violacee neomogenă pleoapă superioară ochi dr.; 3. malar dr. excoriaţie roşie de 1,5/1 cm; 4. echimozare violaceu-roşietică de ½ externă pleoapă superioară ochi stg. şi unghi extern orbită stg.; 5. obraz stg., supramandibular, echimoză roşie cu margini gălbui, neomogenă, de 6,5/4,5 cm; 7. pe roşul buzei superioare, în stg., plagă de aspect contuz, roşie, de 0,7/0,2 cm, pe fond tumefiat şi echimozat violaceu; 8. faţă vestibulară buza inferioară în stg., echimoză violaceu-albăstruie, neomogenă, de 0,5/0,3 cm; 9. retroauricular stg., dungă excoriată brună, verticală, de 1,2/0,3 cm; 10. mandibular stg. în apropierea gonionului, excoriaţie liniară roşie-brună, paralelă cu ramul orizontal, de 2/0,3 cm; 11. braţ stg., 1/3 inferioară, faţă posterioară, echimoză roşie cu margini brune, omogenă, de 6/4,5 cm; 12. spina iliacă antero-superioară dr., excoriaţie roşie în ˝V˝ cu deschiderea spre superior, ramurile de 1,5, respectiv 1,4 cm, situată pe fond echimozat roşu; 13. la nivelul ambilor genunchi, excoriaţii roşii pergamentate, pe fond echimozat violaceu, brun. De asemenea, intern s-a constatat: infiltrate sanguine craniene : T.dr. (roşu-recent) şi în muşchiul T stg. (brun roşiatic=leziune mai veghe decât precedenta), hematom subdural T stg. şi în etaj mijlociu baza craniu, hemoragie leptomeningee T stg., contuzii cerebrale şi dilacerări lob T stg., hemoragie leptomeningee cerebeloasa stg. Referitor la leziunile externe constatate, s-a precizat că după aspect şi coloraţie leziunile de la punctele 1, 2, 3, 4, 5, 7, 8, 12 s-au putut produce cu puţin timp înaintea decesului (ore, 1-2 zile), iar celelalte semne de violenţă au putut avea vechimea de 4-6 zile anterior decesului. Cu privire la mecanismul de producere a leziunilor de violenţă constatate la autopsie, s-a precizat că s-au putut produce prin lovire cu şi de corpuri dure.
Totodată, potrivit raportului de primă expertiză medico-legală nr. 685 din 22 martie 2011, leziunile de violenţă descrise în raportul de necropsie au avut legătură cauzală cu decesul. Mecanismul de producere a leziunilor ar fi putut fi lovirea victimei cu un corp contondent (de formă neprecizabilă) în partea stângă a feţei (leziunile consemnate la punctele 4, 5, 7, 8, 9) urmată posibil de căderea victimei pe partea dreaptă a corpului pe un plan dur (producerea leziunilor de la punctele 1, 2, 3, 12). S-a mai precizat că echimoza pleoapei superioare a ochiului drept s-a putut produce prin difuzarea sângelui din leziunea suprajacentă spurasprâncenoasă, neexcluzându-se posibilitatea lovirii active la acest nivel. În urma impactului extremităţii cefalice (partea dreaptă) cu planul dur al solului, creierul a suferit o mişcare bruscă în cavitatea craniană şi au survenit leziuni mai importante şi vizibile în stânga - aşa numitele leziuni de contralovitură. Mecanismul de producere a leziunilor poate recunoaşte şi lovirea repetată pe mai multe planuri a victimei sau căderi repetate.
Organele de urmărire penală au apreciat ca aceste leziuni au fost cauzate de inculpatul C.S., fapt ce ar fi dovedit de declaraţiile martorilor D.V., F.V., U.D. şi G.T., persoane fără adăpost care au locuit şi ele în Calea Lipovei şi cărora inculpatul le-ar fi povestit existenţa unei agresiuni asupra victimei sau care au auzit acest lucru de la alte persoane.
Instanţa de fond a reţinut că, potrivit disp. art. 1 C. proc. pen., procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Totodată, potrivit art. 3 C. proc. pen., rolul organelor judiciare, inclusiv al instanţei de judecată este acela de aflare a adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului, iar aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele se poate face doar pe bază de probe (art. 62 C. proc. pen.) şi cu respectarea tuturor principiilor ce guvernează desfăşurarea procesului penal, principii reglementate atât de legislaţia internă cât şi de cea europeană.
Unul dintre aceste principii fundamentale ale procesului penal, consacrat prin dispoziţiile art. 52 C. proc. pen. este cel al prezumţiei de nevinovăţie, în virtutea căreia orice persoană este considerată nevinovată până la dovedirea vinovăţiei sale în cadrul unui proces public desfăşurat cu respectarea dreptului la apărare.
Prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie ca principiu de bază s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal şi concepţiei organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerinţe: vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale întrucât simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei; sarcina probei revine organelor judiciare astfel că interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului; hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de dubii, acestea vor fi interpretate în favoarea inculpatului.
Or, în cauză, instanţa de fond a constatat că nu există astfel de probe, care să aibă forţa necesară de a demonstra cu certitudine, dincolo de orice îndoială, vinovăţia inculpatului cu privire la fapta imputată, existând numeroase dubii sub acest aspect.
În primul rând, s-a observat că inculpatul nu a recunoscut niciun moment fapta imputată, susţinând în permanenţă că nu se face vinovat de cauzarea leziunilor care au condus la decesul părţii vătămate. Încă din prima declaraţie dată în cauză, inculpatul a arătat că nu neagă existenţa unei altercaţii între el şi victimă într-una din zilele care au precedat decesul acesteia, generată de o sticlă de spirt, pe care victima o luase de la el, însă a arătat că aceasta nu a avut intensitatea reţinută de procuror şi loviturile aplicate nu au putut în niciun caz să conducă la decesul victimei. Atât în prima declaraţie, cât şi în cele date ulterior în cauză, inculpatul a precizat că a aplicat o lovitură cu palma sau pumnul în faţă - în zona maxilarului, precum şi o lovitură cu pumnul în piept, fără însă ca victima să cadă sau să se lovească cu capul de vreun plan dur. Inculpatul a mai precizat că nici nu s-a putut întâmpla aceasta, deoarece victima a stat în fund pe plapumă.
Referitor la declaraţiile martorilor U.D., F.V., D.V. şi G.T., pe care au fost întemeiate concluziile organelor de urmărire penală, instanţa de fond a apreciat că acestea ridică numeroase suspiciuni şi nu au fost în măsură să dovedească, dincolo de orice dubiu, că cele relatate de inculpat nu au corespuns realităţii şi că, de fapt, acesta ar fi aplicat victimei loviturile care au condus la decesul acesteia.
În acest sens, s-a observat în primul rând că niciunul dintre aceştia nu a fost martor direct cu privire la aceasta situaţie de fapt, niciunul nefiind de faţă la incidentul dintre inculpat şi victimă şi neputând confirma existenţa şi modalitatea de derulare a acestuia - percepute prin propriile simţuri, ci relatând doar anumite aspecte pe care doi dintre aceştia, respectiv martorii F.V. şi U.D., au susţinut că le-au auzit de la inculpat, care le-ar fi relatat că a agresat victima, iar ceilalţi doi martori din zvon public - respectiv de la alte persoane fără adăpost din acea zonă, care nu au fost însă identificate.
În al doilea rând, nu a fost lămurită împrejurarea pentru care aceste declaraţii au apărut după trecerea unui interval de aproape un an de zile de la data incidentului, victima decedând în luna noiembrie 2010, iar martorii fiind audiaţi pentru prima dată abia în cursul lunii septembrie 2011, nimeni neputând explica o asemenea întârziere.
În al treilea rând, s-a observat inconstanţa acestor martori în relatările făcute cu privire la împrejurările esenţiale ale cauzei, respectiv localizarea în timp a altercaţiei, a întâlnirii cu inculpatul şi a decesului victimei, amănuntele oferite de inculpat cu privire la actele de agresiune, relaţiile anterioare existente între inculpat şi victimă, precum şi contradicţiile existente între declaraţiile date de aceşti martori, toate acestea evidenţiind un dubiu important cu privire la realitatea acestor susţineri, care, în măsura în care nu a fost înlăturat prin alte probe administrate în cauză, - probe care însă nu există - nu ar fi putut fi interpretat decât în favoarea inculpatului.
Astfel, în ceea ce îl priveşte pe martorul F.V., în declaraţia dată în faza de urmărire penală, acesta a arătat că inculpatul şi victima dormeau împreună sub un balcon în calea Lipovei, obişnuiau să consume împreună spirt medicinal şi se băteau frecvent. La sfârşitul anului 2010 - nu poate preciza data - P.- victima I.C. - a fost găsit mort sub balconul unde dormea cu inculpatul. La scurt timp, în seara aceleiaşi zile, sau a doua zi, în parc, inculpatul i-a povestit că l-a bătut ˝ca lumea˝ pe P., lovindu-l cu pumnii şi picioarele, deoarece i-a furat bani şi spirtul medicinal. În cuprinsul aceleiaşi declaraţii, martorul a revenit asupra acestor aspecte, precizând că la circa o săptămână după ce inculpatul i-ar fi povestit aceste lucruri, a aflat că victima a murit şi că inculpatul i-ar fi spus că victima este în spital şi nu are nimic. A mai precizat că în acea perioadă inculpatul a dispărut un anumit timp din zonă.
Ulterior, în declaraţia dată în faţa instanţei, martorul a menţinut aspectele relatate referitoare la faptul că inculpatul ar fi mers în parcul din zona Lipovei şi ar fi povestit că s-a bătut cu victima din cauza unei sticle de spirt, precizând însă că acesta nu le-a spus că victima ar fi în spital sau că ar fi fost lovit rău de pe urma acestei bătăi. Totodată, în ceea ce priveşte natura loviturilor, a arătat că inculpatul le-ar fi povestit că i-a dat o palmă, un pumn şi un picior, însă că nu avea urme de sânge pe haine sau pe încălţăminte. De asemenea, martorul a revenit şi asupra aspectelor referitoare la relaţiile anterioare dintre cei doi, precizând că el nu i-a văzut niciodată pe aceştia să se agreseze, cei doi fiind prieteni foarte buni şi persoane foarte liniştite. Referitor la data la care inculpatul ar fi povestit în parc despre bătaia cu victima, martorul a prezentat mai multe variante în cuprinsul aceleiaşi declaraţii: iniţial, a arătat că la ceva timp după ce inculpatul le-a povestit, fără a putea preciza câte zile au trecut, a aflat despre moartea unui boschetar printre blocuri, iar la vreo săptămână a aflat numele acestuia; ulterior, a precizat că la vreo săptămână după ce inculpatul a relatat despre bătaie, a aflat că a murit P.
În ceea ce îl priveşte pe martorul U.D., acesta a arătat în faza de urmărire penală că îi cunoştea pe inculpat şi victimă, toţi trei fiind persoane fără adăpost, şi a ştiut că cei doi dormeau împreună sub un balcon din calea Lipovei. Pe la sfârşitul anului 2010 - nu poate preciza data - P. (victima I.) a fost găsit decedat sub balconul unde dormea cu inculpatul. După ce P. a murit, inculpatul a venit în parcul din Calea Lipovei, unde erau martorul şi alţi boschetari, şi le-a povestit că el i-a dat o palmă lui P. şi l-a împins, iar acesta a căzut şi s-a lovit la cap, scandalul plecând de la faptul că P. i-a luat sticla cu spirt.
Ulterior, în faţa instanţei de judecată, martorul U.D. a precizat că, de fapt, inculpatul nu a povestit cum l-a bătut pe I., nearătând dacă l-a lovit cu palma, cu pumnul sau cu piciorul, dacă victima a căzut sau nu, ci doar a povestit că l-a bătut fiindcă i-a furat o sticlă de spirt. Totodată, referitor la perioada de timp când s-au petrecut cele relatate, a arătat că el nu mai ştie când a murit P., însă îşi aminteşte cu exactitate că a aflat de moartea acestuia la vreo 2-3 zile după ce se întâmplase, şi cu câteva zile înainte, respectiv 3, inculpatul le-a povestit despre agresiune. A arătat că nu poate preciza nici măcar ce perioadă a anului era atunci când inculpatul le-a povestit de agresiune, însă că a ştiut că afară nu era frig, inculpatul fiind îmbrăcat într-un tricou şi în pantaloni, iar în picioare avea şlapi, nu bocanci sau pantofi de sport. După ce i s-a relatat ce a declarat în faza de urmărire penală, martorul a revenit din nou asupra declaraţiilor şi a indicat că, de fapt, acum îşi aminteşte că inculpatul le-ar fi povestit că a dat o palmă şi un picior victimei, fără însă a le preciza zona corpului în care a aplicat loviturile, iar referitor la menţiunea din primele declaraţii cu privire la împingerea victimei de către inculpat, a arătat că nu îşi mai aminteşte aceste aspecte.
Referitor la martorul D.V., acesta a arătat, în declaraţia dată în faza de urmărire penală, că inculpatul obişnuia să doarmă în acelaşi loc cu victima, sub un balcon din calea Lipovei, iar la sfârşitul anului 2010, după ce P. a fost găsit decedat, ar fi aflat de la boschetarii aflaţi prin parcul din zona Lipovei că acesta ar fi fost bătut de inculpat înainte de a muri, precizând că scandalul - adică că P. a fost lovit de către inculpat şi a căzut la pământ - ar fi pornit de la o sticlă de spirt. În faţa instanţei, acest martor a arătat că nu ştie când s-a întâmplat fapta cu P. şi Pa. şi îşi aminteşte doar că în zilele ulterioare incidentului, care a avut loc toamna, a auzit prin parc discutându-se că cei doi s-ar fi bătut de la o sticlă de spirt - respectiv de la F. şi U. A precizat martorul că el nu a discutat niciodată cu inculpatul despre aceste lucruri, că el nu i-a văzut niciodată pe cei doi să se bată şi că el a consumat de mai multe ori alcool cu inculpatul, iar acesta nu a fost niciodată violent cu el. A mai arătat că niciuna dintre persoanele care vorbeau aceste lucruri nu a spus că ar fi fost prezentă la bătaia dintre cei doi şi el nu ştie de unde cunoşteau aceste aspecte, poate fiindcă victima şi inculpatul dormeau împreună de câteva zile.
În ceea ce îl priveşte pe martorul G.T., acesta a arătat în faza de urmărire penală că îi cunoştea pe inculpat şi pe victimă şi ştie că aceştia mai dormeau împreună în spatele unui bloc din calea Lipovei. De mai multe ori a consumat băuturi alcoolice, inclusiv spirt medicinal cu aceştia atât în parcul de la piaţă, cât şi în spatele blocului unde dormeau cei doi, însă nu l-a văzut niciodată pe inculpat să agreseze victima. După ce s-a arătat la televizor că a fost arestat inculpatul, a auzit persoanele fără adăpost din zona parcului discutând că imediat după ce a fost găsit mort P., inculpatul a venit în parc, având urme de sânge pe haine şi încălţăminte, şi s-a lăudat că l-a bătut pe acesta. În faţa instanţei, acest martor a arătat că îi cunoştea, într-adevăr, atât pe inculpat, cât şi pe victimă şi a consumat de câteva ori alcool cu ei, însă nu ştie unde dormeau cei doi şi dacă dormeau împreună. Totodată, a arătat că nu i-a văzut niciodată pe cei doi să fie agresivi unul cu celălalt. Despre moartea lui P. a aflat abia când a văzut la televizor că P. a fost arestat pentru acest lucru şi, după aceasta, când a trecut prin parcul din zona Lipovei a auzit discutându-se pe acolo - fără a putea preciza persoanele care discutau - despre faptul că, după faptă, inculpatul ar fi trecut prin parc şi ar fi avut urme de sânge pe încălţăminte şi pe pantaloni şi că cei doi s-ar fi bătut. Martorul a arătat că nu poate preciza când spuneau oamenii din parc că l-ar fi văzut pe Pa. (inculpatul) cu sânge, când s-ar fi lăudat acesta că s-a bătut cu P. şi nici măcar când a murit P. Totodată, a precizat că nu a discutat niciodată cu inculpatul despre aceste aspecte şi că l-a văzut pe acesta în cursul anului 2011. De asemenea, martorul a mai arătat că inculpatul nu era o fire violentă şi nu l-a văzut să aibă altercaţii cu cineva.
În acelaşi timp, referitor la declaraţiile date de martorii U.D. şi F.V. cu privire la aspectele pe care li le-ar fi relatat inculpatul, instanţa de fond a apreciat că un dubiu puternic cu privire la credibilitatea acestora a fost evidenţiat şi de împrejurarea că, deşi aceşti martori şi-au putut aduce aminte cu lux de amănunte cele relatate de inculpat cu privire la actele de agresiune, niciunul dintre ei nu a putut preciza data - nici măcar aproximativă - când s-ar fi petrecut toate acestea (povestirea şi decesul victimei), ambii precizând în faza de urmărire că se întâmpla „pe la sfârşitul anului 2010”, iar în faza de judecată martorul U. nemaiputând să-şi amintească nici acest lucru, ci susţinând că era o perioada a anului în care „nu era frig”, deoarece „inculpatul era îmbrăcat într-un tricou şi pantaloni şi în picioare avea şlapi”.
Nu în ultimul rând, a fost avută în vedere şi contradicţia existentă între declaraţiile acestor martori inclusiv cu privire la prezenţa acestora în momentul în care inculpatul ar fi relatat despre agresarea părţii vătămate, martorului F.V. arătând că atunci când inculpatul i-a povestit că a bătut victima au fost de faţă şi martorii U.D. şi D.V., pe când martorul U. a arătat în mod expres că martorul F. nu a fost prezent atunci când inculpatul i-a povestit de bătaie, iar martorul D.V. a precizat în mod constant că el nu l-a auzit pe inculpat povestind aceste lucruri, ci a auzit despre acestea de la alţi boschetari.
Or, în atare condiţii, raportat la conţinutul acestor declaraţii, la caracterul probabil al celor relatate, precum şi la numeroasele contradicţii existente în cuprinsul acestora cu privire la aspectele esenţiale ale cauzei, instanţa de fond a constatat că este evident că acestea nu au fost dovezi convingătoare de vinovăţie a inculpatului, nu sunt în măsură să facă dovada exercitării de către acesta a unor alte acte de agresiune decât cele recunoscute, de o asemenea natură şi intensitate încât să genereze leziunile care au condus la decesul victimei, şi să răstoarne implicit, prezumţia de nevinovăţie care operează în favoarea acestuia.
În ceea ce priveşte actele de agresiune a căror existenţă a fost recunoscută de inculpat, s-a observat că nu a existat nicio dovadă în sensul unei legături de cauzalitate între acestea şi rezultatul produs - respectiv decesul victimei, relevante în acest sens fiind concluziile raportului de expertiza medico-legală nr. 685 din 22 martie 2011 referitoare la mecanismul de producere a leziunilor care au condus la decesul victimei - care a evidenţiat că acestea s-au produs prin căderea victimei şi lovirea de un plan dur, iar nu doar prin aplicarea unei lovituri cu pumnul sau palma în zona feţei.
Pentru aceste considerente, constatând că, pe de o parte, nu a existat suficiente probe că inculpatul ar fi exercitat actele de agresiune care au generat leziunile ce au condus la decesul victimei, iar pe de altă parte, că nu a existat legătură de cauzalitate între actele de agresiune a căror existenţă a fost recunoscută de inculpat şi decesul victimei, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului C.S. sub aspectul comiterii infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen.
În baza art. 350 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului C.S. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 80 din 5 octombrie 2011 al Tribunalului Timiş, dacă nu este arestat în altă cauză.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Împotriva sentinţei penale nr. 22/PI/23 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Timiş a declarat apel în termen legal Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, apel înregistrat la Curtea de Apel Timişoara la data de 7 mai 2012.
În motivarea apelului declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş s-a solicitat admiterea recursului formulat, desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi, pronunţând o nouă hotărâre în fond, să se dispună condamnarea inculpatului C.S. la o pedeapsă privativă de libertate pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 183 C. pen. S-a arătat că în cauză s-a dovedit că inculpatul a aplicat lovituri victimei şi că victima a decedat ca urmare a acestor lovituri. De asemenea, s-a apreciat că motivul pentru care a existat o perioadă de câteva luni între decesul victimei şi luarea primelor declaraţii nu a reprezentat vreun impediment sau vreun dubiu care să folosească inculpatului. Parchetul nu a fost de acord nici cu aprecierea instanţei de fond în sensul că martorii audiaţi au fost indirecţi, precizând că, deşi aceştia nu au fost martori oculari ai faptei, aceştia au relatat ceea ce au auzit direct de la inculpat şi nu din alte surse.
Prin Decizia penală nr. 164/A din 19 septembrie 2012 pronunţată de Curte de Apel Timişoara, secţia penală, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. s-a respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş împotriva Sentinţei penale nr. 22 din 23 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. 8189/30/2011.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
În baza art. 189 C. proc. pen. s-a dispus plata sumei de 200 RON reprezentând onorariu avocat oficiu din contul Ministerului Justiţiei în contul Baroului Timiş.
Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale apelate, prin prisma motivelor de apel, precum şi din oficiu, potrivit art. 371 alin. (1) C. proc. pen, instanţa de apel a apreciat că hotărârea penală atacată a fost legală şi temeinică, în deplină concordanţă cu starea de fapt şi ansamblul probator administrat în cauză.
Starea de fapt reţinută în actul de sesizare s-a referit la comiterea de către inculpatul C.S. a infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte, prev. de art. 183 C. pen., cu privire la victima I.C. Prima instanţă a sesizat în mod corect neregularităţile din dosarul de urmărire penală cu privire la data agresiunii, modalitatea de audiere a martorilor, poziţia procesuală a inculpatului, dând eficienţă principiului prezumţiei de nevinovăţie, consacrat de art. 52 C. proc. pen., în condiţiile în care organele de cercetare penală nu au reuşit să strângă dovezi suficiente care să permită concluzia indubitabilă că inculpatul a fost autorul faptei.
Astfel, primul aspect ce a ridicat semn de întrebare cu privire la stabilirea vinovăţiei inculpatului a fost cel referitor la intervalul de timp scurs între data presupusei fapte, 21 noiembrie 2010, când martora D.V. a apelat serviciul de urgenţă 112, anunţând că pe str. S.B., în spatele blocului cu nr. 315 din Timişoara, se află o persoană decedată, şi data consemnării primelor declaraţii ale martorilor despre care s-a apreciat că au cunoştinţă cu privire la autorul faptei, mobilul acesteia şi modalitatea concretă de comitere. A fost evident că activitatea organelor de urmărire penală a fost uneori anevoioasă, raportat la circumstanţele concrete ale fiecărui caz în parte, în speţă fiind vorba de oameni ai străzii, dar acest lucru nu a justificat pasivitatea organelor de cercetare penală, care nu au reuşit identificarea persoanelor care au avut cunoştinţă despre cauzele decesului victimei I.C., decât la un interval de un an de la data comiterii faptei. Astfel, aşa cum a reieşit din actele de urmărire penală, abia la data de 22 iulie 2011 cauza a fost înregistrată la parchetul competent să efectueze actele de cercetare penală în cauză, respectiv Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, după ce anterior dosarul s-a aflat în lucru la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara, în acest interval de timp efectuându-se doar raportul medico-legal de necropsie - filele 8-9 dosar u.p., raport de primă expertiză medico-legală, buletine de analiză toxicologică a alcoolemiei. Aşa cum a rezultat din actele de urmărire penală, prima declaraţie de martor a fost luată la data de 9 septembrie 2011, fiind vorba despre audierea numitului B.G. - fila 43 dosar u.p., persoană fără adăpost, care a vorbit despre faptul că obişnuieşte să stea în zona Lipovei şi cunoaşte mai multe persoane care nu au adăpost după poreclele acestora, respectiv Pa., P., V., Vi., D., C., Vo., R. Martorul a mai arătat că organele de poliţie i-au prezentat fotografia unui bărbat, recunoscându-l ca fiind P., adică persoana găsită decedată, martorul arătând că în acea locaţie unde a fost găsită victima obişnuia să doarmă şi o persoană zisă Pa. Martorul a arătat că numitul Pa. i-a povestit despre scandalul pe care l-a avut în urmă cu aproape un an cu victima pe care l-ar fi lovit, iar acesta s-a lovit cu capul de beton, discuţie care a fost auzită şi de către cealaltă persoană.
O stare de fapt relativ identică a fost prezentată şi de martorul F.V. - fila 44, care, audiat fiind cu aceeaşi ocazie şi la aceeaşi dată de către organele de cercetare penală, a relatat despre incident care ar fi avut loc între cei doi în condiţiile în care atât martorul, cât şi cele două persoane implicate în incident au fost persoane fără adăpost, martorul arătând că aceştia consumă spirt medicinal, iar pe fondul consumului de alcool a avut loc altercaţia care a dus la decesul victimei I.C. Martorii U.D. - fila 46, D.V. - fila 47, persoane fără adăpost, au fost audiaţi de către poliţişti la data de 9 septembrie 2011, relatând aceeaşi stare de fapt cu privire la conflictul care ar fi avut loc între P. şi Pa., soldat cu decesul primului şi pe fondul consumului unei sticle de spirt medicinal de către cei doi.
În declaraţiile luate în cursul urmăririi penale martorii au făcut referire generice cu privire la conflictul ce ar fi avut loc între P. şi Pa., aceştia necunoscând numele şi prenumele reale ale persoanelor, explicaţia constând în faptul că toate persoanele audiate trăiesc pe străzi, consumă băuturi alcoolice în mod constant, astfel încât gradul de percepţie de către aceştia a activităţilor cotidiene este redus. De altfel, s-a făcut referire la conflictul dintre victimă şi inculpat “înainte de Crăciun”, în condiţiile în care data decesului a fost 22 noiembrie 2010, fiind evident că martorii nu au putut oferi o imagine corectă asupra activităţii infracţionale, de natură să angajeze răspunderea penală a unei persoane. Mai mult, aşa cum a rezultat din declaraţiile contradictorii ale martorilor, victima şi inculpatul a consumat băuturi alcoolice seara, iar decesul a fost constatat de dimineaţă, nici unul dintre cei audiaţi neputând oferi explicaţii plauzibile cu privire la ceea ce s-a petrecut în intervalul de timp de la data presupusei altercaţii dintre cei doi şi data decesului.
Inculpatul a recunoscut existenţa unui conflict cu victima pe fondul consumului de băuturi alcoolice şi generat de o sticlă de spirt pe care victima ar fi luat-o de la inculpat, dar a arătat că palma dată victimei nu a avut intensitatea care să conducă la decesul acesteia şi că urmare a loviturii, victima nu a căzut şi nu s-a lovit cu capul de vreun plan dur. De altfel, în lumea în care trăiesc persoanele audiate în prezentul dosar, consumul de alcool şi agresiunile sunt activităţi cotidiene, fără a avea semnificaţia pe care acestea o au pentru restul populaţiei, astfel că lovitura cu palma dată de către inculpat victimei s-a înscris în catalogul normalităţii. Din acest motiv instanţa de apel a apreciat ca nefiind corespunzătoare adevărului, urmând a fi înlăturate din ansamblul probator administrat în cauză, declaraţiile martorilor audiaţi în cursul urmăririi penale şi reaudiaţi în faţa instanţei de judecată, întrucât aceştia sunt persoane fără adăpost, care au o viziune trunchiată asupra timpului, realităţii şi în general asupra a ceea ce se petrece în jurul lor, fiind uşor de influenţat o asemenea depoziţie.
Instanţa de apel nu şi-a însuşit întru totul interpretarea dată de către prima instanţă cu privire la declaraţiile martorilor audiaţi, astfel că nu s-a mai procedat la o reluare a depoziţiilor acestora, contradicţiile semnalate de către prima instanţă reprezentând un dubiu ce a fost interpretat în favoarea inculpatului.
Soluţia primei instanţe de achitare a inculpatului în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen. a fost corectă, câtă vreme actele medicale aflate la dosar au vorbit despre agresiuni constatate pe corpul victimei, dar nu s-a făcut dovada de către organele de urmărire penală că aceste lovituri au fost urmări a faptei ilicite a inculpatului şi au constituit temei pentru angajarea răspunderii sale. Simpla recunoaştere a existenţei unui conflict între inculpat şi partea vătămată nu a condus automat la concluzia că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte, în condiţiile în care leziunile descrise de raportul medico-legal aflate pe corpul victimei au fost mult mai numeroase şi nu ar fi putut fi realizate dintr-o singură palmă, pe care inculpatul a dat-o victimei. Pentru a se antrena răspunderea penală a unei persoane şi a i se aplica acesteia o sancţiune penală, este necesar ca probele de vinovăţie să fie indubitabile, iar coroborarea lor să ducă la concluzia logică potrivit căreia inculpatul este autorul faptei, concluzie care în speţă nu a putut fi trasă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara care a criticat soluţia pronunţată în cauză prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.,motivat de faptul că prin modul în care au interpretat probele atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au comis o gravă eroare de fapt cu consecinţa achitării nelegale a inculpatului C.S.
Înalta Curte analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma cazului de casare invocat, precum şi din oficiu apreciază că recursul formulat este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse:
Potrivit art. 52 C. proc. pen., care consacră prezumţia de nevinovăţie, orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.
În cazul în care probele referitoare la vinovăţie nu sunt certe, sigure, complete, ci există îndoiala cu privire la vinovăţia inculpatului, se aplică regula in dubio pro reo, potrivit căreia orice îndoială operează în favoarea inculpatului, iar pe baza acesteia, soluţia ce se impune este achitarea inculpatului de către instanţa de judecată. Prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează şi ele libertatea persoanei - dreptul la apărare, respectarea demnităţii umane - s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal şi a concepţiei organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerinţe: - vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei; - sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului; - la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată; la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumţia de nevinovăţie este răsturnată cu efecte „erga omnes”; - hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare. Toate aceste cerinţe sunt argumente pentru transformarea concepţiei asupra prezumţiei de nevinovăţie, dintr-o simplă regulă, garanţie a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăţiei printr-o hotărâre penală definitivă.
Raportând toate aceste argumente de drept la speţa supusă judecăţii, Înalta Curte, apreciază în consens cu ambele instanţe că în cauză nu s-a demonstrat fără dubiu că actele de agresiune exercitate de inculpatul C.S. asupra victimei sunt cele care au dus la decesul acesteia şi, de asemenea, nu s-a dovedit nicicum existenţa legăturii de cauzalitate între actele de agresiune şi decesul victimei.
Practic, prin recursul formulat, parchetul nu arată în ce anume constă eroarea de fapt comisă de instanţe, ci critică modul de interpretare al probelor apreciind că depoziţiile martorilor din lucrări confirmă vinovăţia inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte.
Înalta Curte apreciază însă că în cauză toate probele relevă că vinovăţia inculpatului nu a fost dovedită şi că depoziţiile martorilor audiaţi în cauză la un an de la data la care se presupune că inculpatul a comis fapta sunt confuze, echivoce atât sub aspectul faptei în materialitatea sa cât şi sub aspectul probelor indirecte care ar fi putut conduce la concluzia că inculpatul este autorul infracţiunii reţinută în sarcina sa.
Nu poate constitui temei al condamnării unei persoane simpla suspiciune că între inculpat şi victimă a avut loc o altercaţie şi că urmarea acestei altercaţii s-a soldat cu decesul victimei fără că această bănuială să fie probată temeinic.
Depoziţiile martorilor U. D., F. V. şi Grad T., invocate de parchet ca probe indubitabile de vinovăţie nu numai că sunt irelevante, dar creează confuzie asupra împrejurărilor de loc şi timp în care se prezumă că ar fi fost comisă fapta, iar unele dintre aceste depoziţii sunt date în faza de urmărire penală cu o mare întârziere raportat la data faptei creându-se, de asemenea, echivoc cu privire la veridicitatea conţinutului lor.
Înalta Curte, apreciază că ambele instanţe au apreciat în mod corect în urma administrării unui amplu material probator, că nu se poate reţine că un conflict între doi oameni ai străzii (respective inculpat şi victimă), a condus şi la comiterea infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte de către inculpat şi nu se poate dispune condamnarea acestuia în atare condiţii.
Având în vedere că, la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe bază de probe sigure, certe şi, întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului, se impune a se da eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo) şi care reprezintă practic un principiu instituţional ce reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 C. proc. pen., se regăseşte în materia probaţiunii.
Acest principiu se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-l achite pentru că înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii). Numai aşa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii) este, fără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor.
Chiar dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori pur şi simplu nu există, şi totuşi îndoiala persistă în ce priveşte vinovăţia, atunci îndoiala este „echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie” şi deci inculpatul trebuie achitat. Pentru aceste considerente, instanţa a reţinut că în pofida faptului că inculpatul este o persoană îndoielnică prin mod şi stil de viaţă, în complex condamnarea acestuia se dispune doar atunci când din probe rezultă că s-a comis o faptă penală, cu vinovăţie, iar autorul acesteia este inculpatul.
Or, din probele administrate în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, aşa cum detaliat ambele instanţe au apreciat, nu se poate reţine în mod cert vinovăţia inculpatului. Simplul fapt că acesta a avut un conflict cu victima, nu poate conduce la condamnarea acestuia şi nu poate fi considerată probă indubitabilă de vinovăţie şi care să antreneze răspunderea penală a acestuia sub aspectul săvârşirii infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte astfel încât soluţia de achitare dispusă în cauză este legală şi temeinică şi nu se bazează pe existenţa vreunei erori de fapt, motiv pentru care în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul formulat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva Deciziei penale nr. 164/A din 19 septembrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, privind pe inculpatul C.S.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 889/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... | ICCJ. Decizia nr. 904/2013. Penal. Luare de mită (art. 254... → |
|---|
