ICCJ. Decizia nr. 1326/2014. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1326/2014
Dosar nr. 1113/104/2012**
Şedinţa publică din 14 aprilie 2014
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 392 din 04 decembrie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost respins apelul declarat de condamnatul G.G. împotriva sentinţei penale nr. 140 din 04 septembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 1113/104/2012**, ca nefondat.
A fost obligat apelantul la plata sumei de 300 RON, cheltuieli judiciare statului, din care 200 RON reprezintă onorariu avocat oficiu ce se va avansa din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Craiova a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 140 din 04 septembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 1113/104/2012**, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de revizuire formulată de petentul G.N., pentru condamnatul G.G., şi a fost obligat petentul la plata sumei de 40 RON, cheltuieli judiciare statului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că petentul G.N. a formulat pentru condamnatul G.G. o cerere de revizuire împotriva hotărârii judecătoreşti prin care acesta din urmă a fost condamnat la 10 ani închisoare, în regim de detenţie, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav prev. de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i), combinat cu art. 176 lit. c) C. pen. anterior, cu aplic. art. 37 lit. b) din acelaşi cod.
Prin sentinţa penală nr. 151 din data de 13 septembrie 2012 a Tribunalului Olt, a fost admisă în principiu cererea de revizuire, iar pe fond s-a dispus respingerea acesteia, ca neîntemeiată.
Prin decizia nr. 352 din 23 noiembrie 2012, Curtea de Apel Craiova a admis apelul revizuentului G.G. şi a desfiinţat, în parte, sentinţa cu privire la soluţionarea pe fond a cauzei, trimiţând-o spre rejudecare la instanţa de fond, cu menţinerea dispoziţiilor referitoare la admiterea în principiu a cererii.
Cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la data de 19 decembrie 2012, primind prim termen de judecată la data de 30 ianuarie 2013.
Instanţa învestită cu soluţionarea acestei cauze a admis cererile privind readministrarea probelor, în dovedirea motivelor de revizuire.
Astfel, a fost încuviinţată proba testimonială, fiind audiaţi atât martorii propuşi iniţial prin rechizitoriu, cât şi martorii C.N., T.O. şi T.V., propuşi de către petentul condamnat în dovedirea motivelor de revizuire.
De asemenea, a fost dispusă o nouă expertiză medico-legală care să aibă în vedere apărarea formulată de inculpat.
Deliberând asupra cererii de revizuire, analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi motivele invocate, astfel cum se regăsesc în cuprinsul cererii, în raport cu dispoziţiile art. 394 C. proc. pen. anterior, instanţa a constatat următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 292/P/2006 din 17 aprilie 2006, Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului G.G. pentru comiterea infracţiunii de tentativă de omor deosebit de grav prev. de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i), combinat cu art. 176 lit. c) C. pen. anterior.
S-a reţinut în sarcina inculpatului că, în ziua de 23 august 2005, în urma unui conflict pe care l-a avut cu partea vătămată D.I., i-a aplicat mai multe lovituri cu un ciomag peste cap şi corp, cauzându-i leziuni care i-au pus în primejdie viaţa.
Tribunalul Olt, prin sentinţa penală nr. 139 din 04 iulie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 625/P/2006, după ce a schimbat încadrarea juridică a faptei din art. 20 rap. la art. 174-175 lit. i), combinat cu art. 176 lit. c) C. pen. anterior, în art. 181 din acelaşi cod, a dispus încetarea procesului penal prin împăcarea părţilor.
Apelul declarat în cauză de Parchet a fost admis de Curtea de Apel Craiova, care, prin decizia penală nr. 80 din 28 martie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 11664/54/2006, a desfiinţat sentinţa şi l-a condamnat pe inculpat pentru tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav prev. de art. 20 rap. la art. 174-175 lit. i), combinat cu art. 176 lit. c) C. pen. anterior, cu aplic. art. 37 lit. b) din acelaşi cod, la 10 ani închisoare cu detenţie.
Sub aspect civil, instanţa de apel l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 311,64 RON, cheltuieli de spitalizare către Spitalul Judeţean Slatina, luând act că partea vătămată D.I. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen legal, Parchetul şi inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 1038 din 21 martie 2008, a admis recursurile declarate în cauză, a casat decizia mai sus menţionată şi, rejudecând, a dispus condamnarea inculpatului în baza art. 20 rap. la art. 174-175 lit. i), combinat cu art. 176 lit. c) C. pen. anterior, cu aplic. art. 37 lit. b) din acelaşi cod, la 10 ani închisoare, în detenţie şi 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. anterior.
În baza art. 39 alin. (1) C. pen. anterior, s-a dispus contopirea în pedeapsa aplicată a pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 3232 din 20 decembrie 2006 a Judecătoriei Slatina, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea.
Aşa cum s-a arătat prin cererea formulată la data de 18 ianuarie 2012, condamnatul G.G., însuşindu-şi cererea formulată de fratele său, a solicitat rejudecarea cauzei, schimbarea încadrării juridice din art. 20 rap. la art. 174-175 lit. i), combinat cu art. 176 lit. c) C. pen. anterior, în art. 181 din acelaşi cod şi încetarea procesului penal prin împăcarea părţilor.
S-a arătat că, din economia dispoziţiilor art. 393 şi 394 C. proc. pen. anterior, a rezultat caracterul revizuirii de cale extraordinară de atac, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare cu privire la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită necunoaşterii de către instanţă a unor împrejurări de care depinde adoptarea unei hotărâri conforme cu legea şi adevărul.
Din aceleaşi dispoziţii s-a reţinut că revizuirea are rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt şi de a reabilita pe cei condamnaţi pe nedrept.
S-a reţinut că, fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate privi exclusiv hotărârile determinate de art. 393 C. proc. pen. anterior şi numai pentru cazurile prevăzute în art. 394 din acelaşi cod, singurele acte care ar provoca o reexaminare în fapt a cauzei penale.
În speţă, s-a constatat că G.G. a solicitat revizuirea unei hotărâri ce îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 393 C. proc. pen. anterior, cu referire la faptul că aceasta conţine o rezolvare a fondului cauzei, în sensul examinării existenţei faptei şi a vinovăţiei inculpatului, finalizată printr-o soluţie de condamnare, cererea sa vizând cauzele de retractare prev. de art. 394 alin. (1) lit. a) şi b) C. proc. pen. anterior.
A susţinut în cererea sa că există cazul de revizuire prevăzut de art. 394 lit. b) C. proc. pen. anterior, întrucât doi martori au săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă, astfel încât instanţa de fond trebuia să analizeze acest caz.
De asemenea, a arătat că s-au descoperit fapte şi împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de către instanţă la data soluţionării cauzei.
În ceea ce priveşte primul motiv de revizuire, Tribunalul a constatat că acesta nu este întemeiat, întrucât invocatele „fapte şi împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei” sunt de fapt declaraţiile de martori audiaţi în prezenta procedură, la cererea condamnatului, care, analizate, nu au caracterul de retractare cerut de legiuitor. Chiar ignorând acest aspect, s-a observat că aceste declaraţii nu sunt de natură să infirme situaţia de fapt reţinută de către instanţa care a dispus condamnarea petentului.
Analizând cererea de revizuire formulată de fratele condamnatului, în raport cu dispoziţiile art. 393 şi art. 394 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. anterior, s-a constatat că aceasta este admisibilă în principiu, iar Tribunalul a constatat că, pe fond, este neîntemeiată şi sub aspectul celui de-al doilea motiv invocat.
Situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa care a dispus condamnarea, a fost stabilită nu numai pe baza depoziţiilor celor doi martori - D.A. şi D.G.S., dar şi pe alte probe care au confirmat lovirea cu un ciomag a părţii vătămate de către inculpat.
Astfel, s-a reţinut că martorul R.V. a relatat că, în ziua de 23 august 2005, a fost bătut de inculpatul G.G., care, atunci când consuma băuturi alcoolice, devenea foarte violent, chiar şi când se afla la organele de poliţie pentru a reclama că inculpatul aproape i-a omorât pe D.I. şi pe D.A. Acelaşi martor a relatat că în momentul în care se întorcea spre casă s-a întâlnit cu partea vătămată D.I. şi cu soţia sa, D.A., care erau desfiguraţi ca urmare a bătăii aplicate de către inculpat.
Martorul T.D. a relatat că l-a văzut pe inculpat când o alerga pe partea vătămată D.I. ca să o bată.
Aceşti martori şi-au menţinut declaraţiile iniţiale şi în prezenta procedură.
De altfel, chiar în finalul declaraţiei date în faza de urmărire penală, inculpatul a recunoscut şi a regretat fapta săvârşită, precizând că nu are probe de propus în apărarea sa.
Aceleaşi aspecte le-a relatat inculpatul şi în declaraţia olografă dată în faţa organelor de poliţie cu ocazia începerii cercetărilor.
Cu ocazia audierii de către instanţa de judecată, G.G. şi-a menţinut declaraţiile date pe parcursul urmăririi penale, precizând totodată că este de acord să o despăgubească pe partea civilă cu suma solicitată.
Aşa cum s-a arătat, în procedura revizuirii au fost audiaţi şi alţi martori, iar depoziţiile acestora nu au fost de natură a modifica acele considerente reţinute ca situaţie de fapt atunci când s-a pronunţat soluţia asupra fondului cauzei.
Asemănător, martorul T.O. a declarat că tatăl său a văzut cum petentul G.G. i-a aplicat o singură lovitură cu palma părţii vătămate D.I., însă de la vecini a auzit că ar fi lovit-o mult mai rău pe partea vătămată.
Martorii T.F. şi C.N., deşi au susţinut că se aflau împreună la moară, la aproximativ 100 m de locul incidentului, au relatat fiecare o altă situaţie de fapt, ambele declaraţii fiind în contradicţie cu materialul probator al cauzei, astfel încât instanţa nu le-a avut în vedere la pronunţarea soluţiei.
Mai mult, la cererea inculpatului şi a reprezentantului Ministerului Public, instanţa a administrat o nouă expertiză medico-legală. Din concluziile raportului acestei expertize, a rezultat aceeaşi situaţie de fapt reţinută de instanţa de condamnare.
Aceste concluzii sunt foarte clare şi au contrazis total apărarea formulată de către inculpat şi însuşită la un moment dat de către partea vătămată.
Astfel, s-a reţinut că leziunile traumatice prezentate de partea vătămată (conform actelor medico-legale) au putut fi produse prin lovire cu şi de corpuri contondente în condiţiile agresiunii suferite.
De asemenea, a fost exclusă posibilitatea producerii leziunilor la antebraţul stâng prin cădere simplă sau lovire activă de grilaj ori ca urmare a prinderii braţului de grilaj, acestea putând fi considerate ca leziuni de autoapărare.
Observând actele şi lucrările dosarului, instanţa a constatat că situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului în săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor deosebit de grav au fost dovedite cu acte medico-legale, cu plângerea şi depoziţiile iniţiale ale părţii vătămate, precum şi cu recunoaşterea acestuia în declaraţia dată în faţa primei instanţe şi cu a celorlalţi martori audiaţi în cauză.
Având în vedere că hotărârea de condamnare a lui G.G., a cărei revizuire s-a solicitat, nu s-a bazat numai pe declaraţiile martorilor D.A. şi D.G.S., care, pe parcursul urmăririi penale şi al judecăţii, au avut o comportare nesinceră şi oscilantă, instanţa a apreciat că cererea de revizuire este neîntemeiată şi a fost respinsă ca atare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel revizuentul, considerând că între probele administrate şi expertizele medico-legale efectuate sunt certe contradicţii, pe de altă parte, unii martori confirmă o altă situaţie de fapt decât cea arătată în rechizitoriu şi confirmată de instanţă. Faţă de felul în care s-a desfăşurat conflictul, dar şi de starea de boală a revizuentului, acesta a considerat că leziunile evidenţiate de actele medicale nu au pus în primejdie viaţa părţii vătămate şi, ca atare, se impune schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prev. de art. 181 C. pen. anterior şi, după admiterea pe fond a cererii de revizuire, se poate, în final, dispune încetarea procesului penal prin împăcarea părţilor.
S-a apreciat că apelul este nefondat, acesta fiind respins în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior.
S-a reţinut că, prin decizia penală nr. 352 din 23 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Craiova, a fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală nr. 151 din 13 septembrie 2012, cu trimitere spre rejudecare la instanţa de fond, cu motivarea, în esenţă, că dispoziţiile art. 403 C. proc. pen. anterior vizează două etape: una a admisibilităţii în principiu, care se examinează în camera de consiliu şi alta ce vizează rejudecarea după admiterea în principiu, cu respectarea condiţiilor de publicitate. S-a apreciat faţă de statuările instanţei de fond că, judecând cererea de revizuire, odată cu admiterea în principiu în camera de consiliu, s-au încălcat condiţiile publicităţii şi, ca atare, hotărârea este lovită de nulitate absolută, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen. anterior.
Dosarul a fost primit din nou la Tribunalul Olt la 19 decembrie 2012 şi, în cererea de revizuire, s-au luat declaraţii inculpatului, părţii vătămate, martorilor D.A., D.G.F., D.D.F., T.D., R.V., T.F., C.N., T.O., C.V.C., T.G.V. şi s-a întocmit o nouă expertiză medico-legală.
Din considerentele sentinţei penale nr. 140 din 04 septembrie 2013 a rezultat că starea de fapt reţinută şi vinovăţia inculpatului au fost dovedite cu probatoriul administrat, declaraţiile martorilor D.A. şi D.G.S. fiind caracterizate ca oscilante, nesincere şi, pe cale de consecinţă, înlăturate.
Aşa cum corect s-a motivat şi într-o altă cerere de revizuire, respectiv prin decizia penală nr. 188 din 05 octombrie 2009 a Curţii de Apel Craiova, s-a reţinut că această cale extraordinară de atac este supusă cerinţelor limitativ prevăzute de art. 393-398 C. proc. pen. anterior, în condiţiile în care apărările formulate au fost deja analizate de instanţele de fond şi înlăturate prin decizia penală nr. 80 din 28 martie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, ca instanţă de apel, iar ca instanţă de recurs, prin decizia penală nr. 1038 din 21 martie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
S-a apreciat justificat pe baza probelor administrate că a fost demonstrată intenţia indirectă de omor, din partea inculpatului, care justifică condamnarea pentru infracţiunea prev. de art. 20 rap. la art. 174-175 lit. i) C. pen. anterior, cu art. 176 lit. c) din acelaşi cod şi, ca atare, s-a reţinut că nu se impune schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de vătămare corporală gravă, prev. de art. 181 C. pen. anterior, cu consecinţa încetării procesului penal prin împăcarea părţilor şi exonerării făptuitorului de răspunderea penală.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs revizuentul condamnat G.G., fără a indica motivele ce stau la baza promovării căii de atac şi cazurile de casare pe care le apreciază ca fiind incidente în speţă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 23 decembrie 2013, cu prim termen de judecată stabilit la 14 aprilie 2014, dată la care, prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, recurentul revizuent condamnat a depus la dosar motivele de recurs, criticând hotărârea atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie, însă fără a indica, nici de această dată, cazurile de casare pe care se fundamentează calea de atac promovată.
Concluziile formulate de reprezentantul parchetului, de apărătorul recurentului revizuent condamnat şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Prealabil, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.
Astfel fiind, Înalta Curte, examinând recursul declarat prin prisma criticilor invocate, dar şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează.
În cauză, se observă că decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Craiova la data de 04 decembrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 3859C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăseşte în speţă.
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. anterior stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 3859 C. proc. pen. anterior.
Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 38510 C. proc. pen. anterior prevede în alin. (21)că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 din acelaşi cod, dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior, se iau în considerare din oficiu.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859C. proc. pen. anterior, intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
În ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. anterior - în sfera căruia ar putea fi, eventual, circumscrise criticile recurentului revizuent condamnat -, se constată că, într-adevăr, acesta a fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior, în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către instanţa de ultim control judiciar, respectarea condiţiilor formale prevăzute de art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. anterior.
Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă, însă, că recurentul revizuent condamnat şi-a motivat recursul în scris la data de 14 aprilie 2014, în ziua judecăţii, încălcându-şi, astfel, obligaţia ce-i revenea potrivit art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. anterior. Ca urmare, faţă de această împrejurare, Înalta Curte, ţinând seama de prevederile art. 38510 alin. (21) C. proc. pen. anterior, precum şi de cele ale art. 3859 alin. (3) din acelaşi cod, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 şi care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu şi pe cel reglementat de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., nu va proceda la examinarea criticilor prin prisma acestui caz de casare, nefiind îndeplinite condiţiile formale prevăzute de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. anterior.
În acest context, având în vedere şi împrejurarea că Înalta Curte, în urma examinării căii de atac în limitele impuse de dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, nu identifică vreun motiv de nelegalitate a hotărârilor pronunţate în cauză, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul condamnat.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. anterior, recurentul revizuent condamnat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul condamnat G.G. împotriva deciziei penale nr. 392 din 04 decembrie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul revizuent condamnat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1332/2014. Penal. Verificare măsuri... | ICCJ. Decizia nr. 1553/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
