ICCJ. Decizia nr. 1411/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni privind circulaţia pe drumurile publice (O.U.G nr. 195/2002). Recurs

Comentarii

0



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1411/2014

Dosar nr. 7670/97/2012

Şedinţa publică din 23 aprilie 2014

Asupra recursurilor de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 2.337 din 8 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, în Dosarul nr. 7670/97/2012, a fost condamnat inculpatul C.R.D. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, prev. şi ped. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

I-au fost interzise inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., în condiţiile art. 71 C. pen.

În baza art. 81, 82 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate, pe durata unui termen de încercare de 3 ani.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata termenului de încercare s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii.

S-au pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 83 C. pen.

A fost obligat inculpatul la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a constatat următoarele:

Prin Rechizitoriul nr. 395/P/2012 din data de 26 septembrie 2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi trimis în judecată inculpatul C.R.D. pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

În fapt, s-a reţinut că, la data de 23 martie 2012, în jurul orelor 19¹⁰, inculpatul aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, a condus pe B-dul Decebal din municipiul Deva, autoturismul marca V.P. şi a tamponat trei autoturisme. În urma analizelor de laborator a rezultat că inculpatul prezenta o alcoolemie de 2,30‰ g/l alcool pur în sânge la prima probă, respectiv 2,40‰ g/l alcool pur în sânge la cea de-a doua probă.

S-a mai reţinut că inculpatul îndeplineşte funcţia de agent şef de poliţie, deţine calitatea de organ de cercetare al poliţiei judiciare, fapt ce atrage competenţa materială a tribunalului în soluţionarea prezentei cauze, potrivit disp. art. 27 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 218/2002.

Analizând actele şi lucrările aflate la dosarul cauzei, prima instanţă a reţinut următoarele:

La data de 23 martie 2012, în jurul orei 19¹⁰, după ce a consumat alcool, inculpatul C.R.D., s-a urcat la volanul autoturismului proprietate personală, marca V.P., cu nr. de înmatriculare ..., pe care l-a condus pe B-dul Decebal din municipiul Deva, din direcţia str. Horea. La intersecţia semaforizată cu bd. Iuliu Maniu, inculpatul nu a observat că autoturismul care rula în faţa sa, marca D., cu nr. de înmatriculare ...., condus de B.A.A., a frânat la semafor, astfel că l-a lovit din spate. Din impact, acest autoturism a ricoşat într-un alt autoturism care aştepta la semafor, marca S.O., cu nr. de înmatriculare ..., condus de C.N., iar acest autoturism, la rândul său, a ricoşat într-un altul, marca O.A., cu nr. de înmatriculare ... condus de C.A.

S-a reţinut că această stare de fapt rezultă din probele aflate la dosarul cauzei, respectiv: Procesul-verbal de constatare, declaraţii inculpat, declaraţiile date de conducătorii celorlalte trei autoturisme cu ocazia investigării incidentului rutier.

De altfel, inculpatul a recunoscut faptul că a consumat alcool, după care s-a urcat la volanul autoturismului proprietate personală pe care l-a condus pe drumurile publice, dar nu a recunoscut valoarea alcoolemiei de 2,30, respectiv 2,40‰ g/l stabilită prin buletinul de analiză aflat la dosar, valoare pe care a înţeles să o conteste în faza de urmărire penală, fiind efectuată astfel o expertiză medico-legală privind interpretarea retroactivă a alcoolemiei. Concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză şi aflat la dosarul de urmărire penală au estimat o alcoolemie teoretică de 0,70‰, la ora 19¹⁰ când a fost depistat în trafic sub influenţa băuturilor alcoolice.

Prima instanţă nu a achiesat la concluziile acestui raport în condiţiile în care valorile date sunt pur teoretice, fiind determinate doar pe baza declaraţiilor subiective ale inculpatului cu privire la cantitatea de alcool ingerată, concentraţia alcoolului ingerat, orele de consum şi hrana consumată, aceste elemente fiind de natură să influenţeze alcoolemia reală. Tocmai de aceea, inculpatul a declarat în mod subiectiv că a consumat o cantitate de 350 ml coniac de casă, tărie 50 grade între orele 18⁴⁵ - 19⁰⁵, consumând şi o friptură cu garnitură şi doi mici, ştiind că băuturile alcoolice puternice, cu o concentraţie a alcoolului cuprinsă între valorile 30% - 60% (cum este şi cea declarată de inculpat) au un grad de absorbţie întârziat în raport de data ingerării şi a consumului de hrană. Subiectivismul declaraţiei date de inculpat cu privire la consumul de alcool în vederea realizării expertizei medico-legale, este apreciat de Tribunal şi prin prisma conţinutului buletinului de examinare clinică aflat la dosar în care s-a consemnat că inculpatul nu poate preciza intervalul de consum. Mai mult, inculpatul prezenta o vorbire dizartrică, un comportament agitat, o atenţie dispersată, o judecată incoerentă, concluzionându-se că este sub influenţa alcoolului or, în condiţiile în care absorbţia alcoolului ingerat nu s-ar fi realizat, aşa cum doreşte inculpatul să acrediteze ideea, aceste manifestări nu ar fi avut loc.

În aceste condiţii, instanţa de fond a apreciat că ceea ce este cert este valoarea stabilită prin buletinul de analiză toxicologică şi care stabileşte, în mod obiectiv, că inculpatul la ora 20⁰⁵ avea o alcoolemie de 2,30‰, iar la ora 21⁰⁵ (la a doua probă) avea o alcoolemie de 2,40‰ alcool pur în sânge.

Instanţa de fond a apreciat că în drept, fapta inculpatului, aşa cum a fost reţinută, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi pentru care a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare de către prima instanţă.

La stabilirea pedepsei, astfel aplicate, prima instanţă a avut în vedere gradul de pericol social concret al faptei săvârşite, determinat prin prisma pericolului real pe care inculpatul l-a reprezentat, la data săvârşirii faptei, pentru ceilalţi participanţi la traficul rutier, limitele de pedeapsă prevăzute de lege (limita minimă 1 an, limita maximă 5 ani închisoare), lipsa antecedentelor penale, situaţia personală a inculpatului al cărui frate a fost depistat cu neoplasm gastric în ianuarie 2012, cu evoluţie rapidă care a condus la decesul acestuia în septembrie 2012 (actele medicale la dosar şi declaraţia inculpatului dată în faţa instanţei), elemente care au determinat instanţa să se orienteze spre minimul special prevăzut de lege atunci când a individualizat pedeapsa.

Instanţa de fond nu a împărtăşit punctul de vedere al inculpatului exprimat în apărare, prin apărător ales, cu privire la lipsa pericolului social al faptei săvârşite şi a apreciat că o asemenea conduită realizează un pericol real pentru integritatea fizică sau chiar viaţa participanţilor la traficul rutier.

Urmare a pedepsei aplicate şi în acord cu principiul proporţionalităţii garantat de Constituţie în cuprinsul art. 53, i-au fost interzise inculpatului, în condiţiile art. 71 C. pen., drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., apreciind că o persoană condamnată penal se face nedemnă de exerciţiul acestor drepturi.

Având în vedere persoana inculpatului care este la primul contact cu legea penală, are o situaţie personală (studii, familie, profesie) care poate conduce la concluzia că fapta săvârşită reprezintă un incident singular în comportamentul său şi apreciind că scopul pedepsei, aşa cum este definit de art. 52 C. pen., poate fi atins şi fără executarea pedepsei aplicate, prima instanţă a făcut aplicarea disp. art. 81 C. pen. şi a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate, pe o durată de 3 ani ce constituie termen de încercare, termen calculat potrivit disp. art. 82 C. pen.

Potrivit disp. art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării pedepsei principale aplicate inculpatului s-a dispus suspendarea şi executarea pedepselor accesorii, fiindu-i atrasă atenţia inculpatului asupra împrejurărilor care atrag revocarea beneficiului suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate, aşa cum sunt reglementate în cuprinsul art. 83 C. pen.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul C.R.D., solicitând admiterea căii de atac exercitate, desfiinţarea sentinţei şi, în rejudecare, în principal, achitarea în baza art. 10 lit. b) C. proc. pen., fapta fiind contravenţie potrivit dispoziţiilor art. 102 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 195/2002 întrucât alcoolemia a fost sub limita de 0,80‰; în subsidiar, achitarea în baza dispoziţiilor art. 18¹ C. pen.

Motivele scrise de apel cuprind referiri reiterate prin concluziile orale, consemnate în Încheierea de şedinţă din 13 mai 2013, care face parte integrantă din prezenta decizie.

Reprezentantul parchetului şi-a exprimat poziţia procesuală în sensul respingerii apelului.

Instanţa de apel a dispus ca I.N.M.L. să avizeze din punct de vedere ştiinţific expertiza de recalculare întocmită în faza de urmărire penală, avizul aflându-se la dosarul de apel.

Prin Decizia penală nr. 113 din 28 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul C.R.D. împotriva Sentinţei penale nr. 233 din 8 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. 7670/97/2012.

Suma de 660 RON reprezentând contravaloarea avizului întocmit de Comisia Superioară Medico-Legală din cadrul I.N.M.L., conform Facturii din 4 aprilie 2013, s-a dispus să fie avansat de către Serviciul contabilitate din cadrul Curţii de Apel Alba Iulia, în contul Trezoreriei sectorului 4.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul apelant la plata cheltuielilor avansate de stat în apel, în cuantum de 1.210 RON, din care suma de 50 RON reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondurile Ministerului Justiţiei.

Analizând apelul inculpatului pe baza probelor administrate la urmărirea penală, la prima instanţă şi în faza de judecată a apelului, prin prisma motivelor invocate, dar şi sub toate aspectele, de fapt şi de drept, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel a reţinut că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

S-a apreciat că este de netăgăduit, în cauză, că inculpatul, la data de 23 martie 2012, în jurul orei 19¹⁰, a condus autoturismul proprietate personală, marca V.P., cu nr. de înmatriculare ..., pe B-dul Decebal din municipiul Deva, după ce a consumat băuturi alcoolice, producând un accident în lanţ, în care au mai fost implicate alte trei autovehicule.

S-a reţinut că acest aspect al sării de fapt reiese din procesul-verbal de constatare a infracţiunii, din rezultatul testării aerului expirat efectuat cu aparatul "Drager" şi din declaraţiile inculpatului.

Odată stabilit aspectul că inculpatul a condus un autovehicul pe drumurile publice după ce a consumat băuturi alcoolice, instanţa a apreciat că este necesar a se stabilii un alt aspect esenţial pentru speţă şi anume, acela al nivelului îmbibaţiei de alcool pur în sânge, care trebuie să fie de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, cum expres prevede art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

În prezenta speţă acest aspect al stării de fapt este cel care suscită discuţii şi asupra căruia inculpatul îşi formulează principala apărare.

Instanţa de apel a reţinut că în legislaţia naţională actuală nu există prevăzut un mijloc de probă prin intermediul căruia să fie fixat aspectul esenţial al îmbibaţiei alcoolice în sânge la momentul depistării în trafic.

De asemenea, s-a mai avut în vedere că legislaţia (art. 88 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002) prevede că persoana care conduce un autovehicul, testată de poliţistul rutier cu un mijloc tehnic certificat şi depistată ca având o concentraţie de până la 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat, poate solicita acestuia să i se recolteze probe biologice de către unităţile sau instituţiile medicale, în vederea stabilirii îmbibaţiei de alcool în sânge.

În speţă, cum inculpatul avea o concentraţie de 0,97 mg/l alcool pur în aerul expirat (valoare ce rezultă din tichetul "Drager" de la dosarul de urmărire penală), a fost condus la o unitate spitalicească în vederea recoltării probelor biologice de sânge.

Instanţa de apel a mai reţinut că procedura de prelevare a probelor de sânge este prevăzută în art. 6 din Normelor metodologice pertinente, aprobate prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 376/2006, şi ea constă în prelevarea a două probe de sânge la interval de o oră între ele, prima prelevare fiind indicat a se face, de preferinţă, într-un interval de timp de până la 30 de minute de la producerea evenimentului care a determinat solicitarea prelevării de sânge.

În speţă, prima prelevare a avut loc la ora 20⁰⁵, iar a doua, la ora 21⁰⁵, astfel cum rezultă din procesul-verbal de prelevare de la dosarul de urmărire penală.

Rezultatul analizelor celor două probe de sânge a relevat o îmbibaţie alcoolică de 2,30 g/l pentru prima probă şi de 2,40 g/l pentru a doua probă.

Având în vedere că aceste valori certe nu sunt cele de la momentul depistării în trafic, singurul relevant sub aspect penal, în speţă a fost întocmită o expertiză de recalculare a alcoolemiei, care tinde să stabilească îmbibaţia alcoolică avută în sânge de inculpat la momentul depistării în trafic.

Instanţa de apel a mai avut în vedere că expertiza de recalculare se întocmeşte pe baza unor elemente cu grad de certitudine diferit, anume: pe baza rezultatelor analizelor celor două probe de sânge, care au un grad de certitudine foarte ridicat, apropiat de absolut, pe baza rezultatului testării aerului expirat, care are şi el un grad de certitudine foarte ridicat şi pe baza declaraţiei de consum (de alcool şi alimente) dată de inculpat, care are un grad de certitudine nu la fel de ridicat ca al celorlalte elemente dar care, în cauză, se bucură de o prezumţie destul de puternică de veridicitate datorată faptului că inculpatul afirmă, în mare, aceleaşi date de consum pe parcursul a mai multor declaraţii. Bineînţeles, expertiza de recalculare utilizează şi anumite date verificate de ştiinţa medico-legală referitoare la absorbţia şi desorbţia alcoolului în şi din sânge.

În speţă, inculpatul a declarat, la momentul prelevării probelor de sânge, că a consumat 200 - 300 ml coniac şi o bere de 0,5 litri, fără a preciza intervalul orar de consum şi eventualul aport de alimente. Ulterior, prin mai multe declaraţii de la urmărirea penală, acesta a indicat cantitatea de alcool consumată ca fiind de 350 ml coniac cu tăria alcoolică de 50 de grade între orele 18⁴⁵ şi 19⁰⁵ şi o bere de 0,5 litri cu tăria alcoolică de 5 grade la ora 11⁰⁰, iar aportul alimentar fiind de o friptură cu garnitură şi 2 mici în timpul de consum al coniacului.

Pe baza acestor elemente, expertiza de recalculare a concluzionat că la momentul depistării în trafic (care este cel al accidentului rutier provocat de inculpat), îmbibaţia alcoolică în sângele inculpatului era de aproximativ 0,70 g/l.

Instanţa de apel, văzând valorile relativ ridicate ale alcoolemiei relevate la testul aerului expirat şi la analiza probelor de sânge, a solicitat ca I.N.M.L. să avizeze din punct de vedere ştiinţific expertiza de recalculare întocmită în faza de urmărire penală.

Prin avizul său, aflat la dosarul de apel, I.N.M.L. a arătat că aprobă raportul de recalculare, dar cu următoarele precizări: rezultatul de 0,70 g/l este valabil doar dacă se ia în calcul cantitatea de 360 ml coniac de 50 de grade şi nu de 350 ml; dacă se ia în calcul cantitatea de 350 ml coniac de 50 de grade valoarea alcoolemiei la momentul evenimentului rutier este de 0,90 g/l.

Aceste precizări au fost de natură să formeze convingerea instanţei de apel că prima instanţă a reţinut, în mod just, că îmbibaţia alcoolică în sângele inculpatului la momentul evenimentului rutier a fost peste limita legală de 0,80 g/l, deoarece în toate declaraţiile date, inculpatul nu a arătat niciun moment că ar fi consumat vreo cantitate de coniac mai mare de 350 ml, variaţiile acestei cantităţi din declaraţiile inculpatului, ţinând cont şi de cea de la prima instanţă, fiind 200 ml, limita minimă, la 350 ml, limita maximă.

Considerând, aşadar, că prima instanţă a reţinut o corectă stare de fapt, pe care a încadrat-o în mod just în textul incriminator conţinut de art. 87 alin. (1) din O.U.G nr. 195/2002, instanţa de apel a apreciat, ca neîntemeiată, apărarea principală a inculpatului, în sensul achitării sale în temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen.

Trecând la analiza apărării subsidiare a inculpatului, în sensul achitării pe baza dispoziţiilor art. 10 lit. b¹) C. proc. pen., instanţa de apel a reţinut că nici aceasta nu este întemeiată.

Nu se poate reţine că fapta inculpatului de a conduce sub influenţa alcoolului nu atinge gradul de pericol social al unei infracţiuni, atâta timp, cât analiza criteriilor defipte de art. 18¹ alin. (2) C. pen. duce la concluzia contrară, astfel: inculpatul a condus autoturismul pe o stradă principală, chiar pe un bulevard, dintr-o localitate cu rang de municipiu reşedinţă de judeţ, de notorietate fiind valorile ridicate ale traficului rutier din astfel de localităţi: pericolul reprezentat de conducerea sub influenţa alcoolului s-a materializat prin aceea că inculpatul a provocat un accident în lanţ, în care au fost implicate nu mai puţin de alte trei autoturisme decât cel al inculpatului, numai întâmplarea făcând să nu existe şi victime omeneşti; nu în ultimul rând, calitatea inculpatului de poliţist învestit cu prerogative de organ de cercetare penală este de natură să agraveze situaţia acestuia, care a dat dovadă de o conduită cu totul contrară celei care se aşteaptă de la astfel de persoane.

Reţinând cele de mai sus cu privire la pericolul social al faptei, instanţa de apel, analizând individualizarea pedepsei aplicate inculpatului de către prima instanţă, a apreciat că aceasta este una legală şi temeinică, atât sub aspectul cuantumului, cât şi sub aspectul modalităţii de executare, dându-se o potrivită eficienţă criteriilor prev. de art. 72 C. pen.

Împotriva Deciziei penale nr. 113 din 28 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a declarat recurs inculpatul C.R.D.

Recurentul inculpat C.R.D., prin apărătorul său, a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 13 şi 17² C. proc. pen. anterior.

Pentru cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 13 C. proc. pen. anterior, recurentul inculpat, prin apărătorul său, a susţinut că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, solicitând în principal, admiterea căii de atac exercitate, casarea hotărârilor pronunţate şi achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. art. 10 lit. b) C. proc. pen. anterior. A învederat în acest sens că alcoolemia a fost stabilită sub 0,8 g/l alcool pur în sânge prin raportul de expertiză de reinterpretare retroactivă a alcoolemie.

Pentru cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. anterior, inculpatul, prin apărătorul său, a arătat că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, solicitând achitarea în temeiul art. 10 lit. b¹) C. proc. pen. anterior.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 1 iulie 2013.

Având în vedere că la data judecării cauzei în recurs, respectiv la 9 aprilie 2014, era în vigoare noul C. proc. pen. ale cărui dispoziţii sunt de imediată aplicare, a fost necesar să se stabilească cadrul procesual în raport cu împrejurarea că, în prezent, recursul nu mai este o cale ordinară de atac iar Înalta Curte nu mai are competenţa funcţională de a judeca recursul.

Situaţia tranzitorie expusă anterior este reglementată prin dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, care stabilesc atât competenţa de soluţionare, cât şi dispoziţiile procesuale aplicabile în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi.

Astfel, în conformitate cu dispoziţia tranzitorie anterior menţionată, "recursurile în curs de judecată la intrarea în vigoarea a legii noi declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelurilor potrivit legii vechi rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs."

Prin urmare, constatând că recursul în prezenta cauză se afla în curs de judecată la data intrării în vigoare a C. proc. pen., fiind declarat împotriva unei hotărâri supuse apelului potrivit legii vechi, Înalta Curte a apreciat că este competentă să soluţioneze calea de atac, fiind aplicabile prevederile C. proc. pen. anterior în materia recursului.

Cu privire la prevederile C. proc. pen. anterior privind judecarea recursului, Înalta Curte notează că în raport cu data pronunţării deciziei recurate sunt incidente în cauză dispoziţiile Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti.

Sub acest aspect, se constată că decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia la data de 28 mai 2013, deci ulterior intrării în vigoare, la 15 februarie 2013, a Legii nr. 2/2013, fiind supusă casării exclusiv în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385⁹ C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat.

Din examinarea cazurilor de casare expres prevăzute de textul de lege anterior menţionat, rezultă că prin limitarea obiectului judecăţii în recurs, legiuitorul a urmărit că nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale să constituie temeiuri pentru a casa hotărârea atacată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Astfel, reexaminarea integrală a cauzei de către instanţa de apel, în condiţii similare cu cea desfăşurată de instanţa de fond, a condus în mod firesc la concluzia că devoluţiunea în faţa instanţei de recurs trebuie limitată numai la anumite chestiuni de drept prevăzute limitativ de lege.

Examinând recursul formulat de inculpatul C.R.D. conform dispoziţiilor art. 385⁹ C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, dar şi a prevederilor art. 5 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

Pentru cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 13 C. proc. pen. anterior, recurentul inculpat, prin apărătorul său, a susţinut că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, solicitând în principal, admiterea căii de atac exercitate, casarea hotărârilor pronunţate şi achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. art. 10 lit. b) C. proc. pen. anterior.

Înalta Curte constată că solicitarea inculpatului de achitare pentru infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. art. 10 lit. b) C. proc. pen. anterior, întrucât prin raportul de expertiză de reinterpretare retroactivă a alcoolemiei, aceasta a fost stabilită sub 0,8 g/l alcool pur în sânge, astfel că fapta nu este prevăzută de legea penală, se constată că nu poate fi primită.

Potrivit art. 17 C. pen. anterior, infracţiunea este definită ca fiind "fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale."

Potrivit art. 18 C. pen. anterior, faptă care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art. 1 şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.

În sensul său cel mai general, infracţiunea, la fel ca şi contravenţia, este o faptă a omului, un act de conduită exterioară a acestuia, interzis de lege sub o sancţiune specifică, care este pedeapsa.

Atât contravenţia, cât şi infracţiunea sunt fapte ilicite comise cu vinovăţie, care prezintă pericol pentru societate şi fiecare dintre ele constituie temeiul angajării uneia din formele răspunderii juridice.

Contravenţia este temeiul răspunderii contravenţionale, iar infracţiunea, temeiul răspunderii penale.

Spre deosebire de infracţiune, care prezintă un pericol social mai ridicat, cu consecinţe mai grave şi care dăinuie în timp, la contravenţie, acest pericol este mai redus, iar urmările sunt mai restrânse.

Criteriile generale de deosebire între infracţiuni şi contravenţii pot fi intrinseci sau extrinseci, după cum ţin de însăşi natura faptelor sau sunt exterioare acestora.

Printre criteriile intrinseci se înscriu în primul rând valorile şi relaţiile sociale aferente care sunt lezate sau periclitate prin săvârşirea faptei. Astfel, faptele îndreptate împotriva relaţiilor sociale legate de valori de care depinde însăşi existenţa comunităţii, prezintă cel mai înalt grad de pericol social. De aceea, faţă de ele, legiuitorul reacţionează prin mijloacele dreptului penal. În comparaţie cu acestea, faptele prin a căror săvârşire se pun în pericol valori de care nu depinde însăşi existenţa societăţii şi a componentelor sale, ci funcţionarea normală a unui domeniu sau altul de activitate, sunt contravenţii.

Pe lângă obiectul ocrotirii juridice, la stabilirea gradului de pericol social este necesar să fie avute în vedere şi urmările faptei, respectiv dacă s-a produs o lezare efectivă, sau doar o stare pericol.

Unele fapte antisociale vatămă sau pun în pericol valori esenţiale. Acestea constituie infracţiuni numai atunci când se săvârşesc într-un anumit mod ori în anumite condiţii. În lipsa acestor împrejurări, fapta constituie contravenţie.

Un alt criteriu intrinsec priveşte rezonanţa socială diferită pe care o provoacă în rândul colectivităţii cele două categorii de fapte antisociale. Faptele care vatămă viaţa, libertatea, integritatea şi sănătatea omului, faptele de furt, tâlhărie, trafic de stupefiante sau de arme, au o vie rezonanţă socială, provoacă o evidentă stare de nelinişte, de nesiguranţă socială.

Dimpotrivă, faptele care pun în pericol valori de mică însemnătate, au o rezonanţă restrânsă şi nu provoacă tendinţa membrilor societăţii de a reacţiona represiv, ca de pildă în ce priveşte circulaţia rutieră, pescuitul etc.

Ultimul criteriu intrinsec se referă la posibilitatea de restaurare a relaţiilor sociale vătămate, de restabilire a ordinii dereglate, prin comiterea acelei fapte.

Criteriile extrinseci de diferenţiere a infracţiunii de contravenţie sunt o consecinţă şi reflectă diferenţa de grad de pericol social dintre cele două categorii de fapte antisociale. Se numără printre criteriile extrinseci: sursa legislativă şi anume, sediul normelor juridice care prevăd cele două genuri de ilicit, felul sancţiunilor şi modul de aplicare şi executare al acestor sancţiuni.

În privinţa faptelor penale, actele normative care le prevăd nu pot emana decât de la organele supreme ale puterii legislative.

Dimpotrivă, contravenţiile pot fi stabilite nu numai prin legi, ci şi prin hotărâri şi ordonanţe ale guvernului, precum şi, în anumite condiţii, limite şi materii, prin hotărâri ale organelor locale.

Referitor la modul de sancţionare, sancţiunile contravenţionale nu vizează decât excepţional, în cazuri limitate şi pe scurtă durată, libertatea persoanei.

În comparaţie cu sancţiunile penale, cele contravenţionale, chiar când sunt formal asemănătoare, sunt totdeauna mai uşoare, modul lor de executare mai puţin, aspru ori consecinţele produse sunt mai reduse.

Specific pedepselor, este faptul că acestea nu pot fi stabilite şi aplicate decât de instanţele de judecată, pe când sancţiunile contravenţionale se constată şi se aplică de anumite persoane şi organe din cadrul puterii executive.

Potrivit dispoziţiilor art. 84 din O.U.G. nr. 195/2002, prevede că, nerespectarea dispoziţiilor privind circulaţia pe drumurile publice, care întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, atrage răspunderea penală şi se sancţionează potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă.

Conform art. 95 din O.U.G. nr. 195/2002, încălcarea dispoziţiilor prezentei ordonanţe, altele decât cele care întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni, constituie contravenţie şi se sancţionează cu avertisment ori cu amendă ca sancţiune principală şi, după caz, cu una dintre sancţiunile contravenţionale complementare prevăzute la art. 96 alin. (2).

Actul normativ mai sus menţionat delimitează faptele care constituie infracţiuni, acestea fiind prevăzute în cap. VI, art. 85 - 94 şi faptele care atrag răspunderea contravenţională, acestea fiind prevăzute în cap. VII art. 95 - 108.

Raportând cauzei aceste consideraţii teoretice, probatoriul administrat, în cauză, respectiv: procesul-verbal de constatare, declaraţiile inculpatului C.R.D., rezultă că la data de 23 martie 2012, în jurul orei 19¹⁰, după ce a consumat alcool, inculpatul C.R.D., s-a urcat la volanul autoturismului proprietate personală, marca V.P., cu nr. de înmatriculare ..., pe care l-a condus pe bd. Decebal din municipiul Deva, din direcţia str. Horea. La intersecţia semaforizată cu bd. Iuliu Maniu, inculpatul nu a observat că autoturismul care rula în faţa sa, marca D., cu nr. de înmatriculare ..., condus de B.A.A., a frânat la semafor, astfel că l-a lovit din spate. Din impact, acest autoturism a ricoşat într-un alt autoturism care aştepta la semafor, marca S.O., cu nr. de înmatriculare ..., condus de C.N., iar acest autoturism, la rândul său, a ricoşat într-un altul, marca O.A., cu nr. de înmatriculare ... condus de C.A.

În declaraţia sa din faţa primei instanţe, inculpatul a recunoscut faptul că a consumat alcool, respectiv 200 - 300 ml coniac produs în casă după care a condus autoturismul proprietate personală pe care l-a condus pe drumurile publice. Cu toate acestea inculpatul a contestat valoarea alcoolemiei de 2,30 g ‰ , respectiv 2,40 g ‰ stabilită prin Buletinul de analiză, fiind efectuată astfel o expertiză medico-legală privind interpretarea retroactivă a alcoolemiei. Prin Avizul I.N.M.L. a menţionat că aprobă raportul de recalculare, dar cu următoarele precizări: rezultatul de 0,70 g/l este valabil doar dacă se ia în calcul cantitatea de 360 ml coniac de 50 de grade şi nu de 350 ml; dacă se ia în calcul cantitatea de 350 ml coniac de 50 de grade valoarea alcoolemiei la momentul evenimentului rutier este de 0,90 g/l.

Văzând valorile relativ ridicate ale alcoolemiei relevate la testul aerului expirat 0,97 mg/l la analiza probelor de sânge, alcoolemia stabilită pe baza celor două recoltări, în mod corect s-a stabilit că îmbibaţia alcoolică în sânge la momentul evenimentului rutier a fost peste limita legală de 0,80 g/l. Instanţa de recurs apreciază judicioasă îndepărtarea din ansamblul probator a expertizei pentru calculul retroactiv al alcoolemiei deoarece aceasta are la bază date pe care inculpatul nu le-a susţinut în declaraţiile sale iniţiale respectiv inculpatul nu a arătat niciun moment că ar fi consumat vreo cantitate de coniac mai mare de 350 ml, variaţiile acestei cantităţi din declaraţiile inculpatului fiind 200 ml, limita minimă, la 300, ajustată în apel la 350 ml, limita maximă. De asemenea şi concentraţia de alcool din băutura produsă în casă nu este apreciată de instanţă ca certă. De aceea, Înalta Curte apreciază ca fiind coerente şi riguroase primele declaraţii, ultima încercând numai generarea condiţiilor incidenţei principiului in dubio pro reo. Ca urmare instanţa de recurs apreciază că elementele cu forţă probantă sunt generate de valorile arătate de etilotest (0,97 mg/l) şi analizele de sânge (2,30 şi 2,40 g ‰ ), relevante fiind şi urmările produse, respectiv accidentul rutier cu avarierea a trei autoturisme.

Ca atare, se constată că în cauză, elementul material al laturii obiective al infracţiunii prevăzute de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 este realizat şi constă în conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către inculpatul C.R.D., având o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, urmarea imediata constând în starea de pericol creată de inculpat pentru siguranţa circulaţiei rutiere, legătura de cauzalitate rezultând din însăşi materialitatea faptei.

Sub aspectul laturii subiective, atitudinea subiectivă a inculpatului se caracterizează prin intenţie indirectă, prevăzută de art. 19 pct. 1 lit. b) C. pen. anterior.

Astfel, inculpatul a prevăzut urmarea imediată a faptei săvârşite (starea de pericol social) şi, deşi nu a urmărit-o, a acceptat posibilitatea producerii ei.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că fapta săvârşită de inculpat întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, în cauză nefiind incident cazul de casare prevăzut de art 385⁹ pct. 13 C. proc. pen. anterior.

Cu privire la critica invocată de recurentul inculpat prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. anterior, susţinând că fapta pe care a săvârşit-o, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, instanţa de control judiciar, apreciază însă, că aceste critici formulate de recurentul inculpat nu se circumscriu cazului de casare prevăzute în art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen., întrucât, Legea nr. 2/2013 a înlăturat, odată cu abrogarea art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen. anterior, posibilitatea instanţei de recurs de a reaprecia faptele.

Orice reformare a hotărârii pronunţate în apel este în consecinţă strict legată de aplicarea legii, astfel că, reaprecierea probatoriului şi reanalizarea situaţiei de fapt nu este posibilă în recurs.

Pronunţarea unei soluţii de achitare în recurs se poate realiza numai prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen. anterior. În acest sens, s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-un recurs în interesul legii - Decizia nr. 8 din 9 februarie 2009 - anume că dispoziţiile art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen. anterior se interpretează în sensul că sunt incidente şi în ipoteza recurării hotărârilor pronunţate în apel pentru motivul greşitei aplicări a art. 18¹ C. pen. sau dimpotrivă, al neaplicării acestei dispoziţii legale.

Aşa cum se arată, în actuala reglementare a C. proc. pen., după intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, motivul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C C. proc. pen. anterior a fost abrogat şi prin urmare achitarea inculpatului în recurs în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b¹) C. proc. pen. anterior şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ pe motiv că faptele nu prezintă gradul de pericol social al unor infracţiuni nu are temei legal.

Aşadar, aceste aspecte nu se încadrează în motivul de recurs menţionat, putând fi circumscris, aşa cum s-a stabilit şi prin Decizia în interesul legii nr. 8 din 9 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, cazului de casare de la pct. 18 al art. 385⁹ C. proc. pen., în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, singurul care permitea instanţei de ultim control judiciar să repună în discuţie starea de fapt stabilită de instanţele de fond, însă numai în ipoteza existenţei unei erori grave de fapt.

Însă, în realizarea scopului de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, motivul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. anterior a fost abrogat expres prin actul normativ menţionat, situaţie în care criticile formulate de recurent nu mai pot face obiectul examinării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecata în recurs limitându-se, aşa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, doar la chestiuni de drept, nu şi la erori de fapt cum sunt cele invocate de inculpat.

În ce priveşte solicitarea inculpatului privind aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din noul C. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Inculpatul C.R.D. a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 458 din 15 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Giurgiu, secţia penală, cauze generale, în baza art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002 modificată şi republicată cu aplicarea art. 74 lit. a) - 76 lit. d) C. pen., la pedeapsa de 10 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de refuz de recoltare de probe biologice de sânge sau urină, în vederea stabilirii alcoolemiei.

În baza art. 81 - 82 C. pen., s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei de 10 luni pe o durată de 2 ani şi 10 luni termen de încercare şi s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen., privitor la revocarea suspendării condiţionate.

Această soluţie a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Decizia penală nr. 167/A din 29 mai 2013.

Dispoziţiile art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 modificată şi republicată au fost abrogate prin dispoziţiile art. 121 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., iar fapta pentru care inculpatul a fost condamnat îşi are corespondentul în dispoziţiile art. 336 alin. (1) din noul C. pen. privind conducerea a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 80 ‰ alcool pur în sânge care se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani sau cu amendă.

Limitele de pedeapsă pentru infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 sunt în acelaşi cuantum respectiv de la 1 la 5 ani.

Astfel, prin hotărârea atacată, inculpatului i-au fost acordate circumstanţele atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) - 76 lit. d) C. pen. din 1968, cu consecinţa reducerii pedepsei sub minimul special prevăzut de lege şi aplicarea art. 81 din acelaşi cod, circumstanţe care nu-şi mai au corespondent în dispoziţiile art. 75 din noul C. pen.

Totodată, deşi limitele de pedeapsă prevăzute de art. 60 C. pen. din 1968 nu au suferit modificări, eliminarea din prevederile noii legi a dispoziţiilor art. 76 alin. (1) din acelaşi cod, care ofereau posibilitatea reducerii pedepsei principale minimul general prevăzut de lege, ar crea inculpatului o situaţie mai grea.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 alin. (1) C. pen., astfel că recursul declarat de inculpat apare ca nefondat, urmând ca în baza art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. pen. să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.R.D. împotriva Deciziei penale nr. 113 din 28 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 aprilie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1316/2014. SECŢIA PENALĂ. Omorul (art. 174...		ICCJ. Decizia nr. 1461/2014. SECŢIA PENALĂ. Iniţiere,... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 1461/2014. SECŢIA PENALĂ. Iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup (Legea 39/2003 art. 7). Traficul de droguri (Legea 143/2000 art. 2), operaţiuni privitoare la precursori, echipam ICCJ. Decizia nr. 1508/2014. SECŢIA PENALĂ