ICCJ. Decizia nr. 147/2014. Penal. Rejudecarea după extrădare (art.522 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 147/2014
Dosar nr. 3577/30/2013
Şedinţa publică din 16 ianuarie 2014
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 121/PI/3 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. 3577/30/2013, în baza art. 5221 C. proc. pen., s-a respins cererea de rejudecare formulată de petent condamnat G.T.I., şi în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat să achite în favoarea statului suma de 150 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin cererea înregistrată la data de 04 martie 2013, sub numărul unic de dosar 3577/30/2013, condamnatul G.T.I. a arătat că prin Sentinţa penală nr. 539 din 20 august 1999 a Tribunalului Timiş pronunţată în Dosarul nr. 3744/P/1999, rămasă definitivă prin neapelare, a fost condamnat la o pedeapsă de 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen. cu aplicarea art. 37 alin. (1), lit. b) C. pen., susţinând că a fost arestat provizoriu în Italia, în baza mandatului european de arestare emis de Tribunalul Timiş şi predat autorităţilor române la data de 10 decembrie 2012. Având în vedere că a lipsit de la judecată în faţa instanţei de fond, acesta a solicitat rejudecarea cauzei conform disp. art. 5221 alin. (1) C. proc. pen.
Din actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 539 din 20 august 1999 a Tribunalului Timiş pronunţată în Dosarul nr. 3744/P/1999 s-a dispus condamnarea inculpatului G.T.I. în temeiul prevăzut de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, la pedeapsa de 7 ani închisoare cu interzicerea exerciţiului drepturilor art. 64 C. pen. pe durata prev. de art. 71 - C. pen. În temeiul prev. de art. 88 C. pen. s-a dedus din durata pedepsei arestului şi reţinerea preventivă, pe perioada 07 martie - 06 aprilie 1999. În temeiul prevederilor art. 14, 346 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 3.000.000 RON despăgubiri către partea civilă T.D. şi a constatat în rest recuperat prejudiciul acestuia. La baza pronunţării sentinţei de condamnare instanţa a reţinut, în esenţă, că în data de 06 martie 1999, în jurul orei 23:00, a deposedat pe partea vătămată T.D. cu ajutorul minorului D.F. de o haină din piele în care se afla suma de 2.000.000 RON precum şi 100 DM, aplicându-i totodată lovituri în zona feţei ceea ce a determinat căderea victimei, faptă care a întrunit la acea vreme conţinutul constitutiv al infracţiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen. cu aplicarea art. 37 alin. (1), lit. b) C. pen.
Petentul condamnat a fost cercetat în stare de arest preventiv, fiind pus în libertate pe parcursul derulării procesului, respectiv la data de 06 aprilie 1999.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 04 martie 2013, petentul a solicitat declanşarea procedurii de rejudecare după extrădare în temeiul art. 5221 C. proc. pen., menţionând ca a fost reţinut şi extrădat din Italia în vederea executării pedepsei de mai sus, fiind predat autorităţilor române în data de 10 decembrie 2012.
Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanţa a reţinut următoarele:
Potrivit prevederilor art. 5221 alin. (1) C proc. pen., în cazul extrădării active a persoanei judecate şi condamnate în lipsă, cauza poate fi rejudecată de către instanţa română care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului.
Prin urmare, rejudecarea cauzei de către instanţa română nu "este obligatorie, cererea de rejudecare formulată de condamnat putând fi respinsă dacă instanţa constată că cel condamnat a avut cunoştinţă de procesul penal, întrucât a dat declaraţii în cursul urmăririi penale, însă s-a sustras de la judecată, părăsind ţara, iar pe tot parcursul, procesului penal a fost reprezentat de un apărător desemnat din oficiu. Procedura rejudecării cauzei după extrădarea condamnatului presupune existenţa unei etape de admitere în principiu a cererii, chiar dacă acest lucru nu este prevăzut expres în textul art. 5221 din C. proc. pen.
În această etapă, instanţa a examinat dacă hotărârea de condamnare este definitivă, dacă judecata s-a efectuat în lipsa condamnatului şi va fixa limitele în care se va efectua rejudecarea, luând act de probele propuse de condamnat şi pronunţându-se asupra admiterii lor.
Raportat la aceste cerinţe, tribunalul a apreciat că cererea petentului este neîntemeiată.
S-a considerat că procedura instituită prin articolul menţionat mai sus nu obligă instanţa de judecată la rejudecarea cauzei, fiind lăsată la aprecierea acesteia dacă procedează la o reanalizare a fondului cauzei, chiar dacă petentul în prezenta speţă nu a fost prezent pe tot parcursul procesului penal care a culminat cu condamnarea acestuia la pedeapsa închisorii.
La formularea acestei opinii instanţa a avut în vedere că lipsa de la proces aparţine culpei exclusive a inculpatului, că acesta a avut cunoştinţă de existenţa procesului şi de primul termen de judecată şi că a părăsit ţara cu scopul de a se sustrage de la judecată.
Aşa cum rezultă din conţinutul hotărârii de condamnare şi din înscrisurile Dosarului de urmărire penală cu nr. 135/p/1999 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, inculpatul G.T.I. a fost cercetat şi trimis în judecată în stare de arest.
Din conţinutul rechizitoriului rezultă că la data de 28 aprilie 1999 când a fost sesizată instanţa, adresa de citare a petentului era la Penitenciarul Timişoara, împrejurare care demonstrează că, la acel moment, inculpatul era încarcerat, cunoştea că este judecat pentru infracţiunea de mai sus precum şi termenul stabilit, fiind pus în libertate până la primul termen de judecată. Din conţinutul hotărârii de condamnare, se observă că a fost dedusă din pedeapsa aplicată perioada de arest preventiv cuprinsă în intervalul 07 martie - 06 aprilie 1999, ceea ce demonstrează, de asemenea, că inculpatul a fost pus în libertate pe parcursul procedurii. Pe parcursul derulării procesului instanţa de fond a depus diligenţe pentru identificarea sa şi pentru asigurarea prezenţei sale la instanţă prin procedura citării cu mandat de aducere.
La dosarul de fond există procesul-verbal de căutare, care demonstrează că, la foarte scurt timp de la punerea sa în libertate, inculpatul a părăsit ţara, ceea ce echivalează, în opinia instanţei cu o sustragere de la judecată. Totodată, s-a reţinut faptul că, în procedura de fond a cauzei, petentului nu i-a fost încălcat niciun drept fundamental, acesta a dat declaraţii în cursul urmăririi penale, iar pe parcursul judecăţii a beneficiat de o apărare calificată prin desemnarea unui apărător din oficiu pentru apărarea intereselor sale procesuale, că pedeapsa aplicată acestuia a fost orientată către minimul prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, iar vinovăţia sa a fost probată prin probele legal administrate atât în cursul urmăririi penale precum şi pe parcursul judecăţii. De altfel, aşa cum a relatat şi în prezenta cauză, inculpatul nu contestă starea de fapt, în ipoteza admiterii cererii înţelegând că invoce prevederile art. 3201 C. proc. pen.
Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel în termen legal condamnatul G.T.I., apel înregistrat la Curtea de Apel Timişoara la data de 8 mai 2013.
În motivele de apel se solicită admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi urmare rejudecării, admiterea cererii de rejudecare după extrădare, întrucât inculpatul nu a fost prezent la nici un termen de judecată, a fost judecat şi condamnat în lipsă, astfel că nu i s-a oferit posibilitatea de a fi audiat şi de a avea parte de un proces echitabil, cu respectarea dreptului la apărare. În subsidiar se solicită ca instanţa de recurs să admită în principiu cererea de rejudecare şi pe fondul cauzei să pronunţe "o nouă hotărâre de condamnare şi reducerea pedepsei de 7 ani închisoare", motivat de faptul că inculpatul a recunoscut fapta, a trecut o perioadă mare de timp de la comiterea acesteia, iar valoarea prejudiciului este modică.
Prin Decizia penală nr. 166/R din 5 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a fost respins; ca nefondat apelul declarat de condamnatul G.T.I., împotriva Sentinţei penale nr. 121/PI din 3 aprilie 2013 a Tribunalului Timiş.
Analizând sentinţa penală apelată din prisma motivelor de apel, precum şi din oficiu potrivit art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., instanţa de apel a constatat ca apelul formulat de condamnatul G.T.I. este nefondat, hotărârea pronunţată de Tribunalul Timiş, fiind, temeinică şi legală.
Art. 5221 C. proc. pen. a fost introdus prin art. 1 pct. 221 din Legea nr. 281/2003 şi, având denumirea marginală de " rejudecarea celor judecaţi în lipsă în caz de extrădare" şi dispune că "în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecată şi condamnată în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului".
Scopul reglementării procedurii rejudecării cauzei după extrădare este garantarea dreptului persoanei extrădate sau predate în baza unui mandat european de arestare la un proces echitabil, cu respectarea dreptului la apărare, care presupune posibilitatea persoanei condamnată în lipsă să fie audiată, de a fi interogaţi martori sau alte părţi din proces, de a se administra probe în apărare cu privire la starea de fapt cât şi în circumstanţiere.
Legiuitorul a lăsat la latitudinea instanţei de judecată să aprecieze dacă, la situaţia concretă, se impune rejudecarea.
Dreptul, la un proces echitabil îşi găseşte consacrarea atât prin aplicarea în cadrul procedurii, penale române a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi prin consacrarea acestui principiu în dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României, dar şi prin coroborarea tuturor celorlalte principii prevăzute în C. proc. pen. Pe lângă faptul că acest principiu este expres prevăzut de dispoziţiile constituţionale şi de prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care acesta se întemeiază şi îşi găseşte conţinutul tocmai în celelalte principii "clasice" care guvernează desfăşurarea procesului penal, este de necontestat că judecarea şi condamnarea unei persoane în lipsă, indiferent de motive, este de natură să aducă atingere acestui principiu şi implicit să împieteze asupra actului de justiţie.
În materie penală, prin intermediul Legii nr. 281/2003 legiuitorul a înţeles să introducă instituţia rejudecării în cazul persoanei extrădate, instituţie care constituie o cale de atac extraordinară specială, pentru a garanta principiul dreptului la un proces echitabil. Acest text de lege nu face nici o distincţie între persoana care se sustrage de la judecată părăsind teritoriul ţării, fiind ulterior extrădată după condamnare şi persoana care comite o infracţiune, iar ulterior este trimisă în judecată şi condamnată, fără ca aceasta să fi cunoscut faptul că împotriva ei s-a declanşat o procedură judiciară, singura condiţie fiind aceea că după condamnare să se obţină extrădarea din statul în care se află.
Rejudecarea are ca finalitate oferirea posibilităţii celui condamnat şi apoi extrădat să îşi exercite dreptul la apărare şi în acelaşi timp să beneficieze de un proces penal care să respecte principiul contradictorialităţii şi principiul aflării adevărului, ce poate primi consistenţă prin datele şi elementele noi pe care cel care solicită rejudecarea le poate prezenta organelor judiciare, date şi informaţii care pot releva aspecte noi cu privire la starea de fapt şi activitatea infracţională care a făcut obiectul cauzei.
În acelaşi sens este şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Colozza contra Italiei, reamintind că o procedură care se desfăşoară în lipsa condamnatului nu este în principiu incompatibilă cu Convenţia dacă, acuzatul poate obţine ulterior ca o instanţă să statueze din nou, după ce l-a audiat asupra temeiniciei acuzaţiei în fapt şi în drept. Chiar dacă nu se menţionează expres în parag. 1 al art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dreptul acuzatului de a lua parte la audieri, decurge din obiectul şi scopul întregului articol. După jurisprudenţa constantă a Curţii, renunţarea la un drept garantat de Convenţie trebuie să fie stabilită într-o manieră neechivocă.
În speţa de faţă, în ceea ce-l priveşte pe condamnatul G.T.I., întreaga procedură judiciară în faţa primei instanţe s-a desfăşurat în lipsa inculpatului care, deşi avea cunoştinţă despre procesul penal pornit împotriva sa a înţeles să nu se prezinte la judecată. Despre împrejurarea că inculpatul avea cunoştinţă despre acuzaţia de tâlhărie adusă stă declaraţia dată de acesta în cursul urmăririi penale, în care acesta recunoaşte săvârşirea faptei reţinută în sarcina sa, respectiv lovirea şi deposedarea părţii vătămate de geaca din piele şi de pantofi, descriind modalitatea de comitere a faptei. Mai mult, în cursul urmăririi penale inculpatul a fost reţinut la data de 7 martie 1999, iar la data de 8 martie 1999 s-a emis pe numele său mandatul de arestare preventivă nr. 45 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş. Or, în speţa de faţă este vorba de un acuzat - condamnatul G.T.I. - care a fost notificat personal şi după ce a luat cunoştinţă de acuzaţiile care i s-au adus a refuzat expres să se prezinte şi să-şi facă apărarea. Instanţa de apel constată că inculpatul a renunţat la acest drept, deducere care s-a realizat pe baza unei prezumţii dedusă din lipsa sa de la procesul penal pornit împotriva sa.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs condamnatul G.T.I., care a solicitat, potrivit motivelor de recurs transmise la dosar la data de 14 ianuarie 2014 prin fax, admiterea recursului, casarea hotărârilor ambelor instanţe şi rejudecând, admiterea în principiu a cererii de rejudecare, constatându-se că aceasta îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, audierea condamnatului, şi reindividualizarea pedepsei aplicate prin luarea în considerare a tuturor circumstanţelor reale şi personale. S-a invocat temeiul de casare prevăzut de dispoziţiile, art. 3859 pct. 172 C. proc. pen.
Recursul declarat de condamnat este nefondat pentru următoarele considerente.
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului, reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 3859 C. proc. pen.
Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 38510 C. proc. pen. prevede în alin. (21), că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunţată la data de 5 septembrie 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti (15 februarie 2013).
În acest caz, decizia atacată este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ sus-menţionat, trebuie precizat că în speţa dedusă judecăţii nu pot fi aplicate dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege (referitoare la aplicarea în continuare a cazurilor de care prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării), întrucât acestea vizează exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a legii, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului.
Prin Legea nr. 2/2013, unele cazuri de casare au fost abrogate,. iar altele au fost modificate substanţial, controlul judiciar realizat prin intermediul recursului restrângându-se şi limitându-se doar ia chestiuni de drept.
În ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., invocat de recurentul condamnat se constată că, într-adevăr, acesta a fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către instanţa de ultim control judiciar, respectarea condiţiilor formale prevăzute de art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă, însă, ca recurentul condamnat G.T.I., prin apărătorul său ales, a transmis la dosar memoriul cuprinzând motivele de recurs la data de 14 ianuarie 2014, încălcându-şi, astfel, obligaţia ce îi revenea potrivit art. 38510, alin. (2) C. proc. pen., în condiţiile în care primul termen de judecată a fost la data de 31 octombrie 2013.
Ca urmare, faţă de această împrejurare, Înalta Curte, ţinând seama de prevederile art. 38510 alin. (21) C. proc. pen., precum şi de cele ale art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 şi care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu şi pe cel reglementat de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise de recurentul condamnat acestui motiv de recurs, nefiind îndeplinite condiţiile formale prevăzute de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen.
Faţă de considerentele arătate mai sus, nerezultând vreun motiv de casare din cele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., care să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de condamnat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din C. proc. pen., recurentul condamnat va fi obligat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul G.T.I. împotriva Deciziei penale nr. 166/R din 5 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 16 ianuarie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 1467/2014. Penal. Iniţiere, constituire de... | ICCJ. Decizia nr. 148/2014. Penal. Alte cereri privind judecata... → |
|---|
