ICCJ. Decizia nr. 1525/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1525/2014
Dosar nr. 908/98/2013
Şedinţa publică din 6 mai 2014
Deliberând asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele
Prin Sentinţa penală nr. 163 din 5 iulie 2013, Tribunalul Ialomiţa a dispus următoarele:
În baza art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 75 lit. a) C. pen. şi art. 13 C. pen. şi în referire la art. 3201 C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul V.D., la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.
În baza art. 81 - 82 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 5 ani.
S-a făcut în cauză aplicarea disp. art. 359 C. proc. pen. şi în baza art. 71 C. pen. i s-a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64, lit. a), teza a II-a, b) şi c) C. pen. şi s-a făcut aplicarea disp. art. 71 alin. (5) C. pen.
S-a admis acţiunea civilă formulată de Statul Român prin A.N.A.F. reprezentată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa şi a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente SC W. SRL Slobozia, prin lichidator judiciar E. IPURL Slobozia, către această parte civilă la plata sumei de 1.756.748 RON, despăgubiri civile, reprezentând: 175.510 RON diferenţă impozit pe profit; 63.799 RON majorări de întârziere; 26.327 RON penalităţi de întârziere; 1.155.743 RON diferenţă TVA; 162.008 RON majorări întârziere şi 173.361 RON penalităţi de întârziere, cu dobânzile şi penalităţile de întârziere calculate de la data rămânerii definitivă a hotărârii şi până la achitarea integrală a debitului.
În baza art. 348 C. proc. pen., s-a dispus anularea următoarelor facturi fiscale emise de SC M. SRL Iaşi, pentru SC W. SRL Slobozia: X1 din 31 iulie 2009, X2 din 31 august 2009, X3 din 30 septembrie 2009, X4 din 30 octombrie 2009, X5 din 30 noiembrie 2009, X6 din 31 decembrie 2009, X7 din 31 ianuarie 2010, X8 din 31 martie 2010, X9 din 31 martie 2010, X10 din 31 mai 2010, X11 din 30 iunie 2010, X12 din 30 iunie 2010, X13 din 31 iulie 2010 şi X14 din 17 martie 2011.
S-a făcut aplicarea disp. art. 13 din Legea nr. 241/2005 şi s-a disjuns judecarea cauzei privind pe inculpaţii R.Ş. şi D.M.L.
În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul V.D., în solidar cu partea responsabilă civilmente, la plata sumei de 1.100 RON cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că faptele inculpatului V.D. au constat în aceea că, în calitate de administrator la SC "W. " S.R.L Slobozia, în perioada 2009 - martie 2011, prin mai multe acte de executare săvârşite în baza unei rezoluţii infracţionale unice, a înregistrat în evidenţele contabile ale societăţii un număr de 14 facturi fiscale fictive, aferente relaţiei comerciale nereale, pretins desfăşurate cu SC M. SRL Iaşi, prejudiciind prin aceasta bugetul de stat cu 175.510 RON impozit pe profit şi 1.155.743 RON TVA, cu accesoriile aferente întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9, alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41, alin. (2) C. pen. şi art. 75, lit. a) C. pen.
În cursul urmăririi penale au fost administrate probe cu înscrisuri constând în proces-verbal de inspecţie fiscală cu anexele corespunzătoare, relaţii furnizate de D.G.F.P. Iaşi, relaţii comunicate de lichidatori şi unităţi bancare, înscrisuri administrate la urmărirea penală, fişe cazier judiciar, procese-verbale de prezentare a materialului de urmărire penală şi declaraţii de inculpat.
Prin acelaşi rechizitoriu s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului V.D. sub aspectul infracţiunii prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41, alin. (2) C. pen.
În fapt, societatea comercială SC W. SRL Slobozia a fost înfiinţată în anul 2005, părţile sociale fiind deţinute de inculpatul V.D. (99 %) şi R.Ş. (1%).
Între inculpatul R.Ş. şi o altă societate a inculpatului V.D. (SC P. SRL ) au existat raporturi de muncă începând cu anul 1999, context în care între cei doi s-au dezvoltat relaţii de apropiere şi încredere reciprocă. În baza acestor relaţii inculpatul R.Ş. a primit 1% din părţile sociale ale SC W. SRL şi 100% din părţile sociale ale SC M. SRL Slobozia deşi, în fapt, ambele societăţi erau integral ale inculpatului V.D., fiind controlate şi administrate de către acesta. Probele dosarului au demonstrat că în perioada 2007 - 2008 între SC P. SRL (administrată de inculpatul V.D.) şi SC B.C. SRL (administrată de inculpatul D.M.L.) s-au derulat relaţii comerciale, ocazie cu care cei doi inculpaţi s-au cunoscut.
La începutul anului 2009, datorită unor greutăţi în desfăşurarea activităţii firmelor sale, inculpatul V.D. a conceput un plan infracţional care urmărea diminuarea bazei impozabile şi a bazei de calcul TVA la nivelul SC "W." SRL, în scopul sustragerii de la plata TVA şi a impozitului pe profit.
În acest sens inculpatul V.D. a convenit cu inculpatul D.M.L. ca acesta din urmă să preia părţile sociale şi administrarea SC "M." SRL şi să schimbe sediul social al societăţii la Iaşi, locul de domiciliu al inculpatului D.M.L. După obţinerea acordului inculpatului D., inculpatul V.D. a trecut la realizarea practică a planului său, scop în care, la ordinul său şi pe cheltuiala sa, au fost întreprinse formalităţile pentru efectuarea modificărilor în statutul M. SRL.
Astfel, a transmis prin corespondenţă lui D.M.L. copii de pe actele de stare civilă ale inculpatului R.Ş. şi numitei R.G.L. pentru ca acesta să emită împuterniciri de reprezentare pentru cei doi, în sensul că R.G.L. să-l reprezinte pe inculpatul D.M.L. la O.R.C. Ialomiţa pentru efectuarea demersurilor de schimbare a asociaţilor, administratorului şi sediului SC M. SRL, iar inculpatul R.Ş. să reprezinte aceeaşi societate în relaţiile cu unităţile bancare.
De asemenea, inculpatul V.D. i-a ordonat lui R.Ş. să se prezinte la O.R.C. Ialomiţa pentru cedarea către inculpatul D.M.L. a SC "M." SRL şi, după primirea împuternicirii de reprezentare, să deschidă conturi bancare pentru noua societate la unităţile de profil de pe raza municipiului Slobozia. Pe baza relaţiilor existente între cei doi şi a faptului că, în realitate, SC M. SRL era societatea inculpatului V.D., inculpatul R.Ş. a executat întocmai indicaţiile primite.
Urmare a celor arătate mai sus, prin contractul redactat la O.R.C. Ialomiţa, la 18 martie 2009, toate părţile sociale ale SC M. SRL au fost cesionate de către inculpatul R.Ş. inculpatului D.M.L.
De asemenea, administrator al societăţii a devenit inculpatul D.M.L. şi în luna iulie 2009, prin grija inculpatului D.M.L., sediul societăţii a fost mutat pe raza judeţului Iaşi.
Deşi inculpatul V.D. a declarat, atât la urmărirea penală, cât şi în faţa acestei instanţe, că recunoaşte faptele reţinute în sarcina sa, tribunalul a apreciat că acesta a fost nesincer cel puţin într-o privinţă: scopul de la care a plecat în a face modificările mai sus arătate a fost, de la început, acela de a crea o falsă aparenţă în privinţa societăţii M. şi de a păstra, în continuare, controlul deplin asupra acesteia.
Totodată, s-a reţinut că atât la urmărirea penala cât şi la cercetarea judecătorească, care s-a efectuat potrivit dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., inculpatul V.D. a avut o atitudine sinceră, de recunoaştere a faptelor reţinute în sarcina sa. A recunoscut paternitatea ideii de fraudare a bugetului de stat, cu motivarea acoperirii unui prejudiciu produs SC "W." SRL de către SC B.C. SRL. A recunoscut, de asemenea, că toate indicaţiile pentru realizarea planului i-au aparţinut, iar toate cheltuielile aferente au fost suportate de inculpat. A recunoscut faptul emiterii de facturi pentru servicii neprestate şi aprobarea plăţilor pentru acestea.
Împotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa şi inculpatul V.D.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa a criticat sentinţa sub aspectul aplicării procedurii simplificate prev. de art. 3201 C. proc. pen. şi a criticat greşita individualizare a pedepsei aplicate de instanţa de fond, având în vedere modalitatea de executare a pedepsei.
Inculpatul V.D. a solicitat reducerea pedepsei aplicate sub minimul special prevăzut de textul incriminator, având în vedere şi faptul că a achitat o parte din prejudiciul cauzat.
Prin Decizia penală nr. 303/A din 24 octombrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis apelul declarat de către Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa, a fost desfiinţată în parte sentinţa atacată şi rejudecând:
S-a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art 81 - 82 C. pen., art. 359 C. proc. pen. şi art. 71 alin. (5) C. pen. S-a majorat pedeapsa principală aplicată inculpatului V.D. la 4 ani închisoare şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
A fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul V.D., care a fost obligat la 300 RON cheltuieli judiciare către stat, iar onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 200 RON, se va avansa din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut că instanţa de fond a analizat în mod judicios materialul probator administrat în cauză, stabilind în mod corect atât situaţia de fapt, cât şi vinovăţia inculpatului în raport de acuzaţia care i se aduce prin actul de inculpare.
De altfel, inculpatul a recunoscut săvârşirea faptelor, împrejurare în raport de care în cauză s-a aplicat procedura simplificată a recunoaşterii vinovăţiei, cu reducerea limitelor de pedeapsă.
Astfel, potrivit art. 3201 C. proc. pen., "Până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra la acest termen de judecată".
Din interpretarea textului de lege în discuţie, coroborat cu prevederile art. 263 C. proc. pen., a rezultat că recunoaşterea făcută de către unul dintre inculpaţi - când prin acelaşi rechizitoriu s-a dispus trimiterea mai multor inculpaţi în judecată - nu vizează şi celelalte persoane la care se referă rechizitoriul (Varsavia Brutaru, Efectele recunoaşterii vinovăţiei în dreptul penal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 19 - 22) şi aceasta pentru că nu se pot ignora exigenţele art. 69 C. proc. pen., în raport de care declaraţiile inculpatului date în cursul procesului penal servesc la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu fapte şi împrejurări ce rezultă din materialul probator administrat în cauză.
Cu alte cuvinte, aşa cum s-a consfinţit şi prin Decizia nr. 17 din 12 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, judecata conform procedurii prevăzute la art. 3201 C. proc. pen. se mărgineşte la fapta şi la persoana faţă de care s-a solicitat, iar instanţa a admis, aplicarea recunoaşterii vinovăţiei. În cazul participaţiei penale, considerentele hotărârii cu privire la acel inculpat faţă de care instanţa a apreciat întemeiată solicitarea de a i se aplica procedura prevăzută la art. 3201 C. proc. pen. nu pot face referire la contribuţia celorlalţi participanţi la săvârşirea faptei şi vinovăţia acestora, având în vedere regula generală privind obiectul judecăţii (art. 317 C. proc. pen.), care determină ca în acest caz judecata să se mărginească la fapta şi persoana faţă de care este incidentă recunoaşterea vinovăţiei.
Cum fiecare inculpat este ţinut să răspundă pentru faptele proprii, iar procedura recunoaşterii vinovăţiei nu-i priveşte pe ceilalţi participanţi faţă de care s-a disjuns cauza, în mod corect instanţa de fond a dat semnificaţia cuvenită dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de fond este neîntemeiată.
Astfel, în speţă nu se justifică aplicarea unei pedepse a cărei executare să fie suspendată condiţionat, câtă vreme aceasta trebuie să valorizeze nu numai comportamentul ulterior săvârşirii faptei, dar şi pe cel anterior, respectiv perseverenţa în acţiuni ilicite, concretizat în trimiterea în judecată pentru o infracţiune similară.
Ca atare, faţă de dispoziţiile art. 72 C. pen., dar şi de cele prevăzute de art. 52 C. pen., referitoare la scopul pedepsei, Curtea a apreciat că o pedeapsă orientată către minimul special prevăzut de lege, dar cu executare - în condiţiile incidenţei art. 13 C. pen. - pentru inculpat este temeinică şi de natură să contribuie şi la realizarea scopului de prevenţie generală pe care îl are sancţiunea penală şi să dea şi eficienţă circumstanţelor personale favorabile acestuia.
Împotriva Deciziei nr. 303/A din 24 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a declarat recurs inculpatul V.D., care a invocat pct. 5 şi 172 al art. 3859 C. proc. pen., solicitând în principal admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti şi, în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi rejudecând, menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei instanţei de fond.
Examinând recursul declarat de inculpatul V.D. prin raportare la dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
În cauză, se observă că decizia recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 24 octombrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăseşte în speţă.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial, intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
În ce priveşte cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., invocat de recurentul-inculpat, se constată că, într-adevăr, acesta a fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013.
Potrivit art. 3859 alin. (1) pct 172 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greşită aplicare a legii.
Încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalităţi principale, respectiv neaplicarea de către instanţa de fond şi/sau cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greşită a dispoziţiei legale care trebuia aplicată.
Ţinând cont de regulile stricte ce reglementează soluţionarea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin invocarea art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., ce are în vedere situaţia în care "hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii", nu are posibilitatea de a examina această critică invocată în cadrul cazului de casare mai sus menţionat, cu motivarea apărării că, în mod nejustificat, instanţa de apel ar fi dispus majorarea pedepsei şi executarea în regim de detenţie, fără a exista o motivare corespunzătoare, critică care nu se circumscrie cazului prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.; de altfel, instanţa de apel a motivat opţiunea agravării sancţionării inculpatului în partea expozitivă a deciziei atacate.
În ce priveşte cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 5 C. proc. pen., invocat de apărătorul inculpatului V.D., se constată că, într-adevăr, acesta a fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, făcând parte din cazurile de casare care pot fi avute în vedere din oficiu, constată că este nefondat, urmând a-l respinge ca atare.
Din examinarea ansamblului probator administrat în cauză, se constată că instanţele au realizat o corectă corelaţie între faptele săvârşite şi textul incriminator. De asemenea, se constată că s-a motivat convingător, cu certitudine şi fără echivoc, vinovăţia inculpatului sub aspectul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată - respectiv săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, acesta optând pentru procedura simplificată de judecată.
În sfârşit, faptul că inculpatul judecat în stare de libertate, nu a anunţat instanţele despre noul său domiciliu, încălcându-şi obligaţiile procesuale prevăzute de C. proc. pen., nu presupune obligativitatea acestora de a cunoaşte adresa, neexistând indicii cu privire la o altă adresă. Cauza nu s-a soluţionat la primul termen de judecată, iar obligaţia procesuală a inculpatului era să indice domiciliul (domiciliile) la care poate fi citat; or, în lipsa altor informaţii, citarea inculpatului s-a făcut la adresa indicată de el în actele dosarului.
Faţă de considerentele expuse, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de inculpatul V.D. împotriva Deciziei penale nr. 303/A din 24 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
În temeiul art. 275 pct. 2 C. proc. pen., va obliga pe recurentul inculpat V.D. la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.D. împotriva Deciziei penale nr. 303/A din 24 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 6 mai 2014.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 1970/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune... | ICCJ. Decizia nr. 1573/2014. Penal. Violul (art.197 C.p.).... → |
|---|
