ICCJ. Decizia nr. 1573/2014. Penal. Violul (art.197 C.p.). Corupţia sexuală (art. 202 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1573/2014
Dosar nr. 5712/99/2013
Şedinţa publică din 8 mai 2014
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 407 din data de 26 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Iaşi s-au hotărât următoarele:
În baza art. 334 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitoriu din tentativă la infracţiunea de viol prevăzută şi pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 197 alin. (1) şi alin. (3) teza I C. pen. cu aplicarea art. 99 alin. (2) C. pen. şi art. 41 alin. (2) C. pen. şi corupţie sexuală prevăzută şi pedepsită de art. 202 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 99 alin. (2) C. pen. şi art. 41 alin. (2) C. pen. în două infracţiuni de tentativă de viol prevăzute şi pedepsite de art. 20 C. pen. raportat la art. 197 alin. (1) şi alin. (3) teza I C. pen. şi două infracţiuni de corupţie sexuală prevăzute şi pedepsite de art. 202 alin. (1) C. pen., fiecare cu aplicarea art. 99 alin. (2) C. pen. şi totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul C.D.D. pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă de viol prevăzute şi pedepsite de art. 20 C. pen. raportat la art. 197 alin. (1) şi alin. (3) teza I C. pen. cu aplicarea art. 99 alin. (2) C. pen. (faptă din august 2012) şi corupţie sexuală prevăzută şi pedepsită de art. 202 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 99 alin. (2) C. pen. (faptă din august 2012).
În baza art. 101 lit. b) C. pen. raportat la art. 103 C. pen., s-a luat faţă de inculpatul C.D.D. măsura educativă a libertăţii supravegheate pe timp de 1 an pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă de viol şi corupţie sexuală (fapte din septembrie 2012) prevăzute şi pedepsite de art. 20 C. pen. raportat la art. 197 alin. (1) şi alin. (3) teza I C. pen. şi de art. 202 alin. (1) C. pen., fiecare cu aplicarea art. 99 alin. (2) C. pen. şi totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
A fost încredinţată supravegherea inculpatului C.D.D. Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Iaşi.
În baza art. 103 alin. (2) C. pen., s-a pus în vedere Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Iaşi îndatorirea de a veghea îndeaproape asupra minorului în scopul îndreptării lui şi obligaţia de a înştiinţa instanţa de îndată dacă minorul se sustrage de la supraveghere sau are purtări rele ori a săvârşit din nou o faptă prevăzută de legea penală.
În baza art. 103 alin. (4) şi (6) C. pen., s-a atras atenţia inculpatului minor asupra consecinţelor comportării sale şi a posibilităţii revocării libertăţii supravegheate şi internării într-un centru de reeducare dacă se sustrage de la supraveghere sau are purtări rele ori a săvârşit din nou o faptă prevăzută de legea penală.
În baza art. 113 C. pen., s-a luat faţă de inculpat măsura de siguranţă a obligării la tratament medical de specialitate până la însănătoşire.
În baza art. 14, art. 17 şi art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 1357 C. civ., a fost obligat inculpatul C.D.D. în solidar cu părţile responsabile civilmente C.E. şi C.D., ambii domiciliaţi în comuna P., judeţul Iaşi, la plata către partea vătămată P.F.M., domiciliat în comuna P., judeţul Iaşi, a sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale.
În baza art. 163 alin. (2) şi (6) lit. b) C. proc. pen., a fost instituit sechestru asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, prezente sau viitoare, ale inculpatului şi părţilor responsabile civilmente, în vederea reparării pagubei cauzate părţii civile şi în limita sumei de 10.000 RON.
În temeiul art. 191 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul în solidar cu părţile responsabile civilmente la plata sumei de 2.576 RON cheltuieli judiciare avansate de către stat, din care onorariul pentru apărătorii desemnaţi din oficiu, în cursul urmăririi penale, în cuantum de 200 RON, se va avansa din fondurile Ministerului Public, iar pentru apărătorii desemnaţi din oficiu, în cursul judecăţii, în cuantum de 350 RON, se vor avansa din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:
Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi nr. 1097/P/2012 a fost trimis în judecată inculpatul C.D.D. pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă de viol şi corupţie sexuală prevăzute şi pedepsite de art. 20 C. pen. raportat la art. 197 alin. (1) şi alin. (3) teza I C. pen. şi art. 202 alin. (1) C. pen., fiecare cu aplicarea art. 99 alin. (2) C. pen. şi art. 41 alin. (2) C. pen., totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Prin actul de sesizare al instanţei s-a reţinut, în esenţă, faptul că inculpatul C.D.D., în vârstă de 14 ani, la jumătatea lunii august şi la 1 septembrie 2012, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, prin exercitarea unor acte de constrângere fizică, dar şi profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra şi de a-şi exprima voinţa, a încercat să oblige pe partea vătămată minoră P.F.M., în vârstă de 7 ani, la două acte sexuale anale, însă a renunţat să le finalizeze şi a obţinut satisfacţie sexuală prin masturbare în prezenţa minorului.
În susţinerea situaţiei de fapt reţinute prin rechizitoriu, în faza de urmărire penală au fost avute în vedere următoarele mijloace de probă: plângerea şi declaraţiile părţii vătămate, declaraţiile inculpatului, declaraţiile martorilor, certificat medico-legal, fişa de evaluare psihologică a părţii vătămate, ancheta socială, proces-verbal de reconstituire, certificate de naştere ale părţii vătămate şi ale inculpatului, referat de evaluare a inculpatului întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Iaşi, fişă de evaluare psihologică a inculpatului, certificat de încadrare în grad de handicap, raport de expertiză medico-legală psihiatrică a inculpatului, copii ale rechizitoriului emis în Dosarul 975/P/2009 şi rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale.
În faţa instanţei de judecată, atât inculpatul, cât şi partea vătămată au fost asistaţi de apărători desemnaţi din oficiu.
Inculpatul C.D.D. a solicitat, în termen legal, aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., cerere respinsă însă de către instanţă, după punerea în discuţia contradictorie a părţilor, prin Încheierea de şedinţă din 27 iunie 2013, având în vedere poziţia inculpatului faţă de faptele de care este acuzat.
În cursul judecăţii instanţa a constatat imposibilitatea audierii nemijlocite a părţii vătămate care nu a putut să răspundă la întrebările adresate, fiind agitat şi plângând, context în care, faţă de vârsta părţii vătămate (7 ani) şi de trauma pe care o presupune reaudierea şi rememorarea faptelor, în considerarea interesului superior al minorului, principiu fundamental în orice decizie cu privire la minori, instanţa a dispus, după punerea în discuţia contradictorie a părţilor, neaudierea părţii vătămate.
Totodată, instanţa a procedat la audierea nemijlocită a reprezentanţilor legali ai părţii vătămate, a părţilor responsabile civilmente şi a martorilor audiaţi şi în cursul urmăririi penale.
Analizând probele administrate în cauză, instanţa a reţinut, în fapt, următoarele:
Inculpatul C.D.D., elev la Şcoala Specială din Iaşi, este încadrat în gradul de handicap mediu potrivit Hotărârii din 21 iunie 2011 a Comisiei pentru Protecţia Copilului fiind diagnosticat cu deficienţă mintală moderată, instabilitate psihomotorie, dislexie, disgrafie.
În anul 2008, potrivit Rechizitoriului nr. 975/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, inculpatul a fost victima infracţiunii de viol, iar în anul 2009 mama acestuia a reclamat faptul că inculpatul ar fi fost victima unei alte infracţiuni de viol, plângere finalizată prin rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale ca urmare a insuficienţei mijloacelor de probă, dată în Dosarul 1956/P/2009, la data de 5 martie 2010.
Inculpatul obişnuia să se joace cu partea vătămată P.F.M., în vârstă de 7 ani, astfel încât la 1 septembrie 2012, în jurul prânzului, a mers împreună cu partea vătămată în pădurea din apropierea satului pentru a culege nuci. După ce au cules nuci, la un moment dat inculpatul C.D.D. a solicitat părţii vătămate să întreţină raporturi sexuale anale, iar la refuzul părţii vătămate i-a aplicat o lovitură în zona toracelui. Ca urmare a atitudinii inculpatului partea vătămată nu a mai opus rezistenţă, ambii dezbrăcându-se de tricou, după care inculpatul a încercat să întreţină un raport sexual anal cu partea vătămată însă la rugăminţile acestuia a renunţat şi a obţinut satisfacţie sexuală masturbându-se în faţa părţii vătămate.
La un moment dat, în zonă s-au auzit zgomote, fiind observaţi dezbrăcaţi până la brâu de martorul L.C. care a strigat la cei doi, încercând să afle ce se întâmplă. Auzind martorul cei doi s-au speriat şi au fugit împreună către sat.
Actele de constrângere fizică la care a fost supusă partea vătămată au fost confirmate de Certificatul medico-legal din 3 septembrie 2012, potrivit căruia partea vătămată prezenta o excoriaţie a hemitoracelui stâng care poate data din 1 septembrie 2012, fapt ce înlătură susţinerile mamei părţii vătămate, martora C.C., potrivit cărora partea vătămată avea mai demult această leziune.
Mai mult, concluziile certificatului medico-legal s-au coroborat cu declaraţiile concordante, sub acest aspect, ale inculpatului şi ale părţii vătămate, ambii prezentând aceeaşi variantă de desfăşurare a faptelor la data de 1 septembrie 2012.
Încercarea de agresare sexuală a părţii vătămate de către inculpat şi actul obscen săvârşit de către inculpat la care partea vătămată a asistat, reţinute de către instanţă, au fost demonstrate prin declaraţiile concordante ale inculpatului şi ale părţii vătămate coroborate cu examinarea psihologică a părţii vătămate, din fişa de evaluare psihologică rezultând că minorul prezintă o suferinţă psihică manifestată prin anxietate peste medie şi episoade de revoltă.
Mai mult, atitudinea inculpatului şi a părţii vătămate la momentul la care au fost surprinşi de martorul L.C., de a fugi, dezbrăcaţi până la brâu, este inexplicabilă în mod normal şi nu face decât să întărească declaraţiile inculpatului şi ale părţii vătămate cu privire la faptele derulate în acel loc, la data de 1 septembrie 2012, astfel cum au fost reţinute de către instanţă.
Mai mult, realitatea versiunii prezentate de către inculpat şi partea vătămată referitor la faptele petrecute în data de 1 septembrie 2012 a fost susţinută şi de declaraţiile martorei I.E. care a asistat la declaraţia spontană a părţii vătămate cu privire la incident, precum şi de declaraţia părţii responsabile civilmente C.E. în prezenţa căreia inculpatul a fost audiat în cursul urmăririi penale când a recunoscut în mod liber faptele petrecute la data de 1 septembrie 2012.
Toate aceste probe, coroborate, au condus, în mod indubitabil, la concluzia că faptele din data de 1 septembrie 2012 de care inculpatul este acuzat există şi au fost săvârşite de acesta cu vinovăţie, întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de viol, prevăzută şi pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 197 alin. (1) şi alin. (3) teza I C. pen. şi corupţie sexuală, fiecare cu aplicarea art. 99 alin. (2) C. pen.
Sub aspectul laturii subiective, având în vedere modul în care inculpatul a acţionat, faţă de opoziţia părţii vătămate, încetarea agresiunii la rugăminţile părţii vătămate şi săvârşirea unui act având caracter obscen în prezenţa minorului, au demonstrat, în mod cert, că inculpatul a prevăzut şi urmărit lezarea libertăţii sexuale a părţii vătămate, integrităţii sale fizice şi psihice, acţionând cu vinovăţie sub forma intenţiei directe.
De altfel, potrivit Raportului de expertiză medico-legală psihiatrică din 18 octombrie 2012, inculpatul, în ciuda afecţiunilor pe care le prezintă, a săvârşit faptele cu discernământ.
Pe de altă parte, prima instanţă a subliniat că fiecare act material imputat inculpatului impune, în mod distinct, organelor judiciare sarcina probei. Or, raportat la actele materiale din cursul lunii august 2012, probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive şi sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa existenţei faptelor de care inculpatul este acuzat.
În acest sens, prima instanţă a reţinut că declaraţia părţii vătămate sub aspectul celor două acte materiale din luna august 2012 nu conţine niciun fel de detaliu asupra modului în care s-ar fi derulat faptele, partea vătămată indicând doar faptul că inculpatul l-ar fi agresat în două rânduri, spre deosebire de conţinutul declaraţiei părţii vătămate în raport de faptele petrecute la data de 1 septembrie 2012, când a relatat în mod detaliat modalitatea şi împrejurările săvârşirii faptelor.
Având în vedere imposibilitatea audierii nemijlocite a părţii vătămate în faţa instanţei, vârsta părţii vătămate (7 ani), contextul în care a relatat cele petrecute, fiind abordat într-o manieră lipsită de tact de către mama sa, pus în mod repetat să relateze cele petrecute, inclusiv în public, în prezenţa unor membri ai comunităţii, adoptând o poziţie inconsecventă, potrivit declaraţiilor mamei sale, martora C.C., instanţa a apreciat că, în lipsa altor mijloace de probă cu care să poată fi coroborată, declaraţia părţii vătămate sub aspectul faptelor din luna august 2012 nu poate fi reţinută în mod singular.
Deşi în ultima declaraţie dată în cursul urmăririi penale, la data de 11 ianuarie 2013, inculpatul a făcut referire la faptele petrecute în luna august 2012, pe care le recunoaşte, instanţa a constatat că susţinerile inculpatului nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă, nici măcar cu declaraţia părţii vătămate care nu are o variantă proprie asupra faptelor petrecute în luna august 2012.
Mai mult, inculpatul nu şi-a menţinut poziţia în faţa instanţei, când a declarat că nu îşi aminteşte ce s-a întâmplat. Ori în contextul afecţiunilor de care suferă inculpatul, respectiv "sindrom organic cerebral disfuncţional, retardare mintală uşor dizarmonică" şi potrivit dispoziţiilor art. 69 C. proc. pen., instanţa a apreciat că declaraţia inculpatului din cursul urmăririi penale nu poate constitui o probă certă că faptele imputate inculpatului în luna august 2012 ar fi existat, persistând sub acest aspect un dubiu considerabil.
În consecinţă, instanţa a dispus achitarea inculpatului C.D.D. sub aspectul faptelor de tentativă de viol şi corupţie sexuală din luna august 2012, constatând că în cauză nu există probe care să dovedească existenţa faptelor.
Faţă de această împrejurare, nemaifiind incidente în cauză dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. pen. privind forma continuată de săvârşire a faptelor, în baza art. 334 C. proc. pen., instanţa a schimbat încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitoriu din tentativă la infracţiunea de viol prevăzută şi pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 197 alin. (1) şi alin. (3) teza I C. pen. cu aplicarea art. 99 alin. (2) C. pen. şi art. 41 alin. (2) C. pen. şi corupţie sexuală prevăzută şi pedepsită de art. 202 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 99 alin. (2) C. pen. şi art. 41 alin. (2) C. pen. în două infracţiuni distincte de tentativă de viol prevăzute şi pedepsite de art. 20 C. pen. raportat la art. 197 alin. (1) şi alin. (3) teza I C. pen. şi două infracţiuni de corupţie sexuală prevăzute şi pedepsite de art. 202 alin. (1) C. pen., fiecare cu aplicarea art. 99 alin. (2) C. pen. şi totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Sub aspectul răspunderii penale a inculpatului, instanţa a reţinut că potrivit art. 100 C. pen., faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori se poate aplica o pedeapsă, la alegerea sancţiunii instanţa urmând să ţină seama de gradul ridicat de pericol social al faptelor, dedus din relaţiile sociale lezate vizând dreptul părţii vătămate de a dispune în mod liber de corpul său, fiind lezate şi relaţiile sociale vizând integritatea fizică şi psihică a persoanei, săvârşirea faptelor asupra unui minor în vârstă de 7 ani, dar şi de starea fizică a inculpatului, de dezvoltarea sa intelectuală, în vârstă de 15 ani, încadrat în gradul de handicap mediu, potrivit Hotărârii din 21 iunie 2011 a Comisiei pentru Protecţia Copilului fiind diagnosticat cu deficienţă mintală moderată, instabilitate psihomotorie, dislexie, disgrafie, de faptul că la rândul său a fost victima unor agresiuni sexuale, că nu se bucură de sprijinul şi supravegherea necesare din partea familiei.
În egală măsură instanţa a avut în vedere concluziile referatului de evaluare întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Iaşi privind factorii care influenţează sau pot influenţa conduita generală a inculpatului potrivit cărora inculpatul prezintă progrese comportamentale şi educaţionale ulterior comiterii infracţiunii, motivaţie pentru îmbunătăţire comportamentală şi implicare în activităţile şcolare, prezentând resurse de reintegrare socială.
În acest context, instanţa a apreciat ca esenţială funcţia sancţiunii penale de reeducare şi reintegrare socială a inculpatului, în prezent în vârstă de 15 ani, motiv pentru care a aplicat acestuia măsura educativă a libertăţii supravegheate pe timp de 1 an, având în vedere principiul potrivit căruia pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.
S-a apreciat, totodată, că, în acest context, se poate realiza supravegherea strictă a conduitei inculpatului de către o instituţie exterioară familiei, având în vedere că familia nu manifestă interes real pentru recuperarea psiho-socială a inculpatului însă, potrivit referatului de evaluare, nu este benefică excluderea minorului din mediul familial.
În considerarea necesităţii implicării în continuare a inculpatului în activităţi şcolare, continuarea consilierii psihologice prin implicarea inculpatului în programe de terapie comportamentală, în scopul dezvoltării capacităţii de autocontrol şi de gestionare a situaţiilor de risc, instanţa a apreciat că se impune încredinţarea supravegherii minorului Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Iaşi chiar dacă, în concret, niciuna dintre măsurile prevăzute de art. 103 alin. (3) C. pen. nu se impune a fi aplicată minorului.
Faptul că Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Iaşi este instituţia legal însărcinată să asigure respectarea obligaţiilor prevăzute de art. 103 alin. (3) C. pen. nu exprimă o limitare a competenţei sale, dimpotrivă, constituie o prevedere expresă a competenţei Serviciului în exercitarea supravegherii minorului. În acelaşi sens, potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 252/2013 (în vigoare începând cu 1 februarie 2014), Serviciul de Probaţiune coordonează procesul de supraveghere a respectării măsurilor educative neprivative de libertate.
În baza art. 113 C. pen., instanţa a dispus luarea faţă de inculpat a măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical de specialitate până la însănătoşire, pentru a înlătura riscul reiterării comportamentului infracţional, având în vedere afecţiunile de care suferă, faptul că prezintă un profil psihologic de tip agresiv (potrivit fişei de examinare psihologică) şi necesitatea unei consilieri psihologice sistematice.
Sub aspectul laturii civile, instanţa a reţinut că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 17 C. proc. pen. privind exercitarea din oficiu a acţiunii civile, astfel încât în baza art. 14, art. 17 şi art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 1357 C. civ. a obligat pe inculpat în solidar cu părţile responsabile civilmente C.E. şi C.D., la plata către partea vătămată P.F.M., a sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune morale, reţinând că sunt întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 1357 C. civ., existând o legătură certă de cauzalitate între faptele inculpatului şi prejudiciul moral cauzat părţii vătămate, evident şi inerent infracţiunii al cărei subiect pasiv este.
Cu privire la acest din urmă aspect, instanţa a subliniat că la stabilirea cuantumului daunelor morale, procesul de apreciere ce caracterizează prejudiciul nepatrimonial nu este expresia unei realităţi materiale, însă are în vedere criteriile vizând consecinţele negative suferite de victimă în plan fizic şi psihic, caracterul ireversibil al urmărilor produse în plan psihic şi în dezvoltarea firească a părţii vătămate, astfel cum rezultă din fişa de evaluare psihologică.
Faţă de dispoziţiile art. 1372 alin. (1) C. civ., instanţa a obligat părţile responsabile civilmente în solidar cu inculpatul să plătească despăgubiri părţii vătămate, având în vedere culpa în exerciţiul autorităţii părinteşti.
În baza art. 163 alin. (2) şi (6) lit. b) C. proc. pen., s-a instituit sechestru asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, prezente sau viitoare, ale inculpatului şi părţilor responsabile civilmente, în vederea reparării pagubei cauzate părţii civile şi în limita sumei de 10.000 RON.
În temeiul art. 191 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., instanţa a obligat pe inculpat în solidar cu părţile responsabile civilmente la plata sumei de 2.576 RON cheltuieli judiciare avansate de către stat, din care onorariul pentru apărătorii desemnaţi din oficiu, în cursul urmăririi penale, în cuantum de 200 RON, se va avansa din fondurile Ministerului Public, iar pentru apărătorii desemnaţi din oficiu, în cursul judecăţii, în cuantum de 350 RON, se vor avansa din fondurile Ministerului Justiţiei.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, hotărârea atacată fiind criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub următoarele aspecte:
- greşita achitare a inculpatului C.D.D., pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă de viol prevăzută şi pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 197 alin. (1) şi alin. (3) teza I C. pen. cu aplicarea art. 99 alin. (2) C. pen. (faptă din august 2012) şi corupţie sexuală prevăzută şi pedepsită de art. 202 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 99 alin. (2) C. pen. (faptă din august 2012), arătându-se că probele administrate în cele două faze procesuale confirmă cu certitudine săvârşirea de către inculpat şi a acestor acte materiale;
- greşita individualizare a modalităţii de executare, în sensul că instanţa ar fi trebuit să stabilească în sarcina inculpatului şi respectarea unor obligaţii din cele prevăzute de art. 103 alin. (3) C. pen.;
- greşita obligare a Ministerului Public la plata, din fondurile proprii, a sumei de 200 RON reprezentând onorariul apărătorului din oficiu în cursul urmăririi penale.
Prin Decizia penală nr. 214 din 17 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi împotriva Sentinţei penale nr. 407 din 26 septembrie 2013 a Tribunalului Iaşi, pe care a desfiinţat-o, în parte, în latură penală şi rejudecând, în baza art. 103 alin. (3) C. pen. a impus inculpatului C.D.D., pe durata măsurii educative a libertăţii supravegheate, respectarea următoarelor obligaţii:
- să nu frecventeze baruri, cluburi şi alte localuri gen "internet cafe";
- să nu ia legătura cu partea vătămată P.F.M. şi cu reprezentanţii legali ai acesteia.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
Pentru a decide astfel, Curtea a constatat că prima instanţă a reţinut, pe baza probatoriului judicios administrat, o corectă stare de fapt, dând faptelor reţinute în sarcina inculpatului încadrarea juridică corespunzătoare, şi totodată o rezolvare justă a conflictului de drept penal cu care a fost învestită.
Curtea a constatat, în urma unei analize temeinice a probatoriului administrat în cele două faze procesuale, că instanţa de fond a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, reţinând în mod judicios că doar faptele din data de 1 septembrie 2012 de care inculpatul este acuzat există şi au fost săvârşite de acesta cu vinovăţie, întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de viol prevăzută şi pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 197 alin. (1) şi alin. (3) teza I C. pen. şi corupţie sexuală, fiecare cu aplicarea art. 99 alin. (2) C. pen., procedând în consecinţă la schimbarea încadrării juridice reţinute în actul de sesizare, în sensul înlăturării dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. şi al repunerii fiecărui act material în unitatea sa.
Totodată, Curtea a constatat, cu privire la încadrarea juridică nou creată ca urmare a relevării unei alte situaţii de fapt decât cea expusă în rechizitoriu, că prima instanţă, printr-o analiză detaliată a probelor, pe care instanţa de control judiciar şi-a însuşit-o, a înlăturat corect criticile formulate de procuror în acest sens, argumentând cu privire la fiecare probă argumentele pentru care a reţinut că faptele din luna august imputate inculpatului nu au fost dovedite.
Instanţa de apel a reţinut că, în cazul repetării actelor sexuale prin constrângere exercitată o singură dată asupra aceleiaşi părţi vătămate, în baza aceleiaşi rezoluţii, acestea reprezintă acte ce se succed într-o unitate de timp şi de loc, iar în situaţia în care între ele nu se interpun alte activităţi există o unitate de execuţie materială caracteristică unităţii naturale de infracţiune, ceea ce nu este cazul în speţă, în care se analizează întreţinerea de către inculpat de raporturi sexuale într-un interval de timp care exclude de la sine reţinerea unităţii naturale de infracţiune, având în vedere şi distanţa în timp a acestora, dar cu precădere vârsta inculpatului, fiind elemente care susţin ideea unei rezoluţii spontane pentru fiecare dintre cele două acte materiale referitoare la viaţa sexuală (viol şi corupţie sexuală).
Din acest punct de vedere au fost apreciate ca relevante atât vârsta inculpatului, cât şi modalitatea concretă în care au avut loc actele materiale, împrejurări care, coroborate cu cele arătate mai sus, au condus la concluzia că, în mod corect, prima instanţă a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptelor prin rechizitoriu.
Cu privire la actele materiale din cursul lunii august 2012, contrar susţinerilor din motivele de apel, Curtea a apreciat că, în mod just, prima instanţă a reţinut că, spre deosebire de actele materiale din luna septembrie 2012, probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive şi sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa existenţei faptelor de care inculpatul este acuzat, nesiguranţe sau dubiu care nu poate profita decât inculpatului, potrivit principiului de drept "in dubio pro reo".
În acest sens Curtea a constatat că instanţa de fond a reţinut că declaraţia părţii vătămate sub aspectul celor două acte materiale din luna august 2012 nu conţine niciun fel de detaliu asupra modului în care s-ar fi derulat faptele, partea vătămată indicând doar faptul că inculpatul l-ar fi agresat în două rânduri, spre deosebire de conţinutul declaraţiei părţii vătămate în raport de faptele petrecute la data de 1 septembrie 2012, când a relatat în mod detaliat modalitatea şi împrejurările săvârşirii faptelor şi care a şi condus, coroborat cu celelalte probe care susţin această declaraţie, la reţinerea vinovăţiei inculpatului. Deşi în cursul judecăţii s-a încercat reaudierea părţii vătămate, tocmai pentru lămurirea aspectelor din declaraţia menţionată, Curtea a apreciat că prima instanţă, în mod temeinic, dată fiind starea şi vârsta părţii vătămate, a constatat imposibilitatea audierii nemijlocite a părţii vătămate.
În acest context, Curtea a mai constatat că prima instanţă, în urma unei analize judicioase a probatoriului administrat în cauză şi având în vedere imposibilitatea audierii nemijlocite a părţii vătămate în faţa instanţei, vârsta părţii vătămate (7 ani), contextul în care a relatat cele petrecute, fiind abordat într-o manieră lipsită de tact de către mama sa, pus în mod repetat să relateze cele petrecute, inclusiv în public, în prezenţa unor membri ai comunităţii, adoptând o poziţie inconsecventă, potrivit declaraţiilor mamei sale, martora C.C., în mod temeinic a apreciat că în lipsa altor mijloace de probă cu care să poată fi coroborată, declaraţia părţii vătămate sub aspectul faptelor din luna august 2012 nu poate fi reţinută, în mod singular, dând eficienţa cuvenită principiilor înscrise în dispoziţiile art. 63 şi art. 69 C. proc. pen., apreciindu-se, în mod corect, că declaraţia inculpatului din cursul urmăririi penale nu poate constitui o probă certă că faptele imputate inculpatului în luna august 2012 ar fi existat, persistând sub acest aspect un dubiu considerabil.
De asemenea, Curtea a apreciat că prima instanţă, în mod corect, a reţinut că nici susţinerile inculpatului din ultima declaraţie dată în cursul urmăririi penale, la data de 11 ianuarie 2013, în care face referire la faptele petrecute în luna august 2012 şi pe care le recunoaşte, nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă, nici măcar cu declaraţia părţii vătămate care nu are o variantă proprie asupra faptelor petrecute în luna august 2012, acesta fiind şi motivul pentru care a fost respinsă solicitarea inculpatului privind aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen.
Constatând că nu se impune reluarea argumentelor de fapt şi de drept amplu expuse în hotărârea judecătorească atacată, Curtea a reţinut că Tribunalul Iaşi, printr-o analiză completă şi detaliată a probelor, pe care instanţa de apel şi-a însuşit-o, a dispus în mod corect asupra inexistenţei actelor materiale din luna august 2012 imputate inculpatului.
Totodată, Curtea a constatat că operaţiunea de individualizare judiciară a pedepsei, realizată de prima instanţă, corespunde gravitaţii faptelor săvârşite de inculpat, gravitate care se evidenţiază şi prin examinarea tuturor datelor particulare ale cauzei, inclusiv a împrejurărilor care au precedat săvârşirea faptei şi în raport de toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. urmărind a se asigura realizarea scopului preventiv, educativ al pedepsei prevăzute de art. 52 C. pen.
În acest context însă, Curtea a apreciat că, având în vedere gradul de pericol social concret al faptelor săvârşite de inculpat (infracţiuni privitoare la viaţa sexuală), modul şi împrejurările comiterii faptelor, atât vârsta inculpatului minor, de 15 ani, dar mai ales vârsta părţii vătămate - 7 ani, precum şi referatul întocmit de Serviciul de Probaţiune, este întemeiată critica formulată de parchet, astfel încât se justifică impunerea unor obligaţii în sarcina inculpatului pe durata măsurii educative a libertăţii supravegheate.
În ceea ce priveşte critica formulată de parchet vizând avansarea onorariului avocatului desemnat din oficiu în cursul urmăririi penale, Curtea a apreciat că aceasta nu este întemeiată întrucât potrivit art. 189 C. proc. pen., cheltuielile avansate de stat pentru retribuirea apărătorilor desemnaţi din oficiu în cursul urmăririi penale sunt cuprinse distinct, după caz, în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Public şi Ministerului Administraţiei şi Internelor, iar Protocolul nr. 113928 încheiat între Ministerul Justiţiei şi U.N.B.R. stabileşte modalitatea de plată a apărătorilor desemnaţi din oficiu în cursul judecăţii. Lipsa unui protocol încheiat între Ministerul Public şi U.N.B.R. care să reglementeze modalitatea de plată a apărătorilor desemnaţi din oficiu în cursul urmăririi penale nu face inaplicabile dispoziţiile art. 189 C. proc. pen., referitoare la retribuirea apărătorilor desemnaţi din oficiu în cursul urmăririi penale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, susţinând, în cuprinsul motivelor scrise, cât şi cu ocazia dezbaterilor, prin prisma cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., că hotărârea atacată este nelegală sub aspectul menţinerii în dispozitivul acesteia a faptului că suma de 200 RON reprezentând asistenţa juridică din timpul urmăririi penale să fie plătită Baroului Iaşi din fondurile Ministerului Public, iar nu din fondurile Ministerului Justiţiei întrucât Protocolul încheiat între Ministerul Justiţiei şi U.N.B.R. (invocat de instanţele inferioare) nu poate constitui un suport legal pentru stabilirea unor obligaţii în sarcina unui terţ, respectiv Ministerul Public.
S-a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate de instanţele inferioare cu privire la suma reprezentând onorariul apărătorului din oficiu în faza de urmărire penală, urmând ca aceasta să fie avansată din fondurile Ministerului Justiţiei.
Examinând hotărârile recurate prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază recursul formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi ca fiind întemeiat, pentru următoarele considerente:
În primul rând, prealabil verificării temeiniciei susţinerilor parchetului, Înalta Curte arată că, deşi la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfăşurat judecarea prezentului recurs este cel reglementat de prevederile art. 3851 - art. 38519 din legea de procedură penală anterioară, având în vedere dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 3859 C. proc. pen.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
Potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greşită aplicare a legii. Încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalităţi principale, respectiv neaplicarea de către instanţa de fond şi cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greşită a dispoziţiei legale care trebuia aplicată.
Invocând acest caz de casare, parchetul a susţinut că instanţele inferioare au făcut o greşită aplicare a legii cu privire la cheltuielile ocazionate de asistenţa juridică din oficiu realizată la urmărirea penală, în condiţiile în care textele legale în materia procedurii penale nu prevăd tratarea distinctă a onorariilor avocaţiale între faza de urmărire penală şi cea de judecată, în cazul soluţiilor de condamnare.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că dispoziţiile C. proc. pen. nu cuprind în Cap. intitulat "Cheltuieli judiciare" care este modalitatea practică în care se defalcă şi se plătesc efectiv de către stat sumele cu acest titlu, astfel încât, în ceea ce priveşte plata onorariilor apărătorilor din oficiu sunt aplicabile prevederile Protocolului încheiat între Ministerul Justiţiei şi U.N.B.R., care stabileşte în concret care este modalitatea în care se face plata acestor sume, inclusiv a onorariilor pentru asistenţa juridică acordată în cursul urmăririi penale.
Astfel, conform art. 1 alin. (2) din Protocolul privind stabilirea onorariilor avocaţilor pentru furnizarea serviciilor de asistenţă juridică în materie penală, pentru prestarea, în cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistenţă juridică şi/sau reprezentare ori de asistenţă extrajudiciară, precum şi pentru asigurarea serviciilor de asistenţă juridică privind accesul internaţional la justiţie în materie civilă şi cooperare judiciară internaţională în materie penală, încheiat între Ministerul Justiţiei şi U.N.B.R., plata onorariilor prevăzute la alin. (1) al aceluiaşi articol - unde se menţionează la lit. b) asistenţa juridică în materie penală - "se suportă din sumele cuprinse distinct în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei la Cap. "Ordine publică şi siguranţă naţională", Titlul "Bunuri şi servicii", articolul "Ajutor public judiciar"", pentru finanţarea sistemului de ajutor public judiciar şi a sistemului de asistenţă juridică.
Totodată, în art. 5 din acelaşi protocol sunt menţionate serviciile de asistenţă juridică în materie penală, care se referă, între altele, la "acordarea asistenţei juridice a făptuitorului, învinuitului, inculpatului sau a condamnatului când aceasta este obligatorie (cum este cazul în speţă)".
Încheierea acestui Protocol de către U.N.B.R. doar cu Ministerul Justiţiei, nu şi cu Ministerul Public sau cu Ministerul Administraţiei şi Internelor se explică prin reglementarea prevăzută de art. 26 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru care prevede că "o cotă de 75% din sumele provenind din impozitele încasate din onorariile avocaţilor, ale notarilor publici şi ale executorilor judecătoreşti se constituie venituri la bugetul de stat şi se cuprinde distinct în bugetele de venituri şi cheltuieli ale Ministerului Justiţiei, ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel: o cotă de 70% va fi cuprinsă în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei din care 50% va fi folosită pentru finanţarea sistemului de ajutor public judiciar şi a sistemului de asistenţă juridică".
Art. 25 al aceleiaşi legi prevede că "sumele realizate din cheltuielile judiciare avansate de stat din bugetele aprobate Ministerului Justiţiei şi Ministerului Public pentru desfăşurarea proceselor penale, care sunt suportate de părţi sau de alţi participanţi la proces, în condiţiile prevăzute de C. proc. pen., precum şi din amenzile judiciare, constituie venituri la bugetul de stat şi se cuprind distinct în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei" şi nu ale Ministerului Public sau Ministerului de Interne.
Pe cale de consecinţă, cheltuielile judiciare menţionate la art. 189 alin. (1) C. proc. pen., altele decât cele cu onorariile apărătorilor din oficiu, sunt cuprinse şi se plătesc din bugetele Ministerului Public şi Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Prin urmare, Protocolul încheiat între Ministerul Justiţiei şi U.N.B.R., invocat de instanţele inferioare, nu poate constitui un suport legal pentru stabilirea unor obligaţii în sarcina unui terţ, respectiv Ministerul Public, iar dacă legiuitorul ar fi dorit ca sumele reprezentând plata onorariilor pentru apărătorii din oficiu în faza de urmărire penală să fie plătite din bugetul Ministerului Public sau cel al Ministerului Administraţiei şi Internelor ar fi stipulat expres acest lucru în lege.
Ca urmare, având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că încălcarea legii procesuale s-a realizat prin neaplicarea de către instanţa de fond şi cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, respectiv neaplicarea dispoziţiilor cuprinse în Protocolul încheiat între Ministerul Justiţiei şi U.N.B.R.
În consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de parchet, va casa, în parte, decizia penală atacată şi sentinţa primei instanţe, şi rejudecând, va stabili că onorariul apărătorului desemnat din oficiu în cursul urmăririi penale, în cuantum de 200 RON, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în recurs, pentru intimatul inculpat, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi împotriva Deciziei penale nr. 214 din 17 decembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe inculpatul C.D.D.
Casează în parte decizia penală atacată şi Sentinţa penală nr. 407 din 26 septembrie 2013 a Tribunalului Iaşi şi rejudecând:
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu în cursul urmăririi penale, în cuantum de 200 RON, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în recurs, pentru intimatul inculpat, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 8 mai 2014.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 1525/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune... | ICCJ. Decizia nr. 1736/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
