ICCJ. Decizia nr. 1574/2014. Penal. Traficul de droguri (Legea 143/2000 art. 2). Consumul ilicit de droguri (Legea 143/2000 art. 4). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1574/2014
Dosar nr. 3817/105/2013
Şedinţa publică din 8 mai 2014
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 262 din 12 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Prahova s-au dispus, între altele, următoarele:
Inculpatul G.I.A., fără antecedente penale, a fost condamnat după cum urmează:
1. În baza art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a dispoziţiilor art. 3201 alin. (1)-alin. (4) şi alin. (7) C. proc. pen., infracţiunea de trafic de droguri de risc în formă continuată, fapta din perioada anului 2012, la 2 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de dispoziţiilor art. 64 lit. a) şi lit. b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege.
2. În baza dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 3201 alin. (1)-alin. (4) şi alin. (7) C. proc. pen., infracţiunea de deţinere de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept, fapta din perioada anului 2012, la 5 luni închisoare.
În baza dispoziţiilor art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. şi a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) şi alin. (2) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca în final acesta sa execute pedeapsa cea mai grea şi anume aceea de 2 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de dispoziţiilor art. 64 lit. a) şi lit. b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege.
S-au aplicat dispoziţiile art. 71 C. pen. raportat la dispoziţiile art. 64 lit. a) şi lit. b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege.
În baza dispoziţiilor art. 861 alin. (1) şi alin. (2) C. pen. s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei aplicate inculpatului.
În temeiul dispoziţiilor art. 862 C. pen. termenul de încercare se va compune din durata pedepsei aplicate inculpatului la care se va adăuga un interval de timp de 3 ani, fiind în final de 5 ani şi 6 luni.
În baza dispoziţiilor art. 863 C. pen. pe durata termenului de încercare inculpatul se va supune următoarelor măsuri de supraveghere:
- să se prezinte la Serviciul de Probatiune de pe lângă Tribunalul Prahova, la datele care se vor stabili de acest serviciu,
- să anunţe Serviciul de Probatiune de pe lângă Tribunalul Prahova, în prealabil, despre orice schimbare de domiciliu, reşedinţă, sau locuinţă, şi despre orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea din deplasare,
- să comunice aceluiaşi Serviciu schimbarea locului de muncă şi justificarea acestei schimbări,
- să comunice aceluiaşi Serviciu precizat mai sus informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
În baza dispoziţiilor art. 863 alin. (3) pe durata termenului de încercare inculpatul va mai avea şi următoarele obligaţii:
- să nu frecventeze locurile în care are cunoştinţă că se consumă, se oferă pentru consum sau comercializează droguri de risc ori mare risc,
- să nu intre în legătură direct sau indirect cu persoanele de la care a primit droguri şi cu cele despre care are cunoştinţă că sunt interesate să achiziţioneze sau să comercializeze asemenea substanţe,
- să urmeze un curs de prevenire a consumului de droguri organizat de o unitate autorizată în condiţiile legii.
În baza art. 359 alin. (1) C. proc. pen. raportat la dispoziţiile art. 864 C. pen., atrage atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării dispoziţiilor art. 863 alin. (1) lit. a)-lit. d) C. pen., art. 863 alin. (3) C. pen. şi a dispoziţiilor art. 83 C. pen., care atrag revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere aplicate acestuia.
În baza dispoziţiilor art. 359 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus comunicarea unei copii de pe prezenta hotărâre, la data rămânerii definitive a acesteia, şi Poliţiei localităţii M.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a pedepsei închisorii aplicate inculpatului.
În baza art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, s-a confiscat de la inculpatul G.I.A. suma de 600 RON, beneficiu realizat de inculpat din vânzarea de droguri.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 379/D/P/2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Ploieşti a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv, între altele, a inculpatului G.I.A. pentru săvârşirea infracţiunilor de:
- trafic de droguri de risc, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;
- deţinere de droguri de risc pentru consum propriu, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi aplicarea finală a art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea că în cursul anului 2012, a comercializat pe raza judeţului Prahova droguri de risc, respectiv cannabis şi rezină de cannabis, printre cumpărătorii care s-au aprovizionat de la acesta fiind identificaţi R.N., învinuitul T.D., T.C., F.C., D.C., inculpatul N.F.A., inculpatul C.C.M. şi inculpatul N.M.D., obţinând din săvârşirea infracţiunii un beneficiu minim de aproximativ 600 RON, suma reală putând fi însă cu mult mai mare datorită inexactităţii declaraţiilor consumatorilor. La actele de vânzare se adaugă şi un număr de oferiri de droguri cu titlu gratuit, numărul acestora însă neputând fi stabilit cu exactitate.
De asemenea, o parte din drogurile deţinute erau destinate consumului propriu.
La termenul de judecată din 30 mai 2013, inculpatul G.I.A. a solicitat, după cosultarea cu apărătorul ales, ca judecarea cauzei sa aibă loc numai pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, respectiv după procedura recunoaşterii de vinovăţie.
La acest termen de judecată a fost audiat inculpatul care a solicitat judecarea cauzei după procedura simplificată, în prezenţa apărătorului ales, acesta declarând că solicită judecarea cauzei în condiţiile prevăzute de art. 3201 şi urm. C. proc. pen., respectiv pe baza recunoaşterii vinovăţiei arătând în declaraţia luată în şedinţa publică că recunoaşte în întregime toate faptele pentru care fost trimis în judecată, în modalitatea descrisă în actul de sesizare al instanţei şi solicită ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte.
Instanţa de fond, după ascultarea inculpaţilor, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 3201 alin. (1), alin. (2) şi alin. (3) C. proc. pen., a pus în discuţia părţilor admisibilitatea cererilor, constatând ca aceste sunt întemeiate şi nu există nici un impediment ca judecata să aibă loc potrivit acestor texte de lege, admiţând cererile formulate şi acordând cuvântul părţilor în dezbateri pentru susţinerea cauzei.
Examinând probele administrate în faza de urmărire penală, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 3201 alin. (1) şi urm. C. proc. pen., respectiv toate probatoriile reţinute de către parchet precum şi declaraţiile date de inculpaţi în mod nemijlocit în faţa instanţei de judecată prin care au recunoscut comiterea infracţiunilor reţinute în sarcina acestora, în modalitatea descrisă în condiţiile art. 3201 C. proc. pen., instanţa de fond a reţinut vinovăţia acestora şi următoarea situaţie de fapt:
În privinţa inculpatului G.I.A., instanţa de fond a reţinut pe baza declaraţiei acestuia care a recunoscut cu sinceritate pe tot parcursul procesului penal cât şi în faţa instanţei de judecată comiterea infracţiunilor reţinute în sarcina sa, declaraţii care se coroborează cu declaraţiile martorilor R.N., învinuitul T.D., T.C., F.C., D.C., precum şi cu ale coinculpaţilor N.F.A., C.C.M. şi N.M.D. că, în cursul anului 2012, a comercializat pe raza judeţului Prahova droguri de risc, respectiv cannabis şi rezină de cannabis.
Inculpatul a recunoscut ca începând cu anul 2012 a consumat, a cumpărat cannabis în vederea consumului propriu şi a vândut droguri mai multor persoane. Printre cumpărătorii care s-au aprovizionat de la acesta au fost identificaţi R.N., învinuitul T.D., T.C., F.C., D.C., precum şi inculpaţii N.F.A., C.C.M. şi N.M.D., obţinând din săvârşirea infracţiunii un beneficiu minim de aproximativ 600 RON.
La actele de vânzare se adaugă şi un număr de oferiri de droguri cu titlu gratuit, numărul acestora însă neputând fi stabilit cu exactitate.
De asemenea, o parte din drogurile deţinute erau destinate consumului propriu.
În drept, faptele comise de către inculpat în modalitatea descrisă mai sus, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de trafic de droguri de risc, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, trafic de droguri de risc către minori, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 14 Iit. c) din Legea nr. 143/2000, deţinere de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
La individualizarea sancţiunii inculpatului G.I.A., instanţa a avut în vedere limitele minime şi cele maxime prevăzute de textele de lege incriminatoare, faptul că inculpatul a comis două infracţiuni cu caracter continuat, gradul de pericol social al faptelor penale comise de către acesta, rezultând în principal din modalitatea de comitere, cantitatea mică de droguri vândute de acesta, precum şi atitudinea de recunoaştere şi regretare a faptelor penale comise, precum şi circumstanţele personale ale acestuia şi perspectivele sale de reintegrare sociala, şi a dispus condamnarea acestui inculpat la pedeapsa închisorii, dar apreciind tot pe baza acestora că scopul preventiv educativ se va putea atinge şi fără executarea acestei pedepse în regim privativ de libertate, dispunând suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate acestuia potrivit dispoziţiilor art. 861 alin. (1) şi alin. (2) C. pen.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, între alţii, inculpatul G.I.A., care a formulat prin intermediul apărătorului din oficiu critici în ceea ce priveşte netemeinicia sentinţei atacate susţinând că pedepsele aplicate şi implicit pedeapsa rezultantă sunt excesive în raport de lipsa antecedentelor sale penale şi conduita procesuală sinceră manifestată în cursul procesului penal prin recunoaşterea vinovăţiei sale, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi reindividualizarea pedepselor.
Prin decizia penală nr. 193 din 7 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori, între altele, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul G.I.A. împotriva senitntei penale nr. 262 din 12 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Prahova.
Pentru a decide astfel, Curtea, examinând sentinţa apelată, în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 371 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. pen., şi în limitele impuse de art. 372 şi art. 373 C. proc. pen. a constatat că instanţa de fond a reţinut în mod corect şi complet situaţia de fapt şi a realizat o justă interpretare şi apreciere a mijloacelor de probă administrate în din care rezultă atât existenţa faptelor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, cât şi săvârşirea acestora cu vinovăţie, în forma cerută de lege, de către inculpaţi.
Pe baza mijloacelor de probă, astfel cum au fost evidenţiate de către prima instanţă în considerentele sentinţei atacate, dar şi în raport de poziţia de recunoaştere a vinovăţiei de către inculpaţi, în mod corect s-a reţinut şi a rezultat, în esenţă, că inculpatul G.I.A. începând cu anul 2012 a cumpărat în vederea consumului propriu, a consumat şi a comercializat cannabis şi rezină de cannabis către mai multe persoane de pe raza judeţului Prahova, astfel cum s-a evidenţiat în considerentele sentinţei atacate, obţinând din săvârşirea acestei infracţiuni un beneficiu minim de aproximativ 600 RON, suma reală putând fi însă mult mai mare datorită inexactităţii declaraţiilor consumatorilor.
De asemenea, acelaşi inculpat a oferit acest drog de risc cu titlu gratuit unor persoane, numărul acestor acţiuni de puneri la dispoziţie cu titlu gratuit neputând fi stabilit cu exactitate.
Din coroborarea declaraţiilor inculpatului cu restul probatoriilor administrate în cauză, Curtea a constatat că existenţa faptelor şi vinovăţia apelantului inculpat sunt în afara oricărui dubiu şi ca atare, soluţia de condamnare a acestuia este legală, iar sub acest aspect nici nu au fost formulate critici de către autorul faptelor.
Cu atât mai mult, existenţa faptelor şi vinovăţia inculpatului apelant G.I.A. sunt confirmate de împrejurarea că, aşa cum s-a arătat, acest inculpat ca de altfel, toţi inculpaţii, a recunoscut şi regretat comiterea faptelor aşa cum au fost descrise în actul de sesizare al instanţei, declaraţiile acestora coroborându-se cu restul probatoriilor administrate în cauză, prima instanţă făcând în mod corect aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., în raport de manifestarea de voinţă exprimată personal de către inculpaţi, inclusiv de către acest apelant inculpat.
În ceea ce priveşte însă, individualizarea pedepselor aplicate, şi implicit a pedepsei rezultante, aspect care a fost criticat în acest grad de jurisdicţie de către apelantul inculpat G.I.A., Curtea a constatat că, în cauză, s-a realizat o corectă aplicare a criteriilor de individualizare prevăzute de art. 52 şi art. 72 C. pen., pedepsele fiind corect proporţionalizate, atât ca întindere, cât şi ca modalitate de executare, dându-se eficienţa cuvenită, de către prima instanţă, dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., care reglementează judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei.
Totodată s-a constatat că este adevărat faptul că apelantul a dat dovadă de o conduită procesuală sinceră, fără a îngreuna stabilirea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, recunoscând comiterea infracţiunilor ce formează obiectul judecăţii şi declarând că este de acord ca soluţionarea cauzei să se realizeze pe baza probelor administrate la urmărirea penală, fiind persoană aflată la primul conflict cu legea penală, iar participaţia sa infracţională circumscriindu-se celor descrise mai sus.
Curtea a apreciat că acestor elemente nu li se poate însă acorda o semnificaţie mai mare în raport de cele rezultate din examinarea gradului de pericol social concret al infracţiunilor, care este relevat în principal de natura infracţiunilor deduse judecăţii, infracţiuni prevăzute de legea specială ce sancţionează deţinerea de droguri de risc, remarcându-se împrejurarea că aceste fapte îmbracă forma infracţiunii continuate, fiind comise un număr mare de acte de executare, într-o perioadă mare de timp, suficientă pentru a se crea convingerea că inculpatul nu a intenţionat să pună capăt din proprie iniţiativă activităţii infracţionale, aceasta fiind stopată doar prin necesara intervenţie a organelor de urmărire penală.
Astfel, specificitatea infracţiunilor deduse judecăţii, aşa cum a fost relevată mai sus, şi în mod primordial recrudescenţa lor în societatea românească actuală, mai ales faţă de persoanele care, prin efectul vârstei şi lipsei de experienţă, sunt atrase în activităţile de consum de astfel de substanţe, dar şi forma continuată infracţională, numărul mare al componentelor acestei forme continuate, precum şi al persoanelor identificate ca fiind beneficiarii finali ai operaţiunilor desfăşurate, conduc la convingerea că scopul preventiv educativ şi sancţionator avut în vedere de legiuitor poate fi atins, în cazul inculpatului apelant G.I.A., doar în cuantumul şi modalitatea de executare dispusă la primul grad de jurisdicţie, prin mecanismul respectării obligaţiilor impuse de lege putându-se realiza un control efectiv al inculpatului pe linia respectării în viitor a legii.
Ca atare, Curtea a apreciat că nu se pot identifica în cauză împrejurări care să constituie circumstanţe atenuante facultative judiciare în înţelesul prevăzut de art. 52 şi art. 72 C. pen., astfel încât raportat la acest argument, coroborat şi cu faptul că în cazul acestui inculpat, ca de altfel şi în cazul celorlalţi inculpaţi, deduşi judecăţii în prezenta cauză, s-a adoptat la primul grad de jurisdicţie o modalitate de executare a pedepsei nonprivativa de libertate, aşa încât se apreciază că nu se impune a se reduce pedepsele aplicate inculpatului pentru componentele concursului infracţional comis şi pe cale de consecinţă, nici pedeapsa rezultantă aplicată acestuia.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legai, inculpatul G.I.A.
Astfel, criticând decizia pronunţată de instanţa de apel, prin prisma cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., recurentul inculpat G.I.A. a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe una dintre cererile formulate de inculpat, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
Totodată, fără a invoca vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen., recurentul inculpat a solicitat reindividualizarea pedepsei aplicate.
În ceea ce priveşte aplicarea art. 5 C. pen., apărătorul ales al recurentului inculpat nu a făcut nicio susţinere.
Examinând hotărârile recurate prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul G.I.A. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
În primul rând, prealabil verificării temeiniciei susţinerilor inculpatului, Înalta Curte arată că, deşi la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfăşurat judecarea prezentului recurs este cel reglementat de prevederile art. 3851-art. 38519 din legea de procedură penală anterioară, având în vedere în acest dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 3859 C. proc. pen.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., invocat de recurentul inculpat G.I.A., Înalta Curte constată că acest temei de casare a fost abrogat expres prin Legea nr. 2/2013, astfel încât criticile circumscrise acestora nu mai pot face obiectul judecăţii în prezenta cale de atac.
În ceea ce priveşte cea de-a doua critică formulată de recurentul inculpat, vizând reindividualizarea pedepsei, Înalta Curte constată că susţinerile acestuia se puteau circumscrie cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., însă acest caz de casare a fost modificat, stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în cauza dedusă judecăţii, recurentul inculpat G.I.A. a criticat hotărârile pronunţate sub aspectul netemeiniciei pedepsei aplicate, considerată prea mare în raport cu circumstanţele reale ale comiterii faptei şi datele sale personale, situaţie exclusă din sfera de cenzură în calea de atac a recursului, potrivit art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.
Examinând cauza din perspectiva dispoziţiilor art. 5 noul C. pen. şi realizând o comparare a prevederilor din ambele legi penale succesive, în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiţii de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare), Înalta Curte constată că, dintre acestea, cea care conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru recurentul inculpat este legea penală anterioară, privită atât prin raportare la fiecare instituţie de drept penal aplicabilă în speţă, cât şi în urma aprecierii globale a acestora şi a evaluării, în ansamblul lor, a tuturor dispoziţiilor incidente în cauza dedusă judecăţii.
Astfel inculpatul G.I.A. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani închisoare şi interzicerea unor drepturi (de la 2 la 10 ani închisoare ca urmare a aplicării art. 3201 C. proc. pen.), infracţiune care, potrivit noii reglementări este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani închisoare şi interzicerea unor drepturi, de la 1 an şi 4 luni la 4 ani şi 8 luni închisoare ca urmare a aplicării art. 3201 C. proc. pen.
De asemenea, în sarcina inculpatului G.I.A. a mai fost reţinută şi infracţiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 2 ani închisoare sau amendă (de la 4 luni la 1 an şi 4 luni închisoare ca urmare a aplicării art. 3201 C. proc. pen.), infracţiune care, potrivit noii reglementări este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani închisoare sau amendă (de Ia 2 luni la 1 an şi 4 luni închisoare ca urmare a aplicării art. 3201 C. proc. pen.).
Astfel, deşi limitele de pedeapsă sunt mai reduse potrivit noii reglementări atât pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cât şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege, analizând şi susţinerile reprezentantului Ministerului Public, în sensul că pedepsele aplicate ar trebui reduse la 1 an şi 6 luni închisoare [pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000] şi 3 luni închisoare [pentru infracţiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000], pe principiul proporţionalităţii, păstrând aceeaşi modalitate de individualizare, Înalta Curte apreciază că aceste solicitări sunt excluse din sfera de cenzură în calea de atac a recursului întrucât potrivit art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Ori, pedepsele de 2 ani şi 6 luni închisoare [pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000] şi de 5 luni închisoare [pentru infracţiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000] aplicate inculpatului se situează în limitele de pedeapsă stabilite potrivit legii noi.
Referitor la sancţionarea infracţiunii continuate, reţinută în privinţa inculpatului G.I.A., se observă că ambele legi penale succesive reglementează, în acest caz, stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, precum şi posibilitatea aplicării unui spor facultativ, dacă se apreciază că maximul pedepsei este neîndestulător. Deşi C. pen. în vigoare (art. 36) prevede un spor mai redus (până la 3 ani, faţă de 5 ani, cum prevedea legea anterioară în cazul pedepsei închisorii), această împrejurare nu prezintă relevanţă în cauză sub aspectul determinării legii mai favorabile, din moment ce instanţele inferioare nu au dat eficienţă acestei cauze de agravare a pedepsei, astfel încât, în concret, raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de legile penale succesive pentru infracţiunile prevăzute de art. 2 alin. (1) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 (în privinţa cărora s-a reţinut forma continuată), mai favorabilă este reglementarea anterioară, aşa cum s-a arătat mai sus.
Pe de altă parte, se observă că noua lege penală generală este mai puţin favorabilă decât cea anterioară şi prin introducerea condiţiei suplimentare de existenţă a infracţiunii continuate constând în unitatea subiectului pasiv (în înţelesul dat prin art. 238 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen.), cu consecinţa restrângerii sferei de incidenţă a dispoziţiilor privind forma continuată în care se poate stabili că s-a săvârşit un ansamblu infracţional faptic şi extinderea corelativă a situaţiilor de reţinere a unui concurs de infracţiuni (situaţie care, evident, este mai puţin favorabilă acuzatului).
Legea anterioară apare ca fiind mai favorabilă inculpatului G.I.A. şi din perspectiva tratamentului penal al pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului, constând în cumulul juridic cu spor facultativ (art. 34 C. pen. 1969), spre deosebire de legea nouă, care prevede cumulul juridic cu spor fix şi obligatoriu (art. 39 C. pen.).
Totodată, se apreciază că dispoziţiile părţii generale a C. pen. din 1969 creează o situaţie mai avantajoasă pentru recurentul inculpat şi din perspectiva modalităţii de executare a pedepsei, ce a fost stabilită prin hotărârile pronunţate de instanţele inferioare.
Sub acest aspect, este de menţionat că, potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei conform art. 5 C. pen., instanţa va avea în vedere sfera obligaţiilor impuse condamnatului şi efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate faţă de durata termenului de încercare sau supraveghere.
Ca urmare, deşi art. 92 C. pen. prevede o durată a termenului de supraveghere mai redusă decât durata termenului de încercare al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei prevăzută de art. 862 C. pen. (1969), se observă că noua lege penală generală nu mai prevede ca efect al împlinirii termenului de supraveghere reabilitarea de drept a condamnatului (aşa cum prevedea art. 866 C. pen. anterior), iar art. 93 C. pen. instituie obligativitatea impunerii unui set de obligaţii, ce anterior aveau caracter facultativ, situaţie în care, şi din această perspectivă, legea penală mai favorabilă este C. pen. anterior.
Având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că legea care conduce, în concret, la un rezultat mai blând pentru inculpatul G.I.A. este C. pen. anterior care, în ansamblul dispoziţiilor sale, raportat la condiţiile de incriminare şi de sancţionare a faptelor ce formează obiectul acuzaţiei penale, precum şi la instituţiile incidente în cauză şi care influenţează răspunderea penală a recurentului, creează acestuia o situaţie mai avantajoasă.
Faţă de considerentele arătate mai sus, nerezultând vreun motiv de casare din cele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, care să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.I.A.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. (1968), recurentul inculpat G.I.A. va fi obligat la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.I.A. împotriva deciziei penale nr. 193 din 7 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 8 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1591/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 157/2014. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
