ICCJ. Decizia nr. 1726/2014. Penal

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1726/2014

Dosar nr. 11208/111/2011*

Şedinţa publică din 21 mai 2014

Deliberând asupra cauzei penale privindu-l pe inculpatul A.T.E. constată următoarele:

I. Prin sentinţa penală nr. 123 din 3 iunie 2013 a Tribunalului Bihor, s-a constatat că prin încheierea de la termenul din 15 mai 2013 a fost admisă cererea inculpatului A.T.E. de aplicare a procedurii prevăzute de art. 320¹ C. proc. pen. anterior.

S-a respins cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-art. 175 lit. i) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen.

În baza art. 20 raportat la art. 174-art. 175 lit. i) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen. anterior, a fost condamnat inculpatul A.T.E., pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la infracţiunea de omor calificat.

În temeiul art. 71 C. pen. anterior, i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. anterior cu titlu de pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 65-art. 66 C. pen. anterior, i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. anterior pe o durată de 3 ani, cu titlu de pedeapsă complementară.

În temeiul art. 357 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. anterior cu aplicarea art. 88 C. pen. anterior s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi arestării preventive din 14 septembrie 2011 până la data de 29 noiembrie 2011 inclusiv.

S-a respins ca lipsită de obiect cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea luată faţă de inculpat prin sentinţa penală nr. 273/P/2011 a Tribunalului Bihor, dispoziţia de luare a acestei măsuri fiind casată odată cu pronunţarea deciziei penale nr. 3580 din 5 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

S-a luat act că Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă O. a renunţat la pretenţiile civile solicitate, ca urmare a achitării prejudiciului de către inculpat.

În temeiul art. 14, art. 346 C. proc. pen. anterior, cu aplicarea art. 16¹ alin. (3) C. proc. pen. anterior, cu aplicarea art. 998 C. civ. s-au admis pretenţiile civile ale părţii civile C.C.A. prin reprezentant legal C.A.O. şi a fost obligat inculpatul la plata sumei de 3.770 RON cu titlu de daune materiale şi la plata sumei de 100.000 RON cu titlu de daune morale către partea civilă.

În temeiul art. 357 alin. (2) lit. c) raportat la art. 163 C. proc. pen. anterior, s-a menţinut măsura sechestrului asigurător luată prin ordonanţa procurorului din 14 septembrie 2011 asupra sumei de 266 RON în vederea recuperării pagubei, sumă consemnată în registrul mijloacelor de probă şi corpuri delicte al Tribunalului Bihor.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. anterior, a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

În temeiul art. 7 raportat la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat, conform art. 5 din aceeaşi lege şi art. 13 din H.G. nr. 25/2011, pentru obţinerea şi stocarea în S.N.D.G.J. a profilului genetic al acestuia.

Pentru a pronunţa această hotărâre tribunalul a reţinut următoarele:

Pin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor înregistrat la instanţă la data de 26 septembrie 2011 sub nr. 11208/111/2011 a fost trimis în judecată inculpatul A.T.E. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor calificat prevăzut de art. 20 raportat la art. 174-art. 175 lit. i) C. pen. anterior.

În sarcina inculpatului A.T.E. s-a reţinut că la data de 24 mai 2011, în timp ce se afla la pescuit împreună cu martorii S.D.J. şi B.I.F., pe marginea unui lac din locul numit „C.” din apropierea satului V., comuna P., judeţul Bihor, în jurul orei 17:00, după ce i-a solicitat părţii vătămate minore C.C.A. să plece de acolo, inculpatul, de la o distanţă de cca. 3 metri, a aruncat spre partea vătămată cu o sticlă goală de bere, cu intenţia de a-l lovi în zona capului, nimerindu-l astfel în partea stângă a capului. În urma loviturii aplicate partea vătămată a suferit grave leziuni corporale (traumatism cranio-cerebral acut cu risc mediu, fractură parietală stângă cu înfundare, hematom intraparenchimatos parietal stâng) care au impus două intervenţii chirurgicale, leziunile necesitând pentru vindecare un număr de 75 zile, determinând o infirmitate şi punerea în primejdie a vieţii părţii vătămate.

În faţa instanţei, la termenul din 22 noiembrie 2011, înainte de începerea cercetării judecătoreşti, personal, inculpatul A.T.E. a solicitat aplicarea procedurii prevăzute de art. 320¹ C. proc. pen. anterior. La acelaşi termen de judecată, instanţa de fond a încuviinţat aplicarea procedurii simplificate amânând pronunţarea asupra laturii penale şi a dispus disjungerea laturii civile în vederea administrării probatiunii fixând termen pentru data de 24 ianuarie 2012 în Dosar nr. 13156/111/2011.

Latura penală a fost soluţionată prin sentinţa penală nr. 273/P din 29 noiembrie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 11208/111/2011, hotărâre prin care s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-art. 175 lit. i) C. pen. anterior în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (1) şi alin. (2) teza ultimă C. pen. anterior, text de lege în baza căruia a condamnat pe inculpatul A.T.E. la o pedeapsă de 4 ani închisoare cu aplicarea art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. anterior cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere conform art. 86¹ C. pen. anterior pe durata unui termen de încercare de 7 ani. În baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen. anterior a dispus luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea fără încuviinţarea instanţei şi în baza art. 350 alin. (1), alin. (3) lit. b), alin. (4) C. proc. pen. anterior punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză, cu deducerea perioadei reţinerii şi arestului preventiv.

Prin decizia penală nr. 72/A din 31 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. 11208/111/2011 s-au respins ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, partea civilă C.C.A. şi inculpatul A.T.E. împotriva sentinţei penale nr. 273/P/2011.

Prin decizia penală nr. 3580 din 5 noiembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosar nr. 11208/111/2011 s-au admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, partea civilă C.C.A. şi inculpatul A.T.E. împotriva deciziei penale nr. 72/A/2011/P/2011 pronunţată de Curtea de Apel Oradea şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, respectiv Tribunalul Bihor, pentru a se proceda la efectuarea cercetării judecătoreşti, dispoziţiile art. 320¹ C. proc. pen. rămânând aplicabile numai în măsura în care inculpatul recunoaşte fapta în totalitate, astfel cum a fost descrisă în rechizitoriu.

Latura civilă din cauza disjunsă a fost soluţionată prin sentinţa penală nr. 109 din 30 mai 2012 pronunţată în Dosar nr. 13156/111/2011, hotărâre prin care s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă C.C.A. obligând inculpatul la plata sumei de 2.160 RON reprezentând despăgubiri materiale şi la plata sumei de 30.000 RON reprezentând daune morale, celelalte pretenţii civile fiind respinse. De asemenea, a admis în parte acţiunea civilă formulată de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă O. obligând inculpatul la plata sumei de 2.198,52 RON reprezentând despăgubiri materiale; dobânzi de întârziere calculate pentru perioada 1 nooiembrie 2011-9 decembrie 2011 pentru debitul propriu zis 2.798,52 RON; dobânzi de întârziere calculate pentru perioada 10 decembrie 2011-2 februarie 2012 pentru debitul propriu zis 2.398,52 RON şi dobânzi de întârziere calculate începând din 3 februarie 2012 până la data plătii efective pentru debitul propriu zis 2.198,52 RON.

Prin decizia penală nr. 112/A din 4 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în Dosar nr. 13156/111/2011 s-au respins ca nefondate apelurile declarate de inculpatul A.T.E. şi partea civilă C.C.A. împotriva sentinţei penale nr. 109/P/2012.

Prin decizia penală nr. 732 din 28 februarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosar nr. 13156/111/2011 s-au admis recursurile declarate de inculpatul A.T.E. şi partea civilă C.C.A. împotriva deciziei penale nr. 112/A/2012 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, s-a dispus casarea deciziei atacate şi a sentinţei penale nr. 109/P/2012 pronunţată de Tribunalul Bihor şi s-a trimis cauza la Tribunalul Bihor în vederea conexării la Dosarul nr. 11208/111/2011*, latura civilă fiind reînregistrată sub Dosar nr. 13156/111/2011*.

La data de 14 februarie 2013, dosarul în care a fost soluţionată latura penală a fost reînregistrat la Tribunalul Bihor sub nr. 11208/111/2011*.

La termenul de judecată din 15 mai 2013, s-a dispus reunirea Dosarului nr. 13156/111/2011* ce priveşte latura civilă la prezentul Dosar nr. 11208/111/2011* ce priveşte latura penală, conform deciziei penale nr. 732 din 28 februarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

La termenul de judecată din 15 mai 2013, inculpatul a solicitat în faţa instanţei de judecată aplicarea procedurii recunoaşterii vinovăţiei conform art. 320¹ C. proc. pen. anterior, procedându-se la audierea inculpatului, după ce i s-a adus la cunoştinţă condiţiile în care o astfel de procedură i-ar putea fi aplicabilă, avute în vedere inclusiv în considerentele deciziei penale, nr. 3580 din 5 noiembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Inculpatul a fost cercetat în stare de arest preventiv atât în faza de urmărire penală începând cu data de 14 septembrie 2011 cât şi în faţa instanţei până la data de 29 noiembrie 2011, când prin sentinţa penală nr. 273/P din 14 septembrie 2011 s-a luat măsura obligării de a nu părăsi localitatea luată faţă de inculpat.

Din copia cazierului judiciar a inculpatului A.T.E. rezultă că prin ordonanţa din 6 noiembrie 2007 Parchetul de pe lângă Judecătoria Salonta a dispus neînceperea urmăririi penale şi aplicarea unei amenzi administrative în cuantum de 200 RON pentru art. 180 alin. (2) C. pen. anterior.

Analizând actele şi lucrările dosarului, ţinând cont şi de considerentele deciziei penale nr. 732 din 28 februarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

În fapt, la data de 24 mai 2011, inculpatul A.T.E. se afla la pescuit împreună cu martorii S.D.J. şi B.I.F., pe marginea unui lac din locul numit „C.” din apropierea satului V., comuna P., judeţul Bihor.

În jurul amiezii, pe marginea lacului, în zona în care se aflau inculpatul a sosit un grup de minori, respectiv partea vătămată C.C.A. (9 ani), D.R.R.A. (14 ani) şi D.R.R.C. (12 ani), care timp de mai multe ore s-au jucat pe malul apei şi s-au scăldat.

În jurul orei 17:00, după ce i-a solicitat părţii vătămate C.C.A. să plece de acolo, inculpatul, de la o distanţă de cca 3 metri, a aruncat spre partea vătămată cu o sticlă goală de bere, cu intenţia de a-l lovi în zona capului, nimerindu-l astfel în partea stângă a capului. În urma loviturii aplicate partea vătămată a suferit o hemoragie externă puternică, urmată după un timp de pierderea cunoştinţei.

Partea vătămată C.C.A. a început să strige din cauza durerii, iar când martorul S.D.J. a intenţionat să îl transporte pe minor cu scuterul său la medicul din comuna P., inculpatul s-a opus iniţial, luându-i martorului cheile, pe care după scurt timp i le-a predat.

Martorul S.D.J. l-a dus pe minor la medicul din comună, în timp ce inculpatul A.T.E. a continuat să pescuiască şi să bea bere.

Leziunile produse de inculpat la data de 24 mai 2011 părţii vătămate au pus în primejdie viaţa părţii vătămate şi au determinat apariţia unei infirmităţi.

Această situaţie de fapt rezultă din cuprinsul probelor administrate în cursul urmăririi penale, însuşite de inculpat care, în faţa instanţei, a descris şi recunoscut în totalitate săvârşirea faptei, solicitând instanţei aplicarea prevederilor art. 320¹ C. proc. pen. anterior.

Astfel, din cuprinsul declaraţiilor părţii vătămate C.C.A. rezultă că la data de 24 mai 2011, în jurul orei 11:00, s-a deplasat la lacul din locul numit „C.” şi acolo s-a întâlnit cu fraţii D.R.R.C. şi D.R.R.A. Pe marginea lacului mai erau la pescuit inculpatul A.T.E. şi martorii S.D.J. şi B.I.F. Timp de mai multe ore, s-a jucat cu ceilalţi minori pe marginea lacului şi s-a scăldat. În jurul orei 17:00, partea vătămată a arătat că el şi prietenii săi au râs în apropierea inculpatului iar acesta, deranjat fiind de prezenţa minorilor, i-a cerut să plece, după care, fără nicio justificare, fără să mai aştepte dacă va pleca sau nu, a aruncat spre el cu o sticlă goală de bere, cu intenţia de a-l lovi, lovindu-l în cap, când a aruncat cu sticla, inculpatul stătea pe iarbă şi era beat.

Declaraţia părţii vătămate se coroborează cu declaraţiile martorilor oculari.

Astfel, martorul D.R.R.C. a confirmat că inculpatul a avut o discuţie cu partea vătămată, după care a aruncat spre acesta o sticlă de bere, cu certa intenţie de a-l lovi, distanţa dintre inculpat şi partea vătămată fiind de doar cca. 3-4 metri, fiind în picioare când l-a lovit inculpatul. A mai declarat că, după lovirea părţii vătămate, inculpatul a manifestat o atitudine de indiferenţă, râzând, deşi minorul plângea şi o striga pe mama sa, iar atunci când martorul S.D.J. a vrut să îl ducă pe minor cu scuterul la medic, inculpatul s-a opus şi i-a luat cheile scuterului pentru a-l împiedica să meargă la medic.

Martorul B.I.F. a arătat, la rândul său, că după discuţia dintre inculpat şi partea vătămată, inculpatul a aruncat cu sticla de bere spre minorul C.C.A., lovindu-l astfel în cap.

De asemenea, martora D.R.R.A. a declarat că în momentul în care partea vătămată C.C.A. a fost lovit se afla în apă, însă a auzit când minorul a început să plângă şi să o strige pe mama sa. Martora a observat că minorul prezenta o „tăietură urâtă” în partea stângă a capului, în timp ce inculpatul stătea indiferent pe malul lacului. Atunci când martorul S.D.J. a vrut să îl ducă pe minor cu scuterul la medic, inculpatul s-a opus şi i-a luat cheile. După plecarea martorului S.D.J. cu partea vătămată, inculpatul a discutat cu ea şi i-a cerut să declare mincinos că minorul ar fi căzut şi s-a lovit astfel la cap cu o ţeava aflată pe malul apei.

Şi martorul S.D.J. a confirmat că inculpatul a avut o discuţie prealabilă cu partea vătămată, după care l-a văzut pe acesta din urmă plin de sânge la cap. Martorul a încercat să îl ia pe minor şi să îl transporte cu scuterul la medic, dar inculpatul s-a opus, luându-i martorului cheile şi spunându-i martorului că nu are nimic. După ce a reuşit să-i ia cheile şi a plecat, inculpatul a rămas în continuare la pescuit, bând bere.

Raportul de expertiză medico-legală din 22 iunie 2011 întocmit de Serviciul de Medicină Legală al Judeţului Bihor a formulat următoarele concluzii: 1. Minorul C.C.A. a suferit la data de 24 mai 2011 un traumatism la nivelul capului (Traumatism cranio-cerebral acut deschis cu risc mediu. Fractură parietală stângă cu înfundare. Hematom intraparenchimatos parietal stâng.). Pentru această afecţiune şi complicaţie survenită, s-a intervenit chirurgical de două ori şi subiectul a beneficiat de terapie medicamentoasă specifică. 2. Leziunile s-au produs prin lovire cu corp dur (posibil recipient de sticlă). 3. Leziunile au necesitat 75 de zile de îngrijiri medicale. 4. Leziunile produse cu ocazia traumatismului din data de 24 mai 2011 au pus în primejdie viaţa victimei şi au determinat apariţia unei infirmităţi.

Din cuprinsul aceluiaşi raport, rezultă şi alte date cu privire la partea vătămată C.C.A.: Internat în data de 25 mai 2011 în Spitalul Clinic Judeţean O., Clinica Neurochirurgie cu diagnosticul la internare: Traumatism cranio-cerebral acut deschis cu risc mediu. Fractură parietală stângă cu înfundare. Hematom intraparenchimatos stâng în data de 31 mai 2011 s-a intervenit chirurgical, găsindu-se o fractură cu înfundare de 3-5 cm la nivel parietal stâng. Se practică eschilectpomie, însă nu se deschide din motive de siguranţă septică. În data de 6 iunie 2011 se intervine chirurgical a doua oară, se deschide cicatricea postoperatorie şi se găseşte un hematom epicranian format din sânge şi cheaguri proaspete de cca. 4 cm grosime, extins la întreaga breşă operatorie. În data de 26 iulie 2011 minorul a fost reexaminat medico-legal, ocazie cu care acesta a manifestat anxietate crescută. În data de 2 august 2011 se efectuează examen CT, din care rezultă că minorul prezintă lipsă de substanţă osoasă postoperator partietal stâng.

În faza de urmărire penală inculpatul a avut o atitudine oscilantă şi a dat declaraţii contradictorii, adaptate la probele administrate, declarând (14 septembrie 2011) că în ziua de 24 mai 2011 nu l-a văzut pe minorul C.C.A., nu a discutat cu acesta şi a aruncat sticla de bere pe spate, peste umăr, cu intenţia de a o arunca în vegetaţie, după care (cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală în data de 23 septembrie 2011), a recunoscut că l-a văzut pe minor în acea zi, că a avut o discuţie cu acesta, după care a aruncat cu sticla de bere spre minorul aflat la cca. 3 metri de el, însă nu cu intenţia de a-l lovi în cap ci de a-l speria, sticla fiind aruncată spre picioarele minorului. Inculpatul a negat că s-ar fi opus ca martorul S.D.J. să îl transporte pe minor cu scuterul la medicul din comună.

În rejudecarea cauzei, inculpatul A.T.E. a recunoscut în totalitate fapta pentru care a fost trimis în judecată, astfel cum aceasta a fost descrisă în actul de sesizare a instanţei. A arătat că a lovit-o pe partea vătămată de la o distanţă de circa 3 metri, intenţia sa fiind de a o lovi în zona capului, deoarece îl deranja la pescuit. A recunoscut şi că imediat după ce l-a lovit, văzându-l că este plin de sânge, iniţial a încercat să-l împiedice să se deplaseze la unitatea spitalicească. Cunoscând şi însuşindu-şi toate probele administrate în cursul urmăririi penale, a solicitat să fie judecat pe baza acestora.

În consecinţă, prin încheierea de la termenul din 15 mai 2013 s-a admis cererea inculpatului A.T.E. de aplicare a procedurii prevăzute de art. 320¹ C. proc. pen. anterior.

Admiţând cererea inculpatului A.T.E. de aplicare a procedurii prevăzute de art. 320¹ C. proc. pen. anterior, instanţa de fond a avut în vedere, în primul rând, considerentele deciziei penale nr. 3580 din 5 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dispus casarea sentinţei penale pronunţată iniţial şi rejudecarea cauzei de către instanţa de fond, în considerentele acestei decizii (care au fixat limitele rejudecării) arătându-se că dispoziţiile art. 320¹ C. proc. pen. anterior rămân aplicabile numai în măsura în care inculpatul recunoaşte fapta în totalitate, astfel cum a fost descrisă în rechizitoriu.

Instanţa de fond a mai avut în vedere faptul că, în raport de conţinutul ultimei sale declaraţii, inculpatul a recunoscut în totalitate fapta, inclusiv elementele importante privitoare la distanţa la care se afla de victimă, motivul săvârşirii faptei, zona vitală vizată. Această ultimă declaraţie dată de inculpat confirmă şi caracterul intenţionat al faptei sale dar şi faptul că intenţia sa a fost să nimerească partea vătămată în zona capului, circumstanţe care, alături de datele rezultate din probele administrate în cauză susţin încadrarea juridică reţinută de procuror prin rechizitoriu.

În drept, fapta inculpatului A.T.E., care în data de 24 mai 2011 a aruncat de la o distanţă de cca. 3 metri o sticlă de bere spre partea vătămată C.C.A., lovindu-l în cap şi provocându-i astfel grave leziuni corporale (traumatism cranio-cerebral acut deschis cu risc mediu, fractură parietală stângă cu înfundare, hematom intraparenchimatos parietal stâng) care au impus două intervenţii chirurgicale, leziunile necesitând 75 de zile de îngrijiri medicale, determinând o infirmitate şi punându-i părţii vătămate viaţa în primejdie, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-art. 175 lit. i) C. pen. anterior.

În cauză, inclusiv în rejudecare, s-a solicitat de către apărătorul ales al inculpatului, schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (1) şi alin. (2) teza finală C. pen. anterior.

O astfel de infracţiune, în forma agravată prevăzută de alin. (2), „punerea în primejdie a vieţii persoanei” presupune intenţia inculpatului în a cauza suferinţe fizice şi culpa acestuia în a pune în pericol viaţa victimei. Punerea în primejdie a vieţii victimei survine în mod obiectiv ca rezultat mai grav, în discordanţă cu ceea ce s-a urmărit sau acceptat, autorul acţionând numai în vederea vătămării corporale, dar în condiţii susceptibile de a-i produce moartea.

Altfel spus, inculpatul urmăreşte un rezultat cu intenţie, să cauzeze o vătămare corporală, dar în concret se produce un rezultat mai grav, punerea în primejdie a vieţii, pe care inculpatul nu îl acceptă, dar fie îl prevede însă socoteşte fără temei că nu se va produce (culpă cu prevedere), fie nu îl prevede deşi putea şi trebuia să îl prevadă (culpă fără prevedere).

În primul caz (culpă cu prevedere), inculpatul se bazează pe o serie de elemente obiective, identificabile când îşi formează convingerea că rezultatul mai grav nu se va produce, elemente pe care inculpatul s-a bazat însă în mod nefondat.

În prezenta cauză, nu au fost identificate astfel de elemente obiective care să fi fundamentat (eronat) concluzia inculpatului că punerea în primejdie a vieţii victimei, pe care el a prevăzut-o, nu se va produce.

Dimpotrivă, starea de surescitare nervoasă în care inculpatul se afla, pe fondul consumului de alcool, zona vitală în care aceasta s-a aplicat (zona capului), faptul că s-a urmărit lovirea în acea zonă, obiectul vulnerant folosit (o sticlă de bere), distanţa mică dintre inculpat şi victimă (circa 3 metri), toate raportate la vârsta victimei (9 ani), intensitatea loviturii aplicate (a fost cauzată o fractură cu înfundare), urmările produse (fractură cu înfundare, hematom cranian, 2 intervenţii chirurgicale, 75 de zile de îngrijiri medicale, viaţă pusă în pericol şi infirmitate fizică), diferenţa vădită de forţe dintre inculpat şi victimă (inculpatul avea 20 de ani) diferenţă datorită căreia victima nu a ripostat în niciun fel şi nici nu avea cum să o facă (având reacţii specifice vârstei sale, începând să plângă din cauza durerii şi s-o strige pe mama lui), refuzul iniţial al inculpatului de a permite deplasarea victimei la unitatea spitalicească deşi consecinţele grave ale faptei sale erau vizibile (avea o „tăietură urâtă”, îşi pierduse pentru scurt timp cunoştinţa, îi curgea sânge pe faţă), lipsa oricărui gest de ajutor (râzând, deşi minorul în vârstă de 9 ani plângea), încercarea sa de a determina persoanele prezente să facă afirmaţii mincinoase (i-a cerut martorei D.R.R.A. să declare mincinos că minorul ar fi căzut şi s-a lovit astfel la cap cu o ţeava aflată pe malul apei), persistenţa sa în atitudinea de indiferenţă (după plecarea victimei a rămas la pescuit, continuând să bea bere), sunt elemente care dovedesc neechivoc acceptarea şi ignorarea de către inculpat a rezultatului mai grav care se putea produce, anume moartea victimei.

Toate aceste elemente duc la concluzia că poziţia subiectivă a inculpatului faţă de rezultatul mai grav a fost aceea de acceptare şi de ignorare a acestuia, specifică intenţiei indirecte, adică infracţiunii de omor şi nu doar de prevedere, specifică culpei, adică infracţiunii de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (1) şi alin. (2) teza finală C. pen. anterior.

De altfel, declaraţia inculpatului dată în faţa instanţei, cu ocazia rejudecării cauzei, susţine aceeaşi concluzie, inculpatul recunoscând că a lovit-o pe partea vătămată de la o distanţă de circa 3 metri, că intenţia sa a fost de a o lovi în zona capului şi că imediat după ce l-a lovit, văzându-l că este de sânge, iniţial a încercat să-l împiedice să se deplaseze la unitatea spitalicească.

Pentru considerentele expuse, a fost respinsă cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice.

La stabilirea şi individualizarea pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei, prevăzute de art. 72 C. pen., reţinând în acest sens intensitatea loviturii, disproporţia vădită de forţe dintre inculpat şi victimă, atitudinea ulterioară a inculpatului, atitudinea procesuală inconstantă a inculpatului pe tot parcursul procesului (şi-a modificat gradual declaraţiile, în funcţie de probaţiunea administrată, de la negarea faptei până la recunoaşterea totală a faptei în faţa instanţei, numai cu ocazia rejudecării cauzei).

Instanţa de fond a mai avut în vedere rezultatul produs, un copil în vârstă de 9 ani suferind două intervenţii chirurgicale pe creier, rămânând cu o infirmitate permanentă, cu grave tulburări cognitive, psihologice, comportamentale, emoţionale şi de relaţionare.

Instanţa de fond a mai avut în vedere şi datele privitoare la persoana inculpatului, care are 5 clase, nu are nicio calificare, nu are ocupaţie, nu are loc de muncă, deşi este în vârstă de 23 de ani şi clinic sănătos.

Instanţa de fond a mai avut în vedere şi conduita anterioară a inculpatului, faţă de care s-a dispus în anul 2007 o măsură administrativă tot pentru o infracţiune de violenţă [art. 180 alin. (2) C. pen. anterior].

Aceste elemente care imprimă o gravitate deosebită faptei, determină inaplicabilitatea în cauză a vreunei circumstanţe atenuante legale prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a)-lit. c) C. pen. anterior, astfel cum s-a solicitat în apărare.

Nu este aplicabilă circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior (conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii), din moment ce, potrivit cazierului său judiciar, a mai fost sancţionat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Marghita cu amendă administrativă tot pentru o infracţiune de violenţă. În aceste condiţii, înscrisurile în circumstanţiere depuse nu pot conduce la o concluzie contrară.

Nici circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior nu este aplicabilă, faptul că într-un interval de peste 2 ani de la data faptei a achitat unităţii spitaliceşti cheltuielile de spitalizare în cuantum de 2.198,52 RON şi accesoriile acestora neputând duce la o altă concluzie. Aplicabilitatea acestei circumstanţe atenuante presupune o stăruinţă din partea inculpatului în a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba pricinuită, adică diligenţe din partea inculpatului, din cuprinsul cărora să rezulte neechivoca dorinţă a sa de a înlătura toate consecinţele faptei sale. Ori inculpatul, imediat după săvârşirea faptei, a refuzat să permită deplasarea victimei la unitatea spitalicească deşi consecinţele grave ale faptei sale se manifestau. Ulterior, deşi în mod cert, părţii vătămate, minorul C.C.A., i s-au cauzat multiple consecinţe pe plan material şi moral, ceea ce a şi determinat constituirea acesteia ca parte civilă cu suma de 3.770 RON (iniţial a solicitat suma de 3.470 RON) cu titlu de daune materiale şi cu suma de 100.000 RON cu titlu de daune morale, sume solicitate încă din 1 noiembrie 2011, până la data rejudecării cauzei, adică timp de peste 1 an şi 6 luni de la data solicitării acestor sume, inculpatul nu a avansat nicio sumă cu acest titlu părţii civile, cu toate că iniţial a solicitat un termen în vederea soluţionării amiabile a laturii civile.

Prin urmare, încercarea sa iniţială de a împiedica deplasarea victimei la spital şi pasivitatea de care a dat dovadă inculpatul faţă de pretenţiile părţii civile C.C.A., nu pot avea semnificaţia unei stăruinţe din partea inculpatului pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba pricinuită.

În privinţa reţinerii şi a circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior, instanţa de fond a avut în vedere că atitudinea inculpatului de recunoaştere a faptei urmează a fi valorificată prin aplicarea prevederilor art. 320¹ C. proc. pen. anterior, prezentarea sa în faţa autorităţii şi înlesnirea descoperirii participanţilor nefiind aplicabile (prezentarea sa în faţa autorităţii realizându-se în condiţiile în care a fost cercetat şi judecat în stare privativă de libertate, ulterior, odată cu luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea având obligaţia de a se prezenta în faţa instanţei ori de câte ori este chemat; circumstanţa legată a înlesnirii descoperirii participanţilor nu este aplicabilă în condiţiile în care inculpatul este singurul participant la săvârşirea faptei).

Faţă de toate aceste criterii şi circumstanţe concrete, reale şi personale, faţă de dezideratele înscrise în art. 52 C. pen. anterior, instanţa de fond a apreciat că se impune aplicarea unei pedepse în regim privativ de libertate.

În consecinţă, instanţa de fond a procedat după cum urmează:

A constatat că prin încheierea de la termenul din 15 mai 2013 s-a admis cererea inculpatului A.T.E. de aplicare a procedurii prevăzute de art. 320¹ C. proc. pen. anterior.

A respins cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-art. 175 lit. i) C. pen. anterior în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. anterior.

În baza art. 20 raportat la art. 174-art. 175 lit. i) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen. anterior, a condamnat pe inculpatul A.T.E., la o pedeapsă de 5 ani şi 6 luni închisoare, în regim privativ de libertate, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la infracţiunea de omor calificat.

În temeiul art. 71 C. pen. anterior i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. anterior cu titlu de pedeapsă accesorie şi în temeiul art. 65-art. 66 C. pen. anterior i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. anterior pe o durată de 3 ani, cu titlu de pedeapsă complementară, pedepse stabilite în raport de aceleaşi criterii avute în vedere la stabilirea pedepsei principale.

În temeiul art. 357 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. anterior cu aplicarea art. 88 C. pen. anterior s-au dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi arestării preventive din 14 septembrie 2011 până la data de 29 noiembrie 2011 inclusiv, dată la care prin sentinţa penală nr. 273/2011 a Tribunalului Bihor, pronunţată iniţial în cauză, în temeiul art. 350 alin. (1), alin. (3) şi alin. (4) C. proc. pen. anterior s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Instanţa de fond a reţinut că în condiţiile în care corpul delict folosit de inculpat la săvârşirea faptei (sticla de bere) nu se găseşte, nefiind ridicat de organele judiciare (aspect reiterat şi în cuprinsul rechizitoriu), dispoziţiile art. 118 C. pen. anterior sunt inaplicabile.

De asemenea, instanţa de fond a respins ca lipsită de obiect cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea luată faţă de inculpat prin sentinţa penală nr. 273/P/2011 a Tribunalului Bihor.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că dispoziţia de luare a acestei măsuri a fost casată odată cu pronunţarea deciziei penale 3580 din 5 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a casat în totalitate sentinţa penală nr. 273/2011 a Tribunalului Bihor, dispunându-se rejudecarea cauzei de către aceeaşi instanţă. în lipsa oricărei distincţii şi precizări, a fost casată şi dispoziţia de luare a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea. Efectul casării în totalitate constă în lipsirea de efecte juridice a sentinţei casate.

Astfel, conform art. 385¹⁷ C. proc. pen. anterior, în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată se casează în întregime, dar în limitele prevăzute în art. 385⁶ şi 385⁷ C. proc. pen. anterior.

Din moment ce măsura obligării de a nu părăsi localitatea a fost luată faţă de inculpat prin sentinţa care ulterior a fost casată în totalitate, dacă s-ar fi apreciat necesară în continuare o astfel de măsură de către instanţa de fond de control judiciar, în decizia de casare a sentinţei s-ar fi regăsit o dispoziţie expresă în acest sens, deoarece în materia măsurilor preventive, subzistenţa, luarea acestora nu poate fi dedusă în lipsa unei dispoziţii exprese din partea organelor judiciare.

O situaţie similară se regăseşte în materia arestării preventive. Astfel, conform art. 385¹⁷ alin. (2) C. proc. pen. anterior raportat la art. 382 alin. (3) C. proc. pen. anterior, când prima instanţă a dispus arestarea inculpatului, instanţa de apel poate menţine măsura arestării în caz de desfiinţare a hotărârii.

De altfel, casând în totalitate sentinţa penală nr. 273/2011 a Tribunalului Bihor, decizia penală nr. 3580 din 5 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a dispus reluarea întregului ciclu procesual, arătând, potrivit art. 385¹⁷ alin. (4) C. proc. pen. anterior raportat la art. 383 alin. (3) C. proc. pen. anterior, care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să-şi reia cursul (anterior începerii cercetării judecătoreşti).

Sub aspectul laturii civile a cauzei, instanţa de fond a reţinut că prin înscrisurile de la dosar, partea civilă C.C.A. prin reprezentant legal C.A.O. s-a constituit parte civilă cu suma de 3.770 RON cu titlu de daune materiale şi 100.000 RON cu titlu de daune morale.

Cu privire la pretenţiile părţii civile, instanţa de fond a reţinut că la termenul din 15 mai 2013 inculpatul a arătat că îşi exprimă acordul de a le plăti în totalitate astfel cum au fost solicitate şi precizate, fiind de acord să plătească 3.770 RON daune materiale şi 100.000 RON daune morale, în rate.

Având în vedere declaraţia inculpatului din data de 15 mai 2013, instanţa de fond a reţinut aplicabilitatea art. 16¹ alin. (3) C. proc. pen. anterior, care nu mai impune administrarea de probe pentru dovedirea pretenţiilor civile recunoscute de inculpat. Conform textului de lege, „în cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, instanţa de fond obligă la despăgubiri în măsura recunoaşterii. Cu privire la pretenţiile civile nerecunoscute, pot fi administrate probe”.

Având în vedere că acţiunea acestei părţi civile a fost admisă, în temeiul art. 357 alin. (2) lit. c) raportat la art. 163 C. proc. pen., s-a menţinut măsura sechestrului asigurător luată prin ordonanţa procurorului din 14 septembrie 2011 asupra sumei de 266 RON în vederea recuperării pagubei cauzată părţii civile C.C.A., sumă consemnată în registrul mijloacelor de probă şi corpuri delicte al Tribunalului Bihor.

Cu privire la pretenţiile civile ale Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă O., instanţa de fond a reţinut că, potrivit înscrisului depus la dosarul cauzei la data de 27 mai 2013, unitatea spitalicească a învederat instanţei că inculpatul a achitat succesiv cheltuielile de spitalizare şi dobânzile de întârziere, astfel că în prezent nu mai are nicio pretenţie de la inculpat.

În temeiul art. 7 raportat la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat, conform art. 5 din aceeaşi lege şi art. 13 din H.G. nr. 25/2011, pentru obţinerea şi stocarea în S.N.D.G.J. a profilului genetic al acestuia, fiind îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de lege, prelevare care se impune în raport de circumstanţele reale ale faptei şi personale ale inculpatului, expuse anterior, analizate inclusiv prin prisma faptului că anterior a mai fost sancţionat administrativ pentru săvârşirea unei fapte de violenţă.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. anterior, a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

II. Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor şi inculpatul A.T.E.

Parchetul a apreciat că speţa dedusă judecăţii nu putea fi soluţionată în baza procedurii recunoaşterii vinovăţiei. În primul ciclu procesual, inculpatul a solicitat aplicarea acestei proceduri, cerere admisă la acel moment. În urma exercitării căilor de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a concluzionat că declaraţia dată de inculpat nu constituie o recunoaştere integrală a stării de fapt descrisă în rechizitoriu şi a casat în totalitate hotărârile atacate şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond „pentru a se proceda la efectuarea cercetării judecătoreşti, dispoziţiile art. 320¹ C. proc. pen. anterior rămânând aplicabile numai în măsura în care inculpatul recunoaşte fapta în totalitate, astfel cum a fost descrisă în rechizitoriu”. În opinia parchetului, menţiunea din considerentele deciziei de casare cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 320¹ C. proc. pen. anterior nu poate privi prezenta cauză deoarece ar însemna că i se acordă inculpatului posibilitatea de a reveni asupra declaraţiilor anterioare pentru a corespunde celor menţionate în actul de acuzare. Această posibilitate nu o are inculpatul când, după analiza declaraţiei sale, instanţa de fond respinge cererea sa, iar pentru egalitate de tratament, nu ar trebui să o aibă nici în situaţia în care instanţa de control judiciar constată că declaraţia dată de inculpat nu reprezintă o recunoaştere totală a faptei.

În apelul declarat de inculpat s-a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-art. 175 lit. i) C. pen. anterior în infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. anterior. De asemenea, a solicitat a se reţine în favoarea sa circumstanţe atenuante, reducerea pedepsei sub minimul special, iar executarea acesteia să fie suspendată condiţionat sau sub supraveghere. În dezvoltarea motivelor de apel, s-a arătat că pentru a se stabili corect încadrarea juridică trebuie avute în vedere pe de o parte actele medico-legale, modificarea succesivă a numărului de zile de îngrijiri medicale, cu reţinerea în final a concluziei că viaţa părţii vătămate a fost pusă în primejdie, iar pe de alta intenţia cu care a acţionat inculpatul, aceasta fiind aceea de a speria, alunga sau aplica o corecţie, iar nu aceea de suprimare a vieţii, intenţie ce rezultă din modul în care a acţionat inculpatul şi motivul care a determinat această acţiune. A apreciat că dispoziţiile art. 320¹ C. proc. pen. anterior îşi menţin incidenţa în cauză chiar dacă solicită schimbarea de încadrare juridică. Apoi, a considerat că atitudinea procesuală adoptată, regretul sincer manifestat, conduita corectă anterioară comiterii faptei, faptul că este integrat în societate, are familie şi a depus eforturi pentru a recupera prejudiciul cauzat, achitând în totalitate cheltuielile de spitalizare justifică reţinerea circumstanţelor atenuante şi schimbarea modalităţii de executare a pedepsei.

Prin decizia nr. 129/A din 14 noiembrie 2013 Curtea de Apel Oradea, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, a respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva sentinţei penale nr. 123 din 3 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Bihor.

În baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. anterior, a admis apelul declarat de inculpatul A.T.E. împotriva sentinţei penale nr. 123 din 3 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Bihor pe care a desfiinţat-o în sensul că a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a), lit. b), lit. c) C. pen. anterior şi făcând aplicarea art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior a redus pedeapsa aplicată inculpatului pentru infracţiunea de tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-art. 175 lit. i) C. pen. anterior cu aplicarea art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen. anterior de la 5 ani 6 luni închisoare la 4 ani închisoare.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. anterior cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această decizie Curtea de Apel Oradea a avut în vedere următoarele:

Starea de fapt a fost corect reţinută de instanţa de fond pe baza probelor administrate în cauză. De altfel, inculpatul nu a contestat-o, recunoscând fapta aşa cum a fost descrisă în rechizitoriu.

1. Cu privire la apelul parchetului:

Înainte de citirea actului de sesizare a instanţei, inculpatul a solicitat judecarea sa în baza procedurii simplificate prevăzută de art. 320¹ C. proc. pen. declarând că recunoaşte în totalitate starea de fapt reţinută în rechizitoriu şi însuşindu-şi probele administrate în cursul urmăririi penale. În mod corect, prima instanţă a admis cererea inculpatului fiind întrunite toate condiţiile cerute de lege.

Aşa cum a arătat şi instanţa de fond, cauza poate fi soluţionată în baza procedurii recunoaşterii de vinovăţie, deoarece aşa cum se arată în considerentele deciziei de casare „dispoziţiile art. 320¹ C. proc. pen. rămânând aplicabile numai în măsura în care inculpatul recunoaşte fapta în totalitate, astfel cum a fost descrisă în rechizitoriu”. Nu putem împărtăşi opinia parchetului că această menţiune a instanţei supreme nu se referă la speţa pendinte. Exprimarea folosită de Înalta Curte este clară şi nu lasă loc la interpretări. Nici argumentul că prin aceasta i se conferă inculpatului un tratament favorabil deoarece i se acordă posibilitatea de a reveni asupra declaraţiei anterioare nu poate fi primit. Această posibilitate o are orice inculpat a cărei judecată este reluată de la început. În plus, în faţa instanţei de fond, parchetul nu a apreciat că speţa nu ar putea fi judecată în baza procedurii simplificate, concluziile procurorului puse în şedinţa din 15 mai 2013 fiind de admitere a cererii inculpatului.

În consecinţă, apelul declarat de parchet este nefondat.

2. Cu privire la apelul inculpatului:

Prima instanţă a reţinut ca stare de fapt că în data de 24 mai 2011, inculpatul A.T.E. şi martorii S.D.J. şi B.I.F. s-au dus la pescuit la locul numit „C.” pe marginea lacului din apropierea satului V., judeţul Bihor. În jurul orei 12:00, în acel loc au venit partea vătămată C.C.A. (9 ani), D.R.R.A. (14 ani) şi D.R.R.C. (12 ani), care s-au jucat şi s-au scăldat. La un moment dat, în jurul orei 17:00, inculpatul a fost deranjat de prezenţa minorilor, a avut o discuţie cu partea vătămată şi i-a cerut să plece, după care, de la o distanţă de aproximativ 3-4 metri, a aruncat spre aceasta o sticlă de bere cu care l-a lovit în cap. În urma loviturii, partea vătămată a suferit o hemoragie puternică, urmată după un timp de pierderea cunoştinţei.

În urma loviturii, partea vătămată C.C.A. a început să strige. Martorul S.D.J. a sărit în ajutorul acesteia şi a vrut să-l transporte cu scuterul său, la medicul din comuna P. Inculpatul a încercat să-l împiedice, i-a luat cheile, dar la scurt timp i le-a dat înapoi, astfel că martorul a transportat-o pe partea vătămată la medic. Inculpatul a rămas să pescuiască.

Din raportul de expertiză medico-legală întocmit în cauză, a rezultat că partea vătămată C.C.A. a suferit un traumatism cranio-cerebral acut deschis cu risc mediu, fractură parietală stângă cu înfundare şi hematom intraparenchimatos parietal stâng. Leziunile s-au produs prin lovire cu un corp dur, posibil recipient din sticlă, au necesitat 75 zile de îngrijiri medicale, au pus în primejdie viaţa victimei şi au determinat apariţia unei infirmităţi. Au fost necesare două intervenţii chirurgicale şi tratament medicamentos. În data de 31 mai 2011 s-a efectuat prima intervenţie chirurgicală constatându-se existenţa unei fracturi cu înfundare de 3-5 cm la nivel parietal stâng, iar în data de 6 iunie 2011 se efectuează cea de-a doua intervenţie chirurgicală deschizându-se cicatricea postoperatorie şi se găseşte un hematom epicranian de circa 4 cm grosime, extins la întreaga breşă operatorie. În urma examenului CT efectuat la data de 2 august 2011, se constată, că partea vătămată prezintă lipsă de substanţă osoasă postoperator parietal stâng.

Pentru a stabili vinovăţia inculpatului, prima instanţă a coroborat declaraţia sa de recunoaştere a faptei aşa cum a fost descrisă în actul de sesizare a instanţei, dată în al doilea ciclu procesual cu declaraţiile părţii vătămate C.C.A. şi ale martorilor oculari D.R.R.C., D.R.R.A., B.I.F. şi S.D.J.

Partea vătămată C.C.A. a arătat că se afla la o distantă de 3 metri de inculpat când acesta i-a cerut să plece, ameninţându-l cu o sticlă de bere. Întrucât nu s-a conformat, inculpatul l-a lovit în cap cu sticla de bere. În urma loviturii, a căzut şi a sângerat. Apoi şi-a pierdut cunoştinţa.

Martorul D.R.R.C. a arătat că inculpatul a avut o discuţie cu partea vătămată, apoi a lovit-o cu o sticlă de bere în cap. În momentul în care inculpatul a aruncat cu sticla de bere spre partea vătămată, între cei doi era o distanţă de 3-4 metri. Partea vătămată a început să sângereze şi să strige. Martorul S.D.J. s-a apropiat de partea vătămată şi a vrut să o ducă la medic, însă inculpatul s-a opus. Când martorul a insistat, inculpatul i-a dat cheile scuterului.

Martora D.R.R.A. a arătat că nu a văzut când a fost lovită partea vătămată, dar a auzit-o pe aceasta strigând, a văzut-o că sângerează şi că avea o „tăietură urâtă”. Când martorul S.D.J. a vrut să o ducă pe partea vătămată la medic, inculpatul s-a opus. După ce cei doi au plecat, inculpatul i-a cerut să susţină că rănirea părţii vătămate s-a produs prin cădere, lovindu-se de o ţeava aflată de malul apei.

Martorul S.D.J. a arătat că a existat o discuţie între inculpat şi partea vătămată. Nu a văzut momentul lovirii, ci doar a auzit-o pe partea vătămată strigând. S-a apropiat de aceasta, a văzut că sângera puternic în partea laterală a capului. A încercat să oprească sângerarea şi a vrut să o ducă pe partea vătămată la medic. Inculpatul i-a luat cheile de la scuter şi i-a spus că partea vătămată nu are nimic. A reuşit să-şi recupereze cheile şi a plecat cu partea vătămată la medic.

Martorul B.I.F. a confirmat existenţa discuţiei dintre inculpat şi partea vătămată. Nici acesta nu a văzut când inculpatul a lovit-o pe partea vătămată, dar a auzit-o strigând. A văzut că sângera şi ştie că martorul S.D.J. a dus-o la medic.

Încadrarea juridică este corectă, fapta inculpatului aşa cum a fost descrisă mai sus întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-art. 175 lit. i) C. pen. anterior.

În mod corect, prima instanţă a respins cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. anterior.

Cele două infracţiuni, tentativă de omor şi vătămarea corporală gravă, produc acelaşi rezultat şi anume punerea în primejdie a vieţii persoanei. În speţa pendinte, acest rezultat s-a produs, aspect ce rezultă din actul medico-legal. Distincţia dintre cele două infracţiuni constă în forma de vinovăţie cu care acţionează inculpatul. În cazul tentativei de omor acesta acţionează cu intenţie directă sau indirectă, pe când în cazul vătămării corporale grave ne aflăm în prezenţa praeterintenţiei.

Revenind la speţă, corect s-a stabilit că inculpatul a acţionat cu intenţie. Aceasta a rezultat din faptul că inculpatul a aplicat o lovitură în zonă vitală (capul), de la o distanţă mică (3 metri), cu un corp contondent dur, lovitura a avut o intensitate mare producând fractură cu înfundare. De asemenea s-a avut în vedere şi disproporţia vădită de forţe dintre inculpat şi partea vătămată care rezulta din diferenţa de vârstă; inculpatul avea 20 ani, iar partea vătămată 9 ani. Conduita inculpatului imediat după comiterea faptei a fost de natură a întări ideea că acesta a acţionat cu intenţie. Nu a dat nici un ajutor părţii vătămate. A încercat să-l împiedice pe martorul S.D.J. să o ducă pe partea vătămată la medic şi a solicitat martorei D.R.R.A. să afirme că rănirea s-a produs în alt mod care nu-l implica deloc.

În consecinţă, solicitarea inculpatului de a se proceda la schimbarea încadrării juridice este neîntemeiată.

Curtea a considerat însă întemeiată solicitarea inculpatului de a se reţine în favoarea sa circumstanţe atenuante. Aceasta nu are antecedente penale, a plătit cheltuielile de spitalizare (suma este mică, dar plata acestora a reprezentat o stăruinţă din partea inculpatului având în vedere posibilităţile materiale ale acestuia) şi a fost de acord să plătească suma solicitată de partea civilă, lucrează ca ziler şi beneficiază de sprijin material şi moral din partea familiei. A avut în vedere şi concluziile favorabile ale referatului de evaluare întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bihor.

Ca efect al reţinerii circumstanţelor atenuante a redus pedeapsa aplicată inculpatului, potrivit art. 76 lit. b) C. pen. anterior, de la 5 ani 6 luni la 4 ani.

Modalitatea de executare a fost corect stabilită de prima instanţă. Solicitarea inculpatului de a se dispune suspendarea sub supraveghere sau condiţionată a executării pedepsei este neîntemeiată.

Aplicarea dispoziţiilor art. 86¹ C. pen. anterior este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii. Prima priveşte natura şi cuantumul pedepsei aplicate, a doua vizează antecedenţa penală, iar cea de-a treia se referă la scopul pedepsei. Condiţiile cerute de textul menţionat nu sunt îndeplinite. Dacă primele două nu comportă discuţii (pedeapsa aplicată este de 4 ani, nu are antecedente penale), cu privire la cea de-a treia se impun câteva precizări. Astfel, pentru a se reţine că scopul pedepsei poate fi atins şi fără privare de libertate, instanţa trebuie să aibă în vedere persoana inculpatului şi comportamentul său după comiterea faptei şi să reţină că pronunţarea condamnării constituie un avertisment suficient ca acesta să nu mai comită alte infracţiuni. Având în vedere comportamentul inculpatului după comiterea faptei şi anume împiedicarea martorului S.D.J. de a acorda ajutor părţii vătămate şi solicitarea adresată martorei D.R.R.A. de a prezenta o altă stare de fapt decât cea reală, Curtea a apreciat că nu este adecvată speţei altă modalitate de executare decât cea în regim privativ de libertate.

III. Împotriva deciziei penale nr. 129/A din 11 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, a declarat recurs inculpatul A.T.E.

Recursul a fost motivat în termen de către inculpatul A.T.E., prin apărătorul său ales avocat C.G.I. solicitând schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de omor calificat în infracţiunea de vătămare corporală gravă, aplicarea dispoziţiilor art. 375 cu referire la art. 374 alin. (4) şi art. 396 alin. (10) C. pen. În sensul păstrării echivalente a procedurii de recunoaştere cu consecinţa reducerii cu o treime a limitelor de pedeapsă, menţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. a), lit. b) şi lit. c) C. pen. anterior şi aplicarea art. 76 lit. c) C. pen. anterior cu consecinţa reducerii mai mare a pedepsei sub minimul special prevăzut de lege.

De asemenea, inculpatul a mai solicitat aplicarea art. 5 C. pen. şi pe cale de consecinţă reţinerea ca incidente în cauză a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. a) şi lit. b) C. pen., redozarea pedepsei aplicate în sensul scăderii la noul minim special de 3 ani şi 4 luni şi aplicarea unei pedepse cu suspendarea condiţionată sau sub supraveghere a executării.

Ulterior, la data de 15 mai 2014 apărătorul din oficiu al inculpatului A.T.E. a depus motive de recurs prin care a solicitat instanţei ca în rejudecare să pronunţe o pedeapsă mai blândă raportată la conduita socială impecabilă a inculpatului şi la atitudinea sinceră şi de regret a faptei comise.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând decizia recurată din perspectiva motivelor de casare invocate, în raport de conţinutul actelor şi lucrărilor de la dosar, apreciază calea de atac declarată ca fiind fondată numai în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile pentru următoarele considerente:

Conform art. 12 din Legea nr. 255/2013, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a C. proc. pen., declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.

În consecinţă, analiza cazurilor de casare se va realiza în conformitate cu normele C. proc. pen. anterior, respectiv art. 385³, art. 385⁹ C. proc. pen. anterior.

Cu privire la greşita încadrare juridică a faptei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că se încadrează în cazul de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen. anterior, care nu poate fi avut în vedere din oficiu, dar care, în speţă, poate fi examinat, deoarece, aşa cum s-a arătat, recursul a fost motivat în termen.

Critica este însă nefondată. Acest aspect a fost invocat în apel şi a fost analizat în mod temeinic de către Curtea de Apel Oradea.

Fapta reţinută în sarcina inculpatului A.T.E., astfel cum a fost stabilită prin sentinţa de condamnare şi, de altfel, recunoscută în totalitate de către inculpat, care a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 320¹ C. proc. pen. anterior, corespunde normei de incriminare a faptei de omor calificat prevăzută în art. 174-art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior.

Modul în care inculpatul a acţionat aplicând o lovitură în zona vitală (capul), de la o distanţă mică (3 metri), cu un corp contondent dur, lovitura ce a avut o intensitate mare şi a produs o fractură cu înfundare, de asemenea şi disproporţia vădită de forţe dintre inculpat şi partea vătămată care rezulta din diferenţa de vârstă; inculpatul avea 20 ani, iar partea vătămată 9 ani, corespund atât din punct de vedere obiectiv, cât şi subiectiv infracţiunii de omor calificat, şi nu infracţiunii de vătămare corporală gravă, fiind dovedită împrejurarea că inculpatul a acţionat cel puţin cu intenţia indirectă de a produce moartea victimei, iar nu cu intenţia de a o lovi.

Trebuie precizat că, în temeiul art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen. anterior, instanţa de recurs verifică corecta încadrare juridică a faptei din perspectiva corespondenţei elementelor faptice reţinute în hotărârile recurate cu elementele constitutive ale infracţiunilor, fără să procedeze la analiza sau la reaprecierea situaţiei de fapt, o atare verificare nefiind posibilă în calea de atac a recursului.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la individualizarea sancţiunii în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. anterior, instanţa constată că modificarea adusă cazurilor de casare prin Legea nr. 2/2013, în vigoare la data pronunţării apelului, exclud posibilitatea analizei criticii formulate. Astfel, după data de 15 februarie 2013, cazul de casare de la art. 385⁹ pct. 14. C. proc. pen. anterior, permite instanţei să analizeze sancţiunea doar în ceea ce priveşte aplicarea unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Abrogarea dispoziţiei referitoare la posibilitatea de a examina criteriile de individualizare din art. 72 C. pen. anterior, decurge din limitarea căii de atac a recursului la probleme de drept. În acelaşi sens, Legea nr. 2/2013 a înlăturat, odată cu abrogarea art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen. anterior, posibilitatea instanţei de recurs de a reaprecia faptele. Orice reformare a hotărârii pronunţate în apel este în consecinţă strict legată de aplicarea legii. în consecinţă, având în vedere că înlăturarea textului de lege din art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen. anterior este echivalentă cu o limitare a cazurilor de casare, instanţa de recurs nu poate examina în cauza de faţă critica referitoare la individualizarea pedepselor în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. anterior. Nici chiar în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile instanţa de recurs nu poate să facă o nouă individualizare a sancţiunii, fiind obligată să reducă proporţional sancţiunea stabilită de instanţa de apel (către minimum, mediu, sau maximul special), în raport de limitele prevăzute de legea nouă (către minimum, mediu, sau maximul special). Astfel, în aplicarea legii penale mai favorabile, instanţa de recurs nu poate stabili o sancţiune către minimul special prevăzut de legea nouă, dacă instanţa de apel a stabilit aceeaşi sancţiune către maximul special prevăzut de legea veche, aşa cum nu este posibilă nici situaţia inversă.

Astfel, ţinând cont de regulile stricte ce reglementează soluţionarea recursului ca a doua cale de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are posibilitatea de a examina această critică invocată în cadrul cazului de casare mai sus menţionat, deoarece individualizarea pedepsei nu se circumscrie art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen. anterior, ce are în vedere situaţia în care „hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii.”

Individualizarea pedepsei este o chestiune de apreciere, ce implică reanalizarea criteriilor de cuantificare şi de stabilire a sancţiunii şi nu verificarea modalităţii în care instanţa de fond sau instanţa de apel au aplicat sau au respectat o anumită dispoziţie legală.

Drept urmare, deşi cazul de casare invocat poate fi analizat de către instanţa de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate să procedeze la reindividualizarea pedepsei.

Analizând critica în mod strict prin raportare la cazul de casare invocat, dar şi la cazul de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. anterior, se constată că pedeapsa aplicată inculpatului a fost stabilită cu respectarea dispoziţiilor legale, în limitele rezultate în urma aplicării dispoziţiilor art. 320¹ C. proc. pen. anterior referitor la reducerea limitelor de pedeapsă în cazul recunoaşterii vinovăţiei, dar şi a aplicării art. 74 lit. a), lit. b) şi lit. c) cu referire la art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior privind efectul circumstanţelor atenuante.

În ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 5 C. pen., în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Primul termen în recurs a fost stabilit aleatoriu la data de 21 mai 2014. De la data pronunţării deciziei din apel, 18 noiembrie 2013 şi până la data soluţionării recursului a fost abrogat C. pen. anterior şi a intrat în vigoare noul C. pen., au intrat în vigoare Legea nr. 87/2012 cu referire la normele care guvernează aplicarea legii penale în timp, a fost pronunţată decizia nr. 2/2014 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (M. Of. nr. 319/30.04.2014) şi Decizia nr. 265/2014 de către Curtea Constituţională (M. Of. nr. 372/20.05.2014) şi, în plus, s-a evidenţiat o jurisprudenţă constantă şi cunoscută prin publicare cu privire la aplicarea instituţiilor autonome de drept penal, de la 1 februarie 2014 (data intrării în vigoare a noului C. pen.), până la 20 mai 2014 (data publicării Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale a României), dar şi pentru perioada anterioară 1969-2014, în contextul evoluţiei legislaţiei în prezent abrogate.

Caracterul de izvor de drept penal este recunoscut deciziilor Curţii Constituţionale a României şi celor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în unificarea practicii judiciare, dar şi jurisprudenţei naţionale constante şi cunoscute, astfel încât ori de câte ori generează reguli de drept substanţial vor fi analizate în succesiunea legilor penale, pentru determinarea celei mai favorabile.

Jurisprudenţa anterioară, constantă, referitoare la mecanismul aplicării legii penale mai favorabile pe instituţii autonome, cunoscută de practicieni şi justiţiabili a generat, în ceea ce-i priveşte pe aceştia din urmă, anumite aşteptări pe tărâmul întinderii sancţiunii aplicabile, iar pentru practicieni un mecanism clar, cu rigoare matematică, de determinare a legii mai favorabile, la adăpost de arbitrariu sau subiectivism. În exercitarea rolului decizional instanţele recunosc forţa jurisprudenţei ca izvor de drept (Del Rio Prada contra Spaniei), urmărind tocmai disiparea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor de drept.

Mai mult decât atât, absenţa unei interpretări jurisprudenţiale accesibile şi în mod rezonabil previzibile poate conduce chiar la constatarea existenţei unei încălcări a drepturilor garantate de art. 7 în privinţa persoanei acuzate (hotărârile în cauzele Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni contra României, Pessino contra Franţei).

Garanţia consacrată la art. 7, element esenţial al statului de drept, ocupă un loc primordial în sistemul de protecţie al Convenţiei. Acesta trebuie să fie interpretat şi aplicat astfel încât să fie asigurată o protecţie efectivă împotriva urmăririi penale, condamnărilor şi sancţiunilor arbitrare (hotărârile C.E.D.O. pronunţate în cauzele Del Rio Prada contra Spaniei şi Maktouf şi Damjanovic contra Bosnia şi Herţegovina).

Revirimentul jurisprudenţial, în funcţie de politica penală, în detrimentul inculpaţilor constituie o încălcare a art. 7 din Convenţie (cauza Del Rio Prada contra Spaniei), iar art. 7 parag. 1 interzice de o manieră absolută aplicarea retroactivă a dreptului penal în detrimentul acuzatului (cauza Del Rio Prada contra Spaniei).

Ca urmare, în acest moment jurisprudenţial, aplicarea abruptă a legii mai favorabile în mod global ar genera schimbarea imediată a practicii, în lipsa unui criteriu obiectiv de evaluare a legii mai favorabile, în mod global, cu efecte asupra raporturilor juridice născute anterior publicării deciziei, cele mai frecvente fiind cele referitoare la cuantumul pedepsei. O astfel de jurisprudenţă, este aptă să ocolească garanţiile consacrate de art. 7 din Convenţie, deoarece poate sublinia lipsa de previzibilitate a legii (hotărârea C.E.D.O., De Rio Prada contra Spaniei), periclitând astfel siguranţa juridică (hotărâre C.E.D.O., Bock şi Palade contra României, 15 februarie 2007).

În examinarea legii incidente cu privire la acuzaţia formulată faţă de inculpaţi instanţa de recurs urmează să analizeze:

a) Influenţa modificărilor legislative cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii pentru care sunt acuzaţi. În examinarea acestui criteriu, instanţa verifică dacă fapta mai este incriminată de legea nouă, respectiv dacă legea nouă poate retroactiva, ca fiind mai favorabilă, cu privire la încadrarea juridică;

b) Consecinţele produse de acuzaţie cu privire la sancţiune la data săvârşirii faptei şi consecinţele la data judecării recursului. În examinarea acestui criteriu instanţa va avea în vedere caracterul unitar al dispoziţiilor referitoare la pedeapsă şi circumstanţele de individualizare în raport de încadrarea juridică dată faptei;

Examinarea încadrării juridice dată faptei ca urmare a situaţiei tranzitorii este necesară atât pentru a verifica dacă abrogarea unor texte de lege este echivalentă cu o dezincriminare, cât şi ca situaţie premisă pentru a face analiza în concret a consecinţelor cu privire la sancţiune.

Pedeapsa decurge din caracterizarea în drept a faptei cercetate. Unitatea dintre incriminare şi pedeapsă exclude posibilitatea, în cazul legilor succesive, de a combina incriminarea dintr-o lege cu pedeapsa dintr-o altă lege. Aceeaşi unitate împiedică şi combinarea dispoziţiilor de favoare privitoare la circumstanţe agravante şi atenuate, acestea participând în egală măsură la configurarea cadrului legal unitar pe baza căruia se stabileşte incriminarea şi se individualizează sancţiunea penală. Pentru a compara cele două legi instanţa trebuie să analizeze consecinţele faptei în legea în vigoare la data săvârşirii ei (încadrarea juridică dată în rechizitoriu şi sancţiunile ce decurg din incriminare) şi consecinţele faptei în urma intrării în vigoare a legii noi. Astfel, pentru a vedea cum este sancţionată fapta în legea nouă, trebuie mai întâi să se stabilească dacă şi cum anume este încadrată juridic acuzaţia în legea nouă.

Dată fiind abrogarea art. 174, art. 175 C. pen. anterior şi incriminarea omorului la art. 188 noul C. pen., instanţa de recurs a comparat conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de legea veche, C. pen. anterior şi faţă de conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzută de legea nouă (C. pen.). Comparaţia este necesară pentru a verifica incidenţa art. 4 C. pen. şi art. 3 din Legea nr. 187/2013, respectiv situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii.

Art. 174 C. pen. anterior. Omorul

Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior. Omorul calificat

(...) Omorul săvârşit în vreuna din următoarele împrejurări:

i) în public; (...), se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Art. 188 C. pen. Omorul

(1) Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Art. 189 C. pen. Omorul calificat

(1) Omorul săvârşit în vreuna din următoarele împrejurări:

a) cu premeditare;

b) din interes material;

c) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse;

d) pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni;

e) de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor;

f) asupra a două sau mai multor persoane;

g) asupra unei femei gravide;

h) prin cruzimi, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Abrogarea textelor de lege care au stat la baza acuzaţiilor formulate în cauză nu este echivalentă cu dezincriminarea faptelor. Dezincriminarea operează in rem înlăturând răspunderea subiectului prin aceea că, fapta nu mai este prevăzută de vechea lege penală, în timp ce modificarea textelor de lege incidente în cauză are în vedere o condiţie care dădea faptei în legea veche un caracter calificat. La 1 februarie 2014, data abrogării normelor de la art. 174 şi art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior, a intrat în vigoare art. 188 C. pen. care cuprinde toate celelalte elemente din acuzaţia pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, însă dispoziţiile art. 189 C. pen., nu mai cuprind agravanta săvârşirii faptei în public, agravantă care-i dădea faptei caracterul calificat. În ceea ce îl priveşte pe inculpatul A.T.E., acuzaţia faţă de care a fost condamnat a constat în aceea că: la data de 24 mai 2011, inculpatul A.T.E. se aflându-se la pescuit împreună cu martorii S.D.J. şi B.I.F., pe marginea unui lac din locul numit „C.” din apropierea satului V., comuna P., judeţul Bihor, în jurul orei 17:00, după ce i-a solicitat părţii vătămate C.C.A. să plece de acolo, de la o distanţă de cca. 3 metri, a aruncat spre partea vătămată cu o sticlă goală de bere, cu intenţia de a-l lovi în zona capului, nimerindu-l astfel în partea stângă a capului. În urma loviturii aplicate partea vătămată a suferit o hemoragie externă puternică, urmată după un timp de pierderea cunoştinţei.

Elementul material al laturii obiective în ceea ce îl priveşte pe A.T.E., tentativa la omorul săvârşit asupra victimei nu prezintă diferenţe între art. 174 C. pen. anterior şi art. 188 C. pen. Renunţarea la elementele circumstanţiale ale săvârşirii faptei în public [prevăzut în art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior], care dădeau faptei comise de inculpat un caracter calificat, nu afectează existenţa infracţiunii în forma, incriminată în art. 188 C. pen., iar în art. 189 C. pen., este suprimată condiţia ce dădea faptei un caracter calificat, devenind astfel mai favorabilă legea nouă, deoarece conduce la reţinerea formei infracţiunii de omor simplu şi nu de omor calificat.

Caracterul unitar al dispoziţiilor referitoare la pedeapsă şi circumstanţele de individualizare în raport de încadrarea juridică dată faptei.

Legea nouă, suprimând condiţia ce dădea faptei un caracter calificat prevede limite de pedeapsă cu închisoarea, respectiv de la 10-20 ani închisoare, în speţă se va aplica legea nouă reţinându-se încadrarea juridică a infracţiunii în varianta simplă. Comparaţia are loc, în acest caz, între legea veche care sancţiona fapta recurentului în limitele prevăzute pentru varianta calificată a infracţiunii şi legea nouă care sancţionează aceeaşi faptă în limitele prevăzute pentru varianta simplă, prin aceasta fiind satisfăcută obligaţia prevăzută în art. 5 C. pen., prin alegerea încadrării juridice din legea nouă.

Faţă de cele ce preced, instanţa va compara efectele acuzaţiei din legea veche [art. 20 raportat la 174-art. 175 alin. (1) lit. i), cu aplicarea art. 74, art. 76 C. pen. anterior] şi efectele acuzaţiei în legea nouă (art. 32 raportat la 188 C. pen.):

- legea veche prevedea sancţiunea închisorii de la 15 la 25 de ani pentru fapta consumată, respectiv de la 7 ani şi 6 luni la 12 ani şi 6 luni pentru forma tentată, limitele fiind reduse la 5 ani-8 ani şi 4 luni ca urmare a reţinerii cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzută de art. 320¹ C. proc. pen. anterior, redusă la 4 ani închisoare ca urmare a circumstanţelor atenuante;

- legea nouă prevede sancţiunea cu închisoarea de la 10 la 20 de ani pentru fapta consumată, de la 5 ani la 20 ani pentru forma tentată, respectiv de la 3 ani şi 4 luni la 6 ani şi 8 luni închisoare pedeapsă redusă ca urmare a reţinerii cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzută de art. 320¹ C. proc. pen. Sancţiunea individualizată de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de instanţa de apel a fost coborâtă sub minimul special, individualizare judiciară ce obligă instanţa de recurs, în condiţiile excluderii incidenţei circumstanţelor atenuante de către legea nouă, să stabilească pedeapsa în cuantumul minimului special, 3 ani şi 4 luni închisoare. Legea nouă, fiind mai favorabilă faţă de legea veche va retroactiva.

În ceea ce priveşte pedepsele complementare şi accesorii, conform art. 12 din Legea nr. 187/2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, acestea se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă, în conţinutul şi condiţiile prevăzute de noua reglementare mai favorabilă, însă în limitele individualizării realizate de instanţele anterioare, aspectul temeiniciei sancţiunilor neputând fi devoluat în recurs. Se constată că pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior, pe o perioadă de 5 ani are corespondent în art. 66 lit. a) şi lit. b) C. pen., urmând a se executa în acest conţinut însă pe o durată de 2 ani, în condiţiile art. 68 C. pen. Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior, are corespondent în art. 66 lit. a) şi lit. b) C. pen., urmând a se executa în acest conţinut, în condiţiile şi pe durata prevăzute de art. 65 C. pen.

Faţă de cele ce preced, va admite recursul declarat de inculpatul A.T.E. împotriva deciziei penale nr. 129/A/2014 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori la data de 14 noiembrie 2013.

Va casa în parte atât decizia recurată cât şi sentinţa penală nr. 123 din 3 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Bihor, numai în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile şi rejudecând, în aceste limite:

În baza art. 334 C. proc. pen. anterior, va schimba încadrarea juridică dată faptelor din infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 320¹ C. proc. pen. anterior, art. 74 lit. a), lit. b) şi lit. c), art. 76 lit. b) C. pen. anterior în infracţiunea prevăzută de art. 32 raportat la art. 188 C. pen., cu aplicarea art. 320¹ C. proc. pen. anterior şi art. 5 C. pen., texte în baza cărora va condamna pe inculpatul A.T.E. la pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi lit. b) C. pen.

Va aplica pedeapsa accesorie în conţinutul prevăzut de art. 66 lit. a) şi lit. b) C. pen., pe lângă pedeapsa principală.

Va menţine restul dispoziţiilor deciziei şi sentinţei recurate care nu contravin prezentei decizii.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului vor rămâne în sarcina statului, onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 RON, fiind suportat din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpatul A.T.E. împotriva deciziei penale nr. 129/A din 14 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Casează în parte atât decizia recurată cât şi sentinţa penală nr. 123 din 3 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Bihor, numai în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile şi rejudecând, în aceste limite:

În baza art. 334 C. proc. pen. anterior, schimbă încadrarea juridică dată faptelor din infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 320¹ C. proc. pen. anterior, art. 74 lit. a), lit. b) şi lit. c), art. 76 lit. b) C. pen. anterior în infracţiunea prevăzută de art. 32 raportat la art. 188 C. pen., cu aplicarea art. 320¹ C. proc. pen. anterior şi art. 5 C. pen., texte în baza cărora condamnă pe inculpatul A.T.E. la pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi lit. b) C. pen.

Aplică pedeapsa accesorie în conţinutul prevăzut de art. 66 lit. a) şi lit. b) C. pen., pe lângă pedeapsa principală.

Menţine restul dispoziţiilor deciziei şi sentinţei recurate care nu contravin prezentei decizii.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului rămân în sarcina statului.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 mai 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1724/2014. Penal		ICCJ. Decizia nr. 1735/2014. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 1724/2014. Penal ICCJ. Decizia nr. 1735/2014. Penal ICCJ. Decizia nr. 1753/2014. Penal