ICCJ. Decizia nr. 1978/2014. Penal. Intervenirea unei legi penale noi (art.595 NCPP). Contestaţie(NCPP)
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1978/2014
Dosar nr. 405/83/2014
Şedinţa publică din 10 iunie 2014
Deliberând asupra contestaţiei de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 45 din 3 martie 2014, Tribunalul Satu Mare, în baza art. 23 din Legea nr. 255/2013 raportat la art. 595 C. proc. pen. a admis contestaţia la executare ca urmare a sesizării Comisiei de evaluare a situaţiei juridice a condamnaţilor aflaţi în executarea pedepselor de la Penitenciarul Satu Mare, privind pe condamnatul Ţ.A.V., în prezent încarcerat în Penitenciarul Satu Mare în executarea pedepsei de 15 ani închisoare şi interzicerea pe o perioadă de 5 ani a exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
S-a constatat intervenirea legii penale mai favorabile în ceea ce priveşte pedeapsa care i-a fost aplicată condamnatului prin Sentinţa penală nr. 100/2002 a Tribunalului Bihor, modificată prin Decizia penală nr. 222/A/2002 a Curţii de Apel Oradea şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 4541/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi în consecinţă:
S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare şi interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 5 ani în pedepsele componente de 15 ani închisoare şi interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, prev. şi ped. de art. 3 alin. (2) cu referire la art. 12 din Legea nr. 143/2000 şi 15 ani închisoare şi interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru comiterea infracţiunii prev. şi ped. de art. 2 alin. (2) cu referire la art. 12 din Legea nr. 143/2000.
În baza art. 6 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 a redus la 15 la 12 ani pedeapsa aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art. 2 alin. (2) cu referire la art. 12 din Legea nr. 143/2000.
În baza art. 34 lit. b) C. pen. vechi au fost contopite pedepsele mai sus descontopite, dispunând ca în final petentul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 15 ani închisoare şi interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) şi d) C. pen. pe o durată de 5 ani.
S-au menţinut restul dispoziţiilor sus-menţionatei hotărâri.
S-a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 136 din 30 septembrie 2004 emis în baza Sentinţei penale nr. 100/2002 a Tribunalului Bihor, definitivă prin Decizia penală nr. 4541/R/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi emiterea unui nou mandat potrivit dispoziţiilor prezentei hotărâri.
În baza art. 45 alin. (4) din noul C. pen. s-a scăzut din pedeapsa aplicată durata executată de la data de 20 octombrie 2004 la zi.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Instanţa de fond a reţinut că, prin sesizarea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare de către Biroul de Executări penale al instanţei, s-a solicitat analiza aplicabilităţii în cauză a prevederilor art. 6 din noul C. pen., în ceea ce priveşte persoana privată de liberate Ţ.A.V., încarcerat în Penitenciarul Satu Mare în executarea pedepsei de 15 ani închisoare aplicată pentru comiterea infracţiunii de trafic de droguri.
Comisia constituită în cadrul penitenciarului Satu Mare potrivit H.G. nr. 836/2013, prin referatul întocmit, a apreciat că potrivit prevederilor art. 6 alin. (1) din noul C. pen. pedeapsa de 15 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art. 2 alin. (2) cu referire la art. 12 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 lit. c) C. pen., care în prezent este încriminată de art. 2 alin. (2) cu referire la art. 12 din Legea nr. 143/2000 este modificată prin Legea nr. 187/2012 cu aplicarea art. 43 alin. (5) din noul C. pen. având limite de pedeapsa reduse, astfel că în privinţa acestei infracţiuni se impune reducerea pedepsei de la 15 la 12 ani, maximul special prevăzut de lege.
Analiza sesizării formulate prin prisma motivelor invocate şi verificarea actelor depuse la dosarul cauzei, au format convingerea instanţei de fond cu privire la faptul că aceasta este întemeiată şi se impune a fi admisă.
Astfel, s-a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 100 din 29 aprilie 2002, pronunţată de Tribunalul Bihor, definitivă prin Decizia penală nr. 222/2002 a Curţii de Apel Oradea, numitul Ţ.A.V. a fost condamnat la pedeapsa de 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri, pedeapsa fiind rezultatul unui concurs de infracţiuni, realizată fiind operaţiunea de contopire a pedepselor, reţinându-se în sarcina condamnatului comiterea infracţiunii prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 şi respectiv art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ.
În baza sentinţei penale menţionate s-a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 136 din 30 septembrie 2004 de către instanţa de executare, respectiv Tribunalul Bihor, executarea pedepsei începând la data de 20 octombrie 2004.
S-a reţinut că, în data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare noul C. pen., iar potrivit prevederilor art. 6 alin. (1), când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.
Tribunalul a mai constatat că potrivit art. 81 din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a noului C. pen., care prevede faptul că Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 362/3.08.2000, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează:
"Art. 2 - (1) Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi."
Prin urmare, tribunalul a constatat intervenirea legii penale mai favorabile în ceea ce priveşte pedeapsa aplicată pentru această infracţiune, impunându-se reducerea pedepsei iniţial aplicate, de la 15 la 12 ani.
Pentru a putea da eficienţă prevederilor mai sus arătate, tribunalul a procedat la descontopirea pedepsei rezultante de 15 ani închisoare şi interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 5 ani în pedepsele componente de 15 ani închisoare şi interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, prev. şi ped. de art. 3 alin. (2) cu referire la art. 12 din Legea nr. 143/2000 şi 15 ani închisoare şi interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru comiterea infracţiunii prev. şi ped. de art. 2 alin. (2) cu referire la art. 12 din Legea nr. 143/2000.
În baza art. 6 alin. (1) din Legea 286/2009 s-a redus la 15 la 12 ani pedeapsa aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art. 2 alin. (2) cu referire la art. 12 din Legea nr. 143/2000.
În baza art. 34 lit. b) C. pen. vechi s-a procedat la contopirea pedepselor mai sus descontopite şi reduse, dispunând ca în final petentul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 15 ani închisoare şi interzicerea exercitării drepturilor prev.de art. 64 lit. a), b) şi d) C. pen. pe o durată de 5 ani, menţinând restul dispoziţiilor sus-menţionatei hotărâri.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat contestaţie condamnatul Ţ.A.V., solicitând desfiinţarea acesteia în sensul de a se reduce ambele pedepse ce i-au fost aplicate la câte 12 ani. A apreciat condamnatul că în mod netemeinic i s-au aplicat două pedepse deşi a comis o sigură faptă şi, de asemenea, că nelegal, nu s-au redus ambele pedepse ce i-au fost aplicate la câte 12 ani.
Prin Decizia nr. 64/C/2014 din 5 mai 2014 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 425 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu referire la art. 595 C. proc. pen., a fost respinsă ca nefondată contestaţia formulată de condamnatul Ţ.A.V., împotriva Sentinţei penale nr. 45 din 3 martie 2014 a Tribunalului Satu Mare, care a fost menţinută în totalitate.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat contestatorul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a dispune în acest sens, Curtea de Apel a constatat că sentinţa atacată este netemeinică şi nelegală dar, având în vedere împrejurarea că în cauză a formulat contestaţie doar condamnatul, în raport de dispoziţiile art. 4251 alin. (4) cu referire la art. 418 C. proc. pen., a respins calea de atac exercitată, contestatorului neputându-i-se crea în propria cale de atac o situaţia mai grea.
Astfel, a reţinut că Ţ.A.V. se află în executarea pedepsei rezultante de 15 ani închisoare ce i-a fost aplicată prin Sentinţa penală nr. 100 din 29 aprilie 2002 a Tribunalului Bihor, modificată prin Decizia penală nr. 222/A din 7 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Oradea şi definitivă prin Decizia penală nr. 4541 din 15 septembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin această hotărâre contestatorul a fost condamnat la două pedepse de câte 15 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. şi ped. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de câte 5 ani, pentru comiterea infracţiunilor prev. şi ped. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu referire la art. 12 din Legea nr. 143/2000 şi cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. şi prev. şi ped. de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu referire la art. 12 din Legea nr. 143/2000 şi cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.
La data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare noul C. pen., iar prin art. 81 din Legea nr. 187/2012 privind punerea în aplicare a acestuia, a fost modificată şi Legea nr. 143/2000.
Astfel, în urma modificărilor, infracţiunea prev. şi ped. de art. 2 alin. (2) din lege este pedepsită cu închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi, iar cea prev. şi ped. de art. 3 alin. (2) este pedepsită cu închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi. Anterior modificării, infracţiunea prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 era pedepsită cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi, iar cea prev. şi ped. de art. 3 alin. (2) cu închisoarea de la 15 la 25 de ani.
Noul C. pen., prin art. 6, stabileşte că atunci când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea comisă, se reduce la acest maxim.
Aşa cum se poate observa, în cazul contestatorului, pedeapsa de 15 ani închisoare ce i-a fost aplicată pentru comiterea infracţiunii prev. şi ped. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 depăşeşte maximul de 12 ani închisoare prevăzut prin legea nouă, pe când pedeapsa de 15 ani închisoare ce i-a fost aplicată pentru infracţiunea prev. şi ped. de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 nu depăşeşte maximul prevăzut de legea nouă fiind în fapt egal cu acesta.
Cu toate acestea, aşa după cum s-a statuat şi prin Decizia nr. 1 din 14 aprilie 2014 dată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei înainte de intrarea în vigoare a noului C. pen., pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, într-o primă etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 C. pen., cu privire la pedepsele individuale, iar în a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 C. pen.
În cazul în care pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 C. pen., pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim, în caz contrar rămânând astfel cum a fost stabilit potrivit legii vechi.
Or, în speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, doar pedeapsa aplicată pentru infracţiunea prev. şi ped. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 depăşeşte maximul prevăzut de legea nouă şi ar trebuie redusă la acest maxim, de 12 ani închisoare.
Procedând la contopirea acestei pedepse, de 12 ani închisoare, cu pedeapsa de 15 ani închisoare aplicată pentru comiterea infracţiunii prev. şi ped. de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) din actualul C. pen. s-ar ajunge la o pedeapsă rezultantă de 19 ani, în raport de împrejurarea că, potrivit acestui text de lege, în cazul în care se stabilesc pedepse cu închisoarea se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse.
În aceste condiţii, la pedeapsa cea mai grea, de 15 ani închisoare, ar trebui să se adauge un spor de 1/3 din pedeapsa de 12 ani închisoare, condiţii în care s-ar ajunge la o rezultantă de 19 ani închisoare care este în mod evident mai mare decât pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare stabilită conform legii vechi.
Astfel fiind, prima instanţă trebuia să constate că în speţă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi nu depăşeşte maximul la care s-ar putea ajunge în baza art. 39 C. pen., iar în aceste condiţii trebuia să respingă sesizarea.
Cu toate acestea, aşa cum s-a arătat mai sus, în aplicarea principiului non reformatio in pejus, hotărârea nu poate fi modificată în acest sens câtă vreme în cauză a declarat contestaţie doar condamnatul.
Cât priveşte susţinerea contestatorului în sensul că i s-au aplicat în mod greşit două pedepse deşi nu a comis decât o infracţiune, Curtea de apel a constatat că aceasta excede prezentului cadru procesual, în speţă fiind în prezenţa unui hotărâri cu autoritate de lucru judecat.
Împotriva Deciziei penale nr. 64/C/2014 din 5 mai 2014 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a formulat contestaţie Ţ.A.V.
Analizând calea de atac formulată, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:
Procesul penal se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legale, iar hotărârile judecătoreşti vor fi supuse numai acelor căi de atac prevăzute de lege.
Dând eficienţă principiilor legalităţii căilor de atac şi liberului acces la justiţie, reglementate de dispoziţiile art. 129 şi art. 21 din Constituţie, precum şi exigenţelor determinate de art. 13 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, admisibilitatea acestora fiind condiţionată de exercitarea lor potrivit legii, în termenele şi pentru motivele reglementate de normele incidente în materie.
Soluţionarea de către instanţă a cererilor, contestaţiilor şi sesizărilor având ca obiect aplicarea art. 4 şi 6 din Legea nr. 286/2009 cu modificările şi completările ulterioare, precum şi calea de atac în cauzele având acest obiect, sunt reglementate de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 255/2013.
Conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 cererile, contestaţiile şi sesizările privind persoanele aflate în executarea pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate se soluţionează de urgenţă şi cu precădere de către instanţa corespunzătoare în grad instanţei de executare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau, după caz, centrul educativ ori centru de reeducare. Potrivit alin. (9) al aceluiaşi articol, hotărârea poate fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare.
În cauză, se constată că Tribunalul Satu Mare, instanţa competentă material şi teritorial potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, a soluţionat, ca urmare a sesizării Comisiei de evaluare a situaţiei juridice a condamnaţilor aflaţi în executarea pedepselor de la Penitenciarul Satu Mare, prin Sentinţa nr. 45 din 03 martie 2014, contestaţia la executare privind pe condamnatul Ţ.A.V.. împotriva acestei sentinţe, condamnatul a formulat contestaţie potrivit art. 23 alin. (9) din Legea nr. 255/2013, la instanţa ierarhic superioară, respectiv la Curtea de Apel Oradea. Prin Decizia nr. 64/C/2014 din 5 mai 2014, Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins ca nefondată contestaţia formulată de condamnatul Ţ.A.V. Această decizie este definitivă, potrivit textelor legale sus-menţionate.
Conform dispoziţiilor art. 4251 alin. (1) C. proc. pen., "calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel".
Se constată că legea procesual penală stabileşte principiul unicităţii căii de atac, faţă de care posibilitatea legală a declarării mai multor contestaţii este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare.
Revine, aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Având în vedere că Ţ.A.V. a formulat contestaţie împotriva unei hotărâri definitive, investind Înalta Curte cu soluţionarea unei căi de atac care nu întruneşte cerinţele textelor legale menţionate, aceasta nu este admisibilă potrivit dreptului comun.
Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală, ori chiar printr-un act neprocesual.
Astfel, exercitarea unei căi de atac neprevăzute de legea procesual penală încalcă principiul legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de condamnatul Ţ.A.V., care va fi obligat, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., la plata sumei de 100 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de condamnatul Ţ.A.V. împotriva Deciziei penale nr. 64/C/2014 din 5 mai 2014 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă contestatorul-condamnat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 193/2014. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1898/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
