ICCJ. Decizia nr. 2143/2014. Penal. Alte cereri privind judecata în fond. Contestaţie(NCPP)
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2143/2014
Dosar nr. 233/54/2014
Şedinţa publică din data de 24 iunie 2014
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 101 din 26 februarie 2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a admis contestaţia formulată de condamnata Ş.M., privind aplicarea legii penale mai favorabile, referitor la condamnarea dispusă prin sentinţa penală nr. 193 din 2 decembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 2186/54/2010, definitivă prin Decizia penală nr. 420 din 06 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare aplicată petentei-condamnate Ş.M. prin sentinţa penală nr. 193 din 2 decembrie 2011 a Curţii de Apel Craiova, definitivă prin Decizia penală nr. 420 din 06 februarie 2013 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi au fost repuse pedepsele în individualitatea lor.
În baza art. 6 alin. (1) C. pen., a fost redusă pedeapsa aplicată condamnatei Ş.M. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, 75 lit. a) C. pen. din 1969, art. 3201 alin. (1), (7) C. proc. pen. din 1968, art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (2) C. pen. din 1969, infracţiune care are corespondent în art. 244 alin. (1) şi (2) cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 77 lit. a) C. pen., art. 375 C. proc. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen. de la 4 ani închisoare la 3 ani şi 4 luni închisoare, maximul special prevăzut de legea penală nouă în condiţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen.
A fost recontopită pedeapsa de mai sus cu celelalte pedepsele principale în pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani şi 4 luni închisoare.
În baza art. 6 alin. 5 teza a II-a C. pen., s-a constatat că pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. din 1969 are corespondent în art. 66 lit. a), b C. pen., urmând a se executa în conţinutul şi pe durata prevăzută de art. 65 C. pen.
S-a dedus din pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare perioada reţinerii de 24 de ore de la 03 iunie 2010, perioada executată de la 13 februarie 2013 la zi şi a fost menţinută starea de arest.
S-a dispus anularea mandatului de executare emis anterior şi emiterea unui nou mandat corespunzător.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin contestaţia înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, Compartimentul de executări penale, persoana condamnată Ş.M. a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile, cu privire la condamnarea dispusă prin sentinţa penală nr. 193 din 02 decembrie 2011, pag. 2/8 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 2186/54/2010, definitivă prin Decizia penală nr. 420 din 06 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a arătat, în acest sens, că prin sentinţa penală anterior menţionată, inculpata Ş.M. a fost condamnată, în baza art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. din 1969, cu art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, art. 75 lit. a) C. pen. din 1969, art. 3201 alin. (1), (7) C. proc. pen. din 1968, art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (2) C. pen. din 1969, la pedeapsa de 4 ani închisoare.
În baza art. 290 C. pen. din 1969, cu art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, art. 3201 alin. (1), (7) C. proc. pen. din 1968, art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. din 1969, a mai fost condamnată inculpata la pedeapsa de o lună închisoare.
În temeiul art. 291 C. pen. din 1969, cu art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, art. 3201 alin. (1), (7) C. proc. pen. din 1968, cu art. 74 alin. (1) lita, art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. din 1969, a mai fost condamnată inculpata la pedeapsa de o lună închisoare.
Conform art. 33 lita. art. 34 lit. b) C. pen. din 1969, au fost contopite pedepsele în pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare, ce s-a dipsus a fi executată de inculpata Ş.M., în regim de detenţie, potrivit art. 57 C. pen. din 1969.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 alin. (1), (2) C. pen. din 1969, art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a şi lit. b) C. pen. din 1969.
În baza art. 88 C. pen. din 1969, s-a dedus din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatei Ş.M., reţinerea preventivă de 24 ore, de la 03 iunie 2010, ora 13 la 04 iunie 2010, ora 13.
A fost emis M.E.P.Î. nr. 445/2011, de către Curtea de Apel Craiova, executarea pedepsei începând la data de 13 februarie 2013.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 4 C. pen., art. 3 din Legea nr. 187/2012, art. 595 C. proc. pen. şi art. 23 din Legea nr. 255/2013.
La dosarul cauzei au fost depuse: un referat întocmit de biroul executări penale şi o copie a sentinţei penale menţionate, însoţită de un referat al compartimentului de executări penale privind data şi modalitatea rămânerii definitive, precum şi stadiul executării.
Analizând actele dosarului şi dispoziţiile legale, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Potrivit art. 6 alin. (1) C. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.
Prin sentinţa penală nr. 193 din 02 decembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 2186/54/2010, definitivă prin Decizia penală nr. 420 din 06 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inculpata Ş.M. a fost condamnată, în baza art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. din 1969, cu art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, art. 75 lit. a) C. pen. din 1969, art. 3201 alin. (1), (7) C. proc. pen. din 1968, art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (2) C. pen. din 1969, la pedeapsa de 4 ani închisoare.
În baza art. 290 C. pen. din 1969, cu art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, art. 3201 alin. (1), (7) C. proc. pen. din 1968, art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (1) Iile C. pen. din 1969, a mai fost condamnată inculpata la pedeapsa de o lună închisoare.
În temeiul art. 291 C. pen. din 1969, cu art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, art. 3201 alin. (1), (7) C. proc. pen. din 1968, cu art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. din 1969, a mai fost condamnată inculpata la pedeapsa de o lună închisoare.
Conform art. 33 lit. a). art. 34 lit. b) C. pen. din 1969, au fost contopite pedepsele în pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare, ce s-a dispus a fi executată de inculpata Ş.M., în regim de detenţie, potrivit art. 57 C. pen. din 1969.
S-a aplicat art. 71 alin. (1), (2) C. pen. din 1969, art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a şi lit. b) C. pen. din 1969.
În baza art. 88 C. pen. din 1969, s-a dedus din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatei Ş.M., reţinerea preventivă de 24 ore, de la 03 iunie 2010, ora 13 - 04 iunie 2010, ora 13.
În baza sentinţei penale menţionate s-a emis M.E.P.Î. nr. 445/2011, de către Curtea de Apel Craiova, executarea pedepsei începând la data de 13 februarie 2013.
Pentru aplicarea dispoziţiilor art. 6 C. pen., instanţa a analizat, în ordinea menţionată, următoarele aspecte:
- aplicarea legii mai favorabile în ceea ce priveşte limitele maxime de pedeapsă, avându-se în vedere aplicarea cauzei legale de reducere prevăzute de art. 3201 C. proc. pen. din 1968;
- aplicarea legii mai favorabile în ceea ce priveşte tratamentul juridic sancţionator privitor la concursul de infracţiuni.
Potrivit dispoziţiilor art. 187 C. pen. (fost art. 1411 C. pen. din 1969) prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.
Astfel, în ceea ce priveşte limitele de pedeapsă mai favorabile, instanţa a analizat limitele maxime de pedeapsă prevăzute de legea nouă pentru infracţiunile pentru care inculpata a fost condamnată, fără să aibă în vedere aplicarea circumstanţelor judiciare atenuante sau agravante de care a beneficiat aceasta. Instanţa a avut în vedere însă împrejurarea că la individualizarea cuantumului pedepselor cu închisoarea s-a reţinut cauza legală de reducere a pedepsei prevăzută de dispoziţiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. din 1968.
Pentru a reţine aplicarea acestei instituţii instanţa a avut în vedere următoarele:
Curtea Constituţională, în Decizia nr. 1470/2011, a analizat incidenţa aplicării ca lege penală mai favorabilă a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. din 1968, statuând că din perspectiva conţinutului, acordul de recunoaştere a vinovăţiei are o dublă natură, pe de o parte, este o instituţie procesuală, iar pe de altă parte, este o instituţie de drept material, încadrându-se astfel în categoria normelor de drept substanţial, în condiţiile în care alineatul 7 al articolului 3201 C. proc. pen. din 1968 (actualmente art. 396 alin. (10) C. proc. pen.) prevede reducerea limitelor pedepsei prevăzute de legea penală.
Astfel, Curtea Constituţională a arătat în cuprinsul deciziei că, în măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speţă dedusă judecăţii, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, aduce o schimbare cu privire la condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidenţa legii penale mai favorabile. Faptul că textul în discuţie figurează în C. proc. pen., nu este un impediment în considerarea lui ca fiind o normă de drept penal susceptibilă de a fi aplicată retroactiv, în cazul în care este mai blândă.
Aplicarea ca lege penală mai favorabilă a dispoziţiilor de reducere a limitelor pedepsei în cazul procedurii simplificate a recunoaşterii vinovăţiei în situaţia hotărârilor de condamnare definitive a făcut obiectul dezbaterilor C.E.D.O.
Astfel, C.E.D.O., prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), parag. 111, 112 şi 113, a statuat că simpla apartenenţă a art. 442 referitor la o procedură simplificată în C. proc. pen. italian nu poate fi decisivă. Prin urmare, chiar dacă acesta, alături de alte articole, descrie domeniul şi etapele unei proceduri simplificate, sumare, art. 442 alin. (2) C. proc. pen. italian are în vedere durata pedepsei care urmează a fi aplicată şi care va fi redusă cu o treime. Nu există nicio îndoială că sancţiunile prevăzute de art. 442 alin. (2) C. proc. pen. italian sunt cele care urmează a fi impuse în cazul condamnării, fiind calificate dispoziţii de fond de drept penal al căror scop a fost de descurajare. Aşa fiind, instanţa europeană a statuat că art. 442 alin. (2) din discuţie reprezintă o dispoziţie de drept penal material cu privire la durata pedepsei care urmează a fi aplicată în caz de condamnare în urma unei proceduri simplificate, intrând în domeniul de aplicare al art. 7 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Astfel, instanţa de fond, fiind ţinută de principiul cu rang constituţional al aplicării legii penale mai favorabile şi cum dispoziţiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. din 1968 (actualmente art. 396 alin. (10) C. proc. pen.) sunt mai mult decât o cauză de reducere a limitelor pedepsei, fiind o instituţie de drept substanţial, a reţinut următoarele:
Dispoziţiile art. 3201 alin. (7) din C. proc. pen. din 1968 au corespondent în dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen., ce prevăd acelaşi tratament sancţionator, reducerea pedepsei cu 1/3, în situaţia în care cauza a fost soluţionată prin procedura recunoaşterii învinuirii, potrivit dispoziţiilor art. 375 alin. (1), (2) C. proc. pen., instituţie similară celei prevăzute de art. 3201 C. proc. pen. din 1968, urmând a fi reţinute la stabilirea limitelor de pedeapsă potrivit legii noi.
Actualmente infracţiunea de înşelăciune este pedepsită cu o pedeapsă maximă de 5 ani închisoare. în cazul aplicării dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. limita maximă pentru această infracţiune este de 3 ani şi 4 luni închisoare.
Cum pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea de înşelăciune depăşeşte maximul prevăzut de legea nouă pentru această infracţiune, în condiţiile reţinerii dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. din 1968, Curtea de Apel Craiova a redus pedeapsa aplicată condamnatei Ş.M. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4), (5), C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, 75 lit. a) C. pen. din 1969, art. 3201 alin. (1), (7) C. proc. pen. din 1968, art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (2) C. pen. din 1969, care are corespondent în art. 244 alin. (1) şi (2) cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 77 lit. a) C. pen., art. 375 C. proc. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen. de la 4 ani închisoare la 3 ani şi 4 luni închisoare, maximul special prevăzut de legea penală nouă în condiţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen.
Celelalte pedepse aplicate inculpatei pentru infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals prevăzute de art. 291 C. pen. din 1969 (cu corespondent în art. 322 C. pen.) şi art. 291 C. pen. din 1969 (cu corespondent în art. 323 C. pen.) nu depăşesc maximul redus cu o treime prevăzut pentru infracţiunile pentru care a fost condamnată inculpata.
În ceea ce priveşte aplicarea legii mai favorabile referitoare la tratamentul juridic sancţionator privitor la concursul de infracţiuni, instanţa de fond a apreciat că dispoziţiile art. 33 şi următoarele din vechiul C. pen. sunt mai favorabile, în condiţiile în care nu este prevăzut un spor obligatoriu confor dispoziţiilor art. 39 C. pen.
Pentru aceste considerente, văzând dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 255/2013 raportate la dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., Curtea de Apel Craiova a admis contestaţia formulată de condamnata Ş.M. conform celor menţionate în partea introductivă a considerentelor.
Împotriva sentinţei penale nr. 101 din 21 februarie 2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a formulat contestaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, motivele acesteia fiind expuse în partea introductivă a hotărârii.
Dosarul a fost repartizat aleatoriu completului C 7, fiind fixat primul termen de judecată la 01 aprilie 2014.
La termenul anterior menţionat, Înalta Curte, conform dispoziţiilor art. 23 alin. (5) din Legea nr. 255/2013, având în vedere procedura specială prevăzută de reglementările menţionate, raportat la prevederile art. 23 alin. (10) din Legea nr. 255/2013, a constatat că prezenta cauză se soluţionează de un complet constituit dintr-un singur judecător, în persoana preşedintelui completului de judecată.
Analizând sentinţa contestată din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
Conform art. 6 alin. (1) C. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.
Art. 4 din din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen. prevede că pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de C. pen., nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi.
Prin Decizia nr. 1 din 14 aprilie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin încheierea din data de 7 februarie 2014, în Dosarul nr. 289/120/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni şi s-a stabilit:
În aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de intrarea în vigoare a noului C. pen., pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, într-o primă etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 C. pen., cu privire la pedepsele individuale.
În a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 C. pen.
În cazul în care pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 C. pen., pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim.
În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi."
Prin Decizia nr. 14 din 16 iunie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a fost admisă sesizarea formulată de Tribunalul Prahova, secţia penală, prin încheierea din data de 22 aprilie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 4.257/281/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept şi s-a stabilit că în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 alin. (1) C. pen., atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă, nu se va lua în considerare cauza specială de reducere a pedepsei prevăzută de art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. anterior, reţinută condamnatului şi valorificată în pedeapsa concretă.
Înalta Curte constată că în mod greşit a apreciat instanţa de fond că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 alin. (1) C. pen. După cum se poate observa, aplicarea legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei devine incidenţă în situaţia în care, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar dacă sancţiunea aplicată depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.
În cauza de faţă, pentru infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, art. 75 lit. a) C. pen. din 1969, art. 3201 alin. (1), (7) C. proc. pen. din 1968, art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (2) C. pen. din 1969, intimatei condamnate i-a fost aplicată o pedeapsă de 4 ani închisoare.
Conform art. 244 alin. (2) din actualul C. pen., limita maximă specială prevăzută pentru infracţiunea de înşelăciune este de 5 ani închisoare.
După cum se poate observa, pedeapsa aplicată conform vechii reglementări (4 ani închisoare) nu depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită (5 ani închisoare).
Este adevărat că în Decizia nr. 1470/2011 a Curţii Constituţionale s-a analizat incidenţa aplicării ca lege penală mai favorabilă a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. din 1968, statuându-se că din perspectiva conţinutului, acordul de recunoaştere a vinovăţiei are o dublă natură, pe de o parte, este o instituţie procesuală, iar pe de altă parte, este o instituţie de drept material, încadrându-se astfel în categoria normelor de drept substanţial, însă aceste prevederi se aplicau până la începerea cercetării judecătoreşti sau, în situaţii tranzitorii, până la primul termen de judecată cu procedura îndeplinită imediat următor intrării în vigoare a O.U.G. nr. 121/2011.
Înalta Curte are în vedere şi considerentele Deciziei nr. 1 din 14 aprilie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală, în cuprinsul cărora se statuează, referitor la pedepsele definitive, că prin aplicarea legii penale mai favorabile legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă.
Verificând dacă se impune modificarea unei sancţiuni definitiv aplicate, potrivit art. 6 C. pen., comparaţia se va realiza numai între cuantumul pedepsei aplicate şi maximul prevăzut de legea nouă. Reducerea va opera numai când cuantumul pedepsei aplicate este superior maximului special prevăzut de legea nouă, în toate situaţiile numai până la maximul special prevăzut de noua lege.
Totodată, prin Decizia nr. 14 din 16 iunie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a stabilit că după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 alin. (1) C. pen., atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă, nu se va lua în considerare cauza specială de reducere a pedepsei prevăzută de art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. anterior, reţinută condamnatului şi valorificată în pedeapsa concretă.
Pentru considerentele ce preced, având în vedere că în mod greşit s-a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 alin. (1) C. pen., Înalta Curte va admite contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva sentinţei penale nr. 101 din 21 februarie 2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, va desfiinţa sentinţa penală contestată şi, rejudecând, va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnata Ş.M. privind aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condamnarea dispusă prin sentinţa penală nr. 93 din 02 decembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 2186/54/2010, definitivă prin Decizia penală nr. 420 din 06 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.
Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatei condamnate Ş.M., în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva sentinţei penale nr. 101 din 21 februarie 2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Desfiinţează sentinţa penală contestată şi, rejudecând:
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnata Ş.M. privind aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condamnarea dispusă prin sentinţa penală nr. 93 din 02 decembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 2186/54/2010, definitivă prin Decizia penală nr. 420 din 06 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatei condamnate Ş.M., în sumă de 100 lei, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 213/2014. Penal. Traficul de influenţă... | ICCJ. Decizia nr. 2225/2014. Penal. Infracţiunea de spălare de... → |
|---|
