ICCJ. Decizia nr. 2163/2014. Penal. Omorul (art. 174 C.p.). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2163/2014
Dosar nr. 2319/116/2013
Şedinţa publică din data de 25 iunie 2014
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 194 din 31 octombrie 2013, Tribunalul Călăraşi, în baza art. 408 alin. (5) C. proc. pen. cu ref. la art. 4081 alin. (10) C. proc. pen., a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de condamnatul revizuent G.C.I. împotriva sentinţei penale nr. 35 din 01 martie 2012 pronunţată în dosarul nr. 473 /116/2010 al Tribunalului Călăraşi.
A fost obligat revizuentul la 200 RON, cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că la data de 14 octombrie 2013, a fost înregistrată la Tribunalul Călăraşi, sub nr. 2319/116/2013 cererea de revizuire formulată de revizuentul G.C.I. împotriva sentinţei penale nr. 35 din 01 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Călăraşi în Dosarul nr. 473/116/2010, a deciziei nr. 1773 din 24 mai 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Întemeindu-şi cererea pe dispoziţiile art. 4082 C. proc. pen. a arătat revizuentul că, prin sentinţa penală nr. 35/2012 pronunţată de Tribunalul Călăraşi în Dosarul nr. 473/116/2010 a fost condamnat la 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 C. pen. cu aplic. art. 75 lit. d) C. pen., la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 279 alin. (1) C. pen., la 2 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 136 din Legea nr. 295/2004 şi la 6 luni închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 2 pct. 1 alin. (1) din Legea nr. 61/1991, având de executat o pedeapsă rezultantă de 6 luni închisoare.
A precizat că a apelat sentinţa sus-arătată şi că, în faţa instanţei de apel la data de 28 septembrie 2012 a recunoscut faptele şi a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen.
A arătat că instanţa de apel i-a respins cererea de aplicare a procedurii prev. de art. 3201 C. proc. pen., dar a desfiinţat în parte sentinţa şi reţinând în favoarea sa circumstanţele judiciare prev. de art. 74 C. pen., a redus pedepsele, stabilind o rezultantă de 3 ani închisoare pentru care s-a dispus supravegherea sub supraveghere a executării pedepsei.
S-a mai arătat că prin decizia penală nr. 1773/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi, casând decizia Curţii de Apel Bucureşti, a menţinut sentinţa nr. 35/2012 a Tribunalului Călăraşi.
Totodată, a invocat greşita interpretare dată de Curtea de Apel Bucureşti dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., dar şi aprecierea eronată dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie acestei probleme, în considerentele deciziei nr. 1773/2013 arătându-se că nu sunt incidente dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen.
A susţinut că astfel de interpretări sunt contrare Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 1470 din 08 noiembrie 2011 prin care s-a admis excepţia de constituţionalitate a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., în măsura în care acestea nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor judiciare născute sub imperiul legii vechi şi care continuă să fie judecate conform legii noi.
Din oficiu s-a ataşat dosarul de fond nr. 473/116/2010.
Concluziile procurorului, întocmite în conformitate cu dispoziţiile art. 399 C. proc. pen., sunt în sensul respingerii cererii ca inadmisibilă.
Analizând prezenta cerere în raport de actele şi lucrările dosarului s-au reţinut următoarele:
Revizuentul G.C.I. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 6 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 35/2012 pentru săvârşirea în concurs a infracţiunilor prev. de prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 C. pen. cu aplic. art. 75 lit. d) C. pen., la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 279 alin. (1) C. pen., la 2 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 136 din Legea nr. 295/2004 şi la 6 luni închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 2 pct. 1 alin. (1) din Legea nr. 61/1991.
Tribunalul a fost sesizat prin rechizitoriu la data de 08 februarie 2010, iar cauza s-a soluţionat la 01 martie 2012 prin sentinţa nr. 35/2013.
Prin decizia penală nr. 277 din 04 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a admis apelul lui G.C.I. şi s-a desfiinţat în parte sentinţa, reducându-se pedepsele şi modificându-se modalitatea de executare a pedepsei.
Sentinţa penală nr. 35/2012 a rămas definitivă prin decizia nr. 1773 din 24 mai 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia prin care s-a casat decizia Curţii de Apel Bucureşti şi s-a menţinut sentinţa tribunalului.
S-a mai reţinut că la data de 26 octombrie 2010 a fost publicată în M. Of. al României nr. 714/26.10.2010, Legea nr. 202/2010, care, art. XVIII pct. 43, introduce un nou articol în C. proc. pen. - art. 3201 care reglementează procedura şi limitele de pedeapsă în cazul recunoaşterii vinovăţiei.
Totodată, s-a reţinut că la data de 08 noiembrie 2011, prin Decizia nr. 1470/2011, Curtea Constituţională a României a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 3201 alin. (1) C. proc. pen., în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile.
Modificarea legislativă impusă ale acestei decizii intervine la data de 22 decembrie 2011 prin O.U.G. nr. 121/2011 care, la art. IX prevede că procedura prev. de art. 3201 C. proc. pen. în cauzele în curs de judecată, în care cercetarea judecătorească în primă instanţă, începuse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, se aplică în mod corespunzător la primul termen cu procedura completă imediat următor intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă.
Temeiul de drept indicat de revizuent prevede că „Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii dacă soluţia pronunţată în cauză s-a bazat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident nu pot fi disociate”.
În cauză sentinţa de condamnare a revizuentului G.C.I. a rămas definitivă după pronunţarea Deciziei nr. 1483/2011 a Curţii Constituţionale a României şi nu s-a făcut dovada că în cauză (Dosar nr. 473/116/2010) revizuentul ar fi invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. şi care să fie admisă prin Decizia nr. 1483/2011, fie prin Decizia nr. 1470/2011 a Curţii Constituţionale a României.
Împotriva acestei sentinţe, revizuentul a declarat apel, solicitând admiterea în principiu a cererii de revizuire, întrucât soluţia de condamnare rămasă definitivă a nesocotit dispoziţiile legale declarate neconstituţionale, ajungându-se la situaţia de a nu se aplica legea penală mai favorabilă, deşi procesul începuse sub imperiul legii vechi şi continuă să fie judecat sub legea nouă.
Prin decizia penală nr. 8/A din data de 14 ianuarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins, ca nefondat apelul declarat de revizuentul G.C., împotriva sentinţei penale nr. 194 din 31 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Călăraşi, în Dosarul nr. 2319/116/2013.
A obligat revizuentul la 250 RON cheltuieli judiciare statului, din care 50 RON onorariu avocat oficiu.
Analizând sentinţa apelată în raport de , critica adusă, precum şi conform prevederilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen., s-a constatat că apelul este nefondat pentru următoarele:
S-a reţinut că o excepţie de neconstituţionalitate se impune în mod obligatoriu instanţelor de judecată, însă o asemenea excepţie are efecte numai pentru viitor.
De asemenea s-a reţinut că, în cauza dedusă judecăţii, fapta s-a săvârşit sub imperiul legii vechi, iar pentru a putea fi incidenţă legea nouă, art. 4081 C. proc. pen. reglementează un caz special de revizuire, potrivit cu care nu se poate lua în discuţie o asemenea cerere decât dacă revizuentul este autorul excepţiei în propria cauză.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs revizuentul condamnat G.C.I. Concluziile formulate de reprezentantul Ministerului Public, apărătorii recurentului revizuentului condamnat au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Examinând recursul declarat de recurentul revizuent condamnat prin raportare la dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte a constatat că acesta este nefondat pentru considerentele care urmează.
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 3859 C. proc. pen.
Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 38510 C. proc. pen. prevede în alin. (21), că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.
În cauză, se observă că decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, la data de 14 ianuarie 2014, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăseşte în speţă.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
În ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., invocat de recurentul revizuent condamnat, se constată că, într-adevăr, acesta a fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către instanţa de ultim control judiciar, respectarea condiţiilor formale prevăzute de art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă, însă, că revizuentul condamnat şi-a motivat recursul numai oral în ziua judecăţii, încălcându-şi, astfel, obligaţia ce îi revenea potrivit art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. Ca urmare, faţă de această împrejurare, Înalta Curte, ţinând seama de prevederile art. 38510 alin. (21) C. proc. pen., precum şi de cele ale art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 şi care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu şi pe cel reglementat de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise de recurentul revizuent condamnat acestui motiv de recurs, nefiind îndeplinite condiţiile formale prevăzute de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen.
Pentru considerente anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul G.C.I. împotriva deciziei penale nr. 8/A din data de 14 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul G.C.I. împotriva deciziei penale nr. 8/A din data de 14 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul revizuent la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2136/2014. Penal. Contestaţie la executare... | ICCJ. Decizia nr. 208/2014. Penal. Omorul deosebit de grav (art.... → |
|---|
