ICCJ. Decizia nr. 2247/2014. Penal. Iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup (Legea 39/2003 art. 7). Tăinuirea (art. 221 C.p.). Recurs

Decizii penale ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia penală nr. 2247/2014

Dosar nr. 24452/3/2009

Şedinţa publică din 03 iulie 2014

Prin Sentinţa penală nr. 527 din 10 iunie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 221 C. pen. rap. la art. 10 din Legea nr. 39/2003, a condamnat pe inculpata R.F.K. la pedeapsa de 5 ani închisoare.

În baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, a condamnat pe inculpată la pedeapsa de 5 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 7 ani.

În baza art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) C. pen., a aplicat inculpatei pedeapsa de 5 ani închisoare.

A făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 35 alin. (1) C. pen. a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 7 ani.

În baza art. 88 C. pen. a dedus prevenţia de la 14 noiembrie 2008 la 10 februarie 2009.

În baza art. 221 C. pen. rap. la art. 10 din Legea nr. 39/2003 a condamnat pe inculpatul R.J. la pedeapsa de 5 ani închisoare.

În baza art. 7 alin. (1) din. Legea nr. 39/2003, a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 5 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 7 ani.

În baza art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa de 5 ani închisoare.

A făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 35 alin. (1) C. pen. a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 7 ani.

În baza art. 88 C. pen. a dedus prevenţia de la 14 noiembrie 2008 la 10 februarie 2009.

În baza art. 221 C. pen. rap. la art. 10 din Legea nr. 39/2003, a condamnat pe inculpatul K.J. la pedeapsa de 5 ani închisoare.

În baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 5 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 7 ani.

În baza art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa de 5 ani închisoare.

A făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 35 alin. (1) C. proc. pen. a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 7 ani.

În baza art. 88 C. pen. a dedus prevenţia de la 14 noiembrie 2008 la 10 februarie 2009.

A luat act că părţile vătămate S.P., H.W. şi S.G. nu s-au constituit părţi civile.

În baza art. 118 lit. e) C. pen. a confiscat de la fiecare dintre inculpaţi câte 4.734 euro echivalent lei la data punerii în executare a măsurii.

A confiscat de la inculpaţi obiectele ridicate cu ocazia percheziţiei domiciliare, identificate la poziţiile 1 - 27 în procesul-verbal din 13 noiembrie 2008, şi cu ocazia percheziţiei autoturismului din aceeaşi dată individualizate prin planşa foto, cu excepţia bunurilor restituite către părţile vătămate conform ordonanţei nr. 310/D/P/2008 din 09 martie 2009 şi către martorul K.L. conform ordonanţei nr. 310/D/P/2008 din 19 mai 2009.

Pentru a pronunţa această decizie, analizând materialul probator administrat, Tribunalul a reţinut în fapt următoarele:

În cursul lunilor octombrie-noiembrie 2008, inculpaţii K.J., R.J. şi R.F.K. au oferit spre vânzare sau vândut către martorii C.C.D., D.R., L.J.V., P.D.A., N.R., obiecte de artă de mare valoare.

Inculpaţii au vândut martorului D.R. în perioada 15 - 23 octombrie 2008 două tablouri pictate pe lemn, pentru care a plătit suma totală de 300 de euro (1000 şi respectiv 2000 de euro), suma cerută iniţial de inculpaţi pentru ambele fiind în jurul sumei de 5000 de euro. Vânzarea a avut loc la magazinul de antichităţi deţinut de acest martor, unde cei trei inculpaţi s-au deplasat de două ori prezentându-i mai multe obiecte. Legătura a fost făcută prin intermediul inculpatului K.J. pe care martorul D.R. îl cunoştea de mai mulţi ani, fără ca anterior însă să îi intermedieze vânzarea şi a altor obiecte de artă. Cu ocazia negocierilor, inculpaţii l-au asigurat pe martor în mai multe rânduri că bunurile nu sunt sustrase şi chiar s-au oferit să îl conducă la colecţionarul care le remisese aceste bunuri spre comercializare.

După achiziţionare, martorul a consultat un specialist al Muzeului Naţional de Artă, doamna D.M., care i-a adus la cunoştinţă că cele două antichităţi sunt extrem de valoroase şi nu pot fi comercializate de persoane private. Acest fapt l-a determinat pe martor să predea obiectele organelor de poliţie.

În urma verificării în baza de date Interpol au fost identificate cele două obiecte de artă - tabloul reprezentând Fecioara cu Pruncul Iisus, intitulat "Madona cu pruncul şi patru sfinţi", semnat de Matteo di Giovanni, 1430 - 1495, şi tabloul reprezentând 3 copii într-un peisaj, este intitulat "Elevul poznaş", semnat Ferdinand Georg Waldmuller, 1793 - 1865, ambele figurând ca fiind sustrase din colecţia particulară aparţinând părţii vătămate S.P. din Viena, Austria. Data furtului este noaptea de 24/25 septembrie 2008.

Tribunalul a mai reţinut că inculpaţii au vândut către martora P.D.A. tabloul semnat Johann Grevenbroeck, 1731 - 1801, "Slapoli", ulei pe pânză, cu o valoare estimată 19.000 euro, în schimbul sumei de 1000 de euro, sumă negociată de la o sumă de 5000 de euro.

Tranzacţia a avut loc în cadrul unei expoziţii de artă organizată la Hotel S. unde inculpaţii aveau un stand.

Acest obiect provenea din furtul prin efracţie comis în noaptea de 02/03 septembrie 2008, din colecţia particulară aparţinând părţii vătămate H.W.

Inculpaţii au mai vândut în aceeaşi perioadă bunuri de artă către martorii N.R. şi L.J.V. În ambele cazuri a existat o diferenţă semnificativă între preţurile cerute iniţial şi cele convenite după scurte negocieri - de la 3500 euro la 2600, în cazul martorului N.R., pentru un ceas, şi de la 8000 la 5000 de euro în cazul inculpatului L.J.V. pentru un ceas cu colivie.

Urmare a introducerii în cauză a unui investigator sub acoperire, cu numele de cod I.M., în acest mod stabilindu-se identitatea celor trei inculpaţi şi stabilindu-se că în data de 13 noiembrie 2008, cei trei inculpaţi s-au deplasat la Braşov, unde s-au cazat la Pensiunea Luiza, de aici luând legătura cu diverşi cumpărători şi comercializând două ceasuri ce coincideau descrierii a două bunuri sustrase în data de 24/25 septembrie 2008 din locuinţa părţii vătămate S.P.

Au fost contactaţi inculpaţii de către investigatorul sub acoperire, acesta din urmă deplasându-se la reşedinţa temporară a inculpaţilor din pensiunea menţionată, unde i-au fost prezentate mai multe obiecte de artă, în final investigatorul sub acoperire achiziţionând două tablouri tip pandant pentru o sumă finală de 3500 euro (stabilit de la sume mai mari cu cel puţin 100 de euro). Această tranzacţie a avut loc în data de 13 noiembrie 2008, elementele reţinute de Tribunal reieşind din procesul-verbal întocmit de investigatorul sub acoperire.

Aceste tablouri au fost ulterior identificate - tabloul "Peisaj de râu cu vaci" semnat Johann Dallinger, 1785 - 1844, ulei pe lemn, semnat Joh. von Dallinger şi tablou "Peisaj de râu cu cai şi călăreţi" semnat Johann Dallinger, 1785 - 1844, ulei pe lemn, semnat Joh. von Dallinger, sustrase din aceeaşi colecţie particulară a părţii vătămate H.W.

În aceeaşi zi s-a procedat la efectuarea percheziţiei domiciliare în imobilul locuit de inculpaţi şi în autoturismul marca A. cu nr. X aparţinând inculpatului R.J. Rezultatele percheziţiilor sunt detaliate în procesele-verbale încheiate cu această ocazie, aceste acte confirmând faptul că în posesia inculpaţilor (cu intenţia de a le comercializa) se aflau şi ale obiecte provenind din aceleaşi furturi.

Mai exact, între bunurile ridicate din posesia inculpaţilor au fost identificate - un tablou semnat Cornelius Beelt, 1659 - 1702, "Scenă de piaţă pictată cu figuri" - ulei pe pânză, cu o valoare estimată la 60.000 euro, o pendulă ceas cu simbol solar, provenind din furtul prin efracţie, comis în noaptea de 02/03 septembrie 2008, din colecţia particulară aparţinând părţii vătămate H.W.

A fost identificat şi un ceas din metal, turnat în bronz, cu picior auriu decorat, cu cadran alb, cifre romane şi arabe, provenind din furtul comis din locuinţa unei a treia părţi vătămate, S.G., furt comis prin efracţie, la data de 09 octombrie 2008, în Viena, Austria.

Tribunalul a reţinut această situaţie de fapt în baza declaraţiilor martorilor C.C.D., D.R., L.J.V., P.D.A. şi N.R., a proceselor-verbale de percheziţie şi procesele-verbale de constatare şi identificare a bunurilor sustrase.

Apelurile declarat de inculpaţi împotriva acestei hotărâri au fost respinse ca nefondate prin decizia Decizia penală nr. 150 din 04 iunie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Pentru a pronunţa aceasta soluţie instanţa de prim-control judiciar a reţinut că tribunalul a făcut o corectă coroborare a probelor administrate, din care a rezultat cu certitudine vinovăţia inculpaţilor atât sub aspectul infracţiunii de tăinuire de obiecte de artă de mare valoare săvârşită în condiţiile reţinerii infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat.

S-a arătat că, împrejurarea că inculpaţii au comercializat obiecte provenind din 3 furturi confirmă cel puţin existenţa unor legături structurale cu grupul făptuitorilor, structurarea grupării pe două linii, a procurării ilicite şi a comercializării ulterioare, fiind o variantă logică de organizare a activităţii ilicite. La rândul lor, inculpaţii au stabilit între ei roluri precise, inculpatul R.J. prezentându-se ca proprietar de drept al obiectelor de artă, inculpatul K.J. având ca scop identificarea potenţialilor cumpărători români ca urmare a legăturilor sale mai vechi în această activitate, inculpata R.F.K. ocupându-se de întocmirea actelor, în principal. Activitatea lor ilicită s-a desfăşurat într-un interval de timp suficient de relevant pentru a sublinia caracterul stabil al grupului infracţional.

S-a considerat de neacceptat susţinerea inculpaţilor de dobândire a obiectelor de artă, în condiţii de "târg", fără a se interesa în niciun fel asupra identităţii persoanelor de la care au "cumpărat" bunuri deosebit de valoare, a căror autenticitate nici n-au pus-o la îndoială.

Curtea a apreciat ca evident faptul că apărările inculpaţilor sunt "pro causa", modul acestora de acţiune, constituind dovada desfăşurării de către aceştia a unei activităţi infracţionale, pe care aceştia au acceptat-o, spre folos propriu. În acest sens sunt probele indicate şi analizate de Tribunal.

Un alt element care a fost avut în vedere a fost modalitatea în care s-au desfăşurat negocierile: obiecte de artă, unele dintre ele fiind foarte valoroase şi, astfel cum s-a arătat chiar de către, inculpaţii îşi câştigau existenţa din vânzarea de antichităţi şi obiecte de artă. Aşadar, cunoşteau despre ce este vorba şi le-au vândut după negocieri destul de rapide, cu sume derizorii în unele cazuri, ca şi cum ar fi dorit să scape cât mai repede de ele.

Referitor la regularitatea rechizitoriului, s-a arătat că acesta cuprinde menţiunea "verificat", astfel că a fost îndeplinită cerinţa controlului ierarhic prevăzut de lege, Decizia nr. 9/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite nefăcând decât să expliciteze în amănunt faptul că verificarea se face sub aspectul legalităţii şi temeiniciei.

Totodată, Curtea de apel a considerat că judecătorul primei instanţe nu a devenit incompatibil să judece cauza, în condiţiile asigurării disciplinei de şedinţă şi luării oricărei măsuri procedurale, nefiind regăsite aceste cazuri în cadrul art. 48 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte individualizarea pedepselor, instanţa de prim control judiciar a apreciat că aceasta s-a făcut cu respectarea cerinţelor art. 72 C. pen. Astfel, s-a avut în vedere atât gradul ridicat de pericol social al infracţiunilor comise de inculpaţi, cât şi faptul că părţile vătămate nu s-au constituit părţi civile, în condiţiile în care inculpatul R.J. are antecedente penale. Pedepsele au fost orientate spre minimul special şi respectiv, media limitelor de pedeapsă, cu executare în penitenciar, singura măsură de individualizare ce poate asigura prevenţia comiterii unor astfel de infracţiuni.

În aceste condiţii, neexistând motive de nelegalitate sau netemeinicie, apelurile au fost respinse ca nefondate, cu obligarea inculpaţilor la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpaţii K.J., R.J. şi R.F.K., înregistrate pe rolul Înaltei Curţi la data de 21 iunie 2013, primul termen de judecată fiind stabilit pentru data de 03 decembrie 2013. Deşi la data judecării cauzei, 03 iulie 2014, a intrat în vigoare noul Cod de procedură penală iar recursul nu mai este o cale ordinară de atac, Înalta Curte constată că sunt incidente dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, potrivit cărora recursurile în curs de judecată la intrarea în vigoarea a legii noi declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelurilor potrivit legii vechi rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.

Singurul care şi-a motivat recursul în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 385 alin. (2) C. proc. pen. a fost inculpatul R.J. care a invocat cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 385⁹ alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. susţinând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor prev. de art. 221 rap. la art. 10 din Legea nr. 39/2003 sub aspectul laturii subiective şi nici ale infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (atât din perspectiva laturii obiective cât şi a celei subiective). Memoriul cuprinzând motivele de recurs a fost depus la data de 28 ianuarie 2014, cu 5 zile înaintea celui de-al doilea termen de judecată stabilit pentru data de 04 februarie 2014, în condiţiile în care pentru primul termen de judecată procedura de citare cu acesta nu a fost legal îndeplinită.

Pentru inculpata R.F.K. motivarea recursului a fost făcută, prin apărătorul desemnat din oficiu, la data de 04 februarie 2014 invocându-se, în principal, cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 385⁹ alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., iar în subsidiar, s-a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile.

Ulterior, la data de 25 aprilie 2014 apărătorul ales al celor trei inculpaţi a formulat motive scrise hotărârii de recurs, prin care s-a criticat decizia sub aspectul superficialităţii motivării,arătându-se că se menţin şi toate criticile formulate în faţa instanţei de apel, care conduc la pronunţarea unei soluţii de achitare (fără a se indica temeiul de drept). La dosar au fost depuse şi note scrise cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile inculpaţilor.

Prezent în faţa instanţei de recurs inculpatul K.J. a menţionat că nu doreşte să dea declaraţii, poziţia sa procesuală fiind consemnată în încheierea de şedinţă din data de 04 februarie 2014.

Referitor la inculpaţii R.J. şi R.F.K., Înalta Curte a formulat o cerere de asistenţă judiciară internaţională către autoritatea judiciară competentă din Ungaria având ca obiect audierea prin videoconferinţă a celor doi inculpaţi.

La termenul din 10 iunie 2014 s-a realizat ascultarea inculpatului R.J., autorităţile din Ungaria comunicând faptul că inculpata R.F.K. a fost înştiinţată oficial în data de 28 mai 2014, însă nu s-a prezentat, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

Cu ocazia dezbaterilor asupra recursurilor, apărătorul ales al inculpaţilor a formulat concluzii de achitare, arătând că nu există probe care să susţină vinovăţia acestora, dezvoltând pe larg probatoriul administrat, fără însă a-şi circumscrie criticile vreunui caz de casare.

Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 385¹⁰ alin. (2) C. proc. pen. motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat care trebuie depus cu cel puţin 5 zile înainte de primul termen de judecată, în caz contrar efectul devolutiv al căii de atac este restrâns, conform alin. (2¹) al aceluiaşi articol, la cazurile de casare care pot fi luate în considerare din oficiu.

Conform art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, singurele cazuri de casare care ar putea fi luate în discuţie din oficiu sunt cele prevăzute de pct. 1, 3 - 6, 13 şi 14, iar cel de la pct. 15 numai atunci când a influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului.

Singurul inculpat care şi-a motivat recursul în termen a fost R.J., ceilalţi recurenţi neconformându-se exigenţelor prev. de art. 385¹ alin. (2) C. proc. pen., deşi prin citaţie li s-a adus la cunoştinţă această obligaţie. Pe de altă parte, chiar în ipoteza în care şi-ar fi motivat calea de atac în termen, criticile formulate de către inculpaţi nu se circumscriau niciunuia dintre cazurile de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) C. proc. pen., astfel cum acestea au fost restrânse prin Legea nr. 2/2013, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Astfel, în ceea ce-o priveşte pe recurenta R.F.K., motivele formulate de către apărătorul din oficiu încadrate în art. 385⁹ alin. (1) pct. 12 teza 1 C. proc. pen. privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii nu pot fi analizate prin prisma dispoziţiilor legale invocate, în condiţiile în care nu se invocă probleme de drept ci aspecte de fapt, criticându-se probatoriul care a fundamentat concluzia instanţelor anterioare. în acest sens, se reţine că, apărarea invocă faptul că nu există probe care să permită concluzia certă că inculpata ar fi cunoscut provenienţa bunurile comercializate şi că aceasta nu ar fi aderat sau sprijinit niciun grup infracţional, ci doar îl însoţea pe inculpatul R.J. în călătorii în străinătate ca urmare a relaţiei extraconjugale pe care o avea cu acesta. Or, starea de fapt reţinută de către instanţe şi care nu mai poate fi pus în discuţie în faţa instanţei de recurs este în sens contrar celor arătate, iar această critică s-ar fi circumscris în realitate cazului de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., abrogat în mod expres prin Legea nr. 2/2013, actuala reglementare a recursului permiţând un control exclusiv asupra problemelor de drept.

În aceste circumstanţe, de contestare a stării de fapt, critica apărării nu ar putea fi verificată nici din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 13 C. proc. pen. [inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, întrucât legiuitorul actual a inclus în sfera acestei noţiunii şi situaţiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, însă numai sub aspectul laturii obiective, prin soluţia menţionată în dispoziţiile art. 16 lit. b) C. proc. pen.], care ar putea fi luat în considerare şi din oficiu.

Lipsa de motivare a deciziei, invocată de apărătorul ales al inculpaţilor, era prevăzută de un caz de casare [art. 385⁹ alin. (1) pct. 9 C. proc. pen.] ce a fost abrogat expres prin Legea nr. 2/2013.

Deşi s-ar putea discuta dacă critica nu ar putea fi verificată prin prisma art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., se constată că aceasta nu a fost invocată în termenul prevăzut de lege, iar acest caz de casare nu poate fi luat în considerare din oficiu, neregăsindu-se printre cele prevăzute expres de art. art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen.

Nici cererea de achitare a inculpaţilor, susţinută de apărătorul ales al acestora, dincolo de faptul că nu a fost formulată în termen şi nu este întemeiată în drept, nu poate fi analizată din perspectiva dispoziţiilor legale care guvernează judecata, atunci când recursul este cea de-a doua cale ordinară de atac, întrucât aceasta porneşte de la o reevaluare a situaţiei de fapt, ce nu poate fi cenzurată.

Referitor la inculpatul R.J. care a invocat, în termen, cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 385⁹ alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. se constată că acesta s-a limitat a susţine că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor prev. de art. 221 rap. la art. 10 din Legea nr. 39/2003 sub aspectul laturii subiective şi nici ale infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 atât din perspectiva laturii obiective cât şi a celei subiective, fără a detalia, de ce, faţă de situaţia de fapt reţinută, concluzia instanţelor privind întrunirea elementelor constitutive ale celor două infracţiuni este greşită.

După cum s-a arătat anterior, analiza instanţei de recurs este cantonată exclusiv asupra problemelor de drept, iar sub acest aspect, se constată că faptele, astfel cum acestea au fost reţinute, întrunesc în drept elementele constitutive ale infracţiunilor de tăinuire şi constituire a unui grup infracţional organizat.

Astfel, pe baza probatoriului administrat atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au stabilit că toţi inculpaţii cunoşteau că bunurile pe care le valorifică provin din săvârşirea de infracţiuni de furt şi că exista o legătură între gruparea acestora şi cea care avea drept scop procurarea ilicită a obiectelor de artă comercializate de către aceştia, condiţii în care susţinerea că nu ar fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tăinuire prevăzută de art. 221 C. pen. rap. la art. 10 din Legea nr. 39/2003 este în mod evident nefondată.

Totodată, ambele instanţe au reţinut că cei trei inculpaţi au acţionat având stabilite între ei roluri precise, inculpatul R.J. prezentându-se ca proprietar de drept al obiectelor de artă, inculpatul K.J. având ca scop identificarea potenţialilor cumpărători români ca urmare a legăturilor sale mai vechi în această activitate, inculpata R.F.K. ocupându-se de întocmirea actelor, în principal, activitatea lor ilicită desfăşurându-se într-un interval de timp suficient de relevant pentru a sublinia caracterul stabil al grupului infracţional.

Fapta inculpatului R.J., astfel cum a fost descrisă întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, atât sub aspectul laturii obiective, existând o acţiune de constituire a grupului prin acţiunile concurente ale celor trei inculpaţi, acesta având o activitate organizată, cu roluri determinate între membrii săi, acţionând pe o perioadă suficientă de timp în mod coordonat în scopul comiterii unei infracţiuni grave în sensul art. 2 lit. b) pct. 5 din Legea nr. 39/2003 (infracţiuni contra patrimoniului care au produs consecinţe deosebit de grave, art. 221 C. pen. făcând parte din Titlul III al părţii speciale a Codului penal, infracţiuni contra patrimoniului, valoarea reală a bunurilor comercializate de către inculpaţi depăşind suma de 200.000 lei prev. de art. 146 C. pen., în condiţiile în care doar două dintre acestea erau evaluate la 60.000 euro respectiv 19.000 euro), pentru a obţine beneficii financiare, dar şi sub aspectul laturii subiective, inculpatul cunoscând faptul că constituie o grupare în scopul arătat anterior.

Ca atare, nici criticile formulate de inculpatul R.J. nu sunt întemeiate, Înalta Curte urmând să analizeze recursurile din perspectiva incidenţei legii penale mai favorabile, intrată în vigoare pe parcursul soluţionării prezentei căi de atac, respectiv la 1 februarie 2014.

Sub acest aspect se impune o precizare, pornind de la susţinerile Ministerului public care a arătat cu ocazia dezbaterilor că verificarea hotărârii din perspectiva incidenţei legii penale mai favorabile ar fi posibilă doar cu privire la inculpata R.F.K., care a invocat acest motiv în termen, respectiv imediat după intrarea în vigoare a legii noi.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei consideră că, în condiţiile în care principiul aplicării legii penale mai favorabile are valenţe constituţionale [art. 15 alin. (2) din Constituţia României] examinarea cauzei din această perspectivă se impune cu necesitate, putând fi efectuată chiar de către instanţă din oficiu, indiferent de criticile formulate, fiind un aspect de ordine publică ce nu poate fi limitat la cazurile strict prevăzute de art. 385⁹ C. proc. pen. sau la motivarea acestora într-un anumit termen. Ca atare, va analiza incidenţa modificărilor intervenite prin intrarea în vigoare a noului C. pen. şi a Legii nr. 187/2012 de punere în aplicare a acestuia, cu privire la toţi inculpaţii.

În ce priveşte mecanismul de determinare şi aplicare a legii penale mai favorabile, se impun anumite consideraţii, având în vedere că, până la data pronunţării, în materia aplicării legii penale mai favorabile au intervenit două decizii care au rezolvat în mod diferit modul de aplicare a mitior lex, respectiv:

- Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 publicată în M. Of., Partea I nr. 319 din 30.04.2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în materia dezlegării problemelor de drept, prin care s-a stabilit că prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei, din motivarea deciziei reieşind că mecanismul general de aplicare a legii penale mai favorabile este acela a instituţiilor autonome, soluţie de tradiţie în dreptul penal românesc. Poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost concordantă cu cea exprimată de cele mai remarcabile personalităţi din domeniul dreptului penal din toate timpurile, corespunde unei opinii majoritare exprimată în doctrina şi practica judiciară de aproape o sută de ani, precum şi punctului de vedere actual exprimat de toate catedrele de drept penal de la toate facultăţile de drept din ţară şi de Academia Română.

- Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 C. pen., publicată în M. Of. nr. 372 din 20.05.2014, prin care Curtea Constituţională a decis că dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile. Prin considerentele deciziei se clarifică interpretarea instanţei de contencios constituţional în sensul că aplicarea legii penale mai favorabile se face prin aprecierea globală şi prin alegerea dispoziţiilor unei singure legi, cu privire la toate instituţiile de drept substanţial incidente, şi nu prin luarea în considerare a dispoziţiilor sau instituţiilor autonome.

Se constată aşadar că cele două decizii stabilesc mecanisme diferite de aplicare a legii penale mai favorabile şi ambele sunt obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial al României.

Legiuitorul stabileşte însă prin art. 477¹ C. proc. pen. un raport de prioritate între cele două tipuri de decizii statuând că efectele deciziei încetează în cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării dispoziţiei legale ce a generat problema de drept dezlegată, cu excepţia cazului în care aceasta subzistă în noua reglementare.

Fără a mai face discuţii cu privire la natura Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale (care, în realitate, interpretează dispoziţiile art. 5 C. pen.), se constată că din considerentele acesteia reiese cu claritate că instanţa de contencios constituţional a stabilit că în aplicarea legii penale mai favorabile trebuie aplicat mecanismul aprecierii globale, şi nu cel al instituţiilor autonome.

Cum această decizie este obligatorie şi are prioritate faţă de decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unei chestiuni de drept, urmează ca, în speţă, instanţa de recurs să aibă în vedere şi să aplice mecanismul considerat constituţional, respectiv cel al aprecierii globale.

Este adevărat că decizia Curţii Constituţionale nu stabileşte criterii precise de aplicare a acestui mecanism însă, pe baza argumentelor expuse în considerentele Deciziei nr. 265/2014, a jurisprudenţei şi doctrinei anterioare, se ajunge la concluzia că legea mai blândă va fi aleasă după evaluarea comparativă a soluţiei pronunţată potrivit legii vechi cu soluţia ce ar putea fi pronunţată potrivit legii noi, ceea ce implică - în realitate - o simulare a soluţionării cauzei în conformitate cu noile dispoziţii de drept substanţial, în vigoare la data soluţionării recursului. În ambele cazuri, dispoziţiile trebuie avute în vedere ca un tot unitar, în întregime, şi nu pe instituţii autonome.

Legea nr. 187/2012 conţine în capitolele II - IV dispoziţii ce pot fi apreciate ca excepţii de la aplicarea legii penale mai favorabile potrivit mecanismului aprecierii globale. Aceste excepţii sunt expres prevăzute, doar pentru anumite instituţii (cum este art. 16 referitor la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere), şi nu pot fi aplicate prin analogie cu privire la alte materii.

Aceste excepţii nu vizează instituţia concursului de infracţiuni sau a pluralităţii de infracţiuni, în general.

Conform art. 10 din legea de punere în aplicare a codului penal tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă.

Această prevedere legală nu poate constitui un criteriu de interpretare logică prin raţionamentul "per a contrario", deci un fundament logico-juridic pentru concluzia aplicării, ca excepţie de la regula aprecierii globale a legii penale mai favorabile, a dispoziţiilor concursului de infracţiuni - ca instituţie autonomă.

Dimpotrivă, în considerentele Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale se consacră în mod expres, în cazul concursului de infracţiuni, aplicarea legii penale mai favorabile prin metoda aprecierii globale (pârga. 35 - 36).

În consecinţă, art. 10 din Legea nr. 187/2012 nu constituie o excepţie de la regula aprecierii globale a legii penale mai favorabile, are doar valoarea unei dispoziţii tranzitorii şi constituie o reglementare a unei situaţii speciale, care nu implică incidenţa mitior lex, stabilind tratamentul sancţionator pentru cazul în care unele dintre infracţiuni au fost comise sub imperiul vechii legi, iar altele după intrarea în vigoare a noii legi penale, deci pentru situaţia în care pluralitatea de infracţiuni a fost generată sub imperiul legii vechi, dar se definitivează sub regimul legii noi, situaţie ce impunea o reglementare distinctă.

În speţă, toate infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor au fost comise sub imperiul vechii legi penale.

Ca atare, în cadrul analizei aplicării legii penale mai favorabile, instanţa de recurs va stabili pedeapsa ce ar putea fi aplicată potrivit legii noi luând în considerare inclusiv prevederile din materia concursului de infracţiuni C. pen. în vigoare de la 1 februarie 2014, fără a putea aplica dispoziţiile legii noi referitor la încadrarea juridică a faptelor şi la sancţiune, concomitent cu aplicarea în materia concursului de infracţiuni, cu valoare de instituţie autonomă, a disp. art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. anterior.

În speţă, în cadrul analizei aplicării legii penale mai favorabile, instanţa de recurs va avea în vedere situaţia de fapt şi încadrarea juridică stabilite prin hotărârile recurate şi nu va putea proceda la o nouă individualizare a pedepsei, ci va stabili pedeapsa ce ar putea fi aplicată potrivit legii noi, proporţional cu sancţiunea stabilită prin hotărârile recurate, fără a face o nouă apreciere asupra criteriilor de individualizare.

De asemenea, având în vedere că inculpaţilor le-au fost aplicate aceleaşi pedepse (de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 221 C. pen. rap. la art. 10 din Legea nr. 39/2003 şi 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003), analiza va fi comună celor trei recurenţi.

În ceea ce priveşte infracţiunea de tăinuire se constată că de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 39/2003 au fost abrogate expres prin art. 126 pct. 2 din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, fără ca agravanta atrasă de tăinuirea unui bun provenit dintr-o infracţiune gravă săvârşită de membrii unui grup infracţional să se mai regăsească, ca element circumstanţial agravant în dispoziţiile legii noi.

Tăinuirea continuă să fie incriminată în art. 270 C. pen. alin. (1) C. pen., textul actual sancţionând cu închisoarea cuprinsă între 1 şi 5 ani sau cu amenda primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun, de către o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaşte natura acesteia. Deşi au fost operate unele modificări (legiuitorul a prevăzut expres că fapta constituie infracţiune şi atunci când din împrejurările concrete ale cauzei autorul a prevăzut că provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, fără a fi necesar ca tăinuitorul să cunoască în mod exact încadrarea juridică a acesteia, renunţându-se la scopul prevăzut de reglementarea anterioară,acela de se urmări obţinerea pentru sine sau pentru altul a unui folos material), fapta inculpaţilor astfel cum a fost descrisă, se circumscrie dispoziţiilor art. 270 alin. (1) C. pen.

Stabilind pedeapsa ce ar putea fi aplicată inculpaţilor potrivit legii noi, respectând aceeaşi proporţie ca cea avută în vedere de instanţa de fond, dar în limitele stabilite de noul C. pen. (închisoarea cuprinsă între 1 şi 5 ani, în reglementarea anterioară, datorită incidenţei agravantei prev. de art. 10 din Legea nr. 39/2003 limitele fiind situate între 3 şi 10 ani), Înalta Curte constată că aceasta ar fi de 2 ani închisoare.

Infracţiunea prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 are corespondent în infracţiunea prev. de art. 367 alin. (1) C. pen.

Pentru infracţiunea prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 era prevăzută sancţiunea închisorii de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi, însă conform alin. (2) al aceluiaşi articol, pedeapsa nu poate fi mai mare decât sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă ce intră în scopul grupului infracţional organizat.

Pentru infracţiunea prev. de art. 367 alin. (1) C. pen., sancţiunea este închisoarea de la 1 la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, iar în cazul în care infracţiunea care intră în scopul grupului este sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu închisoarea mai mare de 10 ani, pedeapsa este de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.

Rezultă aşadar, raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de lege în art. 270 alin. (1) C. pen., că, potrivit legii noi, constituirea unui grup infracţional în vederea săvârşirii infracţiunii de tăinuire se sancţionează cu închisoarea cuprinsă între 1 şi 5 ani.

Având în vedere că pedeapsa aplicată inculpaţilor potrivit legii vechi a fost egala cu minimul prevăzut de lege, respectând principiul anterior enunţat, sancţiunea ce ar putea fi aplicată acestora ar fi egală cu minimul din legea nouă, respectiv 1 an închisoare, şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 1 an, precum şi pedeapsa accesorie având acelaşi conţinut.

Din perspectiva tratamentului sancţionator al concursului de infracţiuni, potrivit legii noi, sunt incidente dispoziţiile art. 38 - 39 alin. (1) lit. b) C. pen. potrivit cărora s-ar aplica pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, la care s-ar adăuga 1/3 din pedeapsa de 1 an, aşa încât în final s-ar aplica o pedeapsă de 2 ani şi 4 luni închisoare., la care s-ar adăuga, conform art. 45 alin. (1) C. pen. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 65 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 1 an şi, conform art. 45 alin. (5) C. pen. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 65 lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

Având în vedere că sancţiunile ce ar putea fi aplicate potrivit legii noi fiecăruia dintre cei trei inculpaţi sunt mai blânde decât cele aplicate potrivit legii vechi, în mod evident legea nouă este mai favorabilă.

Ca atare, va admite recursurile formulate de inculpaţii K.J., R.J. şi R.F.K., va casa în totalitate decizia recurată şi în parte Sentinţa penală nr. 527/F din 10 iunie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, şi rejudecând:

În baza art. 367 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. îi va condamna pe fiecare dintre cei trei inculpaţi la câte o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituirea unui grup infracţional organizat.

Va aplica fiecărui inculpat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 1 an.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. va aplica fiecărui inculpat pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 65 lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 386 C. proc. pen. va dispune, pentru fiecare dintre inculpaţi, schimbarea încadrării juridice din art. 221 C. pen. anterior rap. la art. 10 din Legea nr. 39/2003 în art. 270 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 270 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. îi va condamna pe fiecare dintre cei trei inculpaţi la câte o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. va aplica fiecărui inculpat pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, la care se adaugă un spor de 4 luni, deci în final 2 ani şi 4 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (1) C. pen. va aplica fiecărui inculpat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 65 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 1 an.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen. va aplica fiecărui inculpat pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 65 lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul apărătorului din oficiu, pană la prezentarea apărătorului ales se va suporta din fondurile Ministerului justiţiei. Onorariul translatorului de limbă maghiară se va suporta din fondurile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de inculpaţii K.J., R.J. şi R.F.K. împotriva Deciziei penale nr. 150 din 4 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosar nr. 24452/3/2009.

Casează în totalitate decizia recurată şi în parte Sentinţa penală nr. 527/F din 10 iunie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, şi rejudecând:

1. În baza art. 367 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., condamnă inculpatul K.J. la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituirea unui grup infracţional organizat.

Aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 1 an.

În baza art 65 alin. (1) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen. dispune schimbarea încadrării juridice din art. 221 C. pen. anterior rap. la art. 10 din Legea nr. 39/2003 în art. 270 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 270 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. condamnă inculpatul K.J. la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, la care se adaugă un spor de 4 luni, deci în final 2 ani şi 4 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (1) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 1 an.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

2. În baza art. 367 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. condamnă inculpatul R.J. la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituirea unui grup infracţional organizat.

Aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 1 an.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 270 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. condamnă inculpatul R.J. la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, la care se adaugă un spor de 4 luni, deci în final 2 ani şi 4 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (1) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 1 an.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

3. În baza art. 367 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. condamnă inculpatul R.F.K. la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituirea unui grup infracţional organizat.

Aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art 66 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 1 an.

În baza art 65 alin. (1) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 270 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. condamnă inculpatul R.F.K. la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, la care se adaugă un spor de 4 luni, deci în final 2 ani şi 4 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (1) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 1 an.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul parţial al apărătorilor din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, de 100 lei, se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

Onorariul translatorului de limbă maghiară se suportă din fondurile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 iulie 2014.

Opinia separată a jud. L.V.L.

În sensul aplicării art. 10 din Legea nr. 187/2012 în ceea ce priveşte dispoziţiile incidente în cazul concursului de infracţiuni

Opinia separată are în vedere faptul că faţă de Legea nr. 187/2012 şi interpretarea oferită de iniţiatorul legii pe site-ul Ministerul Justiţiei cu privire la modul de aplicare a legii în cazul concursului de infracţiuni http://www.just.ro/LinkClick.aspx?fileticket=lxfy%2bAQ1LMwU%3d&tabid=2604 încă din anul 2011, precum şi din reglementarea situaţiei contrare prin art. 10 din Legea nr. 187/2012, inculpatul a putut avea o aşteptare rezonabilă să îi fie aplicate dispoziţiile concursului de infracţiuni ca instituţie autonomă în raport de incriminare şi sancţiune.

Interpretarea oficială a Ministerului Justiţiei exprimată printr-un document aflat de site-ul Ministerului şi purtând sigla sa este începând cu anul 2011 în sensul aplicării legii penale mai favorabile prin apreciere în concret a caracterului favorabil conform unor instituţii autonome între care este exemplificat şi concursul de infracţiuni.

Previzibilitatea acestui mod de interpretare a legii a fost confirmată prin decizia Înaltei Curţi HP nr. 2/2014, iar Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014 nu ar putea modifica, pentru raporturi juridice născute anterior modalitatea de interpretare a legii.

Astfel, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 C. pen., publicată în M. Of. nr. 372 din 20.05.2014, Curtea Constituţională a decis că dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile. Deşi dispozitivul nu o spune explicit, considerentele hotărârii, care îl lămuresc, fac neechivocă interpretarea instanţei de contencios constituţional în sensul că aplicarea legii penale mai favorabile se face în mod global, prin alegerea dispoziţiilor unei singure legi cu privire la toate instituţiile de drept substanţial incidente.

Deciziile Curţii constituţionale sunt, de la data publicării lor, general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Dacă pentru viitor, faţă de caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, problema de drept nu mai poate primi o altă rezolvare, privitor însă la modul de aplicare a art. 5 C. pen. pentru trecut, respectiv pentru cauzele privind situaţii juridice născute anterior acelei decizii, trebuie avut în vedere că interpretarea dată prin decizia instanţei supreme nr. 2/HP/2014 are caracter de lege mai favorabilă, ea urmând a fi aplicată, în considerarea acestui caracter, situaţiilor care s-au aflat, la un moment dat, sub imperiul ei.

Privitor la acest din urmă aspect, considerentele din parag. 57 al Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale [De asemenea, Curtea reţine că dispoziţiile art. 5 alin. (2) teza întâi, conform cărora "Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale (...) dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile", nu sunt incidente ca efect al pronunţării prezentei decizii, întrucât, în acest caz, Curtea nu declară neconstituţională o prevedere legală, astfel că nu se produc consecinţe asupra existenţei normative în ordinea juridică a prevederii supuse controlului, ci se stabileşte doar, pe cale de interpretare, un unic înţeles constituţional al art. 5 C. pen.] sunt neconcludente, întrucât nu tratează decât obiectul controlului (Curtea observând, întemeiat, că acesta îl constituie interpretarea instanţei supreme, şi nu textul de lege propriu-zis), fără a se referi la efectul (general obligatoriu) al actului instanţei supreme.

De altfel, soluţiile Curţii Constituţionale lasă să coexiste ambele concepţii: în cadrul instituţiilor autonome (CCR, Decizia nr. 214/1997); global (CCR, Decizia nr. 265/2014); lasă fără răspuns problema diferenţelor de regim juridic în cazul aplicări globale a legii mai favorabile atunci când o persoană este judecată în două dosare diferite cu privire la fapte concurente în raport de situaţia persoanei care este judecată în aceeaşi perioadă, dar în acelaşi dosar cu privire la acelaşi tip de fapte concurente (în primul caz i se va aplica o pedeapsă conform art. 34 C. pen. anterior, în cel de al doilea caz o pedeapsă conform art. 39 C. pen.); lasă fără răspuns modul în care se stabileşte în concret legea mai favorabilă în raport de situaţiile tranzitorii reglementate expres de Legea nr. 187/2012, situaţii care nu au făcut obiectul unei hotărâri preliminare sau decizii de neconstituţionalitate.

În consecinţă, pentru considerente ce ţin de previzibilitatea legii decurgând în principal din interpretarea publică dată într-un act aflat pe site-ul Ministerului Justiţiei, având sigla acestei instituţii, încă din anul 2011, interpretare confirmată de Înalta Curte prin HP nr. 2/2014, nu pot fi de acord cu soluţia majoritară în cazul concursului de infracţiuni.

Procesat de GGC - GV

← ICCJ. Decizia nr. 1074/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215...		ICCJ. Decizia nr. 984/2014. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2247/2014. Penal. Iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup (Legea 39/2003 art. 7). Tăinuirea (art. 221 C.p.). Recurs