ICCJ. Decizia nr. 2329/2014. Penal

Decizii penale ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia penală nr. 2329/2014

Dosar nr. 4613/2/2014

Şedinţa publică din 1 august 2014

Asupra contestaţiei de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 284 din 24 iulie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală pronunţată în Dosar nr. 4613/2/2014 s-a dispus, în temeiul art. 103, alin. (7) şi alin. (10) din Legea nr. 302/2004, modificată, punerea în executare a Mandatului european de arestare, emis pe data de 7 iulie 2014, de Tribunalul Ordinar din Roma, secţia judecătorilor pentru cercetări preliminare, în Dosarul nr. 28450/2012 (29605/2013), faţă de persoana solicitată D.V., cetăţean român, cu domiciliul în mun. Bucureşti, şi, în consecinţă, arestarea acesteia, în vederea predării, pe o perioadă de 30 zile, respectiv 24 iulie 2014 - 22 august 2014, inclusiv.

Totodată s-a dispus predarea persoanei solicitate D.V. către autorităţile judiciare italiene.

S-a constatat că persoana solicitată a fost reţinută şi arestată provizoriu, în vederea predării, în procedura semnalării, începând cu data de 14 iulie 2014 la zi.

Pentru a dispune astfel prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:

La data de 14 iulie 2014, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti a fost înregistrată, în procedura semnalării de către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, sesizarea privind punerea în executare a Mandatului european de arestare emis la data de 5 iunie 2014, de către Judecătorul de la Curtea din Roma însărcinat cu cercetările preliminare, Republica Italiană, faţă de persoana solicitată D.V., precum şi predarea acesteia către autorităţile judiciare italiene.

A fost depus Dosarul nr. 1186/11/5/2014 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, conţinând actele şi măsurile în procedura semnalării.

Prin încheierea de şedinţă din data de 14 iulie 2014, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2.300 din 18 iulie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, din Dosarul nr. 4613/2/2014/a1, s-a dispus, în temeiul art. 101, alin. (5), lit. a) din Legea nr. 302/2004, modificată, cu aplicarea art. 226, alin. (2), teza a II-a C. proc. pen., luarea măsurii arestării provizorii, în vederea predării, pe o perioadă de 15 zile, respectiv 15 iulie 2014 - 29 iulie 2014, inclusiv, a persoanei solicitate D.V., faţă de care a fost emis Mandatul de arestare provizorie nr. 32 din 14 iulie 2014 (dosar de fond), dispunându-se comunicarea hotărârii judecătoreşti respective către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române şi către Ministerul Justiţiei.

Pe data de 18 iulie 2014 a fost comunicat mandatul european de arestare, emis pe data de 7 iulie 2014, de Tribunalul Ordinar din Roma, secţia judecătorilor pentru cercetări preliminare, în Dosarul nr. 28450/2012 (29605/2013), faţă de persoana solicitată D.V., în limbile italiană (dosar de fond) şi română (dosar de fond).

În dovedirea motivelor de refuz la predare, persoana solicitată a formulat, fiindu-i încuviinţată, proba cu înscrisuri, depunând la dosar:

- Sentinţa civilă nr. 5.250 din 4 iunie 2008 a Judecătoriei Sectorului II, Bucureşti, secţia civilă, din Dosarul nr. 3979/300/2008 (dosar de fond);

- plângerea penală formulată de SC "S." S.P.A., persoană juridică italiană, înregistrată pe data de 7 aprilie 2008, sub nr. 459/D/P/2008, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (dosar de fond), cu o completare, înregistrată sub nr. 766/D/P/2009, la data de 2 iulie 2009 (dosar de fond);

- Ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale din data de 6 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de Combatere a Infracţiunilor Conexe Infracţiunilor de Corupţie, din Dosarul nr. 169/P/2010 (dosar de fond);

- Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din data de 20 aprilie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de Combatere a Infracţiunilor Conexe Infracţiunilor de Corupţie, din Dosarul nr. 311/P/2010 (dosar de fond), cu adresa de comunicare din data de 21 aprilie 2011 către făptuitorul D.V. (dosar de fond);

- Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din data de 13 septembrie 2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului II, Bucureşti, din Dosarul nr. 16702/P/2010, cu adresa de comunicare din data de 20 septembrie 2012 către făptuitorul D.V. (dosar de fond);

- declaraţie din data de 16 august 2013, cu privire la numirea unui apărător legal, adresată procurorului de pe lângă Tribunalul din Roma, Republica Italia, la Dosarul nr. 29605/2013 R.G. GIP, nr. 28450/2012 R.G.N.R. şi nr. 76/20012 DDA (dosar de fond), Directiva din data de 30 august 2013 a Tribunalului de Drept Comun din Roma - Instanţa Judecătorilor pentru investigaţii preliminare - Biroul nr. 5 (dosar de fond), cu adresa de comunicare către apărătorul ales (dosar de fond);

- fişa de cazier judiciar, eliberată pe data de 4 martie 2014, de către Procuratura din cadrul Tribunalului din Roma, Republica Italia, care poartă încheierea de legalizare a semnăturii traducătorului nr. 152 din 13 martie 2014 a Biroului Notarului Public, C.A.R. (dosarul de fond).

Pe data de 24 iulie 2014, instanţa de fond a întocmit referatul telefonic, conform căruia Serviciul de Investigare al Fraudelor din cadrul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Dolj a precizat faptul că, prin Ordonanţa din data de 11 iulie 2012, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism Bucureşti a dispus neînceperea urmăriri penale, printre alţii, faţă făptuitorii D.V. şi P.S., cu privire la infracţiunea de grup infracţional organizat, şi continuarea cercetărilor penale faţă de reprezentanţii legali ai SC "E." S., respectiv C.N. şi C.M., pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală şi de spălare de bani.

Faţă de actele şi lucrările dosarului prima instanţă a apreciat că sesizarea Ministerului Public de punere în executare a mandatului european de arestare şi de predare a persoanei solicitate este întemeiată.

Astfel s-a arătat că persoana solicitată a invocat diverse împrejurări, care nu se încadrează printre motivele de refuz la predare reglementate de Legea nr. 302/2004, republicată, precum nulitatea mandatului european de arestare, pe motiv că nu are calitatea nici de învinuit şi nici de inculpat, după care a făcut ample referiri la opoziţia sa la extrădare, pe care a confundat-o cu procedura distinctă a mandatului european de arestare.

S-a menţionat că, atâta timp cât întreaga Lege nr. 302/2004, republicată, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, este fundamentată pe principiul încrederii reciproce între state, este inadmisibilă efectuarea de verificări cu privire la legalitatea sau la temeinicia mandatului european de arestare, printre care calitatea persoanei faţă de care a fost emis. Statul solicitat examinează mandatul european de arestare doar din punct de vedere al conţinutului, în sensul de a cuprinde toate menţiunile prevăzute de art. 86, alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 3 02/2004, republicată, prin completarea formularului standard.

În acest caz, instanţa de fond a constatat că mandatul european de arestare a fost completat cu toate informaţiile necesare, fără a fi nevoie de relaţii suplimentare şi a apreciat că cererea persoanei solicitate de a-i fi comunicate normele de drept material sau procedural invocate în mandatul european de arestare este nu numai lipsită de fundament legal, dar şi de relevanţa necesară în derularea procedurii stricte de executare a unui mandat european de arestare.

Totodată s-a reţinut că nu există nici unul dintre motivele obligatorii de refuz, prevăzute, în mod expres, de dispoziţiile art. 98, alin. (1), lit. a) - c) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Examinând motivele facultative de refuz, invocate de persoana solicitată s-au constatat următoarele:

În ceea ce priveşte împrejurarea că parte din activitatea infracţională reţinută în mandatul european de arestare s-a desfăşurat pe teritoriul României şi care, în drept, s-ar încadra în motivul opţional de refuz prevăzut de art. 98, alin. (2), lit. e) din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a constatat că în România nu se mai desfăşoară nici un fel de procedură penală faţă de persoana solicitată, astfel că predarea poate fi efectuată, pentru ca autorităţile judiciare italiene sa-şi poată duce la bun sfârşit cercetările penale pe care le-au început.

În aceIaşi timp, referitor la motivul opţional de refuz privind existenţa unor soluţii de neîncepere a urmăririi penale, dispuse de procuror faţă de persoana solicitată, cu privire la aceeaşi faptă penală - şi care, în drept, se încadrează în dispoziţiile art. 98, alin. (1), lit. h) din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a avut în vedere setul de acte emise de procurorii din România.

Astfel, s-a reţinut că, în urma plângerii penale formulată de SC "S." S.P.A., persoană juridică italiană, înregistrată pe data de 7 aprilie 2008, sub nr. 459/D/P/2008, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, care şi-a declinat competenţa materială în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de Combatere a Infracţiunilor Conexe Infracţiunilor de Corupţie, s-a dispus, prin Ordonanţa din data de 6 septembrie 2010, din Dosarul nr. 169/P/2010, neînceperea urmăririi penale, printre alţii, faţă de făptuitorul D.V., pentru infracţiunile de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă calificată, şi de evaziune fiscală, cu disjungerea şi continuarea cercetărilor penale cu privire la infracţiunile de spălarea banilor şi de tentativă la obţinerea, pe nedrept, de fonduri europene, precum şi cu declinarea competenţei materiale în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Bucureşti, pentru continuarea cercetărilor penale, cu privire la infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat şi la unele infracţiuni la legea societăţilor comerciale (dosar de fond). Prin Rezoluţia din data de 20 aprilie 2011, din Dosarul nr. 311/P/2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de Combatere a Infracţiunilor Conexe Infracţiunilor de corupţie a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitorul D.V., pentru infracţiunile de spălarea banilor şi de tentativă la obţinerea, pe nedrept, de fonduri europene (dosar de fond), iar, prin Ordonanţa din data de 11 iulie 2012, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Bucureşti a dispus neînceperea urmăriri penale, printre alţii, faţă făptuitorii D.V. şi P.S., cu privire la infracţiunea de grup infracţional organizat, şi continuarea cercetărilor penale faţă de reprezentanţii legali ai SC "E." SPA, respectiv C.N. şi C.M., pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală şi de spălare de bani. De asemenea, avându-se în vedere completarea la plângerea penală formulată de persoana vătămată SC "S." S.P.A., înregistrată sub nr. 766/D/P/2009, la data de 2 iulie 2009 (dosar de fond), Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului II, Bucureşti a dispus, prin Rezoluţia din data de 13 septembrie 2012, din Dosarul nr. 16702/P/2010, neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitorul D.V., pentru infracţiunile de gestiune frauduloasă, de asociere în vederea comiterii de infracţiuni, precum şi pentru infracţiunile la legea societăţilor comerciale (dosar de fond).

Faţă de cele de mai sus, instanţa de fond, în primul rând, a arătat că autorităţile judiciare române s-au pronunţat cu privire la toate infracţiunile pentru care au desfăşurat cercetările penale. În al doilea rând, soluţiile procurorului nu au calitatea de lucru judecat, pentru a se putea susţine că persoana solicitată a mai fost judecată în România pentru aceeaşi faptă penală. Conform art. 8, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată, care consacră principiul "non bis in idem", nici o persoană nu mai poate fi judecată într-un alt stat pentru aceeaşi faptă penală, atunci când există o hotărâre judecătorească definitivă, prin care s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal. Ori, soluţia procurorului, care poate fi infirmată de către de procurorul ierarhic superior oricând înlăuntrul termenului de prescripţie specială, nu se bucură de puterea de lucru judecat, pe care o au exclusiv doar hotărârile judecătoreşti, rămase definitive. Ca atare, soluţia de neîncepere a urmăririi penale a procurorului, cu privire la infracţiunea de spălarea banilor, de altfel cu privire la toate infracţiunile, nu este opozabilă judecătorilor şi nu constituie un impediment la punerea în executare a mandatului european de arestare.

Referitor la încălcarea dreptului la apărare de către autorităţile judiciare italiene, prin omisiunea acestora de a o cita pe persoana solicitată la domiciliul ales al apărătorului său ales din Republica Italia, prima instanţă a constatat ca acest motiv opţional de refuz, care se încadrează, în drept, în dispoziţiile art. 98, alin. (2), lit. i) din Legea nr. 302/2004, republicată, se referă exclusiv la situaţia în care există o hotărâre judecătorească de condamnare.

Faţă de cele de mai sus prima instanţă a reţinut că nu există nici unul dintre motivele obligatorii sau opţionale de refuz, prevăzute de art. 98, alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, astfel că a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare şi predarea persoanei solicitate către autorităţile judiciare italiene, cu respectarea regulii specialităţii, la care persoana solicitată nu a renunţat.

Împotriva acestei sentinţe a formulat contestaţie persoana solicitată fiind depuse la dosar mai multe motivări, formulate prin apărători diferiţi.

Analizând motivările contestaţiei Înalta Curte reţine că acestea prezintă, aceleaşi argumente prin care se critică sentinţa atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie, argumente care pot fi sintetizate în următoarele:

a) Nelegalitatea sentinţei determinată de faptul că instanţa de fond nu a pus în discuţia persoanei solicitate şi procurorului menţinerea arestării preventive în vederea predării, conform art. 103 alin. (9) şi art. 110 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.

b) În mod greşit prima instanţă a respins solicitarea de informaţii de la autorităţile judiciare italiene referitoare la:

- conţinutul textelor de lege în baza cărora a fost emis mandatul european de arestare, în special art. 110, 56, 648 bis C. pen. Italian şi art. 293 din C. proc. italian. Nesolicitând aceste texte persoana solicitată s-a aflat în imposibilitatea de a compara infracţiunile pentru care a fost cercetat de organele de urmărire penală române şi pentru care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, cu infracţiunile pentru a cărei predare a fost emis mandatul european de arestare. S-a apreciat că au fost încălcate disp. art. 5 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, carenţa unor rubrici ale mandatului european de arestare încalcă dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, dreptul la informare şi dreptul de a fi prezent în persoană la proces, drepturi ce au menţionate în expunerea de motive a Deciziei-cadru 2009/299/JAI.

- împrejurarea în care i-a fost desemnat un apărător din oficiu în procedura în faţa autorităţilor judiciare italiene, în condiţiile în care avea angajat un apărător, încă din data de 16 august 2013.

- conţinutul art. 8 din Legea nr. 69/2005.

- locul în care s-a săvârşit infracţiunea de "tentativă la reciclarea bunurilor provenite din infracţiune" - întrucât această menţiune lipseşte din mandat.

- autorităţile judiciare italiene nu au arătat faza în care se află procesul penal şi calitatea pe care o are persoana solicitată mai ales că, din economia legii penale române rezultă faptul că, un mandat european de arestare, bazat pe o decizie judiciară care dispune asupra stării de libertate a persoanei, poate fi executat doar dacă împotriva acelei persoane a fost începută urmărirea penală, ceea ce în legea italiană înseamnă calitatea de "imputato". Ori, conform documentelor transmise de autorităţile italiene, persoana solicitată din cauza de faţă nu: ar avea această calitate ci pe aceea de "indagato" - adică persoană supusă unor investigaţii preliminare.

c) În mod greşit s-a dispus admiterea executării mandatului european de arestare în condiţiile în care persoana solicitată este supusă, în continuare, unei proceduri penale în România.

În acest sens s-a făcut referire la faptul că datorită unor disjungeri şi declinări între DNA şi DIICOT, persoana solicitată ar fi încă în cercetări la organele de urmărire penală române pentru comiterea infracţiunilor prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi de art. 272 din Legea nr. 31/1990.

d) În mod greşit s-a dispus admiterea executării mandatului european de arestare deoarece, pentru situaţia de fapt reţinută în acest mandat, organele de urmărire penală române au dispus neînceperea urmăririi penale.

e) Mandatul european de arestare se referă la o presupusă infracţiune care, potrivit legii române, este comisă pe teritoriul României, motiv de refuz la executare prevăzut de art. 98 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 302/2004.

f) Mandatul european de arestare nu este emis în forma prevăzută de Legea nr. 302/2004, respectiv de Decizia-cadru nr. 2002/299/JAI, în sensul că nu cuprinde descrierea locului comiterii faptelor şi că instanţa de fond nu a verificat existenţa dreptului la rejudecare sau o cale de atac împotriva deciziei prin care s-a dispus luarea măsurii privative de libertate.

g) Hotărârea atacată nu menţionează condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o hotărâre de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, persoana solicitată că fie transferată în România în vederea executării pedepsei.

Analizând contestaţia formulată în raport de motivele invocate şi de actele dosarului Înalta Curte constată următoarele:

Conform art. 84 din Legea nr. 302/2004 mandatul european de arestare este definit ca fiind o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicitată arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate.

Alin. (2) al acelui text statuează că mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce în conformitate cu dispoziţiile Deciziei cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.

Din economia dispoziţiilor legale cuprinse în legea specială - art. 85 şi urm. din Legea nr. 302/2004 - care reglementează executarea unui mandat european de arestare, rezultă că rolul, instanţei române, în această procedură, se rezumă la verificarea condiţiilor de formă ale mandatului, la soluţionarea eventualelor obiecţiuni privind identitatea persoanei solicitate precum şi ale motivelor de refuz al predării pe care aceasta le invocă.

Conţinutul şi forma mandatului european de arestare sunt reglementate de art. 86 din Legea nr. 302/2004.

În speţă, verificând mandatul european de arestare din punct de vedere al formei şi conţinutului, se constată ca fiind nefondate toate criticile invocate în acest sens de către contestator.

Astfel:

- Infracţiunile pentru care este cercetată persoana solicitată sunt descrise la pct. e al mandatului european de arestare. De menţionat că, deşi Decizia-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 şi Legea română nr. 302/2004 nu impun o descriere detaliată a infracţiunilor, autorităţile judiciare italiene le-au descris suficient de detaliat pentru a putea fi comparate cu faptele încriminate de legea română, iar în ceea ce priveşte încadrarea juridică, noţiunii de "reciclarea bunurilor provenite din infracţiuni", menţionată de autorităţile judiciare italiene, îi corespunde în legea română "spălarea produselor infracţiunii".

- Locul săvârşirii infracţiunii este arătat ca fiind în Italia (Roma, Milano, Bologna ş.a.) şi România.

Ţinând cont de faptul că persoanei solicitate i se atribuie calitatea de coautor şi că se reţine că a comis faptele prin înţelegere şi în sprijinul unor cetăţeni italieni, unii dintre aceştia fiind deja reţinuţi pe teritoriul Italiei, nu prezintă importanţă faptul că persoana solicitată nu a părăsit teritoriul României şi că toată activitatea care i se impută, personal, a fost comisă pe teritoriul României, din moment ce faptele respective au avut consecinţe pe teritoriul Italiei.

- Nesolicitarea de către prima instanţă de informaţii suplimentare privind legislaţia italiană menţionată în cuprinsul mandatului european de arestare nu a încălcat dreptul persoanei solicitate de a fi informată cu privire la motivele reţinerii sale sau la procedurile ce urmau să-i fie aplicate. Persoanei solicitate i s-au adus la cunoştinţă existenţa mandatului european de arestare şi faptele care îl motivează.

De altfel, descrierea faptelor în sine prezintă importanţă (şi mai puţin încadrarea lor juridică) întrucât instanţa română nu este abilitată să verifice încadrările juridice efectuate de instanţa emitentă.

În ceea ce priveşte "dreptul de a fi prezent în persoană la proces", se observă că tocmai faptul că s-a dispus predarea către autorităţile judiciare italiene este în măsură de a crea cadrul necesar pentru ca persoana solicitată să-şi exercite pe deplin acest drept.

Referitor la faza în care se află procesul penal şi calitatea persoanei solicitate, Înalta Curte constată că acestea rezultă implicit din conţinutul mandatului european de arestare.

Astfel, la pct. b al MEA se menţionează că acesta are la bază o ordonanţă de aplicare a măsurii cautelare de detenţie preventivă iar mandatul este semnat de un judecător pentru cercetări preliminare. Ca atare, procesul penal privind persoana solicitată se află în faza de urmărire penală.

Ceea ce, conform Legii române nr. 302/2004 şi Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, interesează instanţa română, în procedura mandatului european de arestare, ca instanţă de executare, este doar faptul ca acesta să aibă la bază fie o hotărâre definitivă de executare a pedepsei închisorii (nu este cazul în speţă) fie un mandat de arestare preventivă, autoritatea judiciară română nefiind abilitată de a verifica dacă acestea au fost emise sau nu cu respectarea dispoziţiilor legale din statul emitent. Prin urmare, nu are nici un fel de importanţă eventualele calităţi de "imputato" sau "indagato" la care a făcut referire apărarea.

Referitor la critica privind faptul că mandatul european de arestare nu ar cuprinde garanţiile procedurale minime privind dreptul la rejudecare sau o cale de atac împotriva deciziei prin care s-a dispus luarea măsurii privative de libertate, Înalta Curte constată că, din coroborarea dispoziţiilor art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 cu cele ale art. 98 din aceeaşi lege rezultă că aceste garanţii se solicită şi se acordă doar când mandatul european de arestare este emis pentru executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, aplicate printr-o hotărâre judecătorească. Ori, în speţa de faţă, mandatul a fost emis în faza de urmărire penală, mai precis în faza unor cercetări preliminare, critica menţionată mai sus fiind aşadar nefondată.

În ceea ce priveşte motivele de refuz privind executarea, Înalta Curte constată că persoana solicitată nu a invocat nici unul din motivele obligatorii ci doar motive opţionale de refuz respectiv:

1. Faptul că infracţiunile ar fi fost comise pe teritoriul României (art. 98 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 302/2004), motiv ce se dovedeşte a fi nefondat conform celor menţionate mai sus şi, respectiv,

2. Faptul că ar fi fost cercetat pentru aceleaşi infracţiuni de organele de urmărire penală şi s-a dispus neînceperea urmăririi, invocând astfel art. 98 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 302/2004.

Referitor la acest motiv de refuz al executării Înalta Curte îşi însuşeşte opinia instanţei de fond în sensul că soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă de organele de urmărire penală române nu echivalează cu o hotărâre definitivă de condamnare şi, în caz de predare, nu se încalcă principiul "non bis in idem".

În plus, aspectele invocate de persoana solicitată nu se încadrează nici pe prima teză a art. 98 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 302/2004 întrucât neînceperea urmăririi penale din vechiul C. proc. pen. nu echivalează cu renunţarea la urmărirea penală prevăzută de art. 318 Noul C. proc. pen.

Astfel, în cazul neînceperii urmăririi penale aceasta poate fi reluată dacă apar elemente noi ce nu erau cunoscute la data adoptării soluţiei respective, pe când renunţarea la urmărirea penală presupune o instrumentare completă a cauzei şi o închidere definitivă, reluarea nefiind posibilă decât în cazul în care persoana faţă de care s-a dispus soluţia respectivă nu-şi îndeplineşte, cu rea-credinţă obligaţiile impuse.

3. Faptul că s-ar mai afla, în continuare, în cercetări la organele de urmărire penală române pentru infracţiunile prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi de art. 272 din Legea nr. 31/1990, împrejurare ce se circumscrie motivului opţional de refuz al executării prev. de art. 98 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 302/2004.

Înalta Curte constată că susţinerile persoanei solicitate sunt nefondate.

Este adevărat că la plângerea S. SPA, persoana juridică italiană, au fost demarate cercetări penale şi în România după cum s-a arătat mai sus.

Prin Ordonanţa nr. 169/P/2010 din 6 septembrie 2010 a DNA - Serviciul de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru o serie de infracţiuni dar şi disjungerea pentru alte infracţiuni, din care unele rămase în competenţa DNA iar pentru altele - respectiv infracţiunile prev. art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi de art. 272 din Legea nr. 31/1990 - s-a declinat competenţa în favoarea DIICOT - Serviciul Teritorial Bucureşti.

Pentru infracţiunile rămase în competenţa DNA organul de urmărire penală a dispus neînceperea urmăririi penale prin Rezoluţia nr. 311/P/2010 din 20 aprilie 2011 în timp ce, pentru infracţiunile prev. art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi de art. 272 din Legea nr. 31/1990 DIICOT - Serviciul Teritorial Bucureşti, prin Rezoluţia nr. 1844D/P din 4 octombrie 2010, a dispus neînceperea urmăririi penale şi declinarea competenţei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti pentru cercetări cu privire la comiterea infracţiunilor prev. de art. 214 C. pen. anterior, art. 323 C. pen. anterior, art. 272, 273 şi 275 din Legea nr. 31/1990.

Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, prin Rezoluţia nr. 16702/P/2010 din 13 septembrie 2012 (dosar instanţa de fond) a dispus, la rândul său, neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunile arătate mai sus astfel că, la acest moment, persoana solicitată nu se mai află în cercetarea organelor de urmărire penală române.

Referitor la motivul de contestaţie menţionat la pct. a), respectiv faptul că instanţa de fond nu ar fi pus în discuţie menţinerea arestării în vederea predării, Înalta Curte constată că este nefondat.

În hotărârea instanţei de fond, se regăseşte solicitarea expresă a procurorului de şedinţă de a dispune arestarea în continuare a persoanei solicitate, în vederea predării.

Faptul că, în concluziile susţinute în faţa primei instanţe, apărătorul a omis să se refere şi la această cerere a Ministerului Public nu înseamnă că nu a fost pusă în discuţia părţilor.

În fine, Înalta Curte constată că unul singur dintre motivele de contestaţie invocate de persoana solicitată este fondat şi anume acela că prima instanţă nu a dispus, în mod expres ca, în cazul în care, în statul solicitant, se va pronunţa o hotărâre definitivă de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, persoana solicitată să fie transferată în România în vederea executării pedepsei (menţionat la lit. g)) în motivele de contestaţie sintetizate mai sus).

Această condiţie a predării rezultă ope legis din art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 şi era obligatoriu a fi menţionată.

La acest motiv de contestaţie Înalta Curte adaugă şi o constatare din oficiu şi anume aceea că, necesitatea de a se respecta regula specialităţii, trebuia prevăzută în dispozitivul hotărârii şi nu doar în considerente, întrucât ceea ce se comunică autorităţii judiciare emitente a mandatului european de arestare este, în primul rând, dispozitivul hotărârii de încuviinţare a executării.

Ca atare, faţă de toate aceste considerente Înalta Curte, având în vedere disp. art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. coroborat cu disp. art. 108 din Legea nr. 320/2004 va admite contestaţia formulată de persoana solicitată D.V., va desfiinţa în parte sentinţa şi, rejudecând, va dispune predarea persoanei solicitate către autorităţile judiciare italiene, cu respectarea regulii specialităţii şi, totodată, va dispune ca predarea să se facă sub condiţia ca, în cazul în care, în statul solicitant, se va pronunţa o hotărâre definitivă de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, persoana solicitată să fie transferată în România în vederea executării pedepsei.

Văzând şi disp. art. 275 C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestaţia formulată de persoana solicitată D.V. împotriva Sentinţei penale nr. 284 din 24 iulie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Desfiinţează în parte sentinţa şi rejudecând:

Dispune predarea persoanei solicitate D.V., către autorităţile judiciare italiene, cu respectarea regulii specialităţii.

În baza art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 predarea se va face sub condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana solicitată să fie transferată în România.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului urmând ca onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 80 lei, să fie plătit din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 1 august 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2324/2014. Penal  ICCJ. Decizia nr. 2441/2014. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2329/2014. Penal