ICCJ. Decizia nr. 235/2014. SECŢIA PENALĂ. Abuz în serviciu contra intereselor publice (art.248 C.p.). Recurs in casaţie

Comentarii

0



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 235/RC/2014

Dosar nr. 2711/1/2014

Şedinţa publică din 07 octombrie 2014

Deliberând asupra recursului în casaţie, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 50 din 27 martie 2013 pronunţată de Judecătoria Corabia, inculpatul V.G. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 C. pen., cu aplic. art. 17 lit. d) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

A fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 288 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

A fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 31 alin. (2) C. pen. ref. la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, rap. la art. 289 C. pen., cu aplic. art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

A fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 291 teza I C. pen., cu aplic. art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

A fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 242 alin. (1) C. pen.

În baza art. 33 lit. a),-34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.

În baza art. 86 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supravegherea Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Olt, pe un termen de încercare de 5 ani, stabilit în condiţiile art. 862 C. pen.

În temeiul art. 86 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de încercare, condamnatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Olt;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele de existenţă. Datele prevăzute la lit. b), c) şi d) se comunică Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Olt.

În temeiul art. 359 C. proc. pen., s-au pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 864 şi art. 83 C. pen.

Conform art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării executării pedepsei principale se va suspenda şi executarea pedepsei accesorii.

S-a constatat recuperat prejudiciul cauzat,prin achitarea integrală a acestuia.

În baza art. 348 C. proc. pen., s-a dispus anularea înscrisurilor falsificate, respectiv:

- copii falsificate ale cărţii de identitate eliberată de autorităţile române şi ale traducerii certificate din limba engleză a certificatului de înmatriculare eliberat de autorităţile bulgare pentru autoturism;

- s-a dispus anularea Deciziei nr. 15923 din 11 august 2011, cu privire la cuantumul taxei de poluare aferentă autoturismului;

- s-a dispus anularea înmatriculării a autoturismului şi s-a comunicat acest aspect la D.R.P.C.I.V.

Inculpatul a fost obligat la 500 lei cheltuieli judiciare în favoarea statului. Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele: Prin Rechizitoriul nr. 727/PA din 01 noiembrie 2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt s-a dispus trimiterea în judecata, în stare de libertate, a inculpatului V.G. pentru săvârşirea următoarelor infracţiuni: abuz în serviciu contra intereselor publice, prev de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 C. pen., cu aplicarea art. 17 lit. (d) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 17 lit. (c) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 288 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; participaţie improprie la săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prev. de art. 31 alin. (2) C. pen. ref. la art. 17 lit. (c) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 C. pen. şi cu aplicarea art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; uz de fals prev. de art. 17 lit. (c) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 291 teza I C. pen. cu aplicarea art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, şi sustragere sau distrugere de înscrisuri, prev de art. 242 alin. (1) C. pen., toate săvârşite în concurs real prev. de art. 33 lit. a) C. pen.

De asemenea, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului V.T.S. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale prev. de art. 288 alin. (1) C. pen. şi uz de fals, prev. de art. 291 teza I C. pen., săvârşite în concurs real prev. de art. 33 lit. (a) C. pen. şi neînceperea urmăririi penale față de numitul V.T. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 292 C. pen. şi fata de numiţii C.S.M., J.C. şi P.G.I., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 C. pen. cu aplicarea art. 17 lit. (d) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, art. 249 C. pen. şi art. 289 C. pen.

S-a reţinut că în data de 18 martie 2011 inculpatul V.G. şi fiul său V.T.S. au dobândit dreptul de proprietate asupra autoturismului, fiind împuterniciţi sa aibă drept de folosinţă şi dispoziţie asupra autoturismului printr-o procură autentificată în Bulgaria.

În data de 11 august 2011, inculpatul V.G. a vândut dreptul de proprietate asupra autoturismului menţionat anterior către fiul sau V.T.S., preţul fiind stabilit la suma de 0 lei.

În vederea înmatriculării autoturismului, s-a solicitat către R.A.R. emiterea certificatului de autenticitate, fiind eliberate în data de 20 iunie 2011 certificatul şi cartea de identitate a autoturismului cu număr de omologare şi număr de identificare, acesta fiind încadrat în categoria autoturism M.l., urmând a fi achitată taxa de poluare conform O.U.G. nr. 50/2008, calculată de A.F.P. Corabia pe baza caracteristicilor autoturismului.

Pentru a determina funcţionarii A.F.P. Corabia să calculeze o taxă de poluare diminuată, care să nu fie conformă cu cele stipulate în documentele autoturismului, inculpatul V.G. a falsificat în luna august 2011, probabil prin scanare, înscrisuri oficiale, respectiv copia cărţii de identitate J 060558 eliberată de autorităţile romane şi o copie certificată tradusă din limba engleză a certificatului de înmatriculare eliberat de autorităţile bulgare, în sensul că a modificat categoria autoturismului din Ml în NI şi norma de poluare din euro 3 în euro 4.

Deşi conform normelor legale în vigoare solicitantul era obligat să prezinte documentele în original, inculpatul abuzând de funcţia deţinută, respectiv şef al A.F.P. Corabia, a constituit un dosar cu copii ale documentelor necesare, printre care şi copii ale documentelor falsificate, a completat în numele fiului său, care era proprietarul autoturismului, două declaraţii pe propria răspundere, aplicând olograf rezoluţia de repartizare a lucrării funcţionarului public C.S.M., care preluase atribuţiile numitei M.I., aceasta din urma fiind în concediu de odihnă, şi i-a solicitat acestuia sa emită urgent decizia privind stabilirea taxei de poluare întrucât dorea ca fiul sa achite suma stabilită pană la ora 15⁰⁰ când se termina programul de lucru cu publicul al Trezoreriei Corabia. în conformitate cu aceste date s-a emis Decizia înregistrată sub nr. 15923 din 11 august 2011 prin care s-a stabilit o taxa de poluare în cuantum de 1.038 lei, în raport de categoria autoturismului - N 1 şi norma de poluare - Euro 4, astfel cum acestea reieşeau din documentele prezentate de inculpat.

În aceeaşi zi, fiul inculpatului a achitat la Trezoreria Corabia suma de 1.038 lei, şi în data de 12 august 2011 s-a deplasat împreună cu numitul C.M. la S.P.C.R.P.C.I.V. Olt în vederea înmatriculării autoturismului în România, ocazie cu care au fost observate neconcordantele dintre caracteristicile autovehiculului menţionate în decizia de calcul a taxei de poluare şi caracteristicile reale ale acestuia, asa cum rezultau din documentele oficiale depuse la dosar. În aceste condiţii s-a comunicat solicitantului ca exista probleme cu privire la taxa de poluare plătită şi a fost blocata emiterea efectiva către titular a certificatului de înmatriculare, deşi autoturismul figura ca înmatriculat.

De asemenea, s-a reţinut că din data de 31 august 2011 inculpatul a luat dosarul cu documentele falsificate de pe biroul numitei M.I., şi din acel moment dosarul respectiv a rămas în posesia sa,, urmărind să nu fie predat organelor de cercetare penală. Totodată, inculpatul a efectuat demersuri pentru a înlătura urmele activităţii infracţionale, în sensul ca în data de 12 august 2011 a întocmit un nou dosar, cuprinzând de data aceasta copii reale ale documentelor, pe care l-a înregistrat din 11 august 2011, lucrarea fiind repartizata olograf numitului C.V., deşi acesta nu avea atribuţii privind emiterea deciziei pentru taxa de poluare.

Conform celor comunicate de D.G.F.P. Olt, cuantumul real al taxei de poluare care trebuia plătită este de 22.279 lei, rezultând un prejudiciu de 21.241 lei.

Inculpatul nu a recunoscut săvârşirea infracţiunilor, atât în faza de urmărire penala cat şi în faza de cercetare judecătorească.

Pentru a retine aceasta situaţie de fapt în cursul urmăririi penale s-au administrat următoarele mijloace de probă: procese verbale de sesizare din oficiu, declaraţii martori, fişe post funcţionari publici, proces verbal ridicare înscrisuri A.F.P. Corabia, copie dosar repartizat lui C.S.M., capturi de imagine, dosar repartizat lui C.V., adresa D.G.F.P. privind cuantumul real al taxei de poluare, procese verbale de redare în forma scrisa a convorbirilor, planşa fotografica plăcute de înmatriculare, adresa S.P.C.R.P.C.I.V. Olt, declaraţie inculpat, declaraţie învinuit V.T., înscrisuri depuse de inculpat, dosar conţinând înscrisuri înaintate în original către S.P.C.R.P.C.I.V. Olt.

În drept, s-a apreciat că faptele inculpatului V.G., care a falsificat în luna august 2011 înscrisuri oficiale, respectiv copia cărții de identitate eliberată de autorităţile romane şi o copie certificată tradusă din limba engleză a certificatului de înmatriculare eliberat de autorităţile bulgare, în sensul că a modificat categoria autoturismului din M.I. în N.I. şi norma de poluare din euro 3 în euro 4, aceste înscrisuri fiind prezentate funcţionarilor publici C.S.M. şi J.C., abuzând de funcţia de şef al A.P.P. Corabia şi determinându-l pe C.S.M. să emită decizia de stabilire a taxei de poluare în cuantum de 1.038 lei, faţă de valoarea reală de 22.279 lei, semnând şi aplicând ştampila pe acest înscris falsificat, urmărind astfel să obţină un avantaj patrimonial pentru fiul său V.T.S., iar în data de 12 august 2011 a sustras înscrisurile care au stat la baza emiterii deciziei menţionată anterior şi le-a substituit cu un alt dosar repartizat altui funcţionar, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor: abuz în serviciu contra intereselor publice, prev de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 C. pen., cu aplicarea art. 17 lit. (d) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 17 lit. (c) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 288 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; participaţie improprie la săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prev. de art. 31 alin. (2) C. pen. ref. la art. 17 lit. (c) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 C. pen. şi cu aplicarea art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; uz de fals prev. de art. 17 lit. (c) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 291 teza I C. pen. cu aplicarea art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, şi sustragere sau distrugere de înscrisuri, prev de art. 242 alin. (1) C. pen., toate săvârşite în concurs real prev. de art. 33 lit. (a) C. pen.

În cursul cercetării judecătoreşti s-a procedat la audierea inculpatului V.G. (fila 13) şi a martorilor M.I. (fila 29), C.S.M. (fila 30), P.G.I. (fila 31), D.E. (fila 38), J.C. (fila 39), C.V. (fila 40), C.M. (fila 41), V.T.S. (fila 42).

S-au solicitat relaţii cu privire la condamnările anterioare ale inculpatului, fisa de cazier judiciar a acestuia fiind ataşată la dosar (fila 6).

La data de 03 decembrie 2013 inculpatul a solicitat revocarea măsurii instituirii sechestrului asigurător, adusă la îndeplinire prin procesul verbal de sechestru din 30 octombrie 2012, asupra autoturismului, cererea fiind admisa pentru considerentele de fapt şi de drept expuse în încheierea de şedinţa din data de 11 decembrie 2012 (filele 18-19), fiind dispusa revocarea măsurii asigurătorii şi ridicarea sechestrului asigurător dispus prin ordonanţa procurorului din data de 29 octombrie 2012 din cadrul Parchetului de pe langa Tribunalul Olt şi procesul verbal de sechestru din 30 octombrie 2012 asupra autoturismului.

S-a încuviinţat pentru inculpat proba cu înscrisuri, fiind depus la filele 43-51 din dosar un raport de expertiza criminalistica (grafica) extrajudiciara întocmit în anul 2006 de către expert N.G., invocând faptul ca se afla în raporturi de duşmănie cu numitul P.G.I., angajat al A.F.P. Corabia.

Din analiza coroborata a probelor administrate atât în faza de urmărire penala, cat şi direct şi nemijlocit în cursul cercetării judecătoreşti instanţa a reţinut următoarele:

În data de 18 martie 2011 inculpatul V.G. şi fiul sau V.T.S. au dobândit dreptul de proprietate asupra autoturismului, fiind împuterniciţi sa aibă drept de folosinţa şi dispoziţie asupra autoturismului printr-o procura autentificata în Bulgaria.

În data de 11 august 2011 inculpatul V.G. a vândut dreptul de proprietate asupra autoturismului menţionat anterior către fiul sau V.T.S., preţul fiind stabilit la suma de 0 lei.

În vederea înmatriculării autoturismului s-a solicitat către P.A.R. emiterea certificatului de autenticitate, fiind eliberate în data de 20 iunie 2011 certificatul şi cartea de identitate a autoturismului, acesta fiind încadrat în categoria autoturism M.l., urmând a fi achitata taxa de poluare conform disp. O.U.G. nr. 50/2008, calculată de A.F.P. Corabia pe baza caracteristicilor autoturismului.

Pentru a determina funcţionarii A.F.P. Corabia sa calculeze o taxa de poluare diminuata, care sa nu fie conforma cu cele stipulate în documentele autoturismului, inculpatul V.G. a falsificat în luna august 2011, probabil prin scanare, înscrisuri oficiale, respectiv copia cărții de identitate eliberata de autorităţile romane şi o copie certificata tradusa din limba engleza a certificatului de înmatriculare eliberat de autorităţile bulgare, în sensul ca a modificat categoria autoturismului din Mi în N1 şi norma de poluare din euro 3 în euro 4.

Deşi conform normelor legale în vigoare solicitantul era obligat sa prezinte documentele în original, inculpatul abuzând de funcţia deţinuta, respectiv şef al A.F.P. Corabia, a constituit un dosar cu copii ale documentelor necesare, printre care şi copii ale documentelor falsificate, a completat în numele fiului sau, care era proprietarul autoturismului, doua declaraţii pe propria răspundere, aplicând olograf rezoluţia de repartizare a lucrării funcţionarului public C.S.M., care preluase atribuţiile numitei M.I., aceasta din urma fiind în concediu de odihna, şi i-a solicitat acestuia sa emită urgent decizia privind stabilirea taxei de poluare întrucât dorea ca fiul sa achite suma stabilita pana la ora 15⁰⁰ când se termina programul de lucru cu publicul al Trezoreriei Corabia. în conformitate cu aceste date s-a emis Decizia înregistrată sub nr. 15923 din 11 august 2011 prin care s-a stabilit o taxa de poluare în cuantum de 1.038 lei, în raport de categoria autoturismului – N.I. şi norma de poluare - euro 4, astfel cum acestea reieşeau din documentele prezentate de inculpat.

În aceeaşi zi, fiul inculpatului a achitat la Trezoreria Corabia suma de 1038 lei, şi în data de 12 august 2011 s-a deplasat împreuna cu numitul C.M. la S.P.C.R.P.C.I.V. Olt în vederea înmatriculării autoturismului în România, ocazie cu care au fost observate neconcordantele dintre caracteristicile autovehiculului menţionate în decizia de calcul a taxei de poluare şi caracteristicile reale ale acestuia, asa cum rezultau din documentele oficiale depuse la dosar. În aceste condiţii s-a comunicat solicitantului ca exista probleme cu privire la taxa de poluare plătită şi a fost blocata emiterea efectiva către titular a certificatului de înmatriculare, deşi autoturismul figura ca înmatriculat.

De asemenea, s-a reţinut ca din data de 31 august 2011 inculpatul a luat dosarul cu documentele falsificate de pe biroul numitei M.I., şi din acel moment dosarul respectiv a rămas în posesia sa, urmărind sa nu fie predat organelor de cercetare penala. Totodată, inculpatul a efectuat demersuri pentru a înlătura urmele activităţii infracţionale, în sensul ca în data de 12 august 2011 a întocmit un nou dosar, cuprinzând de data aceasta copii reale ale documentelor, pe care 1-a înregistrat la 11 august 2011, lucrarea fiind repartizata olograf numitului C.V., deşi acesta nu avea atribuţii privind emiterea deciziei pentru taxa de poluare.

Faptul ca inculpatul a achitat integral contravaloarea taxei de poluare este de asemenea irelevant pentru apărarea sa în cauza, ci dimpotrivă, a condus instanţa la convingerea ca inculpatul se face vinovat de savasirea faptelor, atât timp cat achita o suma de bani considerabilă în contul Fondului de Mediu, suma achitata inca de la primele termen de judecata, pana la pronunţarea unei sentinţe care sa duca la condamnarea inculpatului şi implicit la obligarea sa la plata acestor despăgubiri. A considerat instanţa ca achitarea acestei sume este o recunoaştere voalata a faptelor săvârşite de către inculpat.

Sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracţiunilor constă în acţiunea de inducere în eroare a angajaţilor A.F.P. Corabia, prin folosirea funcţiei pe care o deţinea, prin falsificarea cărții de identitate eliberata de autorităţile romane a copiei certificate tradusa din limba engleza a certificatului de înmatriculare eliberat de autorităţile bulgare privind autoturismul, a sustras şi distrus înscrisurile falsificate. Rezultatul socialmente periculos este reprezentat de cauzarea unei pagube Fondului de Mediu, aducând atingere bugetului de stat. Instanţa constată că relaţia de cauzalitate există, întrucât, în absenţa acţiunii de falsificare a documentelor autoturismului, taxa de poluare ar fi fost de 22.279 lei în loc de 1.038 lei.

Sub aspectul laturii subiective, instanţa a concluzionat din probatoriul administrat, având în vedere argumentele expuse la analizarea acestuia, că inculpatul a acţionat cu forma de vinovăţie a intenţiei directe, cunoscând că, prin utilizarea documentelor falsificate şi abuzând de funcţia pe care o deţinea la momentul respectiv, prezintă ca adevărată o situaţie de fapt mincinoasă şi că în baza acestora vor obţine o reducere a taxei de poluare, urmărind producerea acestui rezultat.

Totodată, instanţa a reţinut că inculpatul V.G. nu a recunoscut săvârşirea faptei, cu toate ca probele de la dosar conduc la convingerea instanţei ca acesta se face vinovat de toate faptele reţinute în rechizitoriul Parchetului de pe langa Tribunalul Olt.

La individualizarea pedepsei ce s-a aplicat inculpatului, s-au avut în vedere dispoziţiile art. 72 C. pen., cu referire, în special, la datele despre persoana inculpaţilor (vârsta, antecedente penale, conduita procesuala, atitudine fapta de fapte şi urmări), dar şi la datele despre contribuţia lor efectivă la comiterea faptelor, urmările produse, modul în care s-a acţionat, limitele de pedeapsă prevăzute de textul incriminator, gradul de pericol social concret, modul şi mijloacele de săvârşire a faptelor.

Cât priveşte modalitatea de executare, în raport de criteriile anterior menţionate s-a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia, prin suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs inculpatul V.G., iar în şedinţa din 17 februarie 2014, s-a recalificat calea de atac din recurs în apel.

Prin motivele scrise depuse inculpat, s-a solicitat, într-o primă teză, admiterea căii de atac, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar într-o teză subsidiară, achitarea pentru toate infracţiunile care au făcut obiectul trimiterii în judecată. In motivare s-au adus următoarele argumente:

Referitor la infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, s-a arătat că instanţa a reţinut că, sub aspectul laturii obiective, elementul material constă în acţiunea de inducere în eroare a angajaţilor A.F.P. prin falsificarea copiei cărţii de identitate eliberată de autorităţile române şi a copiei certificate a certificatului de înmatriculare, privind autoturismul marca Renaul, deci că obiectul material al infracţiunii constă în copiile acestor înscrisuri. Fiind vorba de falsificarea copiilor unor înscrisuri oficiale, nu poate fi pusă în discuţie săvârşirea acestei infracţiuni, deoarece obiectul material nu poate să constea decât în înscrisuri originale, duplicate sau copii legalizate, astfel încât s-a solicitat achitarea în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen. De asemenea, a mai invocat faptul că, nu se arată în hotărâre care sunt probele din care rezultă a falsificat copiile înscrisurile, precum şi faptul că deşi instanţa a arătat în motivare că va aplica o pedeapsă spre minimul special prevăzut de lege a aplicat o pedeapsă de 3 ani, hotărârea fiind din acest punct de vedere contradictorie.

Referitor la infracţiunea de uz de fals, a arătat că, din moment ce nu a fost folosit nici un moment un înscris falsificat, copiile unor înscrisuri nefiind înscrisuri oficiale, nu sunt îndeplinite nici elementele constitutive ale acestei infracţiuni, solicitând achitarea în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen.

De asemenea, a mai invocat faptul că, deşi instanţa a arătat în motivare că va aplica o pedeapsă spre minimul special prevăzut de lege a aplicat o pedeapsă de 2 ani, hotărârea fiind din acest punct de vedere contradictorie.

În ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, a solicitat achitarea sa în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. A arătat că, a solicitat emiterea deciziei de poluare în calitate de simplu contribuabil şi nu de şef al A.F.P. Corabia, iar atribuţiile sale nu constau în calcularea acestei taxe. Referitor la declaraţia martorului C.S.M., a arătat că, acesta nu i-a solicitat documentele în original şi nu a cunoscut ce anume documente trebuie să conţină dosarul (fila 37 d.u.p.), ca atare neglijenţa şi necunoaşterea legii de către angajatul A.F.P. nu poate să-i fie imputată, deoarece nu i-a solicitat niciodată acestuia să încalce legea.

Referitor la infracţiunea de participaţie improprie la fals intelectual, a arătat că, nu a determinat, înlesnit sau ajutat în nicium mod angajaţii A.F.P. Corabia să încalce fără vinovăţie legea emiţând decizia privind plata taxei de poluare diminuată. A arătat că cererea sa putea fi respinsă în condiţiile în care dosarul nu conţinea documentele prevăzute de lege, or, funcţionarii nesolicitând documentele originale au acceptat posibilitatea producerii unui rezultat negativ al faptelor lor. In consecinţă, a solicitat achitarea sa în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. De asemenea, a mai invocat faptul că, deşi instanţa a arătat în motivare că va aplica o pedeapsă spre minimul special prevăzut de lege a aplicat o pedeapsă de 3 ani, hotărârea fiind din acest punct de vedere contradictorie.

n ceea ce priveşte infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri, a arătat că la data de 31 august 2011, reţinută ca dată a săvârşirii faptei, nu se afla în ţară, solicitând achitarea sa în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen. De asemenea, a mai invocat faptul că, nu se arată în hotărâre care sunt probele din care rezultă săvârşirea infracţiunii, precum şi faptul că deşi instanţa a arătat în motivare că va aplica o pedeapsă spre minimul special prevăzut de lege a aplicat o pedeapsă de 2 ani, hotărârea fiind din acest punct de vedere contradictorie.

Sub aspectul laturii civile, a arătat, în esenţă, că soluţia dispusă de instanţa de fond nu a fost motivată în fapt şi în drept, înscrisurile neavând valoare juridică.

Curtea, analizând cu prioritate motivul de apel vizând trimiterea cauzei spre rejudecare constată următoarele:

Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013: „Apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a C. proc. pen. se soluţionează de către aceeaşi instanţă, potrivit dispoziţiilor din legea nouă referitoare la apel".

Conform art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., instanţa de apel desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre acea posibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea se dispune şi atunci când există vreunul din cazurile de nulitate absolută (...)".

În speţă, se constată că, deşi apelantul inculpat a solicitat desfiinţarea sentinţei penale atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, acesta nu a adus nici un argument de fapt şi de drept în acest sens, iar în urma propriei analize asupra cauzei, instanţa de apel nu a identificat niciun caz de nulitate absolută dintre cele expres reglementate de dispoziţiile art. 281 C. proc. pen. care să fie incident în cauză şi să atragă soluţia solicitată de inculpat.

În continuare, trecând la examinarea cauzei, prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu, conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Curtea constată că o parte din motivele de apel ale inculpatului sunt întemeiate, motiv pentru care admite calea de atac, conform considerentelor ce succed.

Curtea constată că în cauză prima instanţă a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) din Vechiul C. proc. pen. (dispoziţii ce îşi găsesc corespondent în actualul art. 103 C. proc. pen.), referitoare la aprecierea probelor reţinând o corectă situaţie de fapt.

Astfel, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei (fila nr. 85 d.u.p.), rezultă că la data de 18 martie 2011, inculpatul V.G. şi fiul acestuia, V.T.S. au primit o procură autentificată, prin care au fost împuterniciţi cu drept de folosinţă şi dispoziţie asupra autoturismului. La data de 20 iunie 2011, demarându-se demersurile necesare pentru înmatricularea acestui autoturism în România, s-a emis certificatul de autenticitate şi cartea de identitate (filele nr. 77-78 d.u.p.), acesta fiind încadrat în categoria de autoturism M.l. şi norma de poluare euro 3. Prin contractul încheiat la data de 11 august 2011, dreptul de proprietate asupra autoturismului respectiv a fost transmis în baza procurii, către fiul inculpatului V.T.S.

Potrivit O.U.G.nr. 50/2008, pentru înmatricularea autovehiculului, proprietarul trebuia să plătească taxa de poluare, care urma să fie calculată de A.F.P. Corabia pe baza caracteristicilor autoturismului.

La data de 11 august 2011 s-a înregistrat la această instituţie din 11 august 2011, o cerere prin care s-a solicitat calcularea taxei de poluare, în vederea efectuării primei înmatriculări în România, de rezolvarea acesteia ocupându-se inculpatul V.G., care a repartizat lucrarea martorului C.S.M., funcţionarul care îi ţinea locul martorei M.I., aflată în concediu de odihnă la acea dată, care potrivit fişei postului avea atribuţii de serviciu referitoare la primirea şi verificarea documentaţiei privind taxa de poluare, emiterea deciziei şi a referatului de calculare a taxei.

Dosarul depus de inculpat (filele 56-68 d.u.p.) conţinea, contrar prevederilor legale, numai copii ale înscrisurile referitoare la autoturism, necesare calculării taxei de poluare, printre care şi copia cărţii de identitate şi a certificatului de înmatriculare eliberat de autorităţile bulgare, care conţineau menţiuni necorespunzătoare adevărului cu privire la categoria de autoturism (N.I. în loc de M.l.) şi norma de poluare (euro 4 în loc de euro 3).

Din declaraţiile martorilor D.E. şi J.C., rezultă că la data de 11 august 2011, inculpatul a intrat în biroul în care îşi desfăşurau activitatea solicitându-i celei din urmă să-l cheme pe martorul C.S.M., desemnat în locul funcţionarei aflată în concediu medical, pentru emiterea deciziei privind taxa de poluare. Aceştia au mai declarat că, au observat personal, inculpatul V.G., şeful instituţiei, a completat personal cele două cereri şi declaraţii pe propria răspundere în numele fiului său V.T.S., după care a aplicat şi rezoluţia de repartizare a lucrării.

Cu toate că dosarul întocmit de inculpat conţinea doar copii ale actelor necesare, funcţionarul C.S.M. nu a solicitat prezentarea originalelor, fiind vorba chiar de directorul instituţiei. Astfel, acesta ajutat de martora J.C. au introdus în programul special datele eronate cuprinse în copiile cărţii de identitate şi a certificatului de înmatriculare eliberat de autorităţile bulgare, fiind emise referatul de calcul a taxei de poluare (fila 58 d.u.p.) şi decizia înregistrată din 11 august 2011 (fila 6 d.u.p.), prin care s-a stabilit o taxă de poluare de 1.038 lei.

Conform declaraţiilor martorilor audiaţi, inculpatul V.G. a stat în permanenţă în birou, supraveghind rezolvarea cererii şi insistând ca decizia să fie emisă de urgenţă, iar apoi, contrar uzanţelor, a semnat decizia şi referatul, fără ca anterior ca aceste documente să fie semnate de şeful de serviciu P.G.I.

Potrivit declaraţiei martorei J.C., a doua zi, a fost contactată telefonic de un funcţionar de la Serviciul înmatriculări, care i-a cerut să verifice din nou datele înscrise în cartea de identitate a autoturismului, în special la rubrica categoria de autovehicul şi norma de poluare, aceasta confirmându-i valorile de N.I. şi euro 4. Fiind încunoştinţat şi martorul C.S., au verificat împreună documentele, constatând că, inclusiv traducerea autorizată a certificatului de înmatriculare conţinea menţiunea de N.I. la categoria de autovehicule.

În aceste condiţii, martorul C.S. a copiat în totalitate documentele depuse de inculpat, dosarul scanat de acesta, fiind pus la dispoziţia organelor de urmărire penală.

Aşa cum reiese din depoziţia acestuia din urmă, la sfârşitul programului i-a reproşat inculpatului fapta comisă, care ulterior a luat dosarul original de pe biroul funcţionarei M.I., exprimându-se de maniera că „voi dormi mai liniştit acum, aflându-mă în posesia dovezilor incriminatorii".

Pentru a înlătura urmele activităţii infracţionale, inculpatul a întocmit un nou dosar, cuprinzând copii reale ale documentelor autoturismului, pe care l-a înregistrat sub acelaşi număr şi l-a repartizat spre soluţionare funcţionarului C.V., deşi acesta nu avea atribuţii privind emiterea de decizii privind taxa de poluare. Cu ocazia audierii sale, inculpatul a încercat să acrediteze ideea că, actele erau aceleaşi cu cele din dosarul repartizat martorului C.S., însă afirmaţiile sale sunt contradictorii, iniţial afirmând că primul dosar a fost cel repartizat în data de 11 august 2011 lui C.V., care nu a fost prezent în instituţie fapt ce a determinat repartizarea unui set similar de documente lui C.S., pentru ca apoi să declare că ordinea de repartizare a lucrărilor a fost inversă, inculpatul susţinând de fiecare dată că dosarul a fost predat la data de 11 august 2011.

Declaraţiile sale sunt însă contrazise de depoziţia martorului C.V., care subliniat că dosarul i-a fost repartizat şi înmânat de inculpatul V.G. abia în ziua următoare de 12 august 2011.

Că inculpatul V.G. intenţiona să se sustragă răspunderii pentru faptele săvârşite, aruncând vina asupra celor doi funcţionari care acţionaseră cu bună credinţă, rezultă şi din procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate în ziua de 14 decembrie 2011 (în special afirmaţiile de la fila 184 şi 186 d.u.p).

Prin urmare, analiza ansamblului materialului probator administrat în cauză, confirmă situaţia de fapt reţinută prin actul de sesizare, de unde rezultă concluzia că, motivarea apărării sub aspect factual, ce tinde către susţinerea că instanţa ar fi interpretat greşit probele administrate, este bazată pe o interpretare proprie a probatoriului administrat.

Sub aspectul încadrării juridice, se constată că prin rechizitoriul din data de 01 noiembrie 2012din Dosarul nr. 727/PA/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt, inculpatul a fost trimis în judecată pentru cinci infracţiuni, după cum urmează:

- abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 17 lit. (d) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000;

- fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 17 lit. (c) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 288 alin. (1) C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000;

- participaţie improprie la săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. de la 1969, la art. 17 lit. (c) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 C. pen. de al 1969 şi cu aplicarea art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000;

- uz de fals prevăzută de art. 17 lit. (c) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 291 teza I C. pen. de al 1969, cu aplicarea art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000;

- sustragere sau distrugere de înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (1) C. pen. de la 1969.

Curtea de apel constată că, de la data săvârşirii faptei până la soluţionarea definitivă a cauzei, a intrat în vigoare Legea nr. 289/2009 privind C. pen., fiind necesar să se analizeze eventuala incidenţă a art. 5 C. pen. actual, cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile.

în examinarea legii incidente cu privire la acuzaţia formulată faţă de apelanţii inculpaţi instanţa de apel urmează să analizeze:

a) Influenţa modificărilor legislative cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii pentru care este acuzat. In examinarea acestui criteriu, instanţa verifică dacă fapta mai este incriminată de legea nouă, respectiv dacă legea nouă poate retroactiva, ca fiind mai favorabilă cu privire la încadrarea juridică;

b) Consecinţele produse de acuzaţie cu privire la sancţiune la data săvârşirii faptei şi consecinţele la data judecării apelului. In examinarea acestui criteriu instanţa va avea în vedere caracterul unitar al dispoziţiilor referitoare la pedeapsă şi circumstanţele de individualizare în raport de încadrarea juridică dată faptei;

c) Instituţiile autonome în raport de incriminare şi sancţiune decurgând din incriminare, respectiv art. 33 - 34 C. pen. anterior.

Cât priveşte primul aspect supus analizei, se reţine că examinarea încadrării juridice data faptei ca urmare a situaţiei tranzitorii este necesară atât pentru a verifica dacă abrogarea unor texte de lege este echivalentă cu o dezincriminare, cât şi ca situaţie premisă pentru a face analiza în concret a consecinţelor cu privire la sancţiune.

Pedeapsa decurge din norma care incriminează fapta. Unitatea dintre incriminare şi pedeapsă exclude posibilitatea, în cazul legilor succesive de a combina incriminarea dintr-o lege cu pedeapsa dintr-o altă lege. Aceeaşi unitate împiedică şi combinarea dispoziţiilor de favoare privitoare la circumstanţe agravante şi atenuate, acestea participând în egală măsură la configurarea cadrului legal unitar pe baza căruia se stabileşte incriminarea şi se individualizează sancţiunea penală. Pentru a compara cele două legi instanţa trebuie să analizeze consecinţele faptei în legea în vigoare la data săvârşirii ei (încadrarea juridică dată în rechizitoriu şi sancţiunile ce decurg din incriminare) şi consecinţele faptei în urma intrării în vigoare a legii noi. Astfel, pentru a vedea cum este sancţionată fapta în legea nouă, trebuie mai întâi să se stabilească dacă şi cum anume este încadrată juridic acuzaţia în legea nouă.

Potrivit art. 13 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. de la 1969 cu aplicarea art. 17 litd) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000: „Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani.", iar în cazul reţinerii agravantei de la art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2000, potrivit art. 18 alin. (1) din aceeaşi lege : „Infracţiunile prevăzute la art. 17 lit. a) - d) se sancţionează cu pedepsele prevăzute în C. pen. pentru aceste infracţiuni, al căror maxim se majorează cu 2 ani.". ^

În prezent, art. 132 din Legea nr. 78/2000 prevede: „în cazul infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.", iar limitele speciale ale pedepsei prevăzute pentru infracţiunea de abuz în serviciu sunt stabilite de art. 297 alin. (1) C. pen. actual, care prevede o sancţiune de la 2 la 7 ani.

Totodată, se constată că prin Legea nr. 289/2009 privind C. pen., au fost abrogate dispoziţiile art. 17 lit. d) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Prin urmare, faţă de noile limite de pedeapsă prevăzute de lege, dar şi faţă de abrogarea unor agravante speciale, se impune constatarea, aşa cum de altfel a solicitat şi apărarea că legea penală mai favorabilă în cazul acestei infracţiuni este noua reglementare.

În continuare, în ceea ce priveşte infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, Curtea constată că, în prezent, dispoziţiile art. 17 lit. c) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, reţinute pe lângă încadrarea juridică în art. 288 C. pen. de la 1969, au fost abrogate, astfel că, în determinarea legii mai blânde, instanţa de apel va avea de comparat limitele de pedeapsă prevăzute în legile penale succesive pentru infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale.

Potrivit art. 288 alin. (1) şi (2) C. pen. de la 1969, falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii sau subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.

Conform N.C.P., această infracţiune, presupune aceleaşi condiţii de incriminare, însă pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 6 luni la 3 ani, minimul special fiind mai mare decât în legea veche.

În consecinţă, întrucât atât legea nouă, cât şi legea veche prevăd acelaşi maxim special al pedepsei, legea penală mai favorabile este evident, legea care prevede un minim special mai redus, în speţă, art. 288 C. pen. de la 1969.

În mod similar, în cazul infracţiunii de participaţie improprie la fals intelectual, se constată că, în prezent fiind abrogate dispoziţiile art. 17 lit. c) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, reţinute pe lângă încadrarea juridică, determinarea legii mai blânde, se va face şi în acest caz prin compararea limitelor de pedeapsă prevăzute în legile penale succesive.

Cât priveşte sancţionarea participaţiei improprii, se constată că ambele reglementări (art. 31 alin. (2) C. pen. de la 1969, respectiv art. 52 alin. (3) C. pen. actual) prevăd: „Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune."

Potrivit art. 289 C. pen. de la 1969: „Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani."

Art. 321 alin. (1) din actualul C. pen. prevede pentru aceeaşi infracţiune, pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.

Ca şi în cazul precedent, având în vedere că ambele legi succesive prevăd acelaşi maxim special al pedepsei, legea penală mai favorabile este, evident, legea care prevede un minim special mai redus, în speţă, art. 31 raportat la art. 289 C. pen. de la 1969.

În ceea ce priveşte infracţiunea de uz de fals, analizând dispoziţiile care incriminează şi sancţionează fapta în legile penale care au intervenit de la data săvârşirii acesteia, se constată că, se impune înlăturarea dispoziţiilor art. 17 lit. c) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în prezent abrogate, reţinute pe lângă încadrarea juridică, astfel încât Curtea constată că, în acest caz, legea desemnată cu titlul de „mitior lex" este legea nouă, care potrivit art. 323 alin. (1) C. pen., sancţionează această infracţiune cu închisoarea de la 3 luni sau 2 ani sau amendă.

Trecând la analiza reglementărilor succesive, în vederea determinării mitior lex, în cazul infracţiunii de sustragere de înscrisuri Curtea constată că, potrivit art. 242 alin. (1) C. pen. de la 1969, aceasta era sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 5 ani, în timp ce în prezent este pedepsită, conform art. 259 alin. (1) C. pen., cu închisoare de la unu la 5 ani sau amendă.

Contrar susţinerilor apărării, determinarea legii penale mai favorabile se va face şi în acest caz, după raţionamentul expus anterior, adică după criteriul legii care prevede un minim mai redus maximul special al pedepsei fiind acelaşi în ambele reglementări. Astfel, legea penală mai blândă pentru inculpat în acest caz este C. pen. anterior, respectiv art. 242 alin. (1) C. pen.

În consecinţă, faţă de considerentele arătate, în temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen., Curtea a constatat că se impune schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului.

Cât priveşte motivele care au determinat instanţa de apel să adopte soluţia achitării, Curtea de Apel a reţinut că acestea sunt legate strict de îndeplinirea cerinţelor legale prevăzute de norma de incriminare, situaţia de fapt fiind corect reţinută atât de instanţa de fond, cât şi de parchet.

Sub acest aspect, potrivit rechizitoriului, acuzaţia adusă inculpatului se referă la falsificarea, prin scanare, a copiei cărţii de identitate eliberate de autorităţile române şi a copiei certificate traduse în limba engleză a certificatului de înmatriculare eliberat de autorităţile bulgare pentru autoturism, precum şi la prezentarea funcţionarilor publici din cadrul A.F.P. Corabia acestor înscrisuri, ce conţineau date necorespunzătoare adevărului.

Chiar starea de fapt reţinută de parchet, confirmată şi de instanţa de apel, denotă împrejurarea că inculpatul nu a plăsmuit niciunul dintre cele două înscrisuri şi nici nu a alterat menţiunile cuprinse în actele originale, ci a executat copii, pe care le-a modificat sub aspectul datelor cu privire la categoria de autoturism (N.I. în loc de M.l.) şi norma de poluare (euro 4 în loc de euro 3), şi pe care, nicidecum, nu le-a prezentat funcţionarilor publici, ca fiind actele oficiale originale, ci profitând de calitatea sa, aceea de director al instituţiei, a determinat pe aceştia să calculeze taxa datorată pe baza menţiunilor nereale din copiile respective, acţiune ce se circumscrie infracţiunii de participaţie improprie la fals intelectual.

Cât priveşte infracţiunea de abuz în serviciu, s-a apreciat că nu poate fi primită solicitarea de achitare a inculpatului, pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală. Din contră, se constată că sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi a celei subiective, atâta vreme cât inculpatul, contrar atribuţiilor de serviciu (evidenţiate de fişa postului de la filele 91-93 d.u.p.), cu ştiinţă, a dispus îndeplinirea unui act în mod defectuos, respectiv emiterea deciziei înregistrată din 11 august 2011 privind calcularea unei taxe de poluare diminuate, pe care a aprobat-o şi a semnat-o în calitate de şef al A.F.P. a Oraşului Corabia, producând o pagubă patrimoniului instituţiei în cadrul căreia îşi desfăşura activitatea. Referitor la atribuţiile de serviciu ale inculpatului, s-a susţinut de apărare că acesta nu aveau legătură cu calcularea taxei de poluare, însă instanţa constată că potrivit fişei postului, în calitate de şef al administraţiei publice - A.F.P. Corabia acestuia îi reveneau obligaţiile de a verifica şi aviza lucrările efectuate în cadrul administraţiei precum şi de a aproba şi semna actele administrative în condiţiile legii, având posibilitatea de a dispune refacerea acestora.

De asemenea, s-a considerat că apărarea inculpatului, în sensul că, potrivit Curţii Europene de Justiţie, taxa de poluare reprezintă o încălcare a art. 110, T.F.U.E., nedatorată statului român nu poate fi primită. Inculpatul a arătat în esenţă că taxa a fost prelevată de statul român cu încălcarea dreptului U.E., concluzie care se desprinde din jurisprudenţa Curţii în acest domeniu. în situaţia dată, în care se invocă efectul direct al dreptului U.E. prin prisma principiului supremaţiei dreptului uniunii asupra dreptului intern al statelor membre, inculpatul ar fi avut la dispoziţie acţiunea în restituirea taxei de poluare încasată nelegal sau o acţiune în răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat ca urmare a încasării unei taxe cu încălcarea T.F.U.E., întemeiată pe seria de jurisprudenţa C.J.U.E., acţiune care ar fi trebuit introdusă pe rolul instanţei de drept comun. Nici legislaţia comunitară, nici jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie nu legitimează o acţiune de genul celei întreprinse de inculpat de a determina, în mod fraudulos, calcularea unei taxe mai reduse. Având în vedere că sumele datorate cu acest titlu se fac venituri la bugetul de stat, care este gestionat de M.F.P., autoritatea fiscală locală are competenţă în stabilirea, colectare şi executare silită a acestor taxe speciale, astfel că, prin emiterea unei decizii privind calcularea unei taxe într-un cuantum diferit decât cea prevăzută de lege şi crearea unui avantaj patrimonial în interesul fiului său, evident că îi corespunde, pe un alt plan, cauzarea unei pagube de către acest inculpat bugetului de stat. Astfel, activitatea inculpatului, descrisă cu ocazia prezentării situaţiei de fapt, se grefează pe deplin pe temeiurile şi elementele constitutive concrete ce ţin de infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracţiune ce se impune a fi reţinută.

De asemenea, probele analizate anterior conduc fără dubiu la concluzia că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de participaţie improprie la fals intelectual, inculpatul, abuzând de funcţia deţinută în cadrul instituţiei publice a determinat pe martorul C.S. să emită referatul de calcul a taxei de poluare şi Decizia înregistrată sub nr. 15923 din 11 august 2011, pe baza copiilor al căror conţinut nereal în ceea ce priveşte datele esenţiale privind categoria de autoturism (N.I. în loc de M.l.) şi norma de poluare (euro 4 în loc de euro 3) era cunoscut de inculpat.

Sub aspectul săvârşirii infracţiunii de sustragere de înscrisuri, nu poate fi primită apărarea inculpatului, în sensul că la data respectivă nu s-a aflat în ţară, aşa cum a declarat martorul C.P.D., audiat în faza apelului, deoarece, depoziţia acestuia este lipsită de relevanţă, în contextul în care acţiunea inculpatului de a sustrage dosarul a avut loc chiar a doua zi, respectiv la data de 12 august 2013, aşa cum a declarat martorul C.S. şi nu la data de 31 august 2011, pe care a indicat-o martorul propus în apărare. De altfel, declaraţia acestuia martor este apreciată ca fiind dată pro causa, în condiţiile în care acesta a fost propus numai după momentul trimiterii în judecată, la momentul prezentării materialului de urmărire penală acesta nesolicitând administrarea altor probe.

Sub aspectul individualizării pedepselor, Curtea consideră că, în cauză, aplicarea unor pedepse pentru infracţiunile concurente săvârşite de inculpat, de 3 ani pentru abuz în serviciu contra intereselor publice şi de câte 2 ani pentru fiecare din infracţiunile de participaţie improprie la fals intelectual şi sustragere de înscrisuri, în raport de limitele de pedeapsă prevăzute de legea apreciată că fiind mai favorabilă inculpatului, faţă de criteriile de individualizare instituite de dispoziţiile art 74 C. pen., respectiv împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoare socială ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs ori a oricăror consecinţe ale infracţiunii, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penală, nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială, constituie o replică adecvată gravităţii faptelor săvârşite, dar şi periculozităţii făptuitorului, iar prin stabilirea concretă a cuantumului pedepselor aplicată inculpatului orientate către limita minimului special prevăzut în norma de încriminare, instanţa a manifestat suficientă clementă, valorificând în mod corespunzător circumstanţele personale favorabile. De asemenea, nu se poate face abstracţie nici de atitudinea constant nesinceră de care a dat dovadă inculpatul, pe parcursul procesului penal, încercând să împiedice aflarea adevărului. Neasumarea şi neconştientizarea gravităţii faptelor comise, în condiţiile existenţei unor probe de vinovăţie, conduc la concluzia că pentru acest inculpat, scopul educativ al pedepselor nu poate fi atins prin aplicarea unui tratament sancţionator atenuat.

În ceea ce priveşte sancţionarea concursului de infracţiuni, instanţa de apel constată că, din perspectiva art. 5 C. pen., sunt mai favorabile dispoziţiile art. 33 lit. a)- art. 34 lit. b) C. pen. de la 1969, întrucât acestea presupun contopirea pedepselor stabilite şi aplicarea pedepsei celei mai grele, la care se poate adăuga un spor facultativ, pe când potrivit dispoziţiilor art. 39 C. pen. actual, aplicarea sporului de 1/3 din durata pedepselor care nu se mai execută devine obligatorie, determinând în cazul inculpatul aplicarea unei pedepse rezultante de 4 ani şi 4 luni închisoare, faţă de 3 ani închisoare cât ar rezulta în urma aplicării prevederilor din legea veche referitoare la tratamentul concursului de infracţiuni, în speţa concretă, instanţa de apel apreciind că nu se impune aplicarea unui spor.

În acelaşi timp, referitor la modalitatea de executare a pedepsei, în mod similar instanţei de fond, Curtea de apel apreciază că suspendarea sub supraveghere a pedepsei pe durata unui termen de încercare de 5 ani, calculat potrivit art. 862 C. pen. de la 1969, este în măsură să asigure în mod eficient şi realizarea scopului său punitiv, dar şi educativ-preventiv, urmând astfel a se menţine aplicarea art. 861 C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., dispoziţii apreciate ca având caracter favorabil faţă de inculpat. Dat fiind că instanţa este investită doar cu apelul inculpatului, nici nu ar putea să înlătura modalitatea de executare, fără a crea o situaţie mai grea pentru apelant, ci doar ar putea să dispună o modalitatea mai uşoară, posibilitate exclusă în raport de cuantumul pedepsei rezultante.

Drept urmare, prin Decizia penală nr. 314 din 14 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost admis apelul declarat de inculpatul V.G. împotriva sentinţei penale nr. 50 din 27 martie 2013, pronunţată de Judecătoria Corabia, în Dosarul nr. 2498/213/2012.

A fost desfiinţată sentinţa penală atacată şi rejudecând, instanţa de apel a dispus:

"În baza art. 386 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică a faptelor reţinute prin rechizitoriul parchetului nr. 727/PA/2011 din 01 noiembrie 2011 după cum urmează:

- din infracţiunea prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 în forma anterioară rap. la art. 248 C. pen. 1969, cu aplic. art. 17 lit. d) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 în forma anterioară în infracţiunea prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 cu modif. ulterioare rap. la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- din infracţiunea prevăzută de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 288 alin. (1) C. pen. 1969, cu aplic. art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 în forma anterioară în infracţiunea prevăzută de art. 288 C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- din infracţiunea prevăzută de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 291 teza I C. pen., cu aplic. art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 în forma anterioară în infracţiunea prevăzută de art. 323 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- din infracţiunea prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen., ref. la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 în forma anterioară, rap. la art. 289 C. pen. 1969, cu aplic. art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 în forma anterioară în infracţiunea prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. 1969 rap.la art. 289 C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 17 alin. (2) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achită pe inculpatul V.G. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. de art. 288 C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. şi respectiv art. 323 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 13² din Legea nr. 78/2000 cu modif. ulterioare rap. la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., condamnă pe inculpatul V.G. la 3 ani închisoare.

În baza art. 31 alin. (2) C. pen. 1969 rap. la art. 289 C. pen.1969 cu aplicarea art. 5 C. pen., condamnă pe inculpatul V.G. la 2 ani închisoare.

În baza art. 242 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen., condamnă pe inculpatul V.G. la 2 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) C. pen. 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., contopeşte pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. 1969 aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza I şi lit. b) C. pen. 1969.

Menţine modalitatea de executare stabilită, conform art. 86¹ C. pen.1969, cu aplicarea art. 5 C. pen. şi termenul de încercare de 5 ani, calculat conform art. 86² C .pen.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate, care nu contravin prezentei decizii.

Cheltuielile judiciare în apel rămân în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în casaţie inculpatul V.G.

În motivarea scrisă a recursului în casaţie, inculpatul a criticat decizia în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susţinând că a fost condamnat pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală, situaţie valabilă pentru toate cele 3 infracţiuni.

Cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu, arată că din declaraţiile martorului C.S.M. reiese că acesta nu a solicitat inculpatului documentele în original şi că inculpatul nu i-a cerut să încalce legea abuzând de funcţia deţinută, aşa încât neglijenţa şi necunoaşterea legii de către angajatul A.F.P. nu-i poate fi imputată.

Pe de altă parte, recurentul susţine că prin acţiunile sau inacţiunile sale nu s-a creat o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, deoarece taxa de poluare încasată este o taxă abuzivă şi nedatorată faţă de hotărârea C.J.U.E. din 3 februarie 2014, care a stabilit că taxa auto contravine art. 110 din Tratatul de Funcţionare al U.E. O soluţie similară a fost dată de C.J.U.E. şi în anul 2011 în cauza Tatu împotriva statului român dar, cu toate acestea, prin O.U.G. nr. 1/2012 a fost menţinută reglementarea pe care C.J.U.E. o declarase incompatibilă cu legislaţie europeană.

În al treilea rând, recurentul inculpat susţine că infracţiunea de abuz în serviciu se săvârşeşte în mai multe modalităţi prevăzute de art. 297 alin. (1) şi (2) C. pen., însă Curtea de Apel Craiova a dispus condamnarea sa în temeiul art. 297 C. pen., fără să precizeze care din cele două alineate sunt incidente, aşa încât a pronunţat o hotărâre nelegală, impunându-se schimbarea încadrării juridice prin reţinerea art. 297 alin. (1) C. pen.

Cu privire la acuzaţia de participaţie improprie la infracţiunea de fals intelectual, recurentul inculpat arată că, emiţând decizia privind plata unei taxe de poluare diminuată, el nu a determinat, nu a înlesnit sau ajutat în nici un mod angajaţii A.F.P. Corabia să încalce fără vinovăţie legea. Aceştia din urmă au acţionat cu intenţie indirectă, ceea ce duce la imposibilitatea reţinerii în sarcina inculpatului a participaţiei improprii, la săvârşirea infracţiunii de fals intelectual.

Cu privire la infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri, recurentul susţine că a fost condamnat pe motiv că, în data 31 august 2011, a luat dosarul cu documentele falsificate de pe biroul numitei M.I. şi, din acel moment, l-a păstrat în posesia sa urmărind să nu fie predat organelor de cercetare penală, sustrăgând şi distrugând înscrisurile falsificate. Condamnarea este nelegală deoarece a dovedit cu înscrisuri şi cu declaraţia unui martor, că la data de 31 august 2011 nu se afla în ţară, inculpatul arătând şi că acţiunile sale nu au fost în sensul de a sustrage şi distruge cu intenţie vreun înscris aflat în posesia instituţie al cărei conducător era. în plus, recurentul arată că, solicitând anularea înscrisurilor, Ministerul Public afirmă practic că acele documente nu au fost distruse, fapt ce conduce la eliminarea acestei modalităţi de săvârşire a infracţiunii prevăzută de art. 242 alin. (1) C. pen.

În final, recurentul critică dispoziţia de anulare a înscrisurilor falsificate menţionată în hotărârea primei instanţe şi menţinută prin hotărârea instanţei de apel. Sub acest aspect, arată că nu poate fi dispusă anularea copiilor unor înscrisuri care nu au valoare juridică, nefiind certificate sau legalizate.

În concluzie, recurentul solicită admiterea recursului în casaţie, desfiinţarea deciziei atacate, schimbarea încadrării juridice prin reţinerea disp. art. 297 alin. (1) C. pen. în ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu, constatarea împrejurării că faptele nu sunt prevăzute de legea penală şi achitarea sa în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. pentru toate cele 3 infracţiuni pentru care instanţa de apel a dispus condamnarea.

Prin încheierea din Camera de consiliu de la 14 iulie 2014, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie şi s-a trimis cauza completului competent în vederea judecării pe fond a recursului în casaţie, constatându-se îndeplinite condiţiile de formă prev. de art. 434-437 C. proc. pen.

Examinarea cauzei în recurs în casaţie are o dublă limitare: pe de o parte, dispoziţiile ce reglementează soluţionarea pe fond a acestei căi extraordinare de atac, pe de altă parte, limitele admiterii în principiu.

În speţă, aşa cum s-a arătat, inculpatul a invocat cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., ce a fost avut în vedere şi la examinarea admisibilităţii în principiu, aşa încât la soluţionarea pe fond a recursului în casaţie vor fi avute în vedere criticile ce se încadrează în dispoziţiile legale mai sus-menţionate.

Din această perspectivă, examinând cauza în temeiul art. 442-444 C. proc. pen. şi prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul în casaţie este fondat, dar numai în ceea ce priveşte soluţia de condamnare a inculpatului V.G. pentru infracţiunea de abuz în serviciu.

Înainte de analiza concretă a criticilor formulate de inculpat, luând în considerare caracterul recent al reglementării recursului în casaţie, se impun anumite consideraţii teoretice asupra acestei căi extraordinare de atac:

Eventualele erori intervenite în activitatea de judecată, fie în privinţa stabilirii faptelor, fie în ceea ce priveşte aplicarea legii, pot fi înlăturate în urma exercitării controlului judiciar, prin intermediul căilor de atac ordinare sau extraordinare.

Potrivit N.C.P.P., recursul a devenit o cale extraordinară de atac (reglementată sub denumirea de „recurs în casaţie" - Partea specială, Titlul III, Capitolul V, Secţiunea a 2-a), prin care se atacă hotărâri definitive care au intrat în autoritatea lucrului judecat, şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate.

Astfel, potrivit art. 433 C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 C. proc. pen., pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Spre deosebire de recursul reglementat de C. proc. pen. din 1968, care era o cale ordinară de atac, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, de anulare, al cărei scop este, astfel cum s-a arătat anterior, de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cu atât mai mult, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

Aceste consideraţii sunt aplicabile şi cazului de casare prev. de art. 43 8 pct. 7 C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală."

Acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

S-ar putea considera că acest caz de recurs în casaţie, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. intrat în vigoare la 1 februarie 2014, are întrutotul corespondent în cazurile de recurs ordinar şi în soluţiile prevăzute de C. proc. pen. anterior, respectiv:

- art. 385 pct. 13 - "când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", prin raportare la art. 2 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b) - soluţie de achitare pentru cazul în care, fapta nu este prevăzută de legea penală";

- art. 385 pct. 12 teza I - "când nu sunt întrunite elementele constitutive al unei infracţiuni", prin raportare la art. 2 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) - soluţie de achitare pentru situaţia în care,faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii.

Însă, noile reglementări, respectiv C. pen. şi C. proc. pen. intrate în vigoare la 1 februarie 2014, stabilesc un nou concept de ilicit penal, deoarece nu se mai face deosebire între lipsa de prevedere în legea penală şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, soluţia reglementată de art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. în vigoare fiind aceea de achitare, pe motiv că, fapta nu este prevăzută de legea penală, ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege".

Această nouă perspectivă este evidenţiată şi de modificarea conceptului de "Trăsături esenţiale ale infracţiunii". Potrivit noii reglementări, respectiv art. 15 alin. (1) C. pen. în vigoare: "Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.", pe când, conform art. 17 C. pen anterior: "Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de lege".

Rezultă, aşadar, că potrivit art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din noua reglementare a C. proc. pen., sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la „vinovăţia prevăzută de lege".

În concluzie, prevederile art. 438 pct. 7 C. proc. pen. corespund dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. în vigoare şi conferă instanţei de recurs în casaţie posibilitatea de a examina în cadrul cazului de casare mai sus menţionat, criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, cu excepţia celor care vizează vinovăţia.

La fel ca şi celelalte prevederi legale de reglementare a cazurilor de recurs în casaţie, şi disp. art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putăndu-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţhmi, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infi-acţiunii reţinute în sarcina inculpatidui.

Se impune a preciza din nou că, în temeiul art. 438 pct. 7 rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., instanţa de recurs în casaţie nu poate examina vinovăţia, asemenea critici neputând fi încadrate nici în vreunul din celelalte cazuri de casare.

Criticile formulate de inculpatul V.G. cu privire la infracţiunile prev. de art. 242 alin. (1) C. pen. anterior şi prev. de art. 31 alin. (2) rap. la art. 289 C. pen. anterior, sunt nefondate.

Aceste critici vizează tocmai situaţia de fapt şi vinovăţia, căci, aşa cum s-a arătat, inculpatul a criticat concluziile instanţei de apel cu privire la existenţa faptei şi a formei de vinovăţie corespunzătoare infracţiunii de sustragere şi distrugere de înscrisuri, respectiv a celei de participaţie improprie la săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prin referire la mijloacele de probă administrate, solicitând Înaltei Curţi să reţină o situaţie de fapt contrară celei pe baza căreia s-a dispus condamnarea, ceea ce, în mod evident, excede examenului specific recursului în casaţie.

De asemenea, este nefondată şi critica referitoare la anularea înscrisurilor falsificate, deoarece inculpatul a invocat nelegalităţi ce nu pot fi examinate în temeiul art. 438 pct. 7 C. proc. pen., dar nici în temeiul vreuneia din celelalte cazuri de casare.

În concluzie, nici una din aceste critici nu se subsumează sintagmei „fapta nu este prevăzută de legea penală", aşa încât nu există temei de constatare a nelegalităţii soluţiei de condamnare a inculpatului în temeiul art. 242 alin. (1) C. pen. anterior şi art. 31 alin. (2) rap. la art. 289 C. pen. anterior, dar nici a dispoziţiei de anulare a înscrisurilor falsificate.

Cât priveşte infracţiunea de abuz în serviciu:

Înalta Curte constată nefondată critica referitoare la omisiunea instanţei de apel de a preciza în încadrarea juridică unul din cele două alineate ale art. 297 C. pen., deoarece o atare critică nu se încadrează în dispoziţiile prev. de art. 438 pct. 7 şi nici în celelalte cazuri prevăzute de lege.

În mod evident, faţă de descrierea faptei, sunt incidente disp. art. 297 alin. (1) C. pen. (astfel cum a acceptat şi recurentul inculpat), însă această omisiune a instanţei de apel nu poate fi înlăturată pe calea recursului în casaţie. în cadrul cazului prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., instanţa stabileşte dacă fapta este sau nu este incriminată, neputând dispune schimbarea încadrării juridice.

De asemenea, este nefondată şi critica inculpatului care contestă concluzia instanţei de apel cu privire la elemente de fapt, invocând împrejurarea că nu a cerut niciun moment numitului C.S.M. să încalce legea. O atare critică tinde la modificarea situaţiei de fapt stabilită prin hotărârea definitivă de condamnare, ceea ce, aşa cum s-a arătat, nu poate face obiectul recursului în casaţie.

Este însă fondată critica ce vizează lipsa unui element constitutiv al laturii obiective, şi anume, lipsa pagubei - ca urmare specifică prevăzută de norma de incriminare a infracţiunii de abuz în serviciu.

În esenţă, problema de drept invocată vizează lipsa prevederii în legea penală a unei fapte de abuz în serviciu, pe motiv că, în conformitate cu jurispradenţa C.J.U.E., datoria către statul român cu privire la taxa de poluare a fost înlăturată. Apărarea arată că, în lipsa unei consecinţe patrimoniale, fapta nu mai are semnificaţia unui ilicit penal.

Se constată că această critică a fost invocată şi în faţa instanţei de apel, fiind respinsă în temeiul mai multor considerente, care, în opinia Înaltei Curţi, nu lămuresc chestiunea pusă în discuţie de către inculpat.

Astfel, Curtea de Apel Craiova a înlăturat apărarea inculpatului cu privire la nelegalitatea taxei de poluare, arătând că în temeiul efectului direct al U.E. şi prin prisma principiului supremaţiei dreptului uniunii asupra dreptului intern, inculpatul ar fi avut la dispoziţie acţiunea în restituirea taxei de poluare încasată nelegal sau o acţiune în răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat ca urmare a încasării acestei taxe cu încălcarea tratatului de funcţionare a U.E., acţiune întemeiată pe jurispradenţa C.J.U.E. şi care ar fi trebuit introdusă pe rolul instanţei de drept comun.

Acest considerent vizează însă un raport juridic diferit de cel dedus judecăţii în cauza penală de faţă, respectiv un raport de drept civil în sens larg şi o eventuală desocotire între beneficiarul înmatriculării care a achitat taxa de poluare (care nu era inculpatul, ci fiul acestuia) şi statul român. Drept urmare, această împrejurare nu poate influenţa examinarea caracterului penal al activităţii inculpatului, astfel cum a fost descrisă cu ocazia prezentării situaţiei de fapt, şi nici aprecierea cu privire la producerea unei pagube - ca element constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat.

Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că nici legislaţia comunitară şi nici jurispradenţa C.J.U.E. nu legitimează o acţiune de genul celei întreprinse de inculpat, de a determina în mod fraudulos calcularea unei taxe mai reduse.

În opinia Înaltei Curţi, nici acest considerent nu lămureşte problema existenţei urmării specifice abuzului în serviciu, căci, în ce priveşte modalitatea în care inculpatul a acţionat, respectiv că i-a determinat pe funcţionarii publici să calculeze taxa de poluare pe baza menţiunilor nereale din copiile documentelor pe care le-a prezentat, aceasta corespunde unei alte norme de incriminare decât abuzul în serviciu, instanţa de apel dispunând condamnarea inculpatului pentru participaţie improprie la comiterea infracţiunii de fals intelectual, prev. de art. 31 alin. (2) rap. la art. 289 C. pen. anterior.

Aspectele invocate de către inculpat în faţa instanţei de apel şi reiterate pe calea recursului în casaţie impun a se analiza, în concret, dacă s-a produs sau nu o pagubă bugetului de stat.

Această analiză poate fi efectuată în cadrul cazului de casare prev. art. 438 pct. 7 C. proc. pen., deoarece vizează existenţa uneia dintre urmăririle specifice infracţiunii de abuz în serviciu, ce reprezintă un element constitutiv al laturii obiective a acestei infracţiuni.

O atare analiză se realizează pe baza situaţiei de fapt stabilită prin decizia penală atacată.

În acest sens, se constată că atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel, au reţinut aceeaşi situaţie de fapt, modificarea sentinţei fiind determinată, pe de o parte, de aprecierea diferită a instanţei de apel în legătură cu întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals, pentru care instanţa de apel a dispus achitarea, iar pe de altă parte, de aprecierea diferită a instanţei de apel referitor la aplicarea legii penale mai favorabile.

Astfel, instanţa de fond a stabilit că faptele inculpatului V.G., care a prezentat funcţionarilor publici C.S.M. şi J.C. înscrisuri falsificate, abuzând de funcţia de şef al A.F.P. Corabia şi determinându-l pe C.S. să emită decizia de stabilire a taxei de poluare în cuantum de 1.038 lei, faţă de valoarea reală de 22.279 lei, semnând şi aplicând ştampila pe acest înscris falsificat, urmărind astfel să obţină un avantaj patrimonial pentru fiul său V.T.S., întrunesc elementele constitutive ale mai multor infracţiuni, printre care şi cea de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă agravată, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Instanţa de fond a reţinut că rezultatul socialmente periculos constă în cauzarea unei pagube fondului de mediu, aducând atingere bugetului de stat.

În acelaşi mod, instanţa de apel a constatat că sunt întrunite elementele constitutive a infracţiunii de abuz în serviciu în forma agravată prevăzută de Legea nr. 78/2000, reţinând că inculpatul, contrar atribuţiilor de serviciu evidenţiate de fişa postului, cu ştiinţă, a dispus îndeplinirea în mod defectuos a unui act, respectiv emiterea Deciziei nr. 15923 din 11 august 2011 privind calcularea unei taxe de poluare diminuate, pe care a aprobat-o şi a semnat-o în calitate de şef al A.F.P. a oraşului Corabia.

Sub aspectul urmărilor, instanţa de apel a reţinut că inculpatul a produs o pagubă patrimoniului instituţiei în cadrul căreia îşi desfăşura activitatea, având în vedere că sumele datorate cu titlu de taxe de poluare se fac venit la bugetul de stat, care este gestionat de M.F.P. Autoritatea fiscală locală are competenţă în stabilirea, colectarea şi executarea silită a acestor taxe speciale, aşa încât, prin emiterea unei decizii privind calcularea unei taxe într-un cuantum diferit de cel prevăzut de lege şi crearea unui avantaj patrimonial în interesul fiului său, inculpatul a cauzat o pagubă bugetului de stat.

Rezultă, astfel, că din punct de vedere al urmărilor, în sarcina inculpatului s-a reţinut comiterea infracţiunii de abuz în serviciu în varianta alternativă a producerii unei pagube, fiind excluse celelalte urmări specifice prev. de art. 297 C. pen., respectiv vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

Drept urmare, instanţa de recurs în casaţie va examina prevederea în legea penală a acestei fapte reţinute în sarcina inculpatului.

Înalta Curte constată că o asemenea pagubă nu poate fi reţinută, motiv pentru care lipseşte unul din elementele constitutive ale laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, ceea ce corespunde sintagmei „fapta nu este prevăzută de legea penală", astfel cum este reglementată în art. 438 pct. 7 cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Aşa cum a invocat recurentul inculpat, prin mai multe hotărâri preliminare pronunţate la solicitarea instanţelor din România (C-402/09 Tatu, C-263/10 Nisipeanu, cauzele reunite C-97/13- Câmpean şi C-214/13-Ciocoiu), Curtea de Justiţie a U.E. a stabilit că art. 110 din Tratatul de funcţionare al U.E. se opune unei taxe, precum taxa pe poluare instituită de O.U.G. nr. 50/2008 -atât în versiunea originală, cât şi în versiunile modificate ale acesteia.

Curtea de Justiţie a U.E. a statuat incompatibilitatea cu art. 110 din Tratatul de funcţionare al U.E. a acestui regim de impozitare, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulaţiei, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie, având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură, de pe piaţa naţională.

Concluzia privind nelegalitatea şi caracterul nedatorat al taxei a fost întărită şi după pronunţarea prezentei decizii în soluţionarea recursului în casaţie, deoarece prin Hotărârea din 15 octombrie 2014 pronunţată în cauza Nicula, C-331/13, s-a consacrat principiul reparării integrale a taxei nedatorate, inclusiv a dobânzilor aferente. Stabilind ilegalitatea taxei, Curtea de Justiţie a U.E. a consolidat viziunea asupra recuperării acesteia în temeiul dispoziţiilor referitoare la plata lucrului nedatorat, pe motiv că statul a preluat suma de bani reprezentând contravaloarea taxei de mediu, în ciuda cunoaşterii situaţii ilegalităţii impunerii, dar şi cu privire la îmbogăţirea fără justă cauză, pe motiv că s-a mărit un patrimoniu prin dobândirea unei valori apreciabile în bani şi s-a micşorat patrimoniul contribuabilului ca o consecinţă a măririi patrimoniului instituţiei publice.

Pe plan intern, prin Decizia nr. 24 din 14 noiembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii (publicată în M. Of. Partea I, nr. l din 03 ianuarie 2012), s-a statuat cu privire la:

- admisibilitatea acţiunii având ca obiect obligarea instituţiei prefectului, prin serviciul de specialitate, la înmatricularea autovehiculelor second-hand achiziţionate dintr-un alt stat membru al U.E., fără plata taxei de poluare prevăzută de O.U.G. nr. 50/2008;

- inaplicabilitatea procedurii de contestare prevăzută la art. 7 din O.U.G. nr. 50/2008 aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 C. proc. fisc., în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod.

Importanţa acestei decizii pentru speţa de faţă rezidă în considerentele sale, deoarece, pornind de la cauzele Tatu şi Nisipeanu (acestea fiind cele pronunţate de C.J.U.E. până la soluţionarea respectivului recurs în interesul legii), Înalta Curte stabileşte că taxa de poluare nu este datorată şi a fost percepută în mod nelegal.

De asemenea, în cuprinsul deciziei, Înalta Curte analizează scopul pronunţării de către Curtea de Justiţie a U.E. a hotărârilor preliminare, dar şi efectele acestor hotărâri şi reafirmă principiile ce guvernează raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional, conchizând: "Mai ales după pronunţarea hotărârilor preliminare prezentate anterior, trebuie să se recunoască prevederilor art. 110 din Tratatul privind funcţionarea U.E. efect direct imediat în dreptul intern, cu toate consecinţele care decurg din perspectiva particularilor, a autorităţilor publice implicate şi a instanţelor naţionale. (...) La aceeaşi concluzie se ajunge şi indirect, din coroborarea art. 1 alin. (5) din Constituţie (respectarea Legii fundamentale este obligatorie) cu art. 148 alin. (2) din Constituţie (care consacră, la rândul său, principiul aplicării prioritare a dreptului european faţă de dispoziţiile contrare din legile interne), ceea ce înseamnă că însăşi Constituţia României obligă la respectarea dreptului european şi la recunoaşterea priorităţii acestuia."

Caracterul nedatorat al taxei pe poluare a fost confirmat ulterior chiar prin legislaţia internă, deoarece O.U.G. nr. 40/2015 - pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule (publicată în M. Of. Partea I, nr. 655 din 31 august 2015) a prevăzut că persoanele care au achitat taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxa de poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisii poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării, pot solicita restituirea acesteia pe cale administrativă, fără a mai fi nevoie să deschidă acţiune în instanţă.

Faţă de cele reţinute, Înalta Curte constată că, odată ce instanţa europeană a declarat că taxa de mediu a fost prelevată în mod ilegal de către stat, luând în considerare efectul direct al dreptului comunitar prin prisma principiului supremaţiei dreptului U.E. asupra dreptului intern al statelor membre (începând cu data de 01 ianuarie 2007, când România a aderat la U.E., reglementările comunitare sunt direct aplicabile în ordinea juridică internă, având prioritate faţă de dispoziţiile interne), în conformitate cu normele europene şi jurisprudenţa C.J.U.E., această taxă era nelegală şi deci nedatorată.

Pornind de la situaţia de fapt reţinută în sarcina inculpatului, respectiv calcularea unei taxe de poluare diminuate, se constată că hotărârile C.J.U.E. influenţează şi constatarea întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu analizată în cauza de faţă căci, în concret, indiferent de cuantumul stabilit, taxa fiind nedatorată, statul român nu putea pretinde cauzarea unui prejudiciu.

Este adevărat că, în speţă, nu este vorba despre un litigiu care să privească exclusiv aplicarea dispoziţiilor prin care a fost stabilită taxa de poluare (O.U.G. nr. 50/2008), căci obiectul acţiunii penale este tragerea la răspundere penală a inculpatului pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa (art. 9 alin. (1) C. proc. pen. anterior, art. 14 alin. (1) C. proc. pen. în vigoare).

Desigur, răspunderea penală se stabileşte în baza legii interne, însă aceasta nu exclude posibilitatea invocării normelor comunitare în favoarea inculpatului, atunci când acestea au legătură cu fapta imputată.

Tocmai, în cauza de faţă, acţiunea penală a fost exercitată pentru comiterea unei fapte referitoare la aplicarea normelor fiscale privind taxa pe poluare, aşa încât nu poate fi ignorată strânsa legătură între obligaţia fiscală contrară dreptului comunitar, declarată nelegală de C.J.U.E., şi acuzaţia penală, precum şi faptul că examinarea dispoziţiilor extrapenale poate influenţa stabilirea întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii pentru care inculpatul este cercetat.

Drept urmare, nu poate fi negată importanţa hotărârilor C.J.U.E. mai sus citate, pentru examinarea răspunderii penale a inculpatului V.G.: aceste hotărâri au vizat dispoziţii interne extrapenale, pe baza cărora s-a reţinut comiterea unui prejudiciu, iar producerea unei pagube reprezintă unul din elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului.

Trebuie precizat că Înalta Curte nu analizează obligaţia inculpatului de a se conforma normei interne care impunea la acel moment calcularea în anumite condiţii a taxei pe poluare (ceea ce vizează elementul material al infracţiunii), ci dacă fapta inculpatului a cauzat un prejudiciu (ceea ce vizează urmarea specifică prevăzută de norma de incriminare), din perspectiva influenţei hotărârilor C.J.U.E. asupra legislaţiei naţionale.

Efectele hotărârii preliminare se produc retroactiv, astfel cum C.J.U.E. a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa (C-24/86 Blaizot, par.27; C-415/93 Bosman, parag. 141; C-402/03 Skov and Bilka, par.50; cauzele reunite C-290/05 Nadasdi şi C-333/05 Nemeth, parag. 62). O prevedere declarată invalidă trebuie considerată ca atare chiar de la intrarea sa în vigoare, aşa încât, cu excepţia situaţiilor în care Curtea limitează efectele pentru trecut (ceea ce nu s-a întâmplat în niciuna din cauzele C.J.U.E. contra statului român, relevante speţei de faţă - Tatu, Nisipeanu, Câmpean, Ciocoiu), efectul hotărârilor preliminare se produce retroactiv, din momentul intrării în vigoare a dispoziţiei legale interne, aplicându-se şi raporturilor juridice născute anterior hotărârii C.J.U.E.

În consecinţă, interpretarea dată de instanţa europeană în cauzele mai sus citate a produs efecte de la data de 1 iulie 2008 - intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2008 în forma iniţială.

Drept urmare, statul român nu poate pretinde existenţa unei pagube egală cu diferenţa dintre taxa plătită şi taxa ce ar fi trebuit plătită de fiul inculpatului V.G. pentru înmatricularea vehiculului de ocazie. Fiind calculată în baza unei norme neconforme cu dreptul comunitar, taxa de poluare nu era, în realitate, datorată, astfel încât prin neplata acesteia, statul nu a fost prejudiciat.

Concluzia inexistenţei pagubei cauzate bugetului de stat, ca urmare specifică infracţiunii de abuz în serviciu, face ca fapta pentru care inculpatul V.G. a fost trimis în judecată să nu întrunească elementele de tipicitate prevăzute de disp. art. 297 alin. (1) C. pen., implicit, ale formei agravate prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Lipsa unui element constitutiv care se încadrează în latura obiectivă constituie una din situaţiile prev. de art. 438 pct. 7 cu ref. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală şi atrage soluţia de achitare a inculpatului.

Drept urmare, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) teza finală C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul în casaţie şi, conform, art. 442 alin. (2) C. proc. pen., va casa în parte decizia penală atacată, numai în ceea ce priveşte soluţia de condamnare a inculpatului V.G. pentru infracţiunea de abuz în serviciu.

Va descontopi pedeapsa rezultantă aplicată prin decizia mai sus menţionată, în pedepsele componente, respectiv:

- 3 ani închisoare, aplicată în baza art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 C. pen.;

- 2 ani închisoare, aplicată în baza art. 31 alin. (2) rap. la art. 289 C. pen. din 1969;

- 2 ani închisoare, aplicată în baza art. 242 alin. (1) C. pen. din 1969.

Conform art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. va dispune achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 C. pen.

Fără a proceda la reindividualizarea pedepsei, dar ca şi consecinţă a înlăturării soluţiei de condamnare pentru una din infracţiunile concurente, se impune refacerea tratamentului sancţionator specific concursului de infracţiuni, în temeiul dispoziţiilor legale reţinute de instanţa de apel ca fiind mai favorabile.

Drept urmare, în temeiul art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969, Înalta Curte va contopi pedepsele de 2 ani închisoare aplicată în baza art. 31 alin. (2) rap. la art. 289 C. pen. din 1969 şi de 2 ani închisoare aplicată în baza art. 242 alin. (1) C. pen. din 1969 şi va dispune ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare.

Având în vedere modul de stabilire a termenului de încercare specific suspendării condiţionate reglementate în C. pen. anterior, şi faptul că acesta este influenţat de cuantumul pedepsei rezultante (diminuat prin înlăturarea condamnării la pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare), Înalta Curte va reduce corespunzător termenul de încercare, de la 5 la 4 ani, fără a avea posibilitatea de a modifica modalitatea de executare a pedepsei.

Vor fi menţinute toate celelalte dispoziţii ale deciziei penale atacate.

Conform art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Conform art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admite recursul în casaţie declarat de V.G. împotriva Deciziei penale nr. 314 din 14 martie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 2498/213/2012 al Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Conform art. 442 alin. (2) C. proc. pen., casează în parte Decizia penală nr. 314 din 14 martie 2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în ceea priveşte soluţia de condamnare a inculpatului V.G. pentru infracţiunea de abuz în serviciu prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 C. pen.

Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare aplicată prin decizia mai sus menţionată, în pedepsele componente.

Conform art. 16 lit. (b) teza I C. proc. pen., achită inculpatul V.G. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 C. pen.

Conform art. 33 lit. (a) şi art. 34 alin. (1) lit. (b) C. pen. din 1969, contopeşte pedepsele de 2 ani închisoare stabilită pentru infracţiunea prevăzută de art. 242 alin. (1) C. pen. din 1969 şi pedeapsa de 2 ani închisoare stabilită pentru infracţiunea prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. din 1969 raportat la art. 289 C. pen. din 1969 şi dispune ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 (doi) ani închisoare şi reduce corespunzător termenul de încercare la 4 ani.

Menţine celelalte dispoziţii ale Deciziei penale nr. 314 din 14 martie 2014 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Cheltuielile judiciare în recursul în casaţie rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 7 octombrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 23/2014. SECŢIA PENALĂ. Accidentul şi...		ICCJ. Decizia nr. 247/2014. SECŢIA PENALĂ. Conducerea unui... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 2242/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 23/2014. SECŢIA PENALĂ. Accidentul şi catastrofa de cale ferată (art. 277 C.p.). Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, din culpă (art. 273 C.p.). Apel ICCJ. Decizia nr. 247/2014. SECŢIA PENALĂ. Conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe (art.336 NCP). Apel