ICCJ. Decizia nr. 257/2014. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 257/2014
Dosar nr. 6187/2/2013
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2014
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prin sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a solicitat, în conformitate cu dispoziţiile art. 162 alin. (4) şi art. 163 din Legea nr. 302/2004 (republicată), recunoaşterea Sentinţei penale din data de 13 iunie 2013 pronunţată în Dosar nr. 13-092712MED-OTIR/03 de Tribunalul de Primă Instanţă din Oslo, definitivă la data de 20 iunie 2013, privind pe condamnatul A.V.G. şi transferarea acestuia într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:
Prin Sentinţa penală din data de 13 iunie 2013 pronunţată în Dosar nr. 13-092712MED-OTIR/03 de Tribunalul de Primă Instanţă din Oslo, definitivă la data de 20 iunie 2013, s-a dispus condamnarea cetăţeanului român A.V.G. la pedeapsa de 1 an şi 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de furt calificat, prev. de art. 257 şi 258 Cod penal norvegian, şi tăinuire, prev. de art. 317 Cod penal norvegian, constând în aceea că în perioada 16 - 17 aprilie 2013, împreună cu alte persoane, a pătruns prin efracţie în două locuinţe şi a sustras mai multe bunuri, bijuterii şi suma de 2.000 de coroane, sus-numitul păstrând diverse bijuterii cunoscând că provin din comiterea infracţiunii de furt.
Referitor la examinarea îndeplinirii dublei incriminări conform disp. art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 rep., s-a constatat că infracţiunile pentru care a fost condamnat numitul A.V.G. a fac parte din infracţiunile prevăzute la art. 7 alin. (1) din Tratatul menţionat anterior şi astfel nu se impune verificarea dublei incriminări.
Faptele astfel reţinute au corespondent în legislaţia penală română, întrunind elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 174 - 175 lit. b) C. pen. român.
Totodată, din actele dosarului rezultă că sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de dispoziţiile art. 143 lit. a), b), c), d), f) din aceeaşi lege, în sensul că:
- persoana condamnată A.V.G. este cetăţean român cu domiciliul în România;
- hotărârea penală de condamnare este definitivă, începând cu data de 20 iunie 2013;
- la data primirii cererii de transferare, sus-numitul avea de executat mai mult de 6 luni închisoare din durata pedepsei finale de 1 an şi 3 luni închisoare.
Sub acest aspect, s-a reţinut că potrivit certificatului comunicat de autorităţile judiciare norvegiene, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 - 6 din Tratatul dintre România şi Regatul Norvegiei privind transferarea persoanelor condamnate, semnat la Oslo la data de 20 septembrie 2010, ratificat prin Legea nr. 296/2011, numitul A.V.G. a fost arestat preventiv la data de 17 aprilie 2013, perioadă ce a fost dedusă din pedeapsa de 1 an şi 3 luni închisoare astfel încât executarea pedepsei se finalizează la data de 12 iulie 2014;
- persoana condamnată a consimţit la transfer, consimţământ exprimat în declaraţia sa;
- din examinarea tuturor actelor cauzei rezultă că, în această fază a procedurii, statul de condamnare nu se opune transferului.
Sub aspectul naturii şi duratei pedepsei principale de 1 an şi 3 zile închisoare aplicate condamnatului, Curtea a constatat că acestea corespund prevederilor legii române, astfel încât continuarea executării sancţiunii este conformă exigenţelor art. 158 din Legea nr. 302/2004 (republicată).
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Sentinţa penală nr. 455/F din data de 02 octombrie 2013 a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
A recunoscut Sentinţa penală din data de 13 iunie 213 pronunţată în Dosar nr. 13-092712MED-OTIR/03 de Tribunalul de Primă Instanţă din Oslo, definitivă la data de 20 iunie 2013, privind pe condamnatul A.V.G.
A dispus transferarea persoanei condamnate A.V.G. într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 1 an şi 3 luni închisoare.
A dedus din pedeapsa aplicată prevenţia de la data de 17 aprilie 2013 la zi.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Onorariul apărătorului din oficiu, în cuantum de 320 RON, se va avansa din fondurile Ministerului Justiţiei.
Împotriva acestei hotărâri, condamnatul persoană transferabilă A.V.G. a declarat recurs, unicul motiv comunicat fiind acela că s-a răzgândit asupra consimţământului la transfer, dorind să continue executarea pedepsei într-un penitenciar din Norvegia.
Verificând hotărârea atacată atât pe baza actelor şi lucrărilor de la dosar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul nu este fondat.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, cererea Ministerului Justiţiei din Norvegia de transferare a persoanei condamnate A.V.G. într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 1 an şi 3 luni închisoare întruneşte condiţiile prevăzute de art. 143 şi art. 158 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
În esenţă, s-a constatat că hotărârea prin care a fost aplicată pedeapsa, în executarea căreia se află condamnatul, este definitivă, a fost aplicată pentru fapte care constituie infracţiuni şi potrivit legii din România, există atât consimţământul statului de condamnare, cât şi consimţământul persoanei condamnate.
Cât priveşte acest din urmă consimţământ, acesta a fost luat condamnatului în conformitate cu prevederile art. 142 din Legea nr. 302/2004 fiind consemnat în declaraţia sa din 28 iunie 2013, aflată la dosar.
Un astfel de consimţământ, care, potrivit art. 142 din Legea nr. 302/2004, este "(...) exprimat în mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză asupra consecinţelor juridice care decurg din transferarea condamnatului în România", este de natură, dacă sunt întrunite şi celelalte cerinţe legale, să declanşeze procedurile în cadrul cooperării judiciare internaţionale în materia penală, de recunoaştere a hotărârii penale şi de transferare a persoanei condamnate în vederea executării pedepsei şi este irevocabil.
Nici dispoziţiile Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, nici cele de drept procesual penal, nu prevăd posibilitatea retragerii declaraţiei de consimţământ.
Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de persoana transferabilă A.V.G. împotriva Sentinţei penale nr. 455/F din data de 02 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă A.V.G. împotriva Sentinţei penale nr. 455/F din data de 02 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul condamnat persoană transferabilă la plata sumei de 520 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 24 ianuarie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 276/2014. Penal. Dare de mită (art. 255... | ICCJ. Decizia nr. 245/2014. Penal. Iniţiere, constituire de... → |
|---|
