ICCJ. Decizia nr. 2907/2014. SECŢIA PENALĂ. Organizarea, conducerea sau finanţarea unor operaţiuni privitoare la droguri (Legea 143/2000 art. 10). Traficul de droguri (Legea 143/2000 art. 2), trafic internaţional de droguri (Legea 143/2000 art. 3). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2907/2014
Dosar nr. 51746/3/2010
Şedinţa publică din 30 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 524 din data de 5 iulie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în temeiul art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 alin. (2) art. 76 lit. b) C. pen. (1969), a fost condamnat inculpatul S.C.N. la o pedeapsa de 3 ani închisoare, iar, în baza art. 65 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. (1969), pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.
În temeiul art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 4 C. pen. (1969), raportat la art. 74 alin. (2) şi 76 lit. a) C. pen. (1969), a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 5 ani închisoare, iar, în baza art. 65 alin. (2) C. pen. şi art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.
În temeiul art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 4 C. pen. (1969) raportat la art. 74 alin. (2) şi 76 lit. b) C. pen. (1969), a fost condamnat inculpatul la o pedeapsa de 4 ani închisoare, iar, în baza art. 65 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. (1969), pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.
În temeiul art. 10 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 4 C. pen. (1969) raportat la art. 74 alin. (2) şi 76 lit. a) C. pen. (1969), a fost condamnat inculpatul la o pedeapsă de 7 ani închisoare, iar, în baza art. 65 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 10 din Legea nr. 143/2000 cu referire la art. 2 alin. (1) şi (2) şi art. 3 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. (1969), pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 33 - 34 lit. b) şi 35 C. pen. (1969), s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare, sporită cu 1 an, pedeapsa finală fiind de 8 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor pedeapsă complementară obligatorie, făcându-se aplicarea art. 71 C. pen. (1969) şi fiind interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. (1969), pe perioada executării pedepsei închisorii.
Conform art. 350 C. proc. pen. (1968), a fost menţinută starea de arest a inculpatului şi, în baza art. 88 C. pen. (1969), s-a computat din durata pedepsei pronunţate reţinerea şi arestarea preventivă de la 2 septembrie 2010 la zi.
În temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. (1968), s-a dispus achitarea inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 4 C. pen. (1969) şi de art. 20 C. pen. (1969), raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 4 C. pen. (1969).
În baza art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi art. 18 alin. (1) din aceeaşi lege, s-a dispus confiscarea în vederea distrugerii a cantităţii de mefedronă, drog de mare risc, rămasă în urma efectuării rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică în prezenta cauză, cu păstrarea contraprobelor.
În baza art. 191 C. proc. pen. (1968), a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în sumă de 15.000 RON.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă, analizând întregul material probator administrat pe parcursul urmăririi penale şi cu ocazia cercetării judecătoreşti, a reţinut următoarea situaţie de fapt:
La data de 23 martie 2010 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, DIICOT a fost sesizat de către Inspectoratul General al Poliţiei Române - Direcţia de Combatere a Criminalităţii Organizate, Serviciul Antidrog, cu privire la existenţa unor indicii temeinice referitor la realizarea unor activităţi de trafic ilicit de droguri de mare risc, fapte prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi de trafic internaţional ilicit de droguri de mare risc, fapte prevăzute de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, de către inculpatul S.N.C. şi alţii, constând în aceea că acesta a introdus din China pe teritoriul României, prin Vama Otopeni, un colet poştal conţinând droguri de mare risc (raport de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 917.413 din 22 martie 2010 al Laboratorului Central de Analiză şi Profil al Drogurilor din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române), respectiv cantitatea de 9,47 grame 4-Metilmetcatinona (Mefedronă), substanţă care face parte din Tabelul Anexă nr. I din Legea nr. 143/2000, modificată şi completată.
Pe numele inculpatului a mai fost expediată din China o pungă din material plastic de culoare argintie, lipită cu bandă adezivă tip scotch de culoare galbenă în care se află o substanţă cristalină de culoare albă, având cantitatea de 937 grame, din Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 917441 din 26 martie 2010 al Laboratorului Central de Analiză şi Profil al Drogurilor din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române rezultând că este Metilmetcatinona (Mefedronă), substanţă care face parte din Tabelul Anexă nr. I din Legea nr. 143/2000, fiind drog de mare risc.
Prin Rezoluţia nr. 132 din 23 martie 2010, ora 14:30 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, DIICOT, emisă în Dosarul nr. 83/D/P/2010, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de inculpatul S.C.N.
Privitor la introducerea în ţară a acestor substanţe, faţă de momentul în care a fost realizată, s-a dispus prin rechizitoriu neînceperea urmăririi penale.
Instanţa a fost însă sesizată în ceea ce-l priveşte pe inculpat cu săvârşirea în forma tentativei a infracţiunii de trafic ilicit de droguri de mare risc prevăzută de art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea 143/2000, constând în aceea că, în cursul lunii martie 2010, a încercat preluarea cantităţii totale de 946,47 gr (937 gr şi 9,47 gr. Mefedronă (metihylmetcatinona) de la firma de curierat rapid DHL România, droguri pe care Ie-a introdus din China pe teritoriul României în perioada 3 februarie 2010 - 8 februarie 2010.
Din cuprinsul actului de sesizare nu a rezultat însă maniera concretă în care a acţionat inculpatul, în ce au constat demersurile acestuia, "încercările" sale de a prelua respectivele droguri.
Privitor la această acuzaţie inculpatul a declarat în mod constant că, într-adevăr, a comandat respectivele substanţe în China, însă înainte de interzicerea lor, respectiv în ianuarie 2010, însă a refuzat să preia respectiva cantitate livrată în luna martie 2010 pe numele lui, întrucât ştia că la acel moment mefedronă era interzisă de lege.
Parchetul a susţinut că apărările inculpatului sunt nesincere, întrucât coletul a intrat în ţară la DHL România, la începutul lunii februarie 2010 şi că motivul pentru care acesta a renunţat la ridicarea coletului a fost acela că a sesizat o greşeală, respectiv faptul că acel colet figura deja livrat pe internet către o altă persoană, iar ulterior a fost reintrodus la livrare pe numele său.
Argumentele pot fi reţinute ca situaţie de fapt, însă ele nu atestă în niciun mod că inculpatul ar fi făcut vreun demers în martie 2010 în vederea ridicării respectivului colet.
Pentru a se proba activitatea infracţională a inculpatului, prin Ordonanţa nr. 83/D/P/2010 (Autorizaţia nr. 47/A din 23 martie 2010) s-a dispus autorizarea investigatorilor sub acoperire "M.S."- nume de cod şi "P.M." - nume de cod şi autorizarea efectuării unei livrări supravegheate (Autorizaţia nr. 48/A din 23 martie 2010), cu substituirea totală a drogurilor de mare risc, respectiv a cantităţii de aproximativ 1,5 kilograme de 4-Metilmetcatinona (Mefedronă), pe cale rutieră, de către Inspectoratul General al Poliţiei Române - Direcţia de Combatere a Criminalităţii Organizate, Serviciul Antidrog, cu sprijinul Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră şi al Administraţiei Naţionale a Vămilor.
Aşa cum a rezultat din procesul-verbal întocmit de către "investigatorul sub acoperire "P.M.", acesta a procedat la efectuarea livrării pachetului destinat inculpatului, fără însă a găsi vreo persoană la respectiva adresă, deşi a încercat procedura de mai multe ori la intervale diferite şi, totodată, i-a solicitat agentului de serviciu să ia legătura cu inculpatul la nr. de telefon înscris pe AWB-ul pachetului şi să-l întrebe când poate fi găsit la domiciliu.
Contactat telefonic, inculpatul a declarat că nu este acasă, nu ştie despre ce pachet este vorba, a cerut nr. AWB şi a spus că va reveni cu un telefon imediat pentru a comunica o nouă adresă de livrare şi, întrucât, nu a mai sunat înapoi, a fost contactat din nou de către agentul DHL, conform procedurii, iar inculpatul i-a comunicat agentului că doreşte livrarea pachetului la o altă adresă, poate în alt oraş sau ţară, fără însă a da o adresă certă, spunând că va reveni cu un telefon, fără a mai face aceasta, astfel încât, conform procedurilor interne DHL, pachetul trebuia să fie ridicat de către destinatar de la un centru DHL.
Deşi a fost anunţat că pachetul se afla la punctul de lucru al DHL din Bd. U, inculpatul nu s-a prezentat pentru livrarea pachetului nici în data de 31 martie 2010 şi nici în data de 1 aprilie 2010 şi nici nu a anunţat că va renunţa la pachet.
Aspectele relatate de către investigatorul sub acoperire, au rezultat şi din procesele-verbale cu notele de redare ale convorbirilor telefonice interceptate în mod autorizat aflate la d.u.p.
Prima instanţă a arătat că infracţiunea pentru care se solicită condamnarea inculpatului, în modalitatea descrisă de parchet, este o infracţiune comisivă, deci trebuie să constea în săvârşirea unui act pe care legea îl interzice.
S-a apreciat că, din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, nu s-a putut stabili existenţa unei asemenea acţiuni, ce ar putea constitui una din modalităţile faptice în care se poate realiza alternativ conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzută de art. 2 din Legea nr. 143/2000.
Pe de altă parte, însă, inculpatul s-a interesat de respectivul colet şi de posibilitatea expedierii lui în Bulgaria, susţinând operatoarei DHL că s-ar afla în acea ţară şi întrebând dacă este posibil ca plata pentru acest serviciu (al direcţionării către o altă adresă din Bulgaria) să fie făcută la destinaţie, precizându-i-se că nu este posibil, fiind necesară prezenţa unei persoane la sediul DHL care să cunoască AWB-ul coletului şi să indice adresa de destinaţie.
Prima instanţă a constatat că această convorbire telefonică, chiar dacă nu poate fi considerată un act de executare, întrucât acţiunea nu ar fi aptă prin ea însăşi, să realizeze elementul material al infracţiunii, fără a fi necesare şi alte acţiuni, este un act de pregătire comis în vederea realizării hotărârii infracţionale, întrucât în doctrină şi jurisprudenţă aceste acte preparatorii reprezintă prima faza a perioadei externe a activităţii infracţionale şi pot consta în o serie de acte, activităţi de procurare de date, informaţii ori adaptare a mijloacelor sau instrumentelor ce vor fi folosite la comiterea infracţiunii, ca şi de creare a condiţiilor favorabile săvârşirii acesteia, putând fi circumscrise şi actele de pregătire morală, ce constau în culegerea de date, informaţii cu privire la săvârşirea infracţiunii.
Tribunalul a arătat că activitatea desfăşurată de inculpat îndeplineşte condiţiile necesare pentru a fi considerată un act de pregătire a infracţiunii, întrucât, din conţinutul acesteia rezultă neîndoielnic că este efectuată pentru săvârşirea infracţiunii, concretizându-se într-o activitate obiectivă de creare a condiţiilor pentru săvârşirea infracţiunii, astfel încât, s-a apreciat ca fiind realizate cerinţele angajării răspunderii penale a inculpatului pentru această faptă având în vedere că, în cazul infracţiunii prevăzută de art. 2 din Legea nr. 143/2000, actele preparatorii sunt posibile şi se pedepsesc, fiind asimilate ca regim sancţionator tentativei.
S-a mai constatat că existenţa rezoluţiei infracţionale rezultă şi din convorbirea telefonică purtată de către inculpat, ulterior discuţiei cu lucrătoarea de la DHL, cu numitul P.D. căruia îi comunică că se duce în acea zi (30 martie 2010) la DHL cu intenţia de a a ridica acel colet.
În ceea ce priveşte celelalte acţiuni reţinute în sarcina inculpatului, constând în încercarea de a introduce din China în România, prin Bulgaria, prin sistemul de curierat rapid DHL mai multe colete conţinând droguri de mare risc (methamorfetamina) şi de risc (ethylamphetamina), precum şi în organizarea, în cursul lunilor aprilie - mai 2010, a acestor acţiuni de import, prima instanţă a analizat realizarea condiţiei preexistente referitoare la obiectul material care trebuie să fie format din substanţele aflate sub control naţional (drogurile de risc şi drogurile de mare risc enumerate în tabelele MII, anexa la Legea nr. 143/2000).
Astfel, s-a arătat că situaţia de fapt privitoare la expedierea coletelor de către martorul I.V.Ş. din Bulgaria, la adresele de livrare indicate de către inculpatul S.C.N. care, de asemenea, l-a instruit cu privire la procedura de preluare a mărfii la sosirea în Bulgaria din China şi cu privire la împărţirea acesteia în mai multe pachete, este relevată de probele administrate în cauză, coletele fiind interceptate de autorităţile bulgare care au expertizat conţinutul acestora.
Conform înscrisurilor comunicate de către autorităţile bulgare la solicitarea parchetului, primul colet expediat cu scrisoare de însoţire nr. xxxxx de către martorul I.V.Ş. la data de 10 mai 2010 unui destinatar din Ungaria, Budapesta, la o căsuţă poştală folosită de G.B. conţinea cantitatea de 0,018 kg de metamfetamină, drog de mare risc, ambalată în 10 pliculeţe "Flower Magic Powder", fiind întocmit Procesul-verbal de contravenţie vamală împotriva făptuitorului necunoscut nr. 89 din 14 mai 2010, produsul fiind expertizat de Laboratorul Vamal Central prin expertiza nr. 7 din 11 mai 2010.
Al doilea colet, cu scrisoarea de însoţire nr. 4440980460, cu acelaşi expeditor şi destinatar martora M.D. conţinea 3.446 bucăţi de pliculeţe din folie aluminiu, cu o substanţă albă sub formă de praf şi 946 bucăţi de pliculeţe din folie aluminiu cu inscripţia "Insomnia 18 +". La Laboratorul Vamal Central s-a efectuat expertiza nr. 9 din 11 mai 2010, conform căreia substanţa din plicurile fără inscripţie este N-ethyklomohetamina, substanţă inclusă pe lista substanţelor cu grad ridicat de risc pentru sănătatea publică, Anexa 1 la art. 3 alin. (2) din Legea privind controlul substanţelor narcotice şi precursorilor.
La data de 15 mai 2010, funcţionarii vamali de la Secţia de depistare a traficului de droguri în cadrul Vămii "Aeroport Sofia" au selectat pentru verificare coletul expres al firmei DHL, destinat exportului în România, cu scrisoarea de însoţire nr. xxx, având ca expeditor pe I.V.Ş. şi ca destinatar pe M.D. La deschiderea coletului cu marfa legal declarată "săruri de baie", funcţionarii vamali au descoperit 248 bucăţi de pliculeţe din folie aluminiu, conţinând o substanţă albă sub formă de praf şi 1.600 bucăţi de pliculeţe din folie de aluminiu cu inscripţia "Insomnia 18+". La Laboratorul Vamal Central s-a efectuat expertiză chimică a substanţei rezultând că pliculeţele fără inscripţie conţin N-ethylamphetamina, care se regăseşte în Anexa 1 la Legea privind controlul substanţelor narcotice şi precursorilor, cantitatea totală a narcoticelor sintetice reţinute fiind de 0,124 kg şi că pliculeţele cu inscripţie "Insomina" strictiy 18+" conţin cofeină/caffeine şi o a doua substanţă, componentă care nu a putut fi identificată, deoarece nu se regăsea în banca de date a Laboratorului Vamal Central, la acea dată.
Prin adresa Agenţiei Vămilor - Direcţia Vamală Centrală ataşată la d.u.p. s-a precizat la Laboratorul Vamal Central al Agenţiei Vămilor nu este un laborator autorizat, or, faţă de aceasta împrejurare, de natură a afecta legalitatea respectivei probe, s-a procedat la efectuarea, prin comisie rogatorie, a unei noi expertize tehnico-ştiinţifice, realizată de către un laborator autorizat al Institutului Naţional de Criminologie şi Criminalistică de pe lângă Ministerul Afacerilor Interne din Bulgaria.
Prin Raportul de expertiză nr. 11/HAP/397 din 10 mai 2011 ce viza conţinutul substanţei din trimiterea nr. xxx pentru care a fost întocmit actul de constatare a încălcării prevederilor vamale nr. 92 din 20 septembrie 2010, s-a concluzionat că substanţa albă prăfoasă supusă analizei, conţinută în cele 248 de ambalaje care constituie obiectul nr. 1, este asemănătoare ca aspect exterior şi compoziţie chimică, constatându-se existenţa a 4-metiletcatinon (4-MEC), greutatea netă totală a celor 248 de pacheţele fiind de 220,72 grame/0,89 grame pe pacheţel, iar, substanţa albă prăfoasă supusă analizei, conţinută în cele 1.600 de ambalaje care constituie obiectul nr, 2, este asemănătoare ca aspect exterior şi compoziţie chimică, constatându-se existenţa a 3,4-metilendioxi-a-pirolidinobutiofenonă (MDPBP) şi cofeină, greutatea netă totală a celor 1.600 de pacheţele fiind de 768,00 grame/0,74 grame pe pacheţel.
S-a reţinut că substanţele constatate 4-metiletcatinon (4-MEC) precum şi 3,4-metilendioxi-oc-pirolidinobutiofenonă (MDPBP) nu figurau la data efectuării confiscării în anexa la legea de control în domeniul substanţelor narcotice şi precursoarelor.
În conformitate cu modificarea şi completarea Legii de control în domeniul substanţelor narcotice şi precursoarelor (publicată în M. Of. nr. 12 din 08 februarie 2011), 4-metiletcatinon (4-MEC) precum şi 3,4-metilendioxi-a-pirolidinobutiofenonă (MDPBP) sunt supuse controlului în conformitate cu prevederile Anexei nr. 1 la art. 3 alin. (2) - "Plante şi substanţe cu grad mare de risc pentru sănătatea publică" din cauza efectului nociv al abuzului în folosirea acestora, fiind interzise a fi folosite în medicina umană şi veterinară.
Totodată s-a mai constatat că laboratorul nu dispune de substanţe-standard (etaloane) pentru determinarea conţinutului procentual al substanţelor dovedite.
Prin Raportul nr. 10/HAP-722 din 30 septembrie 2010, s-a constatat că greutatea netă medie a unui pacheţel din obiectul nr. 1.1. este de 0,48 g, greutatea netă totală a celor 3427 pacheţele fiind de 1.644,98 g, fără să se constate existenţa unor substanţe supuse controlului în conformitate cu prevederile Legii referitoare la controlul substanţelor narcotice şi precursoarelor, ci doar prezenţa substanţei 4-metil-etcatinon (2-etilamino-1-(4-metilfenil)-1-propanon.
Totodată, s-a mai constatat că greutatea netă a substanţei din pacheţelul reprezentând obiectul nr. 1.2 este de 4,75 g, fără să se constate existenţa unor substanţe supuse controlului în conformitate cu prevederile Legii referitoare la controlul substanţelor narcotice şi precursoarelor, ci doar prezenţa substanţei 4-metil-etcatinon (2-etilamino-1-(4-metilfenil)-1-propanon.
S-a mai constatat că greutatea netă a substanţei din cele 7 pacheţele alese la întâmplare din obiectul nr. 1.1. este de 0,41 g, 0,50 g, 0,48 g, 0,51 g, 0,49 g, 0,45 g şi 0,49 g. Prin urmare, greutatea netă medie a unui pacheţel este de 0,48 g. Greutatea netă totală a celor 946 pacheţele este de 454,08 g. în acestea nu s-a constatat existenţa unor substanţe supuse controlului în conformitate cu prevederile Legii referitoare la controlul substanţelor narcotice şi precursoarelor. În acestea s-a constatat prezenţa substanţei MDPBP 4-metil-etcatinon (2-etilamino-1-(4-metilfenil)-1-propanon şi a cofeinei.
Totodată, s-a constatat că greutatea netă a substanţei din cele 9 pacheţele din obiectul nr. 3 este de 0,88 g, 0,96 g, 0,98 g, 0,95 g, 0,97 g, 0,92 iar greutatea netă totală a celor 946 pacheţele este de 454,08 g, iar în acestea nu s-a constatat existenţa unor substanţe supuse controlului în conformitate cu prevederile Legii referitoare la controlul substanţelor narcotice şi precursoarelor. în acestea s-a constatat prezenţa substanţei 4-metil-metcatinon (mefedron).
S-a concluzionat că în substanţa albă prăfoasă supusă analizei, obiectele 1.1, 1.2, 2 şi 3, nu s-a constatat existenţa unor substanţe supuse controlului în conformitate cu prevederile Legii referitoare la controlul substanţelor narcotice şi precursoarelor.
Prima instanţă a constatat că, deşi în actul de sesizare, se arată că este întrunită condiţia dublei incriminări întrucât operaţiunile de deţinere şi trafic de droguri referitoare la metamfetamina şi etyillamfetamina sunt sancţionate de legea bulgară în materie, respectiv art. 3 pct. 2 împreună cu Tabelul nr. 1 din Legea privind controlul substanţelor narcotice şi a precursorilor modificată şi completată, raportat la art. 354 lit. a), b) şi c) C. pen. bulgar, faţă de rezultatele celor două expertize efectuate, rezultă că această cerinţă nu este realizata, substanţele constatate: 4 metil-etcatinon (4-MEC) şi 3,4 metilendioxi-a-pirolidinobutiofenona (MDPBP) nefigurând la data confiscării în anexa la Legea de control În domeniul substanţelor narcotice şi precursorilor şi fiind supuse controlului doar în urma modificării şi completării acestei legi la data de 8 februarie 2011 şi respectiv 4-metil-etcatinon (2 etilamina-1-(4-metilfenil)-1-propanon; (MDPBP) şi cofeina şi respectiv 4-metiletcatinon (4-MEC), nefiind de asemenea supuse în prezent controlului în conformitate cu legea în materie din Bulgaria.
Dintre aceste substanţe: 4-metil-etcatinon (2 etilamin-1-(4-metilfenil)-1-propanon; -MDPBP şi cofeina; metil-metcatinon (mefedion) din raportul nr. 10/HAP/722) şi 4-metiletcatinon (4 MEC), 3,4 metilendioxi-a pirolidinobutiofenona (MDPBP) (din raportul nr. 11/HAP/397 s-a constatat că doar substanţa găsită în obiectul 3 supus expertizei 10/HAP/722, respectiv în 9 pacheţele în greutate totală de 8,58 g şi anume substanţa 4-metil-metcatinon (mefednon) se regăseşte între substanţele introduse în Tabelul nr. I Anexă la Legea nr. 143/2000, prin O.U.G. nr. 6/2010.
Astfel, s-a constatat că, deşi este adevărat că această substanţă nu este supusă controlului în conformitate cu prevederile Legii referitoare la controlul substanţelor narcotice şi precursorilor din Bulgaria, potrivit principiului personalităţii legii penale, calificarea ca infracţiune a faptei săvârşite de un cetăţean român, şi condiţiile răspunderii penale a făptuitorului, prevăzute de legea penală română, întrucât nu are importanţă dacă legea locului săvârşirii faptei o incriminează ca infracţiune şi, pe cale de consecinţă, judecătorul fondului a apreciat că dubla incriminare nu constituie o condiţie de aplicare a legii noastre.
Prin urmare, din cele 3 colete expediate spre România numai coletul cu scrisoarea de însoţire nr. xxx, cu expeditor I.V.Ş. şi destinatar G.B., în interiorul căruia s-a descoperit un ceas (marfă declarată) ce conţinea 10 bucăţi de pliculeţe din folie de aluminiu cu inscripţia "Flower Magic Powder", s-a constatat că a conţinut o substanţă aflată sub control naţional (drog de mare risc enumerat în Tabelul nr. l Anexă la Legea nr. 143/2000, astfel cum a fost modificată şi completată prin O.U.G. nr. 6/2010. Chiar dacă iniţial s-a apreciat, în urma probelor administrate în faza de urmărire penală, că această substanţă este metamfetamina, în urma completării probatoriului în faţa instanţei a rezultat că substanţa este 4-metil-metcatinon (mefedrona), de asemenea considerată drog de mare risc, fiind introdusă în Tabelul nr. l, Anexa a Legii nr. 143/2000.
Celelalte substanţe constatate prin cele două rapoarte de expertiză efectuate pe parcursul cercetării judecătoreşti nu se regăsesc printre substanţele supuse controlului naţional, în condiţiile legii privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, astfel cum aceasta a fost modificată şi completată succesiv.
Judecătorul fondului a reţinut, aşadar, în sarcina inculpatului S.C.N. faptul că a dispus transportul din China în România, tranzitând oraşul Ruse din Bulgaria a unui colet ce conţinea 10 pachete în care s-a depistat prezenţa substanţei 4-metil-metcotinon (mefedrona), substanţă aflată sub control naţional în ţara noastră, marfa fiind primită în Bulgaria de către martorul I.V.Ş., care, conform indicaţiilor primite de la inculpatul S.C.N. a reambalat marfa în pliculeţe de plastic argintiu, primite anterior direct de la inculpat, în Bucureşti, şi s-a deplasat la DHL de unde a expediat mai multe colete, printre care şi unul cu destinaţia Ungaria, la un individ zis G.B., cât şi în România, la Bucureşti, pe numele inculpatului şi concubinei acestuia M.D., adresele de expediere şi maniera în care trebuia să procedeze fiindu-i de către S.C.N.
În concluzie, judecătorul fondului a constatat că fapta inculpatului S.C.N. de a lua măsuri, în sensul obţinerii de informaţii şi date care să îi permită preluarea cantităţii de 946,47 gr mefedrona (metilmetcatinona).
China pe teritoriul României în perioada 3 februarie 2010 - 8 februarie 1010 (anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 6/2010) întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de trafic ilicit de droguri de mare risc prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea 143/2000, având în vedere şi dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege.
Faptele săvârşite de acelaşi inculpat constând în aceea că la data de 10 mai 2010 a încercat introducerea din China în România, prin Bulgaria, prin sistemul de curierat rapid DHL, a unui colet cu scrisoarea de însoţire nr. xxx, conţinând substanţa "4-metil-metcatinona (mefedrona), drog de mare risc înscris în Tabelul nr. l Anexa la Legea nr. 143/2000, astfel cum a fost completată prin O.U.G. nr. 6/2010, substanţă expediată din oraşul Ruse, Bulgaria în oraşul Budapesta, Ungaria, având menţionat în acte ca intermediar expeditor din Bulgaria pe inculpatul I.V.Ş. şi ca destinatar pe numitul G.B., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de trafic ilicit de droguri de mare risc şi tentativă la trafic internaţional ilicit de droguri de mare risc prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 4 şi art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 4 C. pen. (1969).
În condiţiile în care inculpatul a fost cel care a organizat acest transport, folosindu-se de persoane interpuse: martorul I.V.Ş. şi cetăţeanul maghiar G.B., privitor la care prin rechizitoriu s-a disjuns cauza, instanţa de fond a reţinut în sarcina inculpatului şi săvârşirea acestor fapte în modalitatea agravată prevăzută de art. 10 din Legea nr. 143/2000.
În ceea ce priveşte faptele inculpatului, constând în aceea că, la data de 10 mai 2010 a încercat introducerea din China în România, prin Bulgaria, prin sistemul de curierat rapid DHL, a unui colet cu scrisoarea de însoţire nr. xxx, conţinând o substanţă despre care iniţial s-a afirmat că ar fi etylamphetamina, drog de mare risc, din oraşul Ruse, Bulgaria în Bucureşti, având menţionat în acte ca intermediar expeditor din Bulgaria pe martorul I.V.Ş. şi ca destinatar pe martora M.D., iar la data de 15 mai 2010 a încercat introducerea din China în România, prin Bulgaria, prin acelaşi sistem a unui colet cu scrisoarea de însoţire nr. xxx conţinând o substanţă despre care iniţial s-a reţinut că ar fi etylamphetamina, drog de mare risc, din oraşul Ruse Bulgaria în Bucureşti, având inscripţionat în acte ca intermediar expeditor din Bulgaria pe martorul I.V.Ş. şi ca destinatar pe inculpatul S.C.N., faţă de cele constatate prin expertizele tehnico-ştiinţifice dispuse de către supuse controlului naţional şi înscrise în Tabelele Anexă ale Legii nr. 143/2000 cu completările şi modificările ulterioare, instanţa de fond a constatat că nu poate fi angajată răspunderea penală a inculpatului, nefiind realizată cerinţa expusa privitoare la obiectul material al infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, ceea ce conduce la concluzia ca respectivele fapte nu au caracter penal.
În cazul faptelor pentru care instanţa a angajat răspunderea penală a inculpatului, Tribunalul a constatat realizată şi cerinţa laturii subiective, inculpatul cunoscând faptul că substanţele ce formează obiectul acţiunilor sale fac parte din categoria drogurilor, din probele administrate în cauză, inclusiv declaraţiile inculpatului, cât şi cele ale martorului I., dar şi din înregistrările convorbirilor telefonice purtate de inculpat şi ale căror transcrieri se regăsesc la dosarul cauzei, rezultând că acesta a avut cunoştinţă de modificările legislative în materia drogurilor şi, în concret, de faptul că substanţa ce formează obiectul material al acestor infracţiuni - mefedrona - a fost inclusă pe lista substanţelor aflate sub control naţional prin O.U.G. nr. 6/2010.
Reţinând existenţa faptelor şi a vinovăţiei inculpatului în săvârşirea acestora şi ca fiind realizate condiţiile angajării răspunderii penale a inculpatului, judecătorul fondului a dispus condamnarea acestuia pentru respectivele infracţiuni la pedepse individualizate în conformitate cu criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (1969), respectând caracterul obligatoriu al acestora, precum şi caracteristica lor de pluralitate.
Pentru a evalua gradul de pericol social al faptelor săvârşite, instanţa de fond a reţinut modul în care s-au realizat concret acţiunile ce au constituit elementul obiectiv al infracţiunii respective, precum şi toate împrejurările ce îl particularizează, caracterul şi importanţa obiectului lezat, dar şi pus în pericol prin săvârşirea faptelor, caracterul şi gravitatea urmărilor, forma şi gradul vinovăţiei.
Faţă de conţinutul concret al acţiunilor întreprinse de inculpat, relevantă fiind acţiunea comisă de acesta, în vederea preluării cantităţii de 946,47 grame mefedrona, astfel cum a fost ea reţinută de instanţă în baza materialului probator, de întinderea acţiunilor cu caracter ilicit comise de inculpat, în condiţiile în care mare parte din activitatea desfăşurată excede ilicitului penal de cantitatea efectivă de substanţă ce s-a constatat a se încadra între cele supuse controlului naţional, respectivele acţiuni fiind realizate în perioada imediat următoare intrării în vigoare a O.U.G. nr. 6/2010, judecătorul fondului a constatat că se justifică aplicarea unor pedepse mai reduse, aceste împrejurări, în ansamblul datelor cauzei, având valoarea unor elemente uşurătoare, de natură a releva un pericol social mai scăzut al faptelor şi o periculozitate mai mică a făptuitorului, în condiţiile în care nici celelalte date ce îl caracterizează pe acesta nu anulează valoarea atenuantă a împrejurărilor anterior expuse.
În acest sens, instanţa de fond a apreciat că atitudinea nesinceră a inculpatului pe parcursul procesului penal nu justifică înlăturarea circumstanţelor atenuante şi că atitudinea inculpatului, ce derivă din instinctul de conservare, nu trebuie sancţionată în acest caz, neputând fi folosită ca temei pentru aplicarea unei pedepse mai mari.
În condiţiile în care în sarcina inculpatului a fost reţinută săvârşirea în concurs a mai multor infracţiuni ce sunt caracterizate printr-un pericol social apropiat de cel al infracţiunii sancţionate cu pedeapsa de bază, s-a apreciat că se impune sporirea acesteia, pentru ca în acest mod cuantumul pedepsei globale să fie suficient pentru reeducarea infractorului.
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, DIICOT şi inculpatul S.C.N., criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei.
În apelul parchetului au fost criticate: a) greşita achitare a inculpatului S.C.N., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 4 C. pen. (1969) şi de art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 4 C. pen. (1969), avându-se în vedere că substanţele vizate sunt considerate droguri, în spiritul Legii nr. 143/2000 (expertizele efectuate), cât şi în considerarea înscrisurilor ataşate dosarului de către autorităţile bulgare; b) greşita individualizare judiciară, în sensul că instanţa de fond a aplicat pedepse prea mici, care nu respectă criteriile prevăzute în art. 72 şi art. 52 C. pen. (1969).
În apelul inculpatului S.C.N. au fost criticate: a) încălcarea dispoziţiilor art. 317 C. proc. pen. (1968), cu consecinţa restituirii cauzei procurorului, întrucât că prima instanţă a dat o altă apreciere faptelor în raport cu probele administrate; b) greşita condamnare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 - fapta constând în trimiterea unui colet în Ungaria -, în condiţiile în care la acel moment, substanţele respective nu erau interzise, solicitându-se achitarea în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968); d) greşita condamnare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, în condiţiile în care acesta s-a desistat, refuzând să mai intre în posesia coletului; e)nesoluţionarea unor cereri vizând acte de urmărire penală, aspecte ce au influenţa greşita soluţie de condamnare; f) nulitatea expertizei efectuate în faza urmăririi penale, invocându-se dispoziţiile art. 64 lit. b) C. proc. pen. (1968).
Prin Decizia penală nr. 254/A din 22 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, DIICOT şi de inculpatul S.C.N. împotriva sentinţei penală a instanţei de fond.
Pentru a decide astfel, examinând hotărârea atacată, în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen. (1968), Curtea a reţinut următoarele:
Referitor la apelul formulat de parchet, s-a reţinut că, în speţă, în mod corect, instanţa de fond a constatat că nu poate fi angajată răspunderea penală a inculpatului, în ceea ce priveşte faptele inculpatului, constând în aceea că, la data de 10 mai 2010 a încercat să introducă din China, în România, prin sistemul de curierat rapid DHL, a unui colet cu scrisoarea de însoţire nr. xxxx, conţinând o substanţă despre care iniţial s-a afirmat că ar fi etylamphetamina, drog de mare risc, din oraşul Ruse Bulgaria în Bucureşti, având menţionat în acte ca intermediar expeditor din Bulgaria pe martorul I.V.Ş. şi ca destinatar pe martora M.D., iar la data de 15 mai 2010 a încercat introducerea din China în România, prin Bulgaria, prin acelaşi sistem a unui colet cu scrisoarea de însoţire nr. xxxx conţinând o substanţă despre care iniţial s-a reţinut ca ar fi etylamphetamina, drog de mare risc, din oraşul Ruse Bulgaria în Bucureşti, având inscripţionat în acte ca intermediar expeditor din Bulgaria pe martorul I.V.Ş. şi ca destinatar pe inculpatul S.C.N., faţă de cele constatate prin expertizele tehnico-ştiinţifice dispuse în timpul cercetării judecătoreşti, privitor la substanţele conţinute, ce nu se regăsesc printre cele supuse controlului naţional şi înscrise în tabelele anexa ale Legii 143/2000 cu completările şi modificările ulterioare.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel al parchetului privind greşita individualizare a sancţiunilor aplicate inculpatului, Curtea a constatat că, din actele şi lucrările dosarului şi raportat la criteriile art. 72 C. pen. (1969), judecătorul fondului a făcut o corectă apreciere a circumstanţelor personale, în raport de care a şi aplicat dispoziţiile art. 74 alin. (2) C. pen. (1969) şi, ca o consecinţă, dispoziţiile art. 76 C. pen. (1969), având în vedere ansamblul datelor cauzei, dând acestora valoare de elemente uşurătoare, de natură a releva un pericol social mai scăzut al faptelor şi o periculozitate mai mică a făptuitorului, în condiţiile în care nici datele personale nu anulează valoarea atenuantă a împrejurărilor anterior reţinute, aplicând o pedeapsă sub minimul special prevăzut de lege, pedeapsă de natură a-şi atinge scopul prevăzut la art. 52 C. pen. (1969), atât prin cuantum, cât şi prin modalitatea de executare.
În ceea ce priveşte motivul de apel al inculpatului S.C.N. Referitor la greşita sa condamnare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, fără a se face aplicarea art. 334 C. proc. pen. (1968), Curtea a constatat că instanţa de fond nu a făcut o schimbarea de încadrare juridică, atunci când a făcut referire la art. 13 din Legea nr. 143/2000, raportat la infracţiunile prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, atâta timp cât acest text de lege nu reglementează o infracţiune, ci defineşte noţiunea de tentativă, în conţinutul căreia sunt asimilate şi actele preparatorii.
Referitor la motivul de apel privind greşita sa condamnare pentru fapta constând în trimiterea unui colet în Ungaria - scrisoare de însoţire nr. xxx -, Curtea a constatat că, din actele şi lucrările dosarului, rezultă, fără dubii, vinovăţia inculpatului, acesta fiind cel care a organizat transportul, folosindu-se de persoane interpuse - martorul I.V.Ş. şi cetăţeanul maghiar G.B., iar faptul că respectivul colet nu a ajuns la destinaţie nu i se datorează, în sensul că inculpatul ar fi întreprins vreo acţiune conştientă care să constituie desistarea sa.
În atare condiţii, Curtea a constatat că, în mod întemeiat, instanţa de fond a constatat săvârşirea faptelor în modalitatea agravantă prevăzută de art 10 din Legea nr. 143/2000, astfel că reţinerea acestor dispoziţii se impunea.
Referitor la apărarea inculpatului, Curtea a apreciat-o ca fiind pur formală, odată ce fapta a fost probată ca fiind săvârşită la 10 mai 2010, iar actul normativ sus-menţionat a intrat în vigoare în data de 15 februarie 1010 (M. Of. nr. 100/15 februarie 2010).
În ceea ce priveşte critica formulată de inculpat referitoare la nesoluţionarea unor cereri vizând urmărirea penală, Curtea a constatat că instanţa de fond a făcut o corectă şi corespunzătoare analiză a faptelor săvârşite de către acesta, explicitând detaliat toate elementele activităţii infracţionale de natură a atrage vinovăţia inculpatului, astfel că solicitarea apărării, în sensul achitării - pentru motivele susţinute - nu au corespondent în realitate, urmând a fi respinse ca atare.
Referitor la critica privind nulitatea expertizei efectuate în faza de urmărire penală, instanţa de apel a reţinut că expertiza efectuată de autorităţile judiciare române în această fază a procesului penal a concluzionat, fără dubii, că acestea pachetele conţineau droguri incriminate de legea română, inclusiv la momentul desfăşurării activităţii infracţionale, existând o serie de dovezi - martori, interceptări convorbiri telefonice.
Tot astfel, solicitarea inculpatului, prin ultimele două motive de apel, în sensul restituirii cauzei la procuror, pentru refacerea urmăririi penale, nefiind probe concludente împotriva inculpatului, Curtea a constatat că această cerere este nefondată, întrucât atât la instanţa de fond, cât şi în apel au fost făcute toate demersurile pentru administrarea probatoriului solicitat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul S.C.N.
Recurentul inculpat S.C.N. a susţinut, în cuprinsul motivelor scrise, depuse la 18 aprilie 2014 şi cu ocazia dezbaterilor, prin prisma cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 pct. 12 C. proc. pen. (1968) că, în mod greşit, a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi cu reţinerea art. 13 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, nefiind întrunite elementele constitutive ale acesteia - lipsind latura obiectivă, respectiv elementul material - întrucât nu a săvârşit acte pregătitoare pentru comiterea infracţiunii şi, deşi în rechizitoriu nu s-a făcut referire la incidenţa dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 143/2000, prima instanţă nu a pus în discuţie extinderea procesului penal şi cu privire la alte fapte, motiv pentru care a solicitat achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968).
Recurentul inculpat S.C.N. a susţinut, atât prin motivele scrise, cât şi cu ocazia dezbaterilor, că, în mod greşit, a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, respectiv infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) şi art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 4 C. pen. (1969), constând în introducerea coletului din China, în Bulgaria, întrucât trebuiau luate în considerare numai probele administrate după declanşarea procedurii de comisie rogatorie la data de 13 ianuarie 2011, iar nu şi expertiza realizată la data de 30 septembrie 2010 care nu îndeplinea condiţiile de legalitate prevăzute de Legea nr. 302/2004, motiv pentru care s-a solicitat achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. (1968).
Prin prisma aceluiaşi caz de casare, s-a solicitat, prin motivele scrise (filele 11-19 şi 21) achitarea inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. (1968) pentru infracţiunea prevăzută de art. 10 din Legea nr. 143/2000 (art. 9 în prezent), întrucât actuala reglementare nu mai prevede "organizarea" ca modalitate agravantă de săvârşire a infracţiunilor prevăzute de art. 2 - 5 din Legea nr. 143/2000.
Invocând temeiul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. (1968), recurentul a susţinut, prin motivele scrise cât şi cu ocazia dezbaterilor, că pedepsele stabilite de instanţele inferioare sunt nelegale întrucât se impune aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, având în vedere denunţul formulat, dar a solicitat şi aplicarea art. 5 C. pen., în raport de limitele de pedeapsă prevăzute de actuala reglementare considerată ca fiind lege penală mai favorabilă -, dar şi de circumstanţele reale şi personale ale inculpatului.
Examinând hotărârile recurate prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul S.C.N. ca fiind întemeiat însă în limitele ce se vor arăta şi pentru următoarele considerente:
1. În primul rând, prealabil verificării temeiniciei susţinerilor inculpatului, Înalta Curte arată că, deşi la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres Codul de procedură penală din 1968 recursul este cel reglementat de prevederile art. 3851 - art. 38519 din legea de procedură penală anterioară, având în vedere în acest dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. stabileşte în alineatul 2 că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 3859 C. proc. pen.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
2. În ce priveşte cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 12 şi 13 C. proc. pen., invocate de recurentul inculpat S.C.N., se constată că, într-adevăr, acestea au fost menţinute şi nu au suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, temeiul de casare de la pct. 12 al art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către instanţa de ultim control judiciar, respectarea condiţiilor formale prevăzute de art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
Analizând îndeplinirea acestei cerinţe, Înalta Curte constată că recurentul inculpat S.C.N. şi-a motivat recursul la data de 18 aprilie 2014, cu respectarea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 38510 alin. (21) C. proc. pen.
Referitor la prima critică formulată de recurentul inculpat, circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct, 12 C. proc. pen. şi care vizează lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzută de reţinerea art. 13 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ (lipsind latura obiectivă, respectiv elementul material, întrucât nu a săvârşit acte pregătitoare pentru comiterea infracţiunii), Înalta Curte constată, că, prin formularea acesteia, inculpatul contestă, în realitate, probele administrate în cauză şi situaţia de fapt reţinută de instanţele inferioare - aşa cum, de altfel, apărătorul său ales a şi precizat, în mod expres cu ocazia dezbaterilor -, încercând să acrediteze ideea că, din materialul probator administrat în cauză, rezultă dubii cu privire la vinovăţia inculpatului, situaţie care nu se încadrează, însă, în motivul de recurs menţionat, putând fi circumscrisă, eventual, cazului de casare de la pct. 18 al art. 3859 C. proc. pen., în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, singurul care permitea instanţei de ultim control judiciar să repună în discuţie starea de fapt stabilită de instanţele de fond, însă numai în ipoteza existenţei unei erori grave de fapt.
Însă, în realizarea scopului de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, motivul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. a fost abrogat expres prin actul normativ menţionat, context în care critica formulată de recurent nu mai poate face obiectul examinării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecata în recurs limitându-se, aşa cum s-a arătat anterior, doar la chestiuni de drept, nu şi la erori de fapt cum este cea invocată de inculpat.
În ceea ce priveşte critica circumscrisă temeiului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen. (care face parte dintre cele ce pot fi luate întotdeauna în considerare din oficiu, potrivit art. 38510 alin. (21) raportat la art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.), Înalta Curte constată că, susţinerile sale în sensul că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală întrucât trebuiau luate în considerare numai probele administrate după declanşarea procedurii de comisie rogatorie la data de 13 ianuarie 2011, iar nu şi expertiza realizată anterior, vizează, în concret, greşita stabilire a situaţiei de fapt, pe baza interpretării eronate a probatoriului, aspecte care nu reprezintă şi nu pun în discuţie chestiuni de legalitate, putând eventual constitui cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., în reglementarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, dar care, aşa cum s-a arătat anterior, a fost abrogat expres prin actul normativ menţionat, astfel încât susţinerile circumscrise acestui motiv de recurs nu mai pot face obiectul analizei de către Înalta Curte în calea de atac promovată de inculpat.
În ceea ce priveşte critica circumscrisă aceluiaşi caz de casare - prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. -, în sensul că pedepsele stabilite pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului sunt nelegale, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată, în cauză, impunându-se aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, având în vedere denunţul formulat de recurent.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, persoana care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă sau facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.
Examinând cauza, Înalta Curte constată că prin Adresa din 20 octombrie 2014, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Structura centrală s-a comunicat faptul că, urmare a denunţului formulat de numitul S.C.N., prin rechizitoriul emis la data de 10 octombrie 2014 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.B.A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că sunt date suficiente care să ateste implicarea inculpatului în prinderea altor inculpaţi şi reţinerea beneficiului prevăzut de art. 19 din Legea nr. 682/2002.
În consecinţă pedepsele aplicate pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului S.C.N. sunt nelegale, fiind stabilite în alte limite decât cel prevăzute de aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, în sensul reducerii limitelor pedepselor la jumătate.
Raportat la solicitările recurentului inculpat S.C.N., referitoare la aplicarea art. 4 şi art. 5 C. pen., se constată că, într-adevăr, de la data pronunţării deciziei în apel, respectiv 22 octombrie 2013, şi până la data soluţionării recursului declarat de acesta, a intrat în vigoare Legea nr, 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu referire, în cauza de faţă, la dispoziţiile care guvernează aplicarea legii penale în timp şi la normele care incriminează infracţiunile ce au format obiectul acuzaţiei penale (trafic de droguri de mare risc şi trafic internaţional de droguri de mare risc) şi reglementează condiţiile de tragere la răspundere penală şi de sancţionare, fiind abrogat Codul penal din 1969 (adoptat prin Legea nr. 15/1968) şi intrând în vigoare noul C. pen. (adoptat prin Legea nr. 286/2009), concomitent cu modificarea mai multor acte normative care cuprind dispoziţii penale, printre care şi Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri.
A. Reglementând o situaţie derogatorie de la principiul activităţii legii penale, art. 4 C. pen. stabileşte că legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, în acest caz executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetând prin intrarea în vigoare a legii noi.
De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, prevederile art. 4 C. pen. privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii. Se observă, aşadar, că ipoteza la care se referă aceste dispoziţii legale vizează situaţia când legea nouă preia, în liniile sale generice (în esenţa sau natura sa), ideea de bază pe care se edificase şi în legea anterioară o normă de incriminare, însă modifică forma sub care se prezintă aceasta, la nivelul unor elemente constitutive, iar, în concret, fapta ce formează obiectul acuzaţiei penale sau pentru care s-a pronunţat deja o soluţie de condamnare nu mai întruneşte unul sau mai multe din aceste elemente ale noului conţinut constitutiv.
Dezincriminare se face prin aprecierea ei in concreto, în sensul că putem vorbi de o dezincriminare şi atunci când, în raport de legea nouă, fapta concretă săvârşită de inculpat nu mai atrage răspunderea penală.
Aşadar, dispoziţiile legale privitoare la dezincriminare sunt incidente în două situaţii: atunci când legea nouă nu mai prevede incriminarea din legea veche, fapta incriminată nemairegăsindu-se sub nicio formă în vreo incriminare din legislaţia penală în vigoare, sau când, prin prevederile legii noi, se restrânge sfera de incidenţă a unui anumit text, astfel încât fapta concretă comisă nu mai întruneşte condiţiile impuse de acesta.
Raportând consideraţiile teoretice expuse mai sus la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 10 din Legea nr. 143/2000, modalitatea agravată de săvârşire a infracţiunii sub forma "organizării" - reţinută în sarcina inculpatului -, a fost dezincriminată întrucât prin modificările aduse Legii nr. 143/2000 prin art. 81 pct. 7 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, această modalitate alternativă nu mai este incriminată, nu mai are vreun alt corespondent şi nici nu se mai regăseşte, sub nicio formă, în alte dispoziţii legale în vigoare.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 4 C. pen., faptele pentru care s-a dispus condamnarea recurentului S.C.N. - constând în aceea că a organizat transportul de droguri de mare risc, folosindu-se de persoanele interpuse I.V.Ş. şi G.B. - fiind dezincriminate.
Aşa cum s-a arătat anterior, fiind vorba de o succesiune de legi penale în timp intervenită între momentul săvârşirii faptelor şi data soluţionării definitive a cauzei, se impune, din perspectiva art. 5 C. pen., stabilirea şi aplicarea acelei legi care este mai favorabilă inculpatului, având în vedere cele statuate, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile.
Aceasta presupune, pentru fiecare infracţiune reţinută în sarcina inculpatului, o comparare a prevederilor din ambele reglementări în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiţii de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare) şi cu privire la fiecare instituţie incidentă în speţă şi, în plus, o evaluare finală a acestora, conducând, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpat în cazul fiecăreia dintre infracţiunile deduse judecăţii.
Transpunând aceste consideraţii teoretice la speţa de faţă, Înalta Curte, în majoritate, constată că legea mai favorabilă inculpatului este, în concret, reglementarea anterioară care, în ansamblul dispoziţiilor sale, raportat la condiţiile de incriminare şi de sancţionare a faptei ce formează obiectul acuzaţiei penale, precum şi la instituţiile incidente în cauză şi care influenţează răspunderea penală a recurentului, creează acestuia o situaţie mai avantajoasă.
Astfel, inculpatul S.C.N. a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţele inferioare pentru săvârşirea a două infracţiuni prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 (dintre care una sub forma tentativei), pedepsită cu închisoarea de la 10 la 20 ani şi interzicerea unor drepturi (de la 5 la 10 ani pentru cea săvârşită sub forma tentativei), precum şi a celei prevăzută de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 (sub forma tentativei), sancţionată cu închisoare de la 7 ani şi 6 luni la 12 ani şi 6 luni şi interzicerea unor drepturi.
Prin reţinerea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 pentru considerentele expuse anterior la pct. 2, ar rezulta limite de pedeapsă în cazul infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 de la 5 la 10 ani închisoare, de la 2 ani şi 6 luni închisoare la 5 ani închisoare pentru aceeaşi infracţiune săvârşită sub forma tentativei, iar, în situaţia infracţiunii prevăzută de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 (săvârşită sub forma tentativei) de la 3 ani şi 9 luni la 6 ani şi 3 luni închisoare.
Reţinându-se dispoziţiile art. 74 alin. (2) C. pen. (1969), ar rezulta limite de pedeapsă în cazul infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 de la 1 la 5 ani închisoare, de la 15 zile la 2 ani şi 6 luni închisoare pentru aceeaşi infracţiune săvârşită sub forma tentativei, iar, în situaţia infracţiunii prevăzută de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 (săvârşită sub forma tentativei) de la 3 luni la 3 ani şi 9 luni închisoare.
Prin art. 81 din Legea nr. 187/2012, limitele de pedeapsă pentru aceste infracţiuni sunt următoarele: de la 5 la 12 ani închisoare în cazul infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, de la 2 ani şi 6 luni la 6 ani închisoare pentru aceeaşi infracţiune săvârşită sub forma tentativei şi de la 3 ani şi 6 luni la 7 ani şi 6 luni în situaţia infracţiunii prevăzută de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, săvârşită sub forma tentativei, astfel încât, în urma aplicării dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 rezultă limite de pedeapsă prevăzute de Legea nr. 143/2000 de la 2 ani şi 6 luni la 6 ani închisoare, de la 1 an şi 3 luni la 3 ani închisoare pentru aceeaşi infracţiune săvârşită sub forma tentativei, iar, în situaţia infracţiunii prevăzută de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, săvârşită sub forma tentativei, de la 1 an şi 9 luni la 3 ani şi 9 luni închisoare.
Înalta Curte constata ca în speţa, deşi aparent, legea în vigoare pare mai favorabilă inculpatului, întrucât limitele de pedeapsă sunt mai reduse decât cele stabilite de reglementarea anterioară, acest aspect este lipsit de relevanţă, câte vreme, ca efect al reţinerii circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 alin. (2) C. pen. (1969), ce nu se mai regăseşte în art. 75 din noul C. pen., pedepsele au fost coborâte sub minimul special.
Legea anterioară apare ca fiind mai favorabilă inculpatului şi din perspectiva tratamentului penal al pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului, constând în cumulul juridic cu spor facultativ (art. 34 C. pen. 1969), spre deosebire de legea nouă, care prevede cumulul juridic cu spor fix şi obligatoriu (art. 39 C. pen.).
Având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că legea care conduce, în concret, la un rezultat mai blând pentru inculpat este reglementarea anterioară care, în ansamblul dispoziţiilor sale, raportat la condiţiile de incriminare şi de sancţionare a faptelor ce formează obiectul acuzaţiei penale, precum şi la instituţiile incidente în cauză şi care influenţează răspunderea penală a recurentului, creează acestuia o situaţie mai avantajoasă.
Ca urmare, având în vedere toate aceste considerente anterior expuse, Înalta Curte în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. (1968), va admite recursul declarat de inculpatul S.C.N., va casa, în parte, hotărârile instanţelor inferioare, iar, în rejudecare, va descontopi pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., în pedepsele componente, pe care le va repune în individualitatea lor, precum şi sporul de 1 an închisoare.
Având în vedere motivele expuse la pct. 3A din considerente, sub aspectul legii penale de dezincriminare, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. (1968) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. (1968) îl va achita pe recurentul inculpat S.C.N. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute art. 9 din Legea nr. 143/2000 (fost art. 10) cu aplicarea cu aplicarea art. 4 C. pen. şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012.
De asemenea, va face aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi va reduce pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute art. 2 alin 1, 2 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 4 C. pen. (1969), raportat la art. 74 alin. (2) C. pen. (1969) şi 76 lit. a) C. pen. (1969), de la 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969) la 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969).
Totodată, va face aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi va reduce pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 3 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 4 C. pen. (1969) raportat la art. 74 alin. (2) C. pen. (1969) şi 76 lit. b) C. pen. (1969), de la 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969) la 2 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969).
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen. (1969), va contopi pedepsele aplicate prin prezenta decizie, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969), pe care o va spori cu 1 an, în final având de executat 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969).
Va face aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969).
De asemenea, având în vedere motivele expuse pe larg la pct. 1 - 3 din considerente, Înalta Curte va menţine celelalte dispoziţii ale ambelor hotărâri.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. (1968), se va dispune rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare ocazionate de soluţionarea recursului declarat de inculpat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul S.C.N. împotriva Deciziei penale nr. 254/A din 22 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Casează, în parte, decizia penală atacată şi Sentinţa penală nr. 524 din 5 iulie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală şi rejudecând:
Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., în pedepsele componente, pe care le repune în individualitatea lor, precum şi sporul de 1 an închisoare.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. (1968) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. (1968) achită pe recurentul inculpat S.C.N. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute art. 9 din Legea nr. 143/2000.
Se face aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. (1969), de la 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969) la 2 ani închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969).
Face aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi reduce pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 4 C. pen. (1969), raportat la art. 74 alin. (2) C. pen. (1969) şi 76 lit. a) C. pen. (1969), de la 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969) la 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 Iii a teza a II-a şi b) C. pen. (1969).
Face aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi reduce pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 4 C. pen. (1969) raportat la art. 74 alin. (2) C. pen. (1969) şi 76 lit. b) C. pen. (1969), de la 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969).
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen. (1969), contopeşte pedepsele aplicate prin prezenta decizie, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969), pe care o sporeşte cu 1 an, în final având de executat 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969).
Face aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969).
Menţine celelalte dispoziţii ale ambelor hotărâri.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2742/2014. SECŢIA PENALĂ. înşelăciunea... | ICCJ. Decizia nr. 3125/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de... → |
|---|
