ICCJ. Decizia nr. 2742/2014. SECŢIA PENALĂ. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2742/2014
Dosar nr. 6106/91/2010*
Şedinţa publică, din 2 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 80 din 14 martie 2012 a Tribunalului Vrancea, pronunţată în Dosarul penal nr. 6106/91/2010, s-a dispus condamnarea inculpatului A.G., prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969)
Pe latură civilă, a fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC A. 2008 SRL, prin lichidator SC K. IPURL Focşani, la plata sumei de 532.670,45 RON, cu titlu de despăgubiri civile, către partea civilă SC A.S. SRL Focşani.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. (1968), a fost obligat inculpatul la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, prin Rechizitoriul nr. 1594/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vrancea, înregistrat pe rolul Tribunalului Vrancea sub nr. 6106/91/2010, a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul A.G., pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), constând în aceea că, în calitate de administrator al SC A. 2008 SRL Piscu, în perioada martie - aprilie 2009, cunoscând că nu dispune de posibilităţi financiare, a achiziţionat produse de la SC A.S. SRL Focşani în valoare totală de 532.670,45 RON, pentru care a emis bilete la ordin şi file CEC ce au fost refuzate la plată pentru lipsă disponibil.
Prima instanţă a reţinut că, în fapt, la data de 19 februarie 2008 a fost înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Galaţi, sub nr. J17/329/2008, societatea comercială A. 2008 SRL, cu sediul în comuna Piscu, judeţul Galaţi, avându-l ca administrator pe inculpatul A.G., cu obiect principal de activitate cultivarea plantelor tehnice.
La data de 16 martie 2009, inculpatul a încheiat cu SC A.S. SRL Focşani, reprezentată de administratorul T.M., Contractul de vânzare-cumpărare nr. 01, în baza căruia urma să achiziţioneze substanţe chimice, îngrăşăminte, seminţe etc., precum şi Anexa 1 la respectivul contract de vânzare-cumpărare, prin care se consemna că inculpatul lasă drept garanţie, în vederea preîntâmpinării riscului de neachitare la termen/insolvabilitate temporară/faliment, o filă cec şi un număr de 4 bilete la ordin, semnate de acesta, urmând să fie completate de administratorul T.M., după o prealabilă notificare.
S-a reţinut că inculpatul A.G. nu dispunea de disponibil în cont la momentul încheierii contractului şi anexei.
Astfel, în perioada martie - aprilie 2009, SC A.S. SRL Focşani a livrat către societatea administrată de inculpat mărfuri în valoare totală de 532.670,45 RON. Întrucât la data scadentă inculpatul nu şi-a onorat obligaţiile contractuale, SC A.S. SRL Focşani, prin Adresa nr. ..... solicitându-i luarea tuturor măsurilor pentru achitarea acestuia, în caz contrar urmând a fi introduse în bancă instrumentele de plată lăsate drept garanţie. Constatând că inculpatul refuză plata oricărei sume de bani, administratorul T.M. a completat biletul la ordin cu seria ....., cu suma de 1.000.000 RON ce a fost refuzat la plată pentru lipsă disponibil.
Începând cu luna februarie 2010, SC A.S. SRL Focşani a introdus, la termenele stabilite, un număr de cinci file CEC ce au fost refuzate la plată pentru lipsă disponibil în cont. În aceste împrejurări, în cursul lunii iulie 2010 numitul T.M. a formulat plângere penală prin care a solicitat cercetarea inculpatului pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune, precizând că se constituie parte civilă cu suma de 532.670,45 RON.
Audiat în cursul urmăririi penale, inculpatul A.G. a recunoscut şi regretat fapta săvârşită, precizând că a emis pentru fiecare lună câte o filă CEC, deşi nu avea disponibil în cont, că prin reeşalonare dorea să achite debitul restant şi că în momentul achiziţionării mărfurilor de la SC A.S. SRL Focşani nu dispunea de posibilităţi financiare.
În cursul cercetării judecătoreşti la instanţa de fond, inculpatul a recunoscut că a derulat operaţiuni comerciale cu partea civilă, arătând că înainte de această tranzacţie a avut o altă societate cu acelaşi specific, respectiv achiziţii de produse (imputuri) necesare pentru agricultură, efectuând plăţi de peste 400.000 euro. Referitor la contractul şi anexele aferente, obiect al cercetărilor penale din prezenta cauză, inculpatul a arătat că acesta a fost încheiat în aceleaşi condiţii, respectiv cu plata produselor la recoltare. Cum în anul 2009 efectele crizei s-au resimţit şi în planul activităţii societăţii pe care o administra, a convenit cu reprezentantul părţii civile să procedeze la o reeşalonare a datoriei, încheind anexe la contract pentru ca ulterior să se lase instrumente de plată (bilete la ordin, file CEC) cu titlu de garanţie. A precizat că nu au existat intenţii frauduloase la momentul încheierii contractului, partea civilă fiind înştiinţată de vânzarea societăţii către o altă persoană. De asemenea, pe perioada derulării contractului a procedat la o cesiune de creanţă în favoarea părţii civile, lucru dovedit cu contractul de cesiune găsit în contabilitatea acesteia cu prilejul anchetei judiciare.
În susţinerea apărării sale, inculpatul a solicitat proba cu înscrisuri, martori şi expertiză financiară, ultimul mijloc probatoriu fiind respins ca neîntemeiat faţă de obiectivul solicitat, respectiv diminuarea prejudiciului cu valoarea convenită de inculpat în calitate de cedent într-un raport juridic de cesiune încheiat cu un terţ.
În cauză au fost audiaţi martorii S.V. şi .I. şi s-au depus înscrisuri în fotocopie: sentinţa comercială nr. 1175 din 3 noiembrie 2010 a Tribunalului Vrancea, raport întocmit de lichidatorul SC K. IPURL Focşani, cerere de atragere a răspunderii procesuale a administratorilor, Contract de vânzare-cumpărare nr. 21 din 1 noiembrie 2009, contract de cesiune de creanţă înregistrat la nr. 49/1.480060 din M. Of. din 8 martie 2010, Diplomă de licenţă nr. 2848 din 1 decembrie 1993 emisă de Universitatea de Ştiinţe Agronomice.
Valorificând atât probatoriul administrat în faza urmăririi penale, cât şi pe cel administrat în cursul judecăţii, instanţa de fond a apreciat că în cauză inculpatul A.G. nu a întrebuinţat mijloace frauduloase pentru a determina încheierea contractului implicit a actului adiţional subsecvent, acesta neputând fi executat din motive independente de voinţa sa. În concret, pornind de la însăşi plângerea şi declaraţia părţii vătămate T.M., reprezentantul legal al SC A.S. SRL Focşani, s-a constatat că relaţia comercială cu inculpatul s-a desfăşurat în condiţiile în care aceştia se cunoşteau de aproximativ 6 - 7 ani de zile, generat de achiziţionarea de inputuri. Pe acest fond, s-a arătat că la încheierea contractului-cadru au fost lăsate părţii civile cu titlu de garanţie instrumente de plată (o filă CEC şi un bilet la ordin). Dat fiind că, urmare a notificării făcute de partea civilă la 30 noiembrie 2009, a cunoscut lipsa de disponibil, s-a acceptat de către acesta o reeşalonare a datoriilor pe baza încheierii unor acte adiţionale subsecvente. De altfel şi în plângerea adresată Parchetului de pe lângă Tribunalul Vrancea, înregistrată la nr. 1702/P/2010, partea vătămată/civilă în fapt a reclamat că a existat un refuz de plată pentru sume de bani înscrise în instrumente de plată, alte detalii privind acuzaţii de inducere în eroare nefiind descrise în conţinutul sesizării.
Împrejurările invocate de partea vătămată (că nu i s-a adus la cunoştinţă de către inculpat că a cesionat societatea unei alte persoane, fapt care în opinia sa reprezintă un element de amăgire în derularea contractului încheiat) nu au fost reţinute de prima instanţă, avându-se în vedere că declaraţia martorului S. (fost M.) V. se coroborează cu declaraţia inculpatului şi cu înscrisul aflat la dosar fond, confirmând că din punct de vedere legal cesiunea a fost înregistrată şi publicată în M. Of. la data de 8 martie 2010; din raportul lichidatorului judiciar K. IPURL Focşani, la punctul 1 (prezentarea debitorului), rezultă că la data de 23 februarie 2011, termen fixat de judecătorul sindic, administrarea societăţii a fost îndeplinită de către M.V. şi A.G., procedura insolvenţei fiind începută la data de 3 noiembrie 2010, precum şi că una din cauzele care au generat încetarea de plăţi a fost neîncasarea creanţelor datorate de către terţi; din înscrisul aflat la dosar fond reiese că SC A. 2008 SRL avea ca persoane chemate să răspundă personal în condiţiile art. 138 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei pe numiţii M.V. şi inculpatul A.G., la punctul 1 constatându-se faptul că societatea deţinea în patrimoniu la data de 31 decembrie 2009 active circulante în sumă de 394.584 RON.
S-a apreciat că ultimele două aspecte confirmă apărarea inculpatului, potrivit căreia la momentul încheierii Actului adiţional din 29 ianuarie 2010 obligaţiile asumate de inculpat aveau fundament legal, în sensul că avea de încasat creanţe şi era încă administrator al societăţii. Cu alte cuvinte, din punct de vedere al succesiunii evenimentelor relatate de părţi după notificarea din 18 decembrie 2009, acestea s-au întâlnit, stabilind în cursul lunii decembrie modalitatea de continuare a contractului încheiat. Din punct de vedere legal, chiar dacă în decembrie inculpatul a început demersuri pentru cesionarea societăţii unei alte persoane, la data încheierii actului adiţional, respectiv în ianuarie 2010, acesta avea calitate de administrator şi, implicit, active care să-i garanteze datoriile de achitat.
Pe de altă parte, din Contractul de vânzare-cumpărare nr. 21 din 1 noiembrie 2009 şi contractul de cesiune s-a constatat că inculpatul a vândut prin societatea sa către SC D. 7 SRL Iveşti, judeţul Galaţi produse din cele achiziţionate de la partea civilă, contravaloarea acestora în cuantum de 345.864,84 RON fiind cesionată în favoarea societăţii parte civilă din prezenta cauză, respectivele înscrisuri fiind identificate de către organele de control fiscal la societatea comercială SC A.S. SRL Focşani.
De asemenea, prima instanţă a mai constatat că partea vătămată/civilă cunoştea la data încheierii actului adiţional faptul că inculpatul nu avea disponibilităţi financiare (la data de 7 decembrie 2009 a introdus la plată biletul la ordin lăsat garanţie la încheierea contractului din martie 2009, acesta fiind refuzat de bancă, cu consecinţa intrării societăţii inculpatului în incidenţă de plată). Cu toate acestea, reprezentantul părţii vătămate/civile a acceptat din nou, cu titlu de garanţie, şase file CEC faţă de care ştia că există o interdicţie bancară (a se vedea Biletul la ordin nr. 142 din 30 noiembrie 2009). Instanţa de fond a mai reţinut că, din înscrisurile aflate la dosarul de urmărire penală rezultă că partea civilă, prin reprezentant legal T.M., a introdus la plată filele CEC înainte de expirarea termenelor de prezentare, respectiv cele stipulate prin act adiţional.
În raport de aceste considerente de ordin faptic, probatoriu, instanţa de fond a apreciat că beneficiarul acestor instrumente de plată (file CEC), în speţă partea civilă, prin reprezentant legal, avea cunoştinţă în momentul emiterii că nu există disponibilul necesar acoperirii acestora la tras, motiv pentru care faptele inculpatului se circumscriu infracţiunii prevăzute de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934.
Pentru aceste considerente, în condiţiile art. 334 C. proc. pen. (1968), instanţa de fond a stabilit răspunderea penală a acuzatului pentru fapte incriminate de legea cecului şi nu pentru cele pentru care a fost sesizată prin rechizitoriu, apreciindu-se că, prin efectul schimbării încadrării juridice, faptele inculpatului A.G. care, în calitate de administrator al SC A. 2008 SRL Piscu, a emis la data de 29 ianuarie 2010 şase file CEC cu titlu de garanţie, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute-de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, text de lege în baza căruia s-a procedat la condamnarea acestuia.
Reţinând că nu există intenţia de inducere în eroare a părţii civile la momentul încheierii contractului, dar şi al derulării acestuia în perioada martie 2009 - ianuarie 2010 (încheiere act adiţional), instanţa a dispus achitarea inculpatului, constatând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (3) C. pen. (1969) (latura subiectivă).
Instanţa de fond a apreciat ca fiind dovedite pretenţiile civile solicitate de partea civilă, acestea nefiind contestate de inculpat, motiv pentru care, în condiţiile art. 14 C. proc. pen. (1968) - raport obligat, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la plata acestora.
Prin încheierea de şedinţă din 26 aprilie 2012, în baza art. 195 C. proc. pen. (1968), s-a dispus îndreptarea din oficiu a erorii materiale strecurată în dispozitivul Sentinţei penale nr. 80 din 14 martie 2012, pronunţată de Tribunalul Vrancea în Dosarul nr. 6106/91/2010, în sensul că, în conţinutul alin. (1), în loc de: „Condamnă pe inculpatul A.G. prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), în infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 la 1 (un) an închisoare, s-a consemnat „Condamnă pe inculpatul A.G., prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (4) şi (5) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), în infracţiunea prev. de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 la 1 (un) an închisoare", iar după alin. (1) a fost introdus un nou alineat, cu următorul conţinut: „Achită pe inculpatul A.G. pentru fapta incriminată la alin. (3) al art. 215 C. pen. (1969), în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), cu referire la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968)".
Împotriva Sentinţei penale nr. 80 din 14 martie 2012 a Tribunalului Vrancea au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea şi inculpatul A.G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În esenţă, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea a arătat că în mod greşit instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen. (1968), întrucât încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare este corectă raportat la conduita inculpatului care a înstrăinat firma fără să-l anunţe pe reprezentantul părţii vătămate şi a încheiat un act adiţional de reeşalonare a debitului; procedura schimbării încadrării juridice şi a achitării inculpatului pentru 215 alin. (3) C. pen. (1969) printr-o încheiere de îndreptare eroare materială, este nelegală şi în contradicţie cu dispoziţiile art. 195 - 196 C. proc. pen. (1968); chiar dacă s-ar accepta că noua încadrare juridică este corectă, pedeapsa stabilită este nelegală, neaplicându-se şi pedeapsa amenzii, iar acţiunea civilă trebuia lăsată nesoluţionată; latura civilă a cauzei nu este corect soluţionată, întrucât partea civilă a solicitat şi penalităţi de întârziere în cuantum de 36.138,20 RON, neacordate însă de instanţă.
S-a solicitat, în situaţia în care se va aprecia că se impune condamnarea inculpatului în încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu, obligarea inculpatului la plata în solidar cu partea responsabilă civilmente a despăgubirilor civile solicitate de către partea civilă, precum şi a cheltuielilor judiciare către stat.
Suplimentar, procurorul de şedinţă a invocat un nou motiv de apel, susţinând că se impunea, chiar în noua încadrare juridică dată faptei, reţinerea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (1969).
În raport de al doilea motiv invocat, s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă. În subsidiar, s-a solicitat condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii descrise în actul de sesizare în încadrarea juridică la pedeapsa închisorii cu executare efectivă, iar partea responsabilă civilmente să fie obligata în solidar cu inculpatul şi la plata despăgubirilor către partea civilă şi a cheltuielilor judiciare către stat.
La rândul său, inculpatul a criticat sentinţa penală pentru netemeinicie susţinând că, faţă de datele care caracterizează persoana sa, s-ar fi impus aplicarea unei pedepse orientate spre minimul special prevăzut de lege, apreciind totodată că acţiunea civilă trebuia lăsată nesoluţionată.
În faza procesuală a apelului s-a procedat la reaudierea inculpatului A.G., precum şi la audierea reprezentantului legal al părţii vătămate/civile SC A.S. SRL Focşani, T.M. De asemenea, la dosar au fost depuse mai multe înscrisuri, respectiv: adeverinţă de salariat, proces-verbal de predare-primire încheiat cu ocazia cesionării părţilor sociale deţinute de inculpat la SC A. 2008 SRL Piscu, către martorul M.V., caracterizare privind pe inculpatul A.G.
Prin Decizia penală nr. 237/A din 6 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Galaţi s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea şi de inculpatul A.G. împotriva Sentinţei penale nr. 80 din 14 martie 2012 a Tribunalului Vrancea, s-a desfiinţat sentinţa penală menţionată, precum şi încheierea de şedinţă din 26 aprilie 2012 şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă. Au fost menţinute actele procedurale efectuate până la data de 14 martie 2012.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, prin Rechizitoriul nr. 1594/P/2010 din 28 decembrie 2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vrancea s-a pus în mişcare acţiunea penală şi s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A.G. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), constând în aceea că, în calitate de administrator al părţii responsabile civilmente SC A. 2008 SRL Piscu, a achiziţionat de la partea vătămată SC A.S. SRL Focşani, în perioada martie - aprilie 2009, produse în valoare de 532.670,45 RON pentru care a emis bilete la ordin şi file CEC care au fost refuzate la plată pentru lipsă de disponibil în cont.
Constatând că fapta dedusă judecăţii se circumscrie infracţiunii prevăzute de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, Tribunalul 1-a condamnat pe inculpat „prin schimbarea încadrării juridice", folosind un procedeu atipic, încercând printr-o singură frază să stabilească atât noua încadrare juridică, cât şi sancţiunea penală. S-a reţinut că acelaşi procedeu atipic se regăseşte şi în încheierea de îndreptare a erorii materiale dată la 26 aprilie 2012, când, cu ocazia motivării hotărârii, constatând că inculpatul nu a folosit mijloace frauduloase în derularea contractului, Tribunalul a apreciat că poate îndrepta soluţia iniţial pronunţată, printr-o încheiere dată în camera de consiliu, prevalându-se de dispoziţiile art. 195 C. proc. pen. (1968).
Instanţa de apel a observat că, procedând la schimbarea încadrării juridice, chiar şi într-un cadru neprevăzut de lege (încheiere de îndreptare a erorii materiale), Tribunalul s-a raportat la o altă încadrare decât cea reţinută în rechizitoriu - obiectul discuţiei purtate la termenul din data de 7 martie 2012, când inculpatul, prin apărător, a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen. (1968). Dacă instanţa de fond a apreciat că solicitarea inculpatului privind schimbarea încadrării juridice este întemeiată, trebuia ca prin sentinţa penală pronunţată la data de 14 martie 2012 să dea mai întâi eficienţa cuvenită dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen. (1968), să schimbe încadrarea juridică şi apoi, în baza noii încadrări juridice, să pronunţe una dintre soluţiile înscrise în art. 345 alin. (1) C. proc. pen. (1968). De asemenea, dacă aprecia că se impune schimbarea încadrării juridice dintr-o singură infracţiune prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5)
C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), în două infracţiuni prevăzute de art. 215 alin. (3) C. pen. (1969) şi de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, trebuia să pună din oficiu în discuţie această chestiune şi, ulterior, prin sentinţă, să dispună schimbarea încadrării juridice, iar în baza noilor încadrări juridice să pronunţe una dintre soluţiile înscrise în art. 345 alin. (1) C. proc. pen. (1968).
S-a apreciat, astfel, că, procedând la schimbarea încadrării juridice (nepusă în discuţie) şi la pronunţarea unei soluţii de achitare printr-o încheiere de îndreptare a erorii materiale dată în camera de consiliu, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea dispoziţiilor art. 345 alin. (1) C. proc. pen. (1968), conform cărora instanţa hotărăşte prin sentinţă asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal, precum şi a dispoziţiilor înscrise în art. 195 C. proc. pen. (1968) şi art. 334 C. proc. pen. (1968).
Având în vedere că schimbarea încadrării juridice şi pronunţarea unei soluţii de achitare nu pot face obiectul unei încheieri de îndreptare a erorii materiale, soluţia iniţială neputând fi îndreptată pe calea procedurii prevăzute de art. 195 C. proc. pen. (1968), apreciind că încadrarea juridică a faptei constituie stabilirea temeiului juridic al răspunderii penale şi, totodată, a felului şi a limitelor pedepsei aplicabile şi ţinând cont că procedura penală prevede că schimbarea încadrării nu poate avea loc decât în anumite condiţii a căror îndeplinire constituie o garanţie atât a dreptului la apărare al părţilor cât şi al soluţionării corecte a cauzei, fiind fără relevanţă dacă schimbarea încadrării juridice priveşte o infracţiune mai uşoară sau mai gravă, instanţa de apel a constatat că, în fapt, Tribunalul nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei în cadrul procesual prevăzut de lege şi că, în situaţia dată, nu se poate substitui primei instanţe, chiar dacă apelul este devolutiv, fără a încălca dreptul la apărare, precum şi dreptul la o cale de atac al părţilor, cu precădere al inculpatului, garanţii care corespund şi exigenţelor art. 6 parag. 3 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.
În aceste condiţii, reţinând că motivele de nelegalitate invocate de procuror la pct. 2 din motivele scrise de apel sunt întemeiate, Curtea de Apel Galaţi a admis, în baza art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. (1968), apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vrancea, cu consecinţa desfiinţării sentinţei penale atacate şi a încheierii de şedinţă din 26 aprilie 2012 pronunţate în Dosarul penal nr. 6106/91/2010 şi a trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunalul Vrancea. Pentru aceleaşi considerente, având în vedere că primează motivele de nelegalitate, a fost admis şi apelul inculpatului A.G.
S-a mai arătat că instanţa de rejudecare ar trebui, în situaţia în care se impune schimbarea încadrării juridice, să facă mai întâi aplicarea dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen. (1968) şi numai ulterior să procedeze la condamnarea ori achitarea inculpatului, după caz. De asemenea, s-a pus în vedere instanţei de rejudecare să administreze orice alte probe ce vor fi considerate necesare pentru justa soluţionare a cauzei, atât pe latură penală, cât şi civilă.
Împotriva Deciziei penale nr. 237 din 6 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Galaţi a declarat recurs inculpatul A.G.
Prin Decizia penală nr. 1320 din 16 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală s-a admis recursul declarat de inculpatul A.G. împotriva deciziei pronunţate în apel de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a casat decizia penală recurată şi s-a trimis cauza la Curtea de Apel Galaţi pentru rejudecarea apelurilor declarate de procuror şi inculpat, instanţa supremă apreciind că aceasta este anulabilă prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. (1968), care este incident atunci când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii.
Inculpatul, prin apărător ales, a invocat greşita aplicare a legii cu privire la art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. (1968), prin trimiterea cauzei spre rejudecare de către tribunal.
Instanţa de recurs a constatat că, deşi soluţia de pronunţare a unei achitări pe calea unei încheieri de îndreptare de eroare materială este greşită, îndreptarea erorii de judecată se face pe calea rejudecării cauzei în apel, iar nu pe calea desfiinţării sentinţei şi trimiterii spre rejudecare la instanţa de fond, având în vedere că a existat o cercetare judecătorească în ceea ce priveşte fapta respectivă, iar părţile au pus concluzii la instanţa de fond cu privire la acuzaţia respectivă.
S-a arătat că, potrivit considerentelor deciziei din apel, soluţia de desfiinţare cu trimitere a fost determinată de schimbarea încadrării juridice şi pronunţarea unei soluţii de achitare, care nu pot face obiectul unei încheieri de îndreptare a erorii materiale, soluţia iniţială neputând fi îndreptată pe calea procedurii prevăzute în art. 195 C. proc. pen. (1968). Instanţa de apel a considerat că încadrarea juridică a faptei constituie stabilirea temeiului juridic al răspunderii penale şi, totodată, a felului şi a limitelor pedepsei aplicabile, ţinând cont că procedura penală prevede că schimbarea încadrării nu poate avea loc decât în anumite condiţii a căror îndeplinire constituie o garanţie atât a dreptului la apărare al părţilor, cât şi al soluţionării corecte a cauzei, fiind fără relevanţă dacă schimbarea încadrării juridice priveşte o infracţiune mai uşoară sau mai gravă, context în care a constatat că, în fapt, tribunalul nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei în cadrul procesual prevăzut de lege şi că, în situaţia dată, nu se poate substitui primei instanţe, chiar dacă apelul este devolutiv, fără a încălca dreptul la apărare, precum şi dreptul la o cale de atac a părţilor.
Instanţa de recurs a constatat, însă, că inculpatul a fost audiat în cauză cu privire la acuzaţiile formulate împotriva sa, că schimbarea de încadrare juridică a fost pusă în discuţia părţilor, care au formulat concluzii, astfel că există o omisiune a instanţei de fond de a se pronunţa pe calea prevăzută de lege asupra acuzaţiilor şi nu o încălcare a regulilor procesului echitabil care să nu poată fi. înlăturată decât prin reluarea procesului penal.
De asemenea, s-a mai arătat că, potrivit art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. (1968), instanţa de apel desfiinţează sentinţa şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, pentru motivul că judecarea cauzei a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, precum şi atunci când există vreunul dintre cazurile de nulitate prevăzute în art. 197 alin. (2) C. proc. pen. (1968), cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă.
S-a arătat că niciuna dintre ipotezele anterioare nu este incidentă în speţă, inculpatul fiind legal citat şi prezent, chiar audiat de către instanţa de fond, iar nulităţile prevăzute în art. 197 alin. (2) C. proc. pen. (1968) nu se referă la cazul de faţă, care priveşte pronunţarea unei soluţii incompatibile cu regimul încheierilor de îndreptare de eroare materială.
Astfel, s-a arătat că, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen. (1968), sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii dispoziţiile referitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată, precum şi cele referitoare la participarea procurorului, prezenţa învinuitului sau inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător, atunci când sunt obligatorii conform legii, precum şi la întocmirea referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori şi întrucât pronunţarea unei soluţii de achitare pe calea unei încheieri de îndreptare a erorii materiale nu face parte din aceste nulităţi, având în vedere efectul devolutiv al apelului, greşeala trebuie îndreptată în rejudecarea de către instanţa în faţa căreia a fost criticată hotărârea respectivă, prilej cu care se analizează şi celelalte critici formulate.
S-a reţinut că, urmare a greşitei aplicări a legii, instanţa de apel nu a soluţionat fondul cauzei, nu s-a pronunţat asupra faptelor deduse judecăţii, rezumându-se la a trimite cauza spre rejudecare la instanţa de fond. În ipoteza lipsei unei hotărâri cu privire la acuzaţiile formulate împotriva inculpatului, caz reglementat în art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. (1968) (instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte din actul de sesizare), soluţia prevăzută de legea procesual penală este cea de la art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen. (1968).
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi sub nr. 6106/91/2010*.
La cursul rejudecării apelului în urma casării cu trimitere, Curtea a procedat la audierea martorului N.M., administratorul SC D. 7 SRL Iveşti, la dosar au mai fost depuse de către inculpat, în xerocopie, o serie de documente fiscale şi contabile şi au fost solicitate relaţii de la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Vrancea cu privire la situaţia juridică a părţii responsabile civilmente SC A. 2008 SRL Focşani, aceasta mutându-şi sediul din comuna Piscu în municipiul Focşani după ce a intervenit cesiunea părţilor sociale, de la inculpatul A.G. către martorul M.V.
Prin motivele de apel, procurorul a apreciat hotărârea instanţei de fond ca fiind nelegală sub aspectul greşitei încadrări juridice dată faptei de instanţa de fond, contrară probelor ce atestă inducerea în eroare exercitată de inculpat asupra reprezentantului părţii vătămate, aceasta nefiind înştiinţată că inculpatul nu are bani la momentul efectuării operaţiunii. Totodată, s-a arătat că inculpatul a emis cele 6 file CEC ca instrument de plată, iar nu ca şi garanţie, după care s-a retras din firmă, contractul de cesiune la care s-a făcut referire fiind întocmit pro causa, pentru a încerca ulterior să-şi demonstreze buna-credinţă, din audierea reprezentantului părţii vătămate rezultând, de altfel, că acesta nu a consimţit niciun moment la efectuarea acestui tip de operaţiune. Toate aceste împrejurări au fost apreciate de către procuror ca fiind suficiente pentru a conduce la concluzia că inculpatul a intenţionat să inducă în eroare partea vătămată, nefiind legală dispoziţia instanţei privind schimbarea încadrării juridice.
Pe de altă parte, s-a arătat că, în mod nelegal, instanţa de fond a rupt practic infracţiunea pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5) C. pen. (1969), în două infracţiuni: una prevăzută de Legea nr. 59/1934, pentru care s-a şi dispus condamnarea, iar cealaltă prevăzută de art. 215 alin. (3) C. pen. (1969), pentru care s-a dispus achitarea. încheierea de îndreptare eroare materială prin care s-a procedat la schimbarea încadrării juridice a fost apreciată de către procuror ca fiind nelegală, motiv pentru care a solicitat desfiinţarea acesteia.
În principal, procurorul a solicitat condamnarea inculpatului, cu înlăturarea dispoziţiei de schimbarea încadrării juridice pentru infracţiunea dedusă judecăţii prin actul de inculpare, la pedeapsa închisorii cu executare efectivă, stabilirea unei pedepse fără reţinerea de circumstanţe atenuante şi aplicarea pedepsei accesorii prevăzute de 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. (1969). Cu privire la latura civilă a cauzei, s-a solicitat obligarea doar a inculpatului la despăgubiri civile, în condiţiile în care partea responsabilă civilmente a fost radiată.
În subsidiar, procurorul a arătat că, în situaţia în care instanţa de apel va considera că hotărârea primei instanţe este legală sub aspectul încadrării juridice, pedeapsa aplicată este nelegală întrucât textul legal prevede sancţiunea cu închisoare şi amendă cumulativ, instanţa aplicând doar pedeapsa închisorii. Pentru aceeaşi situaţie, referitor latura civilă, s-a arătat că aceasta este nelegală în raport de Decizia nr. 43/2008 a I.C.C.J. - Secţiile Unite, prin care s-a statuat că instanţa penală învestită cu judecarea infracţiunilor prevăzute de art. 84 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, cu modificările şi completările ulterioare, nu va soluţiona acţiunea civilă alăturată acţiunii penale, urmând a pronunţa respingerea ca inadmisibilă a acţiunii civile.
Prin motivele de apel, inculpatul a solicitat reducerea pedepsei aplicate de instanţa de fond, arătând că în motivare aceasta a şi specificat că o pedeapsă orientată spre minimul prevăzut de lege, cu suspendarea executării, va satisface rolul educativ şi preventiv al pedepsei. De asemenea, inculpatul a criticat sentinţa şi cu privire la latura civilă, arătând că aceasta este nelegală în raport de Decizia nr. 43/2008 a Î.C.C.J. - Secţiile Unite, mai sus menţionată.
Prin Decizia penală nr. 310 din 3 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea, s-a desfiinţat în parte Sentinţa penală nr. 80 din 14 martie 2012 a Tribunalului Vrancea şi în totalitate încheierea de îndreptare eroare materială din data de 26 aprilie 2012 şi, în rejudecare, s-a înlăturat din cuprinsul sentinţei dispoziţiile privind schimbarea încadrării juridice a faptelor deduse judecăţii, precum şi dispoziţiile privind aplicarea art. 81 şi urm. C. pen. (1969), respectiv a dispoziţiilor art. 359 C. proc. pen. (1968).
În baza art. 334 C. proc. pen. (1968), a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului A.G. dintr-o singură infracţiune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5) C. pen. (1969), în două infracţiuni, prevăzute de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. (1969), respectiv de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. (1969).
În baza art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen. (1969), în referire la art. 76 alin. (2) C. pen. (1969), a fost condamnat inculpatul A.G. la o pedeapsă de 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave.
În baza art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen. (1969), în referire la art. 76 alin. (2) C. pen. (1969), a fost condamnat inculpatul A.G. la o pedeapsă de 3 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de emitere a unui CEC fără a avea disponibil în cont.
În temeiul art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) C. pen. (1969), s-au contopit pedepsele de 4 ani închisoare şi 3 luni închisoare, urmând ca inculpatul A.G. să execute pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare.
S-a interzis inculpatului A.G. şi exerciţiul dreptului civil prevăzut de art. 64 lit. c) C. pen. (1969).
A fost modificată dispoziţia de obligare la plata de despăgubiri civile, în sensul că a fost obligat numai inculpatul A.G. la plata sumei de 532.670,45 RON către partea civilă A.S. S.R.L. Focşani.
În temeiul art. 7 în referire la art. 21 lit. g) din Legea nr. 26/1990 republicată, s-a dispus înregistrarea hotărârii în registrul comerţului, sens în care aceasta va fi comunicată, în copie legalizată, Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, în termen de 15 zile de la data rămânerii definitive.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
A fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A.G., în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. (1968), acesta fiind obligat la plata către stat a sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a analizat dispoziţiile art. 215 C. pen. (1969) în care se defineşte infracţiunea de înşelăciune în toate formele acesteia şi se indică tratamentul sancţionator aplicabil, raportându-se şi la Decizia nr. IX/2005 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii referitor la aplicarea art. 215 C. pen. (1969), prin care s-a stabilit că:
1. Fapta de emitere a unui CEC asupra unei instituţii de credit sau asupra unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a produs o pagubă posesorului cecului, constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (4) C. pen. (1969).
2. Dacă beneficiarul cecului are cunoştinţă, în momentul emiterii, că nu există disponibilul necesar acoperirii acestuia la tras, fapta constituie infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934.
În urma analizării dispoziţiilor legale incidente şi a probatoriului administrat, instanţa de apel a opinat că activitatea infracţională dedusă judecăţii în cauză şi reţinută în sarcina inculpatului A.G. s-a desfăşurat în două etape distincte: prima, în legătură cu încheierea Contractului de vânzare-cumpărare nr. 1 din 16 martie 2009, între partea vătămată/civilă SC A.S. SRL Focşani şi firma inculpatului, SC A. 2008 SRL Piscu, iar cea de a doua constând în emiterea de către inculpat, în luna ianuarie 2010, a 6 file CEC fără a avea disponibil în cont.
S-a arătat că, de principiu, principala problemă pusă în discuţie de o cauză penală este vinovăţia persoanei trimisă în judecată în raport cu faptele pentru care aceasta este acuzată. În cauza de faţă, instanţa de apel a apreciat că materialul probator administrat în cauză demonstrează, mai presus de orice îndoială, intenţia inculpatului A.G. de a o prejudicia pe partea vătămată/civilă SC A.S. SRL Focşani cu prilejul încheierii Contractului de vânzare-cumpărare nr. 1 din 16 martie 2009, fiind cert faptul că, urmare a acestui contract, părţii vătămate/civile i s-a cauzat un prejudiciu, valoarea totală a mărfurilor livrate în baza contractului menţionat şi neachitate ulterior fiind de 532.670,45 RON, acestui prejudiciu corespunzându-i, în mod evident, o mărire a patrimoniului societăţii inculpatului, rămânând, însă, de demonstrat dacă, pentru a-şi mări patrimoniul, inculpatul A.G. a acţionat cu forma de vinovăţie specifică infracţiunii de înşelăciune.
După ce a analizat intenţia, ca element subiectiv al infracţiunii de înşelăciune, inclusiv prin raportare la literatura şi practica judiciară cristalizată în materia înşelăciunii în convenţii, instanţa de apel a reţinut că, din examinarea tuturor mijloacelor de probă administrate în cauză în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti, a rezultat - ca şi situaţie de fapt - că, la data de 16 martie 2009, între SC A. 2008 SRL Piscu, administrată de inculpatul A.G., şi partea vătămată/civilă SC A.S. SRL Focşani s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare prin care partea vindea inculpatului diferite cantităţi de produse, în principal produse chimice folosite în agricultură, conform anexelor la contract. În fapt, au fost livrate mai multe astfel de produse, în diferite cantităţi, fiind emise în acest sens facturi fiscale şi avize de însoţire a mărfii, inculpatul recunoscând în faţa organelor judiciare, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, faptul că a preluat efectiv cantităţile de produse menţionate în facturile emise de partea vătămată/civilă. Ca şi termen de plată, dat fiind specificul produselor livrate, s-a convenit ca acestea să fie achitate după ce beneficiarii finali ai produselor vor recolta şi valorifica producţia agricolă obţinută, adică după încheierea anului agricol în curs. Totuşi, în vederea preîntâmpinării riscului de neachitare la termen/insolvabilitate temporară/faliment, inculpatul a lăsat garanţie părţii vătămate/civile mai multe instrumente de plată (o filă CEC şi patru bilete la ordin).
S-a apreciat ca fiind evident, atât din modalitatea în care a fost încheiat contractul, cât mai ales din felul în care a fost convenit termenul de plată, că reprezentantul legal al părţii vătămate/civile, T.M., a avut reprezentarea faptului că, la momentul la care a fost încheiat contractul, societatea inculpatului nu deţinea în cont sumele de bani necesare pentru onorarea CEC-ului lăsat garanţie. Astfel fiind, observând cele stabilite prin Decizia nr. IX/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, s-a apreciat că este exclusă reţinerea în sarcina inculpatului A.G. a dispoziţiilor alin. (4) al art. 215 C. pen. (1969), motiv pentru care Curtea a dispus, în temeiul art. 334 C. proc. pen. (1968), schimbarea încadrării juridice a faptelor deduse judecăţii în sarcina acuzatului, în sensul înlăturării acestei dispoziţii legale.
Potrivit declaraţiilor date în cauză atât de inculpatul A.G., cât şi de reprezentantul legal al părţii vătămate/civile, T.M., aceştia se cunoşteau dinainte de momentul încheierii Contractului de vânzare-cumpărare nr. 1 din 16 martie 2009, anterior cei doi mai având colaborări, finalizate însă întotdeauna fără probleme. Pe fondul relaţiilor de colaborare anterioare, numitul T.M. a fost de acord să livreze inculpatului produsele menţionate în anexele la contract, acesta fiind convins că inculpatul este de bună-credinţă. Odată intrat în posesia mărfurilor livrate de partea vătămată/civilă, inculpatul le-a vândut mai departe altor agenţi economici. Potrivit afirmaţiilor inculpatului, cea mai mare parte din mărfurile primite de la partea vătămată/civilă (în sumă totală de 367.044,84 RON) ar fi fost livrată către SC D. 7 SRL Iveşti, societate administrată de martorul N.M., în dovedirea acestor afirmaţii, depunând la dosar Contractul de vânzare-cumpărare nr. 21 din 1 noiembrie 2009, inclusiv anexa nr. 1 la acesta, încheiat cu SC D. 7 SRL Iveşti, contractele de cesiune de creanţă încheiate cu aceeaşi societate la data de 5 noiembrie 2009 (pentru suma de 328.978,74 RON), respectiv la data de 19 noiembrie 2009 (pentru suma de 16.886,10 RON), precum şi mai multe înscrisuri constând în facturi fiscale şi avize de însoţire a mărfii (Dosar nr. 6106/91/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).
Audiat fiind de către instanţa de apel, martorul N.M. a arătat că în toamna anului 2009 inculpatul A.G. i-a propus o asociere, spunându-i că deţine o cantitate mai mare de produse chimice pe care urmau să o folosească în activitatea de producţie a SC D. 7 SRL. Sub pretextul că i se cer garanţii de la societatea de la care a preluat respectivele produse chimice, martorul a fost convins de către inculpat să semneze atât Contractul de vânzare-cumpărare nr. 21 din 1 noiembrie 2009, cât şi facturile fiscale şi avizele de însoţire a mărfii emise de SC A. 2008 SRL, către SC D. 7 SRL, precum şi două contracte de cesiune de creanţă în care societatea sa apărea ca şi debitor cedat, societatea inculpatului apărea ca şi cedent, iar SC A.S. SRL Focşani figura ca şi cesionar. Dintre mărfurile înscrise în anexa la contract, inculpatul a livrat efectiv către SC D. 7 SRL cantitatea de aproximativ 5 tone de îngrăşăminte chimice (pe care ulterior inculpatul le-a luat înapoi), precum şi cantitatea de 2 tone de sămânţă de grâu (care a rămas la SC D. 7 SRL, dar s-a degradat, nefiind folosită). Martorul a precizat că respectivele facturi nu au fost înregistrate în contabilitatea SC D. 7 SRL întrucât produsele menţionate în acestea nu au fost niciodată livrate.
Raportat la atitudinea de ansamblu a acuzatului, Curtea a apreciat ca fiind veridice susţinerile martorului N.M., potrivit cărora inculpatul nu a livrat către SC D. 7 SRL Iveşti mărfurile înscrise în anexa la Contractul de vânzare-cumpărare nr. 21 din 1 noiembrie 2009, respectiv în facturile fiscale emise către această societate, aspect ce a rezultat şi din modalitatea în care acesta a acţionat ulterior, cesionând la scurt timp părţile sociale pe care le deţinea la SC A. 2008 SRL către martorul S. (fost M.) V. (căruia i-a spus că, până la definitivarea formalităţilor, datoriile societăţii urmau să fie achitate), şi care, mai ales, nu a întreprins vreun demers pentru recuperarea datoriei de la SC D. 7 SRL. Or, dacă ar fi fost reală această datorie, cu siguranţă inculpatul ar fi făcut demersuri pentru executarea ei, tocmai pentru a se justifica faţă de reprezentanţii părţii vătămate/civile SC A.S. SRL.
S-a apreciat că şi dacă s-ar admite ca fiind reale susţinerile inculpatului A.G. şi, prin urmare, mincinoase declaraţiile martorului N.M., în sensul că livrarea către SC D. 7 SRL a mărfurilor menţionate în înscrisurile mai sus arătate ar fi avut loc în realitate şi că mărfurile respective ar fi intrat în posesia martorului, care însă nu le-a achitat (împrejurare care ar fi în măsură să-l exonereze de răspundere penală pe inculpatul A.G.), tot ar rămâne nelămurite o serie de aspecte, precum ce s-a întâmplat cu diferenţa de mărfuri ridicată de la partea vătămată/civilă, în valoare de aproximativ 170.000 RON, despre care inculpatul a pretins că ar fi fost livrată către alţi agenţi economici decât SC D. 7 SRL Iveşti.
Din această perspectivă, instanţa de apel a apreciat că rezultă încă o dată că inculpatul nu a intenţionat vreun moment să achite părţii vătămate/civile contravaloarea mărfurilor ridicate de la aceasta în baza Contractului de vânzare-cumpărare nr. 1 din 16 martie 2009, lipsa unor minime diligenţe pentru recuperarea pretinselor creanţe avute de societatea sa asupra altor agenţi economici, dublate de lipsa oricăror plăţi, măcar parţiale, către partea vătămată/civilă căreia i-a fost ascunsă situaţia financiară reală a societăţii, demonstrând, în mod indubitabil, în opinia Curţii, reaua-credinţă cu care acuzatul a acţionat în relaţia comercială iniţiată cu partea vătămată/civilă SC A.S. SRL Focşani şi, pe cale de consecinţă, întrunirea condiţiilor prevăzute de lege cu privire la latura subiectivă specifică infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen. (1969).
Mai mult, s-a observat că la momentul la care inculpatul a emis cele 6 file CEC la solicitarea reprezentantului legal al părţii vătămate/civile, respectiv în luna ianuarie 2010, acesta înregistrase la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Galaţi cesiunea părţilor sociale pe care le deţinea la SC A. 2008 SRL Piscu către martorul S. (fost M.) V., prin Cererea nr. 221 din 5 ianuarie 2010, fără a înştiinţa însă reprezentantul părţii vătămate/civile despre această situaţie, împrejurare care relevă o dată în plus intenţia inculpatului de a o induce în eroare pe partea vătămată/civilă, în scopul de a o prejudicia, prin neplata contravalorii facturilor pentru produsele livrate.
În ceea ce priveşte lăsarea de către inculpat a unei file CEC la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, Curtea a apreciat că această faptă nu prezintă vreo conotaţie penală atâta vreme cât reprezentantul părţii vătămate/civile cunoştea faptul că societatea inculpatului nu are disponibil în cont, iar fila cec a fost lăsată cu titlu de garanţie, iar nu ca şi instrument de plată.
Raportat la aceste considerente, s-a apreciat ca fiind vădit nesusţinută cererea formulată de inculpat, de achitare în temeiul art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. (1968), pe considerentul că faptei deduse judecăţii îi lipseşte unul dintre elementele constitutive, respectiv latura subiectivă, iar prin prisma cuantumului prejudiciului cauzat părţii vătămate/civile, mai mare de 200.000 RON, în sarcina inculpatului A.G. au fost reţinute şi dispoziţiile alin. (5) al art. 215 C. pen. (1969).
Cât priveşte fapta inculpatului A.G. de a emite, în luna ianuarie 2010, 6 file CEC fără a avea disponibil în cont, Curtea a apreciat că aceasta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, însă nu în forma continuată prevăzută de art. 41 alin. (2) C. pen., cum a susţinut acuzarea, având în vedere că inculpatul a emis respectivele file cec cu scopul de a evita acţionarea sa în justiţie de către partea vătămată/civilă, în aceeaşi zi şi în aceleaşi împrejurări, numai datele scadente înscrise pe acestea fiind diferite, conform celor convenite cu reprezentantul legal al părţii vătămate/civile.
Referitor la pedeapsa aplicabilă pentru infracţiunea prevăzută de Legea nr. 59/1934, Curtea a observat că, potrivit art. 84 alin. (1) pct. 2, este pasibil de amendă de la 5.000 la 100.000 RON şi închisoare de la 6 luni până la 1 an „Oricine emite un cec fără a avea la tras disponibil suficient, sau după ce a tras CEC-ul şi mai înainte de trecerea termenelor fixate pentru prezentare, dispune altfel, în total sau în parte de disponibilul avut".
S-a apreciat că, deşi textul de lege prevede pedeapsa închisorii cumulativ cu pedeapsa amenzii, în fapt pedeapsa amenzii trebuie considerată abrogată," în raport de dispoziţiile art. III din Decretul nr. 544/1954, potrivit căruia „Se abrogă acele dispoziţii C. pen., precum şi din celelalte legi, care prevăd pedeapsa cu amenda corecţională, dacă această pedeapsă este cumulativă cu o pedeapsă privativă de libertate. Amenda astfel pronunţată nu se va mai executa", în acelaşi sens pronunţându-se şi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 160 din 21 septembrie 2000, referitor la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 123 pct. 2 din Legea nr. 178/1934, ce viza tot o sancţiune cu închisoarea cumulativ cu amenda, în motivarea deciziei arătându-se că, referitor la critica privind existenţa a două pedepse principale, aceasta nu este întemeiată, deoarece încă din anul 1954 în dreptul român a fost abrogată amenda ca pedeapsă alăturată privaţiunii de libertate, fiind invocate în acest sens dispoziţiile art. III din Decretul nr. 544/1954, mai sus citate.
Faţă de argumentele prezentate în motivarea Deciziei nr. 160 din 21 septembrie 2000 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a constatat că pedeapsa aplicabilă pentru infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 este închisoarea de la 6 luni la 1 an.
În consecinţă, raportat la considerentele de fapt şi de drept expuse în decizie, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. (1968), Curtea a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea, a desfiinţat în parte Sentinţa penală nr. 80 din 14 martie 2012 a Tribunalului Vrancea şi în totalitate încheierea de îndreptare eroare materială din data de 26 aprilie 2012, iar, în rejudecare, a înlăturat din cuprinsul sentinţei apelate dispoziţiile privind schimbarea încadrării juridice a faptelor deduse judecăţii, precum şi dispoziţiile prin care s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, respectiv dispoziţiile referitoare la aplicarea art. 359 C. proc. pen. (1968).
În baza art. 334 C. proc. pen. (1968), a dispus schimbarea încadrării juridice a activităţii infracţionale deduse judecăţii în cauză în sarcina inculpatului A.G., dintr-o singură infracţiune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5) C. pen. (1969), în două infracţiuni, prevăzute de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. (1969), respectiv de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, cu aplicarea art. 33 lit a C. pen. (1969).
În temeiul art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen. (1969), în referire la art. 76 alin. (2) C. pen. (1969), a condamnat inculpatul A.G. la o pedeapsă de 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, iar, în temeiul art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen., în referire la art. 76 alin. (2) C. pen. (1969), a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 3 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de emitere a unui CEC fără a avea disponibil în cont.
În ceea ce priveşte individualizarea pedepselor aplicate inculpatului A.G., Curtea a apreciat că la dozarea acestora trebuie să se ţină seama de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (1969), context în care, raportat mai ales la persoana acuzatului, care se află la primul impact cu legea penală şi era cunoscut, până la momentul săvârşirii faptelor din cauza de faţă, ca o persoană absolventă de studii superioare, integrat în comunitatea din care face parte, a reţinut în favoarea acestuia circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969).
În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. (1969), a dispus contopirea pedepselor ce vor fi aplicate inculpatului A.G., de 4 ani închisoare şi 3 luni închisoare, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare, fără aplicarea vreunui spor de pedeapsă, instanţa de apel apreciind că aceasta reflectă şi sancţionează în mod corespunzător atât gravitatea concretă a activităţii infracţionale deduse judecăţii, cât şi periculozitatea socială a inculpatului. Totuşi, constatând că prejudiciul cauzat părţii vătămate/civile este unul foarte mare, fiind apreciat de legiuitor ca deosebit de grav, dar şi că timp de aproximativ 4 ani inculpatul nu a încercat o acoperire măcar parţială a acestuia, Curtea a considerat că atingerea scopurilor pedepsei rezultante ce va fi aplicată inculpatului A.G. nu poate fi asigurată decât prin executarea efectivă a acesteia, în condiţii de detenţie.
Raportat la natura infracţiunilor comise, Curtea a apreciat că se impune a se interzice inculpatului A.G., pe durata executării pedepsei principale, şi exerciţiul dreptului civil prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. (1969) (respectiv dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii), ca şi pedeapsă accesorie, alături de interdicţia exercitării, pe aceeaşi perioadă, a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. (1969), astfel cum s-a dispus de instanţa de fond.
Pe de altă parte, ca şi consecinţă a reţinerii de circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului, Curtea nu a mai aplicat acestuia vreo pedeapsă complementară, arătând că o atare soluţie este permisă de dispoziţiile art. 76 alin. (3) C. pen. (1969).
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, Curtea a constatat că în mod corect s-a observat de către apelanţi că, faţă de dezlegarea dată laturii penale a cauzei prin sentinţa penală apelată, dispoziţia de obligare a inculpatului A.G., în solidar cu partea responsabilă civilmente, la plata de despăgubiri în sumă de 532.670,45 RON către partea vătămată/civilă SC A.S. SRL Focşani, este nelegală avându-se în vedere cele statuate prin Decizia nr. 43/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că instanţa penală învestită cu judecarea infracţiunilor prevăzute de art. 84 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, cu modificările şi completările ulterioare, nu va soluţiona acţiunea civilă alăturată acţiunii penale, urmând a pronunţa respingerea ca inadmisibilă a acţiunii civile.
Însă, raportat la modul în care instanţa de prim control judiciar a dezlegat acţiunea penală dedusă judecăţii şi observând faptul că, de la momentul pronunţării sentinţei apelate şi până la momentul pronunţării deciziei, partea responsabilă civilmente, SC A. 2008 SRL a fost radiată din registrul comerţului (Dosar rejudecare nr. 6106/91/2010*), Curtea a modificat dispoziţia de obligare la plata de despăgubiri civile, în sensul că va dispune obligarea numai a inculpatului A.G. la plata acestora către partea vătămată/civilă.
Pe de altă parte, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. (1968), având în vedere considerentele de fapt şi de drept mai sus expuse, Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A.G. împotriva Sentinţei penale nr. 80 din 14 martie 2012 a Tribunalului Vrancea, apreciind că modalitatea în care acesta a acţionat la momentul încheierii contractului cu partea vătămată/civilă, dar mai ales ulterior acestui moment, relevă de o manieră neechivocă faptul că, încă de la început acesta a acţionat cu rea-credinţă, urmărind realizarea pentru sine a unui folos material, în dauna părţii vătămate/civile, situaţie în care nu se poate da curs solicitării de a se dispune faţă de el achitarea în ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, întrucât fapta dedusă judecăţii nu ar întruni elementele constitutive ale acestei infracţiuni sub aspectul laturii subiective.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi şi inculpatul A.G.
Invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. (1968), Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi a criticat decizia sub trei aspecte: 1. s-a omis aplicarea pedepsei complementare în urma condamnării pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. (1969); 2. s-au reţinut în mod greşit prevederile art. 76 alin. (2) C. pen. (1969) în scopul de a individualiza pedeapsa aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, ca efect al reţinerii circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen. (1969); 3. s-a menţinut în mod greşit suspendarea executării pedepselor accesorii prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., (1969), dispusă de instanţa de fond.
În susţinerea primului motiv de recurs, procurorul a arătat că, în urma reţinerii circumstanţelor atenuante, în dispozitivul deciziei instanţa de apel s-a raportat doar la dispoziţiile art. 76 alin. (2) C. pen. (1969) (privind efectele circumstanţelor atenuante în cazul unor infracţiuni expres prevăzute de textul de lege), nu şi la prevederile art. 76 alin. (3) C. pen. (1969), singurul care permitea înlăturarea pedepsei complementare privative de drepturi atunci când există asemenea circumstanţe. Or, din analiza prevederilor art. 65 C. pen. (1969) rezultă că aplicarea pedepsei complementare este obligatorie când legea o prevede, iar pedeapsa principală stabilită este închisoare de cel puţin doi ani. Ca atare, având în vedere că inculpatului i s-a aplicat o pedeapsă de 4 ani închisoare şi nu au fost reţinute în dispozitiv prevederile art. 76 alin. (3) C. pen. (1969), s-a apreciat că în mod nelegal s-a omis aplicarea pedepsei complementare, considerându-se că menţionarea acestei dispoziţii doar în considerente este lipsită de eficienţă.
Cu ocazia dezbaterilor, procurorul de şedinţă nu a mai susţinut celelalte două motive de recurs în condiţiile în care, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 5 C. pen., apreciind că legea penală mai favorabilă inculpatului este legea prevăzute de art. 244 alin. (1) C. pen. şi de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, condamnarea la o pedeapsă de 1 an închisoare şi respectiv 6 luni închisoare, pedeapsa rezultantă fiind de 1 an şi 2 luni închisoare, şi aplicarea pedepsei complementare prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) C. pen. pe o perioadă de trei ani.
Prin motivele de recurs formulate în scris de apărătorul din oficiu, susţinute şi completate de apărătorul ales, inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385 pct. 17 C. proc. pen. (1968), arătând că instanţa de apel a interpretat legea în mod greşit reţinând, în cazul infracţiunii de înşelăciune, existenţa activităţii de inducere în eroare, deşi din probatoriul administrat a rezultat că s-a comis o infracţiune prevăzută de Legea nr. 59/1934 şi nu una prevăzută de art. 215 alin. (4) C. pen. (1968), situaţie în care intenţia, ca element al laturii subiective, nu mai poate subzista. În acest sens, a făcut trimitere la aspectele avute în vedere de instanţa de fond, solicitând achitarea.
Pe de altă parte, prin motivele formulate de apărătorul ales, s-a arătat că instanţa de apel în mod nelegal a schimbat încadrarea juridică dintr-o singură infracţiune în două infracţiuni, în condiţiile în care latura obiectivă a infracţiunii de înşelăciune lipseşte, singura faptă pentru care s-ar fi putut aplica o pedeapsă fiind cea prevăzută de legea cecului, iar apărările inculpatului şi aspectele reţinute de instanţa de fond au fost înlăturate în urma unei aprecieri tendenţioase a probelor dosarului.
Totodată, s-a apreciat că legea penală mai favorabilă este noul C. pen., având în vedere că infracţiunea de înşelăciune în convenţii cu consecinţe deosebit de grave a fost dezincriminată şi nu poate fi absorbită în infracţiunea prevăzută de art. 244 alin. (1) C. pen., motiv pentru care se impune achitarea inculpatului.
Tot prin prisma incidenţei legii penale mai favorabile, s-a arătat că pentru infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 a intervenit prescripţia răspunderii penale, în raport de data săvârşirii acesteia, respectiv luna ianuarie 2010, şi de dispoziţiile Deciziei nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în conformitate cu care prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei, termenul de prescripţie specială fiind de 4 ani şi 6 luni şi împlinindu-se la sfârşitul lunii iulie 2014. Ca urmare, s-a solicitat încetarea procesului penal cu privire la această infracţiune, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. (1968).
Pe de altă parte, s-a apreciat că, în raport de dispoziţiile art. 244 alin. (3) C. pen., care prevăd posibilitatea părţilor de a se împăca, în cauză trebuia să existe o plângere prealabilă pentru ca inculpatul să poată fi tras la răspundere penală, însă, întrucât singura plângere de la dosar priveşte infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (4) C. pen. (1969), respectiv emiterea de file CEC, se impune încetarea procesului penal sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 244 alin. (1) C. pen.
În subsidiar, s-a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. (1968), solicitându-se ca, în eventualitatea în care instanţa va aprecia că sunt întrunite elementele constitutive ale vreunei infracţiuni să se aplice o pedeapsă orientată către minimul special, cu suspendarea executării acesteia, ca urmare a reţinerii dispoziţiilor art. 74 C. pen. De asemenea, hotărârea a fost criticată şi sub aspectul reţinerii greşite a pedepsei accesorii şi complementare.
Deşi în motivele scrise de recurs au fost indicate cazurile de casare prevăzute de art. 385 pct. 12, 13, 14 şi 17 C. proc. pen. (1968), cu ocazia dezbaterilor apărătorul ales a susţinut toate criticile doar prin prisma motivului de casare privind greşita aplicare a legii, precum şi sub aspectul incidenţei în cauză a legii penale mai favorabile.
Examinând recursurile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi şi de inculpatul A.G., Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate în limitele şi pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
1. Prealabil verificării temeiniciei criticilor formulate, înalta Curte arată că, deşi la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres Codul de procedură penală din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfăşurat judecarea prezentelor recursuri este cel reglementat de prevederile art. 385 - art. 38519 din legea de procedură penală anterioară, având în vedere în acest dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.
Analizând actele dosarului, înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunţată la data de 3 decembrie 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti (15 februarie 2013), situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C. proc. pen. (1968), astfel cum au fost modificate prin actul normativ sus-menţionat.
2. Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385 C. proc. pen. (1968) stabileşte în alineatul 2 că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 3859 C. proc. pen. (1968).
Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 38510 C. proc. pen. (1968) prevede în alin. (21), că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 C. proc. pen. (1968), dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. (1968), se iau în considerare din oficiu.
În ce priveşte cazurile de casare prevăzute de art: 3859 alin. (1) pct. 12 şi scrise depuse de apărători, se constată că acestea au fost menţinute şi nu au suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, au fost excluse din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinate de către instanţa de ultim control judiciar, respectarea condiţiilor formale prevăzute de art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă că doar apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpat a depus în termenul legal motivele de recurs (în care a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. 1968), apărătorul ales motivând calea de atac după primul termen de judecată acordat în cauză (19 iunie 2014), respectiv la data de 28 septembrie 2014, situaţie în care, înalta Curte, ţinând seama de prevederile art: 38510 alin. (21) C. proc. pen. (1968), precum şi de cele ale art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. (1968), astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, nu va proceda la analizarea criticilor circumscrise de acesta cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen. (1968).
Pe de altă parte, întrucât cazul de casare prevăzut de alin. (1) pct. 13 al art. 3859 C. proc. pen. (1968) poate fi luat în considerare din oficiu, înalta Curte va proceda la examinarea acestuia, conform dispoziţiilor art. 38510 alin. (21) C. proc. pen. (1968).
Astfel, se constată că, potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen. (1968), hotărârile sunt supuse casării atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
Reglementând o situaţie derogatorie de la principiul activităţii legii penale, art. 4 C. pen. stabileşte că legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, în acest caz executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetând prin intrarea în vigoare a legii noi.
De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, prevederile art. 4 C. pen. privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii.
Nu există, însă, dezincriminare atunci când, deşi norma de incriminare din legea veche nu se mai regăseşte în legea nouă, conţinutul ei a fost preluat de o altă normă C. pen. sau din legislaţia specială ori este acoperit de o incriminare generală existentă, în acest sens fiind dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 care prevăd că art. 4 C. pen. nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, dar sub o altă denumire.
Examinând, în acest context, susţinerile recurentului se constată că acestea nu pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 13 C. proc. pen. (1968), întrucât infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de vechea reglementare ca şi variantă agravantă se regăseşte în conţinutul art. 244 alin. (1) C. pen., ca normă generală de incriminare, pentru raţiuni de politică penală legiuitorul actual înţelegând să sancţioneze făptuitorii cu aceeaşi pedeapsă indiferent de cuantumul daunelor provocate.
Prealabil verificării temeiniciei celorlalte susţineri ale inculpatului, se impune a se analiza dacă, din punct de vedere formal, aspectele invocate pot fi examinate de instanţa de ultim control judiciar prin prisma motivelor de recurs menţionate, având în vedere modificările aduse dispoziţiilor art. 3859 C. proc. pen. (1968) prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti.
Astfel, se observă că prin acest act normativ s-a realizat o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17 al art. 385 C. proc. pen. (1968), intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
În realizarea scopului de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, a fost modificat şi pct. 14 al art. 3859 C. proc. pen. (1968) (caz de casare care poate fi luat în considerare şi din oficiu), stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Or, în cauză, recurentul inculpat A.G. a criticat decizia penală pronunţată în apel sub aspectul netemeiniciei pedepsei ce i-a fost aplicată, considerată prea mare în raport cu circumstanţele personale, această situaţie fiind, însă, exclusă din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în calea de atac a recursului, potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. (1968), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.
În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei penale, înalta Curte opinează în sensul că, deşi cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. (1968) a fost abrogat expres prin Legea nr. 2/2013, se impune analizarea criticilor referitoare la acest aspect prin prisma motivului de recurs reglementat de pct. 172 al textului de lege menţionat, însă numai în ipoteza în care, fără a invoca erori de fapt, se contestă de către recurent greşita aplicare a normei de incriminare, din punct de vedere al corespondenţei dintre aceasta şi situaţia de fapt stabilită de instanţele inferioare.
Reprezentând o chestiune de drept, încadrarea juridică a faptei poate fi supusă controlului de legalitate în recurs şi poate fi modificată pe această cale, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. (1968), cu condiţia, însă, ca fapta sau faptele să fie primite de instanţa de ultim control judiciar aşa cum au fost stabilite în mod suveran de instanţele de fond, examinarea situaţiei de fapt deja reţinută în cauză (constatarea existenţei sau inexistenţei faptei, precum şi a tuturor împrejurărilor de fapt) şi eventuala modificare a acesteia nemaiputând forma obiectul judecăţii în recurs, ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 2/2013;
Invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. (1968), recurentul inculpat A.G. a susţinut, în esenţă, că analiza probelor de la dosar conduce la concluzia că partea civilă, prin reprezentant legal T.M., avea cunoştinţă în momentul emiterii filelor cec că nu există disponibilul necesar acoperirii acestora la tras, împrejurare din care rezultă că, atât la momentul încheierii contractului cât şi pe parcursul derulării acestuia, nu a existat o intenţie de inducere în eroare a beneficiarului. În sprijinul acestei afirmaţii s-a făcut trimitere la declaraţiile părţii vătămate/civile, declaraţia inculpatului, înscrisurile de la dosar, probe care au format primei instanţe opinia că în cauză a fost săvârşită doar o infracţiune prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, nu şi o infracţiune de înşelăciune, şi care, ulterior, au fost interpretate eronat de instanţa de prim control judiciar, aceasta reţinând existenţa a două infracţiuni în concurs.
Se observă, aşadar, că prin aceste susţineri se contestă o parte din probele administrate în cauză, tinzându-se, în realitate, la modificarea situaţiei de fapt reţinută de Curtea de apel, recurentul încercând să acrediteze ideea că activitatea de inducere în eroare a părţii civile nu a existat, fapt care conduce la inexistenţa infracţiunii de înşelăciune, aspecte care nu se încadrează, însă, în cazul de casare menţionat, putând fi circumscrise eventual motivului de recurs de la pct. 18 al art. 3859 C. proc. pen., în redactarea anterioară intrării în vigoare al Legii nr. 2/2013. Însă, în realizarea scopului de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, motivul de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. a fost abrogat expres prin actul normativ menţionat, situaţie în care criticile formulate de recurent nu mai pot face obiectul examinării de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecata în recurs limitându-se, aşa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, doar la chestiuni de drept, nu şi la erori de fapt cum sunt cele invocate de inculpat.
Pe de altă parte, potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. (1968), hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greşită aplicare a legii. încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalităţi principale, respectiv neaplicarea de către instanţa de fond şi cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greşită a dispoziţiei legale care trebuia aplicată.
Analizând din această perspectivă criticile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi privind omisiunea aplicării pedepsei complementare în urma condamnării inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. (1969), Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate.
Astfel, se observă că potrivit dispoziţiilor art. 65 C. pen. (1969), aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi este obligatorie când legea prevede această pedeapsă, fiind necesar ca sancţiunea principală stabilită să fie închisoarea de cel puţin 2 ani. De asemenea, dispoziţiile art. 215 alin. (5) C. pen. (1969) prevăd că înşelăciunea care a avut consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Ca efect al reţinerii circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen. (1969), constatând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 76 alin. (2) C. pen. (1969), instanţa de apel a aplicat inculpatului A.G. o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave. Ca atare, în raport de prevederile legale mai sus arătate şi cuantumul pedepsei principale stabilite, în cauză, aplicarea unei pedepse complementare era obligatorie.
Pe de altă parte, potrivit art. 76 alin. (3) C. pen. (1969), în situaţia în care există circumstanţe atenuante, pedeapsa complementară privativă de drepturi, prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, poate fi înlăturată. Este adevărat că în dispozitivul deciziei atacate nu au fost indicate aceste dispoziţii, însă, Înalta Curte constată că ele au fost avute în vedere în considerente, instanţa de apel apreciind că, faţă de circumstanţele atenuante ale inculpatului nu se impune aplicarea pedepsei complementare.
Având în vedere că reprezentantul Ministerului Public a menţionat expres, cu ocazia dezbaterilor, că nu va mai susţine celelalte două motive de recurs formulate în scris, în condiţiile în care apreciază că legea mai favorabilă este noul C. pen., Înalta Curte nu va mai proceda la analizarea respectivelor susţineri.
3. Recursurile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi şi inculpatul A.G. sunt, însă, fondate din perspectiva incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 5 C. pen.
Astfel, având în vedere cele statuate, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr. 372 din 20 mai 2014, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, şi realizând o comparare a prevederilor din ambele Coduri în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiţii de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare) şi cu privire la fiecare instituţie incidentă în speţa dedusă judecăţii ce influenţează răspunderea penală a inculpatului şi, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai blândă, în ansamblul dispoziţiilor sale, instanţa de ultim control judiciar constată că legea penală mai favorabilă este, în cauză, noul C. pen., acesta fiind cel care conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpatul A.G.
În acest sens, se constată că inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de apel pentru comiterea unei infracţiuni de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. (1969), sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi, faptă care, în noua reglementare, corespunde infracţiunii prevăzute de art. 244 alin. (1) C. pen., pedepsită cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Ca element de noutate, în noul C. pen. s-a renunţat la agravarea pedepsei pentru înşelăciunea care a produs consecinţe deosebit de grave, faptă incriminată în reglementarea anterioară ca variantă agravată, legiuitorul actual înţelegând să sancţioneze făptuitorii cu aceeaşi pedeapsă conform daunelor provocate. De asemenea a renunţat şi la prevederea ca agravantă a infracţiunii de înşelăciune în convenţii, fapta rămânând incriminată în forma tip reglementată de dispoziţiile generale ale art. 244 alin. (1) C. pen.
Contrar susţinerilor apărării, faţă de modificările legislative intervenite la 1 februarie 2014, Înalta Curte arată că, deşi potrivit art. 244 alin. (3) C. pen. împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, formularea unei plângeri prealabile nu este necesară în cauză, actualul legiuitor schimbând în mod substanţial regimul juridic al acestei instituţii. Astfel, deşi în vechea reglementare instituţia împăcării părţilor era strâns legată de instituţia plângerii prealabile (existând o singură excepţie când împăcarea opera în cazul unei acţiuni penale începută din oficiu, prevăzută de art. 199 C. pen. 1969), efectele sale juridice fiind asemănătoare cu cele ale lipsei plângerii prealabile, în noua codificare (art. 159 alin. (1) C. pen.) s-a prevăzut că împăcarea poate interveni, de regulă, exclusiv în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu şi numai dacă legea o prevede în mod expres.
Pe de altă parte, se constată că în pofida demersurilor efectuate de Înalta Curte, prin încheierea din 19 iunie 2014 dispunându-se efectuarea unei adrese către intimata parte civilă SC A.S. SRL pentru a comunica dacă înţelege să se împace cu inculpatul, prevederile art. 244 alin. (3) C. pen. nu au putut fi fructificate în favoarea acestuia.
De asemenea, se constată că inculpatul A.G. a fost condamnat şi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, faptă care în noua reglementare nu a suferit modificări sub aspect constitutiv ori sancţionatoriu.
În ceea ce priveşte susţinerile apărării în sensul că pentru această infracţiune a intervenit prescripţia răspunderii penale, Înalta Curte nu le poate primi în raport de dispoziţiile Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr. 372 din 20 mai 2014, anterior menţionată. Astfel, în paragraful 56 al deciziei, Curtea Constituţională a constatat că, prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a conferit art. 5 C. pen., prin interpretarea dată, valenţe neconstituţionale întrucât a decis că, în aplicarea acestui articol, „prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei", motiv pentru care s-a stabilit că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 4771 C. proc. pen., efectele acestei hotărâri pronunţată de instanţa supremă încetează odată cu publicarea în M. Of. al României a prezentei decizii.
Este adevărat că în noua reglementare (art. 75 C. pen.) nu se mai regăsesc circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen. (1969), reţinute de instanţa de apel în favoarea inculpatului A.G., însă, în contextul în care se impune încadrarea faptelor de care este acuzat într-o infracţiune prevăzută de art. 244 alin. (1) C. pen. şi o infracţiune prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 şi adaptarea corespunzătoare a pedepselor în raport cu noile limite stabilite de textul incriminator, păstrând criteriile deşi tratamentul penal al pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului este mai aspru potrivit legii noi, care prevede cumulul juridic cu spor fix şi obligatoriu, prin aplicarea, în ansamblul dispoziţiilor sale, a noului C. pen. se va ajunge la o pedeapsă rezultantă mai redusă decât cea stabilită în temeiul Codului penal anterior, legea nouă fiind, astfel, cea care conduce la crearea unei situaţii mai blânde pentru inculpat.
4. Faţă de considerentele expuse mai sus, doar sub aspectul aplicării legii penale mai favorabile, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen.(1968), va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi şi de inculpatul A.G. împotriva Deciziei penale nr. 310 din 3 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, va casa în parte decizia penală atacată şi Sentinţa penală nr. 80 din 14 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Vrancea în Dosarul nr. 6106/91/2010 şi, rejudecând, va descontopi pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare aplicată inculpatului A.G. în pedepsele componente, pe care le repune în individualitatea lor.
În baza art. 334 C. proc. pen. (1968), va schimba încadrarea juridică a uneia din faptele reţinute în sarcina inculpatului A.G. din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. (1969) în infracţiunea prevăzută de art. 244 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.
În baza art. 244 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., va condamna pe inculpatul A.G. la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen.
În baza art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 cu aplicarea art. 5 C. pen., va condamna pe inculpatul A.G. la o pedeapsă de 6 luni închisoare.
În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., art. 45 alin. (1) C. pen., va contopi pedepsele aplicate prin prezenta inculpatului A.G. în pedeapsa cea mai grea de lan şi 6 luni închisoare, la care se adaugă un spor de 2 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute în final pedeapsa de 1 an şi 8 luni închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen.
Va face aplicarea art. 65 alin. (1), art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen.
Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. (1968), cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar, faţă de prezenţa apărătorului ales, onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu în sumă de 100 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi şi de inculpatul A.G. împotriva Deciziei penale nr. 310 din 3 cauze cu minori.
Casează în parte decizia penală atacată şi Sentinţa penală nr. 80 din 14 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Vrancea în Dosarul nr. 6106/91/2010 şi rejudecând:
Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare aplicată inculpatului A.G. în pedepsele componente, pe care le repune în individualitatea lor.
În baza art. 334 C. proc. pen. (1968) schimbă încadrarea juridică a uneia din faptele reţinute în sarcina inculpatului A.G. din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. (1969) în infracţiunea prevăzută de art. 244 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.
În baza art. 244 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. condamnă pe inculpatul A.G. la.o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen.
În baza art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 cu aplicarea art. 5 C. pen., condamnă pe inculpatul A.G. la o pedeapsă de 6 luni închisoare.
În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., art. 45 alin. (1) C. pen., contopeşte pedepsele aplicate prin prezenta inculpatului A.G. în pedeapsa cea mai grea de lan şi 6 luni închisoare, la care se adaugă un spor de 2 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute în final pedeapsa de 1 an şi 8 luni închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen.
Face aplicarea art. 65 alin. (1), art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu în sumă de 100 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 2 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2629/2014. SECŢIA PENALĂ. înşelăciunea... | ICCJ. Decizia nr. 2907/2014. SECŢIA PENALĂ. Organizarea,... → |
|---|
