ICCJ. Decizia nr. 2911/2014. Penal. Mandat european de arestare. Contestaţie(NCPP)

Decizii penale ICCJ 2014


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2911 /20 14

Dosar nr. 4455/2/2014

Şedinţa publică din 30 octombrie 2014

Asupra contestaţiei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 07 iulie 2014, Curtea de Apel Bucureşti - judecătorul de drepturi şi libertăţi, a respins propunerea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, privind arestarea provizorie, în vederea predării către autorităţile judiciare spaniole, a persoanei solicitate C.L.V., pentru executarea mandatului european de arestare emis la 04 iulie 2014.

În temeiul art 101 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 302/2004 a dispus punerea de îndată în libertate a persoanei solicitate de sub puterea ordonanţei de reţinere emisă la 07 iulie 2014 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, dispunându-se totodată, luarea, faţă de persoana solicitată, a măsurii controlului judiciar, pe o durată de 30 de zile.

Pentru a dispune astfel, judecătorul sesizat cu arestarea provizorie a reţinut următoarele:

Biroul Sirene din Spania a introdus o semnalare pe numele persoanei solicitate, cetăţean român, C.L.V., solicitându-se arestarea acesteia în vederea predării către autorităţile judiciare ale statului emitent.

La semnalarea trimisă a fost ataşat mandatul european de arestare tradus în limba română.

S-a arătat în mandatul european de arestare că persoana solicitată a fost condamnată la 4 ani închisoare cu privare de libertate şi dezabilitarea drepturilor părinteşti asupra fiicei sale, minora E.D.V., pe o durată de 5 ani şi că hotărârea judecătorească definitivă şi executorie este pronunţată de Secţiunea I de la Audienţa Judeţeană din Huelva din 30 iunie 2014 - procedura simplificată nr. 433/13 Judecătoria penală nr. 2 din Huelva.

S-a reţinut în sarcina persoanei solicitate că, în luna august a anului 2008, a părăsit Spania împreună cu fiica ei minoră E.D.V., încălcând cele stabilite de autorităţile judiciare spaniole, stabilindu-şi domiciliul în Bucureşti şi refuzând restituirea minorei în Spania.

Prin hotărârea din 01 aprilie 2009, Judecătoria de Primă Instanţă Primară şi de Instrucţie nr. 2 din Valverde del Carnino a pronunţat hotărârea definitivă prin care minora E.D.V. a fost încredinţată spre îngrijire tatălui său, dl. F.J.D.N.

Prin hotărârea definitivă nr. 1314 din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, custodia minorei E.D.V. a fost acordată tatălui acesteia, dar hotărârea este încă în aşteptarea executării întrucât autoritatea centrală a stabilit datele de 24 şi 25 februarie 2011 pentru predarea minorei către tatăl său, fără ca restituirea să se realizeze din cauza doamnei C.L.V.

S-a mai arătat că, în pofida somaţiilor autorităţilor judiciare spaniole şi române, doamna C.L.V. refuză să predea minora părintelui custodian, încălcând hotărârile judecătoreşti şi sechestrând minora după ce a părăsit Spania, stabilindu-şi domiciliul în România.

S-a arătat că fapta persoanei solicitate constituie delictul de sechestrare internaţională de minori, prevăzută de art. 225 bis 1, 2-2° şi 3 C. pen. spaniol.

Prin sentinţa penală nr. 248/F din data de 22 iulie 2014, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Curtea de Apel Bucureşti, în baza art. 107 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 a respins cererea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind executarea mandatului european de arestare emis la 4 iulie 2014 de Judecătoria penală nr. 2 din Huelva, Spania şi, pe cale de consecinţă a refuzat predarea cetăţeanului român C.L.V. către autorităţile judiciare spaniole, în vederea executării pedepsei aplicate prin sentinţa penală pronunţată de Judecătoria din Huelva la data de 30 iunie 2014, în procedura simplificată nr. 433/13.

A respins cererea privind recunoaşterea pe cale incidentală a sentinţei mai sus menţionate.

A făcut aplicarea art. 28 alin. (3) din Legea nr. 141/2010 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Sistemului Informatic Naţional de Semnalări şi participarea României la Sistemul de Informaţii Schengen şi a solicitat Biroului SIRENE naţional întreprinderea demersurilor necesare pentru adăugarea unui indicator de validitate la semnalarea din SIS.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel Bucureşti a avut în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 84 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al UE solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau executării unei pedepse sau unei măsuri de siguranţă privative de libertate.

Potrivit art. 84 alin. (2) din această lege, mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei - cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.

În cauză, predarea şi arestarea persoanei solicitate C.L.V. s-au întemeiat pe existenţa unei hotărâri definitive de condamnare pronunţată împotriva acesteia de Judecătoria penală nr. 2 din Huelva, hotărâre rămasă definitivă.

Prin această hotărâre, C.L.V. a fost condamnată la pedeapsa de 4 ani închisoare, pentru infracţiunea de sustragere internaţională de minori, prevăzută de art. 225 bis 1, 2-2° şi 3 C. pen. spaniol.

În esenţă, s-a reţinut că, prin încheierea din data de 21 februarie 2008, pronunţată de Judecătoria de primă instanţă şi instrucţie nr. 2 din localitatea Valverde del Camino, Spania, custodia minorei E.D.V. a fost atribuită mamei sale C.L.V. şi, totodată, s-a stabilit domiciliul minorei la mama sa, în localitatea Valverde del Camino, precum şi un drept de vizită în favoarea tatălui - F.J.D.N. Prin aceeaşi hotărâre s-a stabilit interdicţia părăsirii teritoriului spaniol de către minoră fără autorizaţia instanţei de judecată şi obţinerea autorizaţiei judiciare cu privire la orice schimbare a domiciliului minorei.

La data de 31 iulie 2008, instanţa a autorizat, la cererea numitei C.L.V., ieşirea de pe teritoriul naţional a minorei, pentru a petrece luna august în România împreună cu mama sa, această autorizaţie fiind condiţionată de prezentarea biletelor dus-întors, atât pentru mamă, cât şi pentru minoră şi de comunicarea către tatăl rninorei a adresei la care va putea fi localizată, dar şi a numărului de telefon pentru a putea fi contactată.

Întrucât numita C.L.V. nu a prezentat paşaport pentru minoră şi nici bilete dus-întors, la data de 19 august 2008, Judecătoria de Instanţă Primară nr. 2 Valverde del Camino a pronunţat o hotărâre prin care a respins cererea de ieşire din Spania a minorei.

Încălcând interdicţia instanţei, numita C.L.V. a părăsit Spania împreună cu minora, stabilindu-şi domiciliul în România.

În luna septembrie 2008, a informat Judecătoria Valverde del Camino că se află în România cu minora.

Persoana solicitată a fost somată ulterior să înapoieze minora în Spania, în caz contrar urmând să i deschidă dosar de sustragere ilegală de minori.

În aprilie 2009, Judecătoria de Primă Instanţă nr. 2 Valverde del Camino, a modificat măsurile privind custodia minorei, această custodie fiind acordată tatălui rninorei. în octombrie 2009, hotărârea a rămas definitivă iar instanţa a hotărât restituirea minorei tatălui său.

În paralel cu procesul din Spania, domnul F.J.D.N. a formulat cerere la instanţele din România, în baza Convenţiei de la Haga, prin decizia civilă nr. 1314 din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, fiind acordat termen numitei C.L.V., de 2 luni, pentru restituirea minorei.

S-a mai reţinut că, în ciuda demersurilor efectuate de tatăl minorei, pentru înapoierea acesteia în Spania, minora a rămas în continuare în România, cu mama sa, care a refuzat să o înapoieze.

Prin urmare, în urma procedurii penale desfăşurate în statal spaniol, C.L.V. a fost condamnată pentru infracţiunea prev. de art. 225 bis 1, 2-20 şi 3 C. pen. spaniol, la 4 ani închisoare şi 5 ani dezabilitarea specială pentru exercitarea drepturilor părinteşti.

La 4 iulie 2014, sentinţa a rămas definitivă, prin respingerea apelului, în procedura de cameră preliminară nr. 433/2013, de către Judecătoria penală nr. 2 din Huelva.

În ceea ce priveşte infracţiunea pentru care a fost condamnată C.L.V. de autorităţile spaniole, aceasta este incriminată de C. pen. spaniol la art. 225 bis 1, 2-20 şi 3, sub denumirea de sustragere internaţională de minori.

În mandatul european de arestare, este marcată ca infracţiune pentru care se solicită predarea, aceea de lipsire de libertate în mod ilegal, răpire şi luare de ostatici.

În mod evident, fără să fie necesară o cercetare a conţinutului acestei fapte, ea nu este aceeaşi cu fapta pentru care a fost condamnată în Spania C.L.V., aceea de sustragere internaţională de minori şi care înseamnă deplasarea minorului peste hotarele naţionale, cu încălcarea drepturilor părinteşti ale celuilalt părinte şi încălcarea drepturilor de custodie legal stabilite.

Prin urmare, infracţiunea pentru care a fost condamnată nu face parte din categoria celor pentru care se poate cere predarea, fără îndeplinirea condiţiei dublei incriminări, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 302/2004.

Însă, potrivit art. 96 alin. (2) din lege, pentru alte fapte decât cele prevăzute la alin. (1), predarea este subordonată condiţiei ca faptele care motivează emiterea mandatului european de arestare să constituie infracţiune potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau încadrarea juridică a acesteia.

Fapta persoanei solicitate constituie infracţiune şi potrivit legii române, chiar dacă sub o altă denumire sau încadrare juridică.

În legislaţia românească, fapta persoanei solicitate este incriminată de dispoziţiile art. 379 C. pen. şi constă în aceea de reţinere, de către un părinte, a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte.

Prin urmare, cunoscând o dublă incriminare, fapta persoanei solicitate dă drept la predare, însă, pe fondul ei, cererea a fost apreciată ca neîntemeiată.

Astfel, potrivit art. 98 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 302/2004, autoritatea judiciară română poate refuza executarea mandatului european de arestare: când persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată, în afară de cazul în care autoritatea judiciară emitentă informează că, în conformitate cu legislaţia statului emitent:

- persoana a fost încunoştinţată, în timp util, prin citaţie scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare şi la faptul că poate fi pronunţată o hotărâre în cazul în care nu se prezintă la proces; sau

- persoana, având cunoştinţă de ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare, l-a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică în faţa instanţei de judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau

- după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare şi i s-a adus la cunoştinţă că, potrivit legii, cauza poate fi rejudecată sau că hotărârea este supusă unei căi de atac şi că poate fi verificată inclusiv pe baza unor probe noi, iar, în eventualitatea admiterii căii de atac, poate fi desfiinţată, persoana condamnată fie a renunţat în mod expres la rejudecarea cauzei ori la exercitarea căii de atac, fie nu a solicitat rejudecarea ori nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac; sau

- persoanei condamnate nu i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare, însă, imediat după predarea sa, acesteia i se va înmâna personal respectiva hotărâre şi i se va aduce la cunoştinţă că hotărârea de condamnare este supusă, într-un termen deteminat, unei căi de atac, ocazie cu care instanţa competentă va putea verifica hotărârea atacată inclusiv pe baza unor probe noi, iar, în urma soluţionării căii de atac, la judecarea căreia poate participa personal, hotărârea de condamnare poate fi desfiinţată.

Aşa cum a rezultat din întregul probatoriu aflat la dosarul cauzei, atât înscrisuri trimise de autoritatea solicitantă cât şi înscrisuri depuse de persoana solicitată, aceasta din urmă nu a fost prezentă personal la proces, a renunţat la serviciile avocatului ales, din lipsa posibilităţilor financiare, iar avocatul desemnat din oficiu de autoritatea judiciară spaniolă nu a asigurat o apărare efectivă şi reală condamnatei.

Din înscrisurile depuse de persoana solicitată la dosar, a rezultat că, după pronunţarea hotărârii în primă instanţă, numita C.L.V. a notificat autorităţile spaniole despre faptul că, după plata unei sume de 10.000 euro, în prima procedură, nu mai are posibilităţi de a plăti avocaţi şi în apel, motiv pentru care a solicitat să îi fie desemnat un avocat din oficiu.

Cererea i-a fost acceptată şi a fost desemnat un avocat din oficiu, cu acordarea unui termen de 10 zile pentru pregătirea dosarului.

Din studierea deciziei penale pronunţate în etapa controlului judiciar (apel) a rezultat că numita C.L.V. nu a avut parte de o apărare eficientă.

În esenţă, ca motive de apel, s-au expus acelea că, jurisdicţia spaniolă nu avea competenţă în cauza penală derulată la acel moment împotriva condamnatei, existenţa în cauză a principiului ne bis in idem, dată fiind cercetarea anterioară a faptei şi în România şi pronunţarea unei soluţii de încetare a urmăririi penale; deasemenea, s-a invocat şi o critică de fond, aceea potrivit căreia, s-a comis o eroare în evaluarea probelor.

Art. 6 alin. (3) lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, standard european de protecţie în materia dreptului de a dispune de timpul şi de înlesnirile necesare pentru apărare, se aplică, fiind, printre altele, un element al noţiunii de proces echitabil în materie penală.

Timpul necesar pregătirii apărării se apreciază in concreto, în raport de obiectul cauzei. În aprecierea timpului necesar, judecătorul va avea în vedere complexitatea cauzei, mtervenirea unor inconveniente materiale în administrarea probelor, dar şi programul apărătorului, mai ales al celui din oficiu.

În acest sens, Curtea Europeană a apreciat că se impune legislaţiilor şi jurisprudenţei naţionale să prevadă, respectiv să respecte, un termen minim între notificarea actului de învinuire şi judecarea cauzei penale, în caz contrar fiind recomandabil ca statuarea asupra fondului să nu se facă imediat. Desemnarea altui avocat pentru fiecare fază şi etapă procesuală atrage cu sine o nouă examinare a dosarului, care implică un anumit interval.

Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede în art. 11, pct. 1: „Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăţia sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanţiile necesare apărării sale".

Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, la art. 14 pct. 3 arată următoarele: Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul, în condiţii de deplină egalitate, la cel puţin următoarele garanţii: a) să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod detaliat, despre natura şi motivele acuzaţiei ce i se aduce; b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale şi să comunice cu apărătorul pe care şi-l alege; c) să fie judecată fără o întârziere excesivă; d) să fie prezentă la proces şi să se apere ea însăşi sau să aibă asistenţa unui apărător ales de ea; dacă nu are apărător, să fie informată despre dreptul de a-l avea şi, ori de câte ori interesul justiţiei o cere, să i se atribuie un apărător din oficiu, fără plată, dacă nu are mijloace de a-l remunera.

Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale amendată de Protocolul nr. 11 arată în art. 6, pct. 3:„Orice acuzat are, în special, dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa; b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale şi să comunice cu apărătorul pe care şi-l alege;

Persoana solicitată C.L.V. nu a fost prezentă la proces, nu a avut posibilitatea să îşi propună probe pertinente-şi concludente în apărare, nu a avut la dispoziţie mijloacele potrivite pentru a-şi prezenta punctul de vedere, în special cu privire la interesul superior al minorei.

Procedura civilă desfăşurată în Spania şi prin care custodia minorei a fost acordată tatălui, cetăţean spaniol, s-a desfăşurat, de asemenea, în lipsa sa, fără a avea posibilitatea să-şi expună punctul de vedere.

Fără a examina justeţea hotărârii de condamnare pronunţată de statul spaniol, nefiind în căderea judecătorului de drepturi şi libertăţi să facă astfel de aprecieri, de altfel, nefiind în căderea niciunui organ judiciar, fiind vorba despre o hotărâre definitivă şi care se bucură de putere executorie, totuşi, se pot face anumite consideraţii asupra circumstanţelor cauzei, consideraţii absolut necesare atunci când un stat este investit cu o cerere de predare a unui cetăţean al său.

Infracţiunea pentru care persoana solicitată a fost condamnată constă în reţinerea unui minor încălcând în mod grav îndatoririle stabilite în baza unei hotărâri judecătoreşti sau administrative, indicându-se că reţinerea respectivă trebuie să aibă un caracter permanent şi să nu fie vorba despre acţiuni temporare.

Din acest punct de vedere, judecătorul de drepturi şi libertăţi a constatat că atunci când a plecat din Spania, persoana solicitată era custodele minorei, măsura de schimbare a custodiei fiind luată într-o procedură la care nu a participat şi în care nu a avut posibilitatea să se apere şi să-şi expună punctul de vedere.

Totodată, s-a constatat că, aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 661 din 6 mai 2009 a Tribunalului Bucureşti, autorităţile spaniole au anulat autorizaţia de călătorie a mamei şi minorei în România, după ce deplasarea a avut loc, fapt ce demonstrează că deplasarea în România s-a făcut legal.

Schimbarea măsurilor privind custodia minorei în statul spaniol s-a făcut nu cu luarea în considerare a interesului minorei, ci ca o sancţiune pentru persoana solicitată, care nu a revenit în Spania într-un termen anume.

Aspectele pe care instanţa le are în vedere atunci când dispune măsuri cu privire la custodia minorilor sunt următoarele:

a) Nevoile fizice, emoţionale şi psihologice ale copilului, inclusiv nevoia copilului de stabilitate, având în vedere vârsta şi etapa de dezvoltare a minorului;

b) Identitatea culturală, lingvistică, religioasă şi spirituală a copilului, inclusiv apartenenţa la o anumită etnie;

c) Opiniile şi preferinţele copilului în măsura în care acestea pot fi verificate în mod rezonabil;

d) Natura, forţa şi stabilitatea relaţiei dintre copil şi fiecare dintre părinţii săi;

e) Natura, forţa şi stabilitatea relaţiei dintre copil şi fiecare frate/soră, bunic şi orice altă persoană semnificativă în viaţa copilului, faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament;

f) Capacitatea fiecărei persoane, pentru care decizia instanţei s-ar putea aplica, de a îngriji copilul şi de a răspunde nevoilor acestuia;

g) Capacitatea fiecărei persoane, cu privire la care decizia instanţei s-ar putea aplica, de a comunica şi coopera în chestiunile care privesc copilul;

h) Orice antecedente ale fiecărei persoane, pentru care decizia instanţei s-ar putea aplica, relevante pentru siguranţa şi bunăstarea copilului;

i) Beneficiile pe care dezvoltarea şi menţinerea de relaţii semnificative cu ambii părinţi le au asupra copilului şi voinţa fiecăruia dintre aceştia de a susţine dezvoltarea şi menţinerea unei relaţii cu celălalt părinte;

j) Istoricul îngrijirii copilului:

k) Orice plan propus pentru îngrijirea şi creşterea copilului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, în cauza Monory c. României şi Ungariei, că "posibilitatea părintelui şi a copilului de a se bucura reciproc de compania celuilalt reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, iar măsurile naţionale care stânjenesc această posibilitate reprezintă o ingerinţă în dreptul la viaţa de familie protejat de art. 8, statele având obligaţia de a asigura reunirea copilului cu părintele său".

Totodată, în cauza Ignaccolo Zenide c. României, Curtea a reţinut că statul trebuie să dispună de măsuri pozitive pentru asigurarea legăturii copilului cu părintele său, ca şi în cauza Keegan c. Irlandei, (hotărârea din 6 mai 1994), prin care se recunoaşte dreptul la vizitare al părintelui căruia nu i s-a încredinţat minorul şi obligaţia pozitivă a statelor pentru a lua măsuri pentru exercitarea efectivă a acestui drept.

Prin condamnarea persoanei solicitate la 4 ani închisoare şi 5 ani dezabilitarea drepturilor părinteşti, în mod evident, aceasta a fost lipsită pe viitor de orice posibilitate de a-şi exercita drepturile părinteşti, de a se implica în viaţa copilului său, ceea ce înseamnă un prejudiciu grav adus acestuia din urmă.

Este la fel de adevărat că persoana solicitată a procedat greşit, însă, statul, prin organele sale avea datoria să finalizeze demersurile pentru rezolvarea acestei probleme pe cale civilă, în cadrul instituit de Convenţia de la Haga privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii, să ofere consiliere adecvată persoanei solicitate şi să o avertizeze asupra riscurilor la care se expune, întrucât, în final, cea care va avea de suferit este minora, nevoită să meargă la un părinte pe care nu îl cunoaşte, într-un stat a cărui limbă nu o cunoaşte, într-o familie extinsă pe care nu o cunoaşte.

Statul trebuie să ofere o protecţie adecvată cetăţenilor săi, iar persoana solicitată este într-o situaţie care necesită o protecţie specială din partea statului şi autorităţilor sale, atât ea, cât şi minora, ataşată şi dependentă de persoana solicitată. Este necesară găsirea de soluţii potrivite pentru rezolvarea acestei situaţii extrem de delicate, însă, sub nicio formă soluţia nu este aceea a arestării-pentru ispăşirea condamnării în statul spaniol.

Pentru toate aceste motive, judecătorul de drepturi şi libertăţi a apreciat că există unul din cazurile pentru care se poate refuza predarea, persoana solicitată fiind condamnată în lipsă şi neavând parte de o apărare eficientă, în care să fie analizate motivele reale pentru care a procedat astfel, încălcând custodia celuilalt părinte, cetăţean spaniol, custodie şi aceasta modificată într-un proces la care nu a fost prezentă şi apărată.

Împotriva sentinţei penale nr. 248/F din data de 22 iulie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti a formulat contestaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

În motivarea scrisă a contestaţiei, procurorul de caz a solicitat admiterea contestaţiei, apreciind că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti este nelegală, întrucât această instanţă a avut în vedere două motive determinante în baza cărora a dispus respingerea ca nefondată a sesizării formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, referitor la punerea în executare a mandatului european de arestare emis de Judecătoria penală nr. 2 din Huelva - Spania şi predarea persoanei solicitate C.L.V. către autorităţile judiciare spaniole.

A arătat că primul motiv este reprezentat de dispoziţiile art. 98 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 302/2004, iar cel de-al doilea de prevederile art. 98 alin. (2) lit. h) din acelaşi act normativ şi a considerat că niciunul dintre aceste motive nu poate fi reţinut ca fiind incident în prezenta cauză.

Astfel, în privinţa primului motiv de refuz al executării mandatului european de arestare preventivă şi de predare a persoanei solicitate către autorităţile spaniole, instanţa de fond a arătat că numita C.L.V. trebuie considerată ca fiind judecată în lipsă, pentru că aceasta nu s-a prezentat in personam la judecarea cauzei care a făcut obiectul Dosarului nr. 433/2013 al Judecătoriei penale nr. 2 din Huelva şi, astfel, nu a putut formula în mod direct apărări, nu a putut propune în mod direct probe şi nu şi-a putut exprima în mod direct punctul de vedere în privinţa aspectelor referitoare la necesitatea ocrotirii interesului superior al minorei.

În continuare, instanţa de fond a arătat că persoana solicitată trebuie considerată ca fiind judecată în lipsă, în condiţiile în care, în cursul judecării apelului formulat împotriva sentinţei penale nr. 181 din 28 aprilie 2014, pronunţată de Judecătoria penală nr. 2 din Huelva, C.L.V. nu a beneficiat de „o apărare efectivă" din partea apărătorului din oficiu desemnat de Audienţa Judeţeană din Huelva - Secţia I-a.

În acest sens, instanţa de fond a motivat că, acordarea unui termen de 10 zile, în vederea pregătirii apărării, raportat la complexitatea cauzei, în care persoana solicitată era acuzată de comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 556 şi art. 225 bis 1, 2-2° şi 3 C. pen. spaniol, nu poate fi considerată ca fiind conformă standardelor stabilite de dispoziţiile art. 6 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 11, pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 14 pct. 3 Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

S-a apreciat această susţinere a instanţei ca fiind nefondată.

În acest sens, s-a arătat că trebuie avut în vedere că, în urma analizei practicalei şi a considerentelor sentinţei penale nr. 181 din 28 aprilie 2014, pronunţată de Judecătoria penală nr. 2 din Huelva, rezultă că numita C.L.V. a fost înştiinţată în legătură cu existenţa procesului penal în care era acuzată de comiterea infracţiunilor prevăzute de dispoziţiile art. 556 şi art. 225 bis 1, 2-2° şi 3 C. pen. spaniol.

Totodată, din analiza conţinutului aceleiaşi sentinţe, rezultă, fără dubii, că persoana solicitată a avut cunoştinţă de ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare, în condiţiile în care a acordat mandat special de reprezentare în faţa instanţei de fond unui avocat ales, respectiv numitul A.N.

Continuând analiza considerentelor sentinţei mai sus-menţionate, procurorul de caz a constatat că, în cursul procesului penal, apărătorul ales al persoanei solicitate a propus probe în apărare (soluţia de neîncepere a urmării penale nr. 4030/P/2011 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 2 Bucureşti), iar cu ocazia dezbaterilor pe fond a cauzei a prezentat şi a invocat mai multe motive concordante pentru care se impunea pronunţarea de către Judecătoria penală nr. 2 din Huelva ori a unei soluţii de trimitere a cauzei în vederea judecării de către autorităţile judiciare române competente ori a unei soluţii de încetare a procesului penal sau de achitare în privinţa intimatei persoană solicitată C.L.V.

Solicitarea de trimitere a cauzei spre judecare de către autorităţile judiciare competente din România a fost motivată, arătându-se că faptele de ale căror comitere a fost acuzată C.L.V. au avut loc doar pe teritoriul României şi ulterior datei de 01 aprilie 2009, deci după pronunţarea de către Judecătoria Valverde de Cămin o a sentinţei prin care custodia minorei îi era încredinţată tatălui, respectiv numitului F.J.D.N.

Cererea de pronunţare a unei soluţii de încetare a procesului penal a fost susţinută prin indicarea faptului că, împotriva acuzatei, Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 2 Bucureşti pronunţase deja o soluţie definitivă de neîncepere a urmării penale în Dosarul nr. 4030/P/2011, pentru comiterea aceloraşi fapte penale.

Solicitarea de achitare s-a bazat pe analiza coroborată a probatoriului administrat, prezentat atât în lumina jurisprudenţei relevante cât şi prin prisma necesităţii respectării principiului interesului superior al minorului.

În continuare, din analiza aceloraşi considerente, procurorul de caz a constatat că, pe lângă prezentarea acestor apărări de către avocatul ales, intimata persoană solicitată C.L.V. a fost ascultată în cursul procesului penal, ocazie cu care aceasta s-a limitat la negarea în parte a acuzaţiilor.

În acest sens, a arătat că nu a procedat la răpirea minorei, pentru că, în iulie 2008 beneficia încă de custodia acesteia şi, chiar dacă a fost înştiinţată de autorităţile spaniole în legătură cu încălcarea condiţiilor de încredinţare, a preferat să rămână pe teritoriul României împreună cu minora, întrucât „aşa a fost sfătuită".

Prin urmare, analizând coroborat toate aceste aspecte, a constatat că, anterior judecării în fond a cauzei, intimata persoană solicitată C.L.V. a beneficiat de timpul necesar pregătirii unei apărări eficiente, iar aceasta a şi profitat de acest termen.

În acest sens, a arătat că trebuie avut în vedere că, în această perioadă, aceasta şi-a angajat un apărător ales, iar timpul acordat pentru pregătirea apărării a fost suficient, atât pentru a-i putea prezenta dl. avocat A.N. cele mai mici amănunte ale speţei, cât şi pentru a stabili împreună cu acesta o strategie de apărare bazată pe probele puse la dispoziţia acestuia de C.L.V.

Corectitudinea acestei concluzii rezultă din modul în care a acţionat apărarea, aceasta solicitând încuviinţarea în favoarea acuzatei a tuturor probelor care puteau dovedi în mod plauzibil nevinovăţia, iar, cu ocazia concluziilor pe fondul cauzei, a invocat toate acele aspecte care puteau duce, ori la întârzierea soluţionării procesului, ori la pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penal sau de achitare.

În consecinţă, din toate cele expuse anterior, procurorul de caz a susţinut că rezultă fără dubii două concluzii certe.

Prima dintre acestea se referă la faptul că, deşi intimata persoană solicitată C.L.V. nu a participat personal la toate fazele procesului penal, aceasta, atât cu ocazia audierii, în mod direct, cât şi ulterior, prin intermediul apărătorului său, în mod indirect, a avut posibilitatea de a-şi exprima propriul punct de vedere în legătură cu acuzaţia formulată, să propună probe în apărare şi să-şi construiască o strategie de apărare, în cadrul căreia să-şi invoce nevinovăţia, inclusiv prin prisma necesităţii ocrotirii interesului superior al minorei.

Cea de-a doua concluzie are în vedere faptul că C.L.V. a şi uzat de aceste prerogative, realizând, cu precădere, prin intermediul avocatului ales, o apărare efectivă.

În aceste condiţii, când toate mijloacele de apărare au fost epuizate prin prezentarea lor în faţa Judecătoriei penale nr. 2 din Huelva, în mod plauzibil nefiind posibilă invocarea altora, a apreciat ca fiind nefondate considerentele Curţii de Apel Bucureşti în sensul că intimata persoană solicitată C.L.V. nu ar fi beneficiat de „o apărare efectivă" în faţa instanţei de apel, în condiţiile în care avocatul din oficiu desemnat a beneficiat doar de un termen de 10 zile pentru pregătirea apărării.

În susţinerea acestei teze, a arătat că trebuie avute în vedere mai multe argumente convergente.

În primul rând, faptul că C.L.V. a beneficiat de serviciile unui apărător ales, iar la scurt timp după pronunţarea sentinţei penale nr. 181 din 28 aprilie 2014, a cunoscut conţinutul acesteia.

Corectitudinea acestei concluzii rezultă din faptul că, fiind nemulţumită de cele dispuse, a declarat în termen apel împotriva sentinţei respective.

Totodată, din actele aflate la dosarul Curţii de Apel Bucureşti, reiese că aceasta cunoştea şi data judecării apelului, întrucât ea a fost cea care a solicitat desemnarea unui apărător din oficiu, motivând acest fapt prin imposibilitatea financiară a angajării unui apărător ales.

În aceste condiţii, admiţând că persoana solicitată a fost de acord cu reprezentarea ei în faţa instanţei de apel printr-un avocat din oficiu, se presupune că l-a şi mandatat cu realizarea acestui serviciu.

În continuare, declarându-se de acord cu reprezentarea prin intermediul unui avocat din oficiu, este evident că nimic nu o împiedica pe C.L.V. să ia legătura cu acesta şi să invoce toate temeiurile de fapt sau de drept care puteau atrage desfiinţarea sentinţei pronunţate de prima instanţă şi trimiterea cauzei spre rejudecare, ori, în urma rejudecării de către instanţa de apel, emiterea unei soluţii de încetare a procesului penal sau de achitare.

Pentru realizarea acestui demers, constând în pregătirea apărării în faţa instanţei de apel, persoana solicitată a beneficiat de un termen de 2 luni (data pronunţării soluţiei în apel fiind 30 iunie 2014), timp pe care l-a apreciat ca fiind absolut suficient pentru realizarea în bune condiţii a acestui demers.

Însă, din. analiza actelor aflate în dosarul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, rezultă că aceasta nu a înţeles să procedeze ca atare, iar motivul plauzibil pentru omiterea acestui demers a constat în faptul că persoana solicitată nu avea alte mijloace de apărare decât cele invocate în faţa instanţei de fond.

În aceste condiţii, este evident că, avocatul din oficiu numit de către Audienţa Judeţeană Huelva - Secţia I-a, în lipsa unor cauze de nulitate care puteau atrage o trimitere spre rejudecare (din considerentele sentinţei instanţei de control nu rezultă existenţa unei asemenea erori comise de instanţa fondului), nu avea altă posibilitate decât să critice hotărârea primei instanţe, pe de o parte prin prisma greşitei interpretări a probatoriului administrat, iar, pe de altă parte, pentru caracterul netemeinic al motivelor pentru care Judecătoria penală nr. 2 Huelva a înţeles să înlăture toate apărările formulate de C.L.V.

Verificând considerentele sentinţei penale pronunţate de Audienţa Judeţeană Huelva - Secţia a I-a, în soluţionarea apelului declarat de C.L.V., se poate constata că avocatul din oficiu a îndeplinit în mod judicios acest demers şi astfel a realizat „o apărare efectivă".

În acest sens, trebuie avut în vedere că avocatul numit din oficiu a încercat să demonstreze în faţa instanţei de apel caracterul netemeinic al hotărârii pronunţate de instanţa fondului, criticând sentinţa pronunţată prin încercarea de a demonstra caracterul întemeiat al tuturor apărărilor invocate de C.L.V. în faţa Judecătoriei penale nr. 2 Huelva.

Un alt motiv pentru care s-a apreciat că C.L.V. a beneficiat de o apărare efectivă, se referă tocmai la termenul acordat avocatului din oficiu pentru pregătirea apărării.

Astfel, în jurisprudenţa referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 6 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la care instanţa fondului a făcut referire, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că perioada necesară pregătirii unei apărări eficiente, inclusiv dacă aceasta este realizată de un avocat din oficiu, nu presupune existenţa unui termen predeterminat şi imuabil, ci, instanţa care procedează la judecarea cauzei, în funcţie de complexitatea acesteia, atitudinea inculpatului sau conduita procesuală (recunoaştere sau negare a comiterii infracţiunii), dar şi de faza în care se află procesul, trebuie să aprecieze perioada în care acest demers poate fi realizat în mod corespunzător.

Dovada cea mai clară a corectitudinii acestei susţineri este oferită de dispoziţiile art. 91 C. proc. pen. român, care, fiind conforme cu standardele C.E.D.O., instituie în sarcina instanţei obligaţia de a acorda avocatului din oficiu posibilitatea pregătirii unei apărări eficiente, stabilind doar perioada sau durata minimă în care acest demers poate fi considerat ca fiind realizabil în bune condiţii.

Prin urmare, aşa cum s-a arătat şi anterior, avocatul din oficiu trebuie să beneficieze de un termen minim de 3 zile pentru pregătirea apărării, urmând ca în funcţie de complexitatea cauzei, atitudinea procesuală a inculpatului sau faza procesuală, să-i fie încuviinţat un termen mai lung.

Dacă se raportează aceste considerente elaborate în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 6 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se poate constata că acea cauză în care C.L.V. a fost acuzată de comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 556 şi art. 225 bis 1, 2-2° şi 3 C. pen. spaniol are o complexitate scăzută.

Corectitudinea acestei concluzii este demonstrată de faptul că este vorba de două infracţiuni aflate în concurs ideal, comise de o singură inculpată, într-o speţă în care majoritatea covârşitoare a probelor administrate a fost reprezentată de înscrisuri (mai multe hotărâri judecătoreşti de încredinţare sau reîncredinţare a minorei, somaţii sau înştiinţări adresate acuzatei de a da curs celor decise de autorităţile spaniole privind reîncredinţarea minorei, soluţia emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 2 Bucureşti), iar apărările, cu excepţia motivului necompetenţei organelor judiciare spaniole, s-au limitat la propunerea probei cu înscrisuri şi demonstrarea caracterului neîntemeiat al probatoriului administrat până în acel moment.

În plus, la cele arătate până acum, trebuie menţionat şi faptul că, în faţa instanţei de apel, nu a fost solicitată administrarea unor probe noi, ci, s-a pus în discuţie doar temeinicia hotărârii instanţei de fond, care deja analizase exhaustiv probatoriul administrat în dosar.

În consecinţă, raportat la toate aceste considerente, procurorul de caz a apreciat că, acordarea de către Audienţa Judeţeană Huelva - Secţia a I-a a unui termen de 10 zile pentru pregătirea apărării, avocatului din oficiu, nu numai că nu este contrară dispoziţiilor art. 6 parag. 3 din Convenţia Europene a Drepturilor Omului, ci chiar conformă acestora.

Prin urmare, pentru aceste considerente, s-a apreciat că nu este temeinică motivarea prezentată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în sensul că se impune refuzul punerii în executare a mandatului european de arestare preventivă şi predarea intimatei persoană solicitată C.L.V. către autorităţile spaniole, întrucât, în speţă, ar exista cazul de refuz facultativ stabilit de art. 98 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 302/2004, în sensul că persoana solicitată nu a fost prezentă la judecată şi astfel nu a putut să propună în mod direct probe în apărare şi nu a putut susţine în acest mod cauza, inclusiv prin prisma invocării principiului interesului superior al minorului, şi, de asemenea, întrucât, fiindu-i desemnat un apărător din oficiu, acesta nu a realizat o apărare eficientă.

S-a apreciat că această susţinere nu are un temei legal, dispoziţiile art. 98 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 302/2004 stabilind ca şi motiv facultativ de refuz doar condamnarea în lipsă motivat ori de faptul că acuzatul nu cunoaşte existenţa procesului penal pornit împotriva persoanei sale, ori de considerentul că, deşi cunoaşte procesul pornit împotriva lui, nu a beneficiat din partea avocatului ales sau numit din oficiu de o „apărare efectivă".

Dispoziţia legală este una firească, întrucât un acuzat, inclusiv potrivit standardelor C.E.D.O., are dreptul de a alege între a se prezenta personal în faţa instanţei şi de a-şi susţine în acest mod cauza, prin solicitarea de probe şi punerea de concluzii pe fond, asistat după caz, şi în funcţie de dispoziţiile legale aplicabile, de unul sau mai mulţi avocaţi, sau de a prefera să fie reprezentat pe tot cursul procesului penal de un avocat ales sau numit din oficiu.

Deasemenea, cel de-al doilea motiv invocat de Curtea de Apel Bucureşti pentru refuzul punerii în executare a mandatului european de arestare preventivă şi predarea persoanei solicitate către autorităţile din Spania, a constat în faptul că Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 2 Bucureşti, în Dosarul nr. 4030/P/2011, a pronunţat deja o soluţie de neîncepere a urmăririi penale împotriva numitei C.L.V., pentru aceeaşi faptă.

În consecinţă, în opinia instanţei devine incident în cauză refuzul facultativ stabilit de art. 98 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 302/2004.

Procurorul de caz a apreciat neîntemeiată această susţinere pentru mai multe argumente convergente.

Primul argument constă în faptul că încălcarea principiului non bis in idem a fost invocat de C.L.V. ca şi mijloc de apărare şi în faţa celor două instanţe spaniole, însă acestea au înlăturat motivat aceste apărări.

În acest sens, ambele instanţe au arătat că în cauză nu este aplicabil acest principiu, nici măcar prin prisma jurisprudenţei elaborate în baza art. 4 pct. 1 din Protocolul 7 adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentele ale Uniunii Europene (cauza Gasparini), întrucât nu este vorba de identitate de fapte, în condiţiile în care infracţiunile cu ale căror judecare au fost investite au dată de începere anterioară celor reclamate a fi comise în România, respectiv, iulie 2008, în loc de 14 decembrie 2009, 24 februarie 2011 şi 25 februarie 2011.

În justificarea acestui punct de vedere, ambele instanţe au arătat că, potrivit dispoziţiilor legale spaniole, infracţiunea comisă de persoana solicitată trebuie considerată a fi începută pe teritoriul Spaniei, încă de când C.L.V. „a solicitat autorizaţia pentru a călători în România, întrucât aceasta deja pregătise fuga sa în România împreună cu fetiţa, fără a avea intenţia de a se mai întoarce", şi apoi continuată pe teritoriul României: „(...) drept pentru care, după cum semnalează Ministerul Public, comiterea infracţiunii a fost începută în Spania, iar executarea acesteia a fost continuată în România".

Corectitudinea celor arătate de către autorităţile judiciare spaniole devine şi mai clară dacă ne referim la faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 307 din vechiul C. pen./art. 379 din noul C. pen., infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului (faptă corespondentă în legislaţia română celei incriminate de dispoziţiile art. 225 bis alin. 1, 2 şi 3 C. pen. spaniol) s-a consumat în data de 15 decembrie 2009 (14 decembrie 2009 fiind data limită stabilită prin decizia civilă nr. 1314 din 14 septembrie 2009 de către Curtea de Apel Bucureşti, pentru predarea minorei de către persoana solicitată în favoarea tatălui, căruia îi fusese anterior încredinţată custodia, prin decizia Judecătoriei Valverde del Camino - definitivă în octombrie 2009).

Astfel, în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor legale române, infracţiunea continuă de nerespectare a măsurilor de încredinţare a niinorului s-a consumat în data de 15 decembrie 2009, iar, potrivit celor decise de autorităţile judiciare spaniole, perioada cuprinsă între datele de 31 iulie 2008 - 15 decembrie 2009 trebuie considerată ca şi perioadă a infracţiunii continue de sustragere internaţională de minori (potrivit legii spaniole), este evident că, faţă de cele arătate mai sus, vorbim de două fapte distincte.

A arătat că, un al doilea argument pentru caracterul netemeinic al hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, referitor la aplicarea cu caracter special a principiului non bis in idem, constă în faptul că, deşi există o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, pronunţată de Judecătoria sector 2 Bucureşti, în cauza care a format obiectul Dosarului nr. 4030/P/2011, aceasta nu antamează fondul, procurorul limitându-se la constatarea faptului că sesizarea formulată de petentul F.J.D.N., în privinţa comiterii de către C.L.V. a infracţiunii de nerespectare a măsurilor de încredinţare a minorului, nici măcar nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a fi luată în considerare în vederea începerii demersurilor necesare pentru identificarea infracţiunii comise şi a făptuitorului (plângerea prealabilă a fost tardiv depusă).

Prin urmare, în cauza soluţionată de Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 2 Bucureşti, prin rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, nefiind pronunţată o soluţie pe fondul cauzei, care să fie motivată de inexistenţa faptei, de neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 307 din vechiul C. pen., de existenţa unei cauze care înlătura caracterul penal al faptei sau de lipsa pericolului social concret, atunci trebuie constatat faptul că autorităţile spaniole au fost singurele care au pronunţat o soluţie pe fondul cauzei.

Chiar dacă dispoziţiile art. 98 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 302/2004 nu stabilesc expres, a apreciat că principiul non bis in idem, a cărui aplicaţie specială este textul mai sus menţionat, nu poate fi interpretat altfel decât presupunând pronunţarea a două soluţii care antamează fondul.

Prin urmare, pentru toate aceste motive, procurorul de caz a apreciat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică, dând eficienţă prevederilor art. 98 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 302/2004.

În consecinţă, a apreciat că singura soluţie legală ar fi aceea de admitere, în baza art. 107 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, a sesizării formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, punerea în executare a mandatului european de arestare preventivă şi emiterea, în baza art. 107 alin. (13) şi alin. (10) din Legea nr. 302/2004, a unui mandat de arestare în vederea predării, menţionându-se, în acelaşi timp, în hotărâre, că persoana solicitată a fost reţinută în data de 07 iulie 2014.

Însă, a arătat că, în cauză pot fi incidente şi prevederile art. 98 alin. (2) lit. a) şi lit. c) din Legea nr. 302/2004, întrucât aceasta a refuzat predarea, situaţie în care se impunea respingerea sesizării formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind punerea în executare a mandatului european de arestare emis de autorităţile spaniole şi predarea persoanei solicitate.

Astfel, se poate da eficienţă dispoziţiilor art. 107 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 şi, în consecinţă, având în vedere că Spania, până în momentul sesizării Curţii de Apel Bucureşti, nu transpusese încă în dreptul propriu Decizia cadru nr. 2008/909/JAI, a solicitat, potrivit art. 107 alin. (3) raportat la art. 137 alin. (1) şi alin. (2), art. 136 alin. (1) lit. b) şi art. 135 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, recunoaşterea parţială, pe cale incidentală, a sentinţei penale nr. 181 din 28 aprilie 2014, pronunţată de Judecătoria penală nr. 2 Huelva, definitivă în data de 30 iunie 2014.

A arătat că realizarea recunoaşterii parţiale a hotărârii se impune prin prisma faptului că infracţiunea prevăzută de art. 556 C. pen. spaniol nu are corespondent nici în vechiul şi nici în noul C. pen. român.

Întrucât limita maximă specială a pedepsei închisorii prevăzută de dispoziţiile art. 307 C. pen. vechi (respectiv 3 luni) este depăşită în cuantum de pedeapsa aplicată persoanei solicitate pentru comiterea infracţiunii instituite de art. 225 bis alin. 1, 2 şi 3 C. pen. spaniol (4 ani închisoare), a arătat că se impune adaptarea acesteia (a pedepsei închisorii aplicate de autorităţile judiciare spaniole), solicitând instanţei să procedeze conform regulilor stabilite de art. 137 alin. (1) raportat la art. 135 alin. (6) pct. b teza I-a din Legea nr. 302/2004.

În acest sens, în urma adaptării pedepsei, a solicitat ca intimata persoană solicitată C.L.V. să execute o pedeapsă de 3 luni închisoare, constatând şi faptul că aceasta a fost reţinută în data de 07 iulie 2014.

În final, în baza art. 98 alin. (3) teza finală din Legea nr. 302/2004, a arătat că se impune emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii în privinţa numitei C.L.V.

Deasemenea, procurorul de caz a apreciat nelegalitatea hotărârii prin prisma omisiunii ridicării controlului judiciar instituit în persoana numitei C.L.V. prin încheierea din data de 07 iulie 2014, întrucât, în condiţiile în care instanţa de fond a dispus respingerea sesizării formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind punerea în executare a mandatului de arestare european emis de autorităţile spaniole, se impunea şi realizarea acestui demers.

Având în vedere motivele anterior expuse, invocate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Înalta Curte va admite contestaţia, apreciind că aceste motive sunt, în parte, întemeiate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, Înalta Curte constată că, într-adevăr, cele două motive determinante pentru care Curtea de Apel Bucureşti a refuzat predarea persoanei solicitate au fost: primul reprezentat de dispoziţiile art. 98 alin. (2) lit. i) teza I-a din Legea nr. 302/2004 (când persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată), iar cel de-al doilea prevăzut de dispoziţiile art. 98 alin. (2) lit. h) din acelaşi act normativ (când o autoritate judiciară română a decis, fie renunţarea la urmărirea penală, fie clasarea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare sau a pronunţat, faţă de persoana solicitată, o hotărâre definitivă, cu privire la aceleaşi fapte, care împiedică viitoare proceduri).

Cu privire la primul motiv de refuz a predării persoanei solicitate, reprezentat de art. 98 alin. (2) lit. i) teza I-a din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, nu este incidentă teza I-a a respectivului articol, ci teza a II-a, respectiv, când persoana solicitată, deşi nu a fost prezentă personal la judecată, există una dintre situaţiile în care:

(i) persoana a fost încunoştinţată, în timp util, prin citaţie scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare şi la faptul că poate fi pronunţată o hotărâre în cazul în care nu se prezintă la proces sau

(ii) persoana, având cunoştinţă de ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare, l-a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică în faţa instanţei de judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul respectiv.

Astfel, în urma lecturării sentinţei penale nr. 181 din 28 aprilie 2014, pronunţată de Judecătoria penală nr. 2 din Huelva, Înalta Curte constată că intimata C.L.V. a fost înştiinţată în legătură cu existenţa procesului penal şi a avut cunoştinţă de ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare, în condiţiile în care a acordat mandat special de reprezentare în faţa instanţei de fond unui avocat ales, respectiv, numitului A.N.

Totodată, în cursul procesului penal, apărătorul ales al persoanei solicitate a propus probe în apărare, solicitând încuviinţarea, în favoarea acuzatei, a tuturor probelor care puteau dovedi, în mod plauzibil, nevinovăţia sa, iar cu ocazia dezbaterilor pe fond a cauzei a prezentat mai multe motive neconcordante pentru care se impunea pronunţarea, de către Judecătoria penală nr. 2 din Huelva, ori a unei soluţii de trimitere a cauzei în vederea judecării către autorităţile judiciare române competente, ori a unei soluţii de încetare a procesului penal sau de achitare în privinţa persoanei solicitate C.L.V.

Din analiza aceloraşi considerente, Înalta Curte constată că, pe lângă prezentarea acestor apărări, prin intermediul avocatului ales, în cursul procesului penal, intimata persoană solicitată C.L.V. a fost ascultată.

Aceasta a beneficiat de serviciile unui apărător ales, iar, la scurt timp după pronunţarea sentinţei penale nr. 181 din 28 aprilie 2014, a cunoscut conţinutul acesteia şi a declarat apel în termen, fiind nemulţumită de această hotărâre.

Totodată, din actele aflate la dosarul Curţii de Apel Bucureşti reiese că intimata persoană solicitată cunoştea şi data judecării apelului, întrucât ea a fost cea care a solicitat desemnarea unui apărător din oficiu, motivând acest fapt prin imposibilitatea financiară a angajării unui apărător ales.

Verificând considerentele sentinţei penale pronunţate de Audienţa Judeţeană Huelva - Secţia I-a, în soluţionarea apelului declarat de persoana solicitată C.L.V., Înalta Curte constată că avocatul din oficiu a realizat „o apărare efectivă", întrucât, acesta a încercat să demonstreze în faţa instanţei de apel caracterul netemeinic al hotărârii pronunţate de instanţa fondului, criticând sentinţa pronunţată şi susţinând caracterul întemeiat al tuturor apărărilor invocate de persoana solicitată C.L.V. în faţa Judecătoriei penale nr. 2 Huelva.

Înalta Curte apreciază că, într-adevăr, acordarea de către Audienţa Judeţeană Huelva - Secţia I-a, a unui termen de 10 zile pentru pregătirea apărării, avocatului din oficiu, având în vedere gradul relativ redus de complexitate al dosarului, nu numai că nu este contrară dispoziţiilor art. 6 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci chiar conformă acestor prevederi.

În consecinţă, se apreciază ca netemeinică motivarea prezentată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în sensul că se impune refuzul punerii în executare a mandatului european de arestare preventivă şi predarea intimatei persoană solicitată C.L.V. către autorităţile spaniole întrucât aceasta nu a fost prezentă la judecată, nu a putut să propună, în mod direct probe, în apărare şi nu a putut susţine, în acest mod, cauza, inclusiv prin prisma invocării principiului interesului superior al minorului, iar, totodată, fiindu-i desemnat un apărător din oficiu, acesta nu a realizat o apărare eficientă.

Deasemenea, Înalta Curte apreciază că dispoziţiile art. 98 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 302/2004 stabilesc, ca şi motiv facultativ de refuz, doar condamnarea în lipsă motivată ori de faptul că acuzatul nu cunoaşte existenţa procesului penal pornit împotriva persoanei sale, ori de considerentul că, deşi cunoştea procesul pornit împotriva lui, nu a beneficiat din partea avocatului ales sau numit din oficiu de o „apărare efectivă", ceea ce, în speţa de faţă, după cum s-a arătat în cele expuse anterior, nu este cazul.

Prin urmare, Înalta Curte constată că acest prim motiv de refuz facultativ al predării persoanei solicitate nu este aplicabil în cauză.

Referitor la cel de-al doilea motiv invocat de Curtea de Apel Bucureşti pentru refuzul punerii în executare a mandatului european de arestare preventivă şi de predare a persoanei solicitate către autorităţile din Spania, care a constat în faptul că Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 2 Bucureşti a pronunţat, deja, în Dosarul nr. 4030/P/2011 o soluţie de neîncepere a urmării penale împotriva persoanei solicitate C.L.V. pentru aceeaşi faptă, Înalta Curte apreciază că nici acest motiv nu este unul întemeiat.

Într-adevăr, în conformitate cu dispoziţiile art. 379 din noul C. pen., infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului (faptă corespondentă în legislaţia română celei incriminate de dispoziţiile art. 225 bis alin. 1, 2 şi 3 C. pen. spaniol) s-a consumat în data de 15 decembrie 2009 (14 decembrie 2009 fiind data limită stabilită prin decizia civilă nr. 1314 din 14 septembrie 2009, de către Curtea de Apel Bucureşti, pentru predarea minorei, de către persoana solicitată, în favoarea tatălui, căruia îi fusese anterior încredinţată custodia prin decizia Judecătoriei Valverde del Camino - definitivă în octombrie 2009).

Astfel, în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor legale române, infracţiunea continuă de nerespectare a măsurilor de încredinţare a minorului s-a consumat în data de 15 decembrie 2009, iar, potrivit celor decise de autorităţile judiciare spaniole, perioada cuprinsă între datele de 31 iulie 2008 – 15 decembrie 2009 trebuie considerată ca şi perioadă a infracţiunii continue de sustragere internaţională de minori (potrivit legii spaniole), este evident că, faţă de cele arătate mai sus, există două fapte distincte.

Chiar dacă s-ar accepta ideea că există autoritate de lucru judecat, acest aspect ar privi doar fapta care s-a consumat în data de 15 decembrie 2009, pe teritoriul României, nu şi faptele care s-au petrecut înainte de această dată pe teritoriul Spaniei.

Referitor la împrejurarea că a existat o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, pronunţată de Judecătoria sector 2 Bucureşti, în cauza care a format obiectul Dosarului nr. 4030/P/2011, Înalta Curte constată că, într-adevăr, aceasta nu stabileşte o soluţie pe fondul cauzei, procurorul limitându-se la constatarea faptului că, sesizarea formulată de petentul F.J.D.N., în privinţa comiterii de către C.L.V. a infracţiunii de nerespectare a măsurilor de încredinţare a minorului, nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a fi luată în considerare în vederea începerii urmăririi penale (plângerea prealabilă a fost tardiv depusă).

Întrucât plângerea prealabilă reprezintă o condiţie de procedibilitate şi de pedepsibilitate, Înalta Curte apreciază că echivalează, totuşi, cu o soluţie pe fondul cauzei, dar acest aspect poate fi luat în calcul doar raportat la dispoziţiile C. pen. român, în care este prevăzută această condiţie a plângerii prealabile, nu însă şi raportat la C. pen. spaniol, unde nu este prevăzută o astfel de cerinţă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că autorităţile spaniole au fost singurele care au pronunţat o soluţie pe fondul cauzei, cel puţin cu privire la faptele petrecute înainte de data de 15 decembrie 2009 şi, chiar dacă dispoziţiile art. 98 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 302/2004 nu stabilesc expres, apreciază că principiul non bis in idem presupune pronunţarea a două hotărâri care stabilesc soluţii pe fondul cauzei, ceea ce nu este cazul în prezenta speţă, astfel cum s-a arătat anterior.

Prin urmare, Înalta Curte constată că şi acest al doilea motiv de refuz al predării persoanei solicitate este unul neîntemeiat.

Deasemenea, Înalta Curte costată că fapta nu dă loc la predare conform art. 96 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, ci în conformitate cu dispoziţiile art. 96 alin. (2) din aceeaşi lege, care prevăd că, pentru alte fapte decât cele prevăzute la alin. (1), predarea este subordonată condiţiei ca faptele care motivează emiterea mandatului european de arestare să constituie infracţiune potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică a acesteia, condiţie care este îndeplinită, aşa cum va rezulta din cele expuse mai jos.

Deşi este îndeplinită şi această condiţie, iar cele două motive, de refuz al predării persoanei solicitate autorităţilor spaniole, avute în vedere de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, sunt neîntemeiate, Înalta Curte urmează a respinge, totuşi, solicitarea formulată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, de punere în executare a mandatului european de arestare preventivă şi de emitere, în baza art. 107 alin. (13) şi alin. (10) din Legea nr. 302/2004, a unui mandat de arestare în vederea predării persoanei solicitate.

Aceasta întrucât, art. 98 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 prevede, la lit. c), că autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare când acesta a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetăţean român sau trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent.

Astfel, Înalta Curte constată că mandatul de executare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea, că persoana solicitată este cetăţean român, iar aceasta nu şi-a dat acordul pentru a fi predată autorităţilor judiciare spaniole în vederea executării pedepsei.

Pentru aceste motive, Înalta Curte nu va da curs solicitării formulate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, de predare a persoanei solicitate autorităţilor spaniole, în vederea executării pedepsei.

Apoi, Înalta Curte constată că persoana solicitată a fost condamnată de către autorităţile judiciare spaniole la o pedeapsă de 4 ani închisoare şi 5 ani dezabilitarea specială a exercitării drepturilor părinteşti, pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art 225 bis 1, 2-2° şi 3 C. pen. spaniol.

Art. 225 bis 1, 2-2° şi 3 C. pen. spaniol pedepseşte părintele care, fără un motiv întemeiat pentru acest lucru, sustrage fiul său minor, considerându-se sustragere „reţinerea unui minor încălcând grav obligaţia stabilită pe baza unei hotărâri judecătoreşti sau administrative", stabilind la alin. (3) că „atunci când minorul este deplasat în afara Spaniei se va aplica pedeapsa prevăzută la alin. (1) de la jumătatea superioară".

Cu privire la dispoziţiile art. 225 bis 1, 2-2° şi 3 C. pen. spaniol, Înalta Curte constată că acestea au corespondent în legea română prin prisma dispoziţiilor art. 379 alin. (1) C. pen., care reglementează infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului şi care prevede următoarele: "reţinerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă".

Comparând cele două texte de lege se poate observa că, conţinutul lor este aproximativ identic.

Art. 135 din Legea nr. 302/2004, articol care reglementează durata şi obiectul procedurii de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine de către autorităţile judiciare române, prevede, la alin. (3), următoarele:

„Obiectul procedurii de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine îl constituie verificarea condiţiilor prevăzute la art. 136, iar în cazul în care acestea sunt îndeplinite, atribuirea hotărârii judecătoreşti străine de efecte juridice pe teritoriul României şi transferarea într-un penitenciar sau unitate medicală din România a persoanei condamnate."

Alin. (4) al art. sus menţionat prevede că: "în cazul în care persoana a fost condamnată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiilor se face pentru fiecare infracţiune în parte. Atunci când condiţiile sunt îndeplinite doar pentru o parte din infracţiuni, instanţa poate dispune recunoaşterea parţială a hotărârii judecătoreşti străine. În acest scop, anterior luării unei hotărâri, instanţa poate consulta statul emitent prin intermediul direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei."

Art. 136 stipulează condiţiile care trebuie îndeplinite pentru recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti străine şi prevede următoarele:

(1) O hotărâre judecătorească străină poate fi recunoscută în România dacă este de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale române şi sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) hotărârea este definitivă şi executorie;

b) fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârşită pe teritoriul României, o infracţiune. În cazul în care pedeapsa a fost aplicată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiei se face pentru fiecare infracţiune în parte;

c) persoana condamnată a consimţit la executarea pedepsei în România, în afară de cazul în care aceasta, după executarea pedepsei, ar fi expulzată în România. Dacă este necesar, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a persoanei condamnate, consimţământul poate fi dat de reprezentantul acesteia;

d) nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute la alin. (2). În cazul în care este incident vreunul din motivele prevăzute la alin. (2), instanţa poate dispune recunoaşterea numai dacă există convingerea că executarea pedepsei în România ar contribui semnificativ la reintegrarea socială a persoanei condamnate;

e) executarea în România a pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii ori a măsurii privative de libertate este de natură să faciliteze reintegrarea socială a persoanei condamnate.

La alin. (2) al art. 136 din Legea nr. 302/2004 se arată că hotărârea judecătorească străină nu va fi recunoscută şi pusă în executare, atunci când:

a) recunoaşterea şi executarea pe teritoriul României a hotărârii judecătoreşti străine ar fi contrară principiilor fundamentale ale ordinii de drept a statului român;

b) hotărârea judecătorească se referă la o infracţiune de natură politică sau o infracţiune conexă unei infracţiuni politice ori la o infracţiune militară care nu este infracţiune de drept comun;

c) pedeapsa a fost aplicată pe motive de rasă, religie, sex, naţionalitate, limbă, opinii politice sau ideologice ori de apartenenţă la un anumit grup social;

d) persoana a fost condamnată definitiv în România pentru aceleaşi fapte penale. În cazul în care hotărârea judecătorească străină a fost dată şi pentru alte fapte penale, instanţa poate dispune recunoaşterea parţială a acesteia, dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii;

e) persoana a fost condamnată într-un alt stat pentru aceleaşi fapte penale, iar hotărârea judecătorească străină dată în acest stat a fost anterior recunoscută în România;

f) persoana condamnată beneficiază în România de imunitate de jurisdicţie penală;

g) pedeapsa a fost aplicată unei persoane care nu răspunde penal potrivit legii române;

h) pedeapsa constă într-o măsură care constă în asistenţă psihiatrică sau medicală care nu poate fi executată în România sau, după caz, prevede un tratament medical sau terapeutic care nu poate fi supravegheat în România, în conformitate cu sistemul naţional juridic sau de sănătate;

i) persoana condamnată a părăsit România, stabilindu-şi domiciliul într-un alt stat, iar legăturile sale cu statul român nu sunt semnificative;

j) persoana condamnată a comis o infracţiune gravă, de natură să alarmeze societatea, sau a întreţinut relaţii strânse cu membri ai unor organizaţii criminale, de natură să facă îndoielnică reintegrarea sa socială în România;

k) există indicii obiective că hotărârea judecătorească a fost dată cu încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentele, în special că pedeapsa a fost aplicată pentru a sancţiona persoana condamnată pe motive de sex, rasă, religie, origine etnică, cetăţenie, limbă, convingeri politice sau orientare sexuală, iar persoana condamnată nu a avut nicio posibilitate de a contesta aceste circumstanţe în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului sau a unei alte instanţe internaţionale.

Deci, conform art. 135 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, în cazul în care persoana a fost condamnată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiilor se face pentru fiecare infracţiune în parte. Atunci când condiţiile sunt îndeplinite doar pentru o parte din infracţiuni, instanţa poate dispune recunoaşterea parţială a hotărârii judecătoreşti străine.

Prin urmare, Înalta Curte va proceda, în temeiul art. 135 alin. (3) şi (4) rap. la art. 136 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 302/2004, la recunoaşterea parţială a sentinţei penale nr. 181 din 28 aprilie 2014, pronunţată de Judecătoria penală nr. 2 Huelva, definitivă în data de 30 iunie 2014, apreciind că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute la art. 136 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 şi nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute la alin. (2) al aceluiaşi art.

Art. 135 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 prevede, la lit. b), că, „în cazul în care natura sau durata pedepsei aplicate de instanţa străină nu corespunde cu natura sau durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracţiuni similare, instanţa:

(i) adaptează, prin sentinţă, pedeapsa privativă de libertate aplicată de instanţa străină, potrivit alin. (7) şi (8) sau, atunci când adaptarea nu este posibilă,

(ii) stabileşte şi aplică, prin sentinţă, pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită".

Alin. (7) din acelaşi art. prevede că: „în cazul prevăzut la alin. (6) lit. b) pct. (i), instanţa de judecată adaptează pedeapsa aplicată de instanţa străină, atunci când:

a) natura acesteia nu corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu pedepsele reglementate de legea penală română;

b) durata acesteia depăşeşte, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeaşi infracţiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română sau atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracţiuni depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română. Adaptarea de către instanţa de judecată a pedepsei aplicate de instanţa străină constă în reducerea pedepsei până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracţiuni similare".

Alin. (8) din art. sus menţionat prevede că: „Pedeapsa stabilită de instanţa română, potrivit alin. (7), trebuie să corespundă, pe cât posibil, din punctul de vedere al naturii sau duratei, cu cea aplicată de statul emitent şi nu va agrava situaţia persoanei condamnate. Pedeapsa aplicată în statul emitent nu poate fi convertită într-o pedeapsă pecuniară".

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte va admite contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 248/F din 22 iulie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Va desfiinţa, în parte, sentinţa penală atacată şi, rejudecând, va recunoaşte, parţial, pe cale incidentală, sentinţa penală definitivă nr. 181 din 24 aprilie 2014 pronunţată de Judecătoria penală nr. 2 Huelva, Spania, privind pe intimata persoană solicitată C.L.V.

Va adapta pedeapsa aplicată prin sentinţa penală sus menţionată, de 4 ani închisoare, la limita maximă specială prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen. român, urmând ca persoana solicitată C.L.V. să execute pedeapsa de 3 luni închisoare.

În vederea executării acestei pedepse, Înalta Curte, conform art. 103 alin. (13) rap. la art. 107 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, va dispune emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii pe numele intimatei persoană solicitată C.L.V.

Potrivit art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, din care onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata persoană solicitată, în sumă de 80 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 248/F din 22 iulie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Desfiinţează, în parte, sentinţa penală atacată şi rejudecând:

Recunoaşte pe cale incidentală sentinţa penală definitivă nr. 181 din 24 aprilie 2014 pronunţată de Judecătoria penală nr. 2 Huelva, Spania, privind pe intimata persoană solicitată C.L.V.

Adaptează pedeapsa aplicată prin sentinţa penală sus menţionată, de 4 ani închisoare, la limita maximă specială prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen. român, urmând ca persoana solicitată C.L.V. să execute pedeapsa de 3 luni închisoare.

Dispune emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii conform dispoziţiilor prezentei hotărâri.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata persoană solicitată, în sumă de 80 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 30 octombrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2926/2014. Penal. Luare de mită (art. 254...  ICCJ. Decizia nr. 2979/2014. Penal. Traficul de minori (Legea... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2911/2014. Penal. Mandat european de arestare. Contestaţie(NCPP)