ICCJ. Decizia nr. 314/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Contestaţie în anulare - Apel
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 314/A/2014
Dosar nr. 1727/2/2014
Şedinţa publică din 9 octombrie 2014
Asupra contestaţiei de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 470/A din 11 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul B.l. împotriva Deciziei penale nr. 222/A din 04 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
A fost obligat contestatorul la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre s-au reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 14 martie 2014, sub nr. 1727/2/2014 (nr. 845/2014), condamnatul B.l. a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei penale nr. 222/A din 04 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. .426 şi urm. C. proc. pen.
În preambulul motivării contestaţiei, autorul cererii a făcut trimitere expresă la cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen., invocând existenţa la dosar a unor probe în sensul că:
a)- a intervenit prescripţia răspunderii penale în ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune pentru care a fost condamnat, cauză de încetare a procesului penal reglementată de art. 16 lit. f) C. proc. pen.;
b)- a fost dispusă o soluţie de condamnare, deşi nu era îndeplinită o condiţie prevăzută de lege pentru exercitarea acţiunii penale, cauză de încetare a procesului penal reglementată de art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.;
c)- a fost dispusă o soluţie de condamnare pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală, cauză de încetare a procesului penal reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.
Dezvoltând motivele de fapt şi de drept ale contestaţiei, condamnatul B.I. a susţinut, în esenţă, următoarele:
a) - Curtea de Apel Bucureşti a soluţionat cauza cu încălcarea prevederilor legale imperative în materia aplicării legii penale mai favorabile, precum şi a jurisprudenţei obligatorii a Curţii Constituţionale, omiţând, în mod eronat, să constate intervenţia în cauză a prescripţiei răspunderii penale cu privire la fapta de înşelăciune (având ca persoană vătămată pe F.C.D. Bucureşti).
În opinia contestatorului, în temeiul art. 5 C. pen. şi în lumina criteriilor obligatorii menţionate în Decizia Curţii Constituţionale nr. 1092/2012, aplicarea legii penale mai favorabile trebuie făcută pe instituţii autonome.
Efectul acestui demers ar fi fost acela al incidenţei prevederilor art. 124 C. pen. din 1968 privind prescripţia specială a răspunderii penale, în ipoteza depăşirii termenului de prescripţie cu încă jumătate. Raportat la momentul imputat al epuizării infracţiunii de înşelăciune - iulie 2005 - termenul de prescripţie specială a răspunderii penale s-a împlinit la data de 31 ianuarie 2013, iar soluţia ce se impunea era aceea a încetării procesului penal, conform art. 16 lit. f) C. proc. pen.
b)- Procedând la schimbarea încadrării juridice în infracţiuni reglementate de art. 244 C. pen., instanţa de apel trebuia să constate că, pentru exercitarea acţiunii penale, este necesară îndeplinirea unei condiţii de procedibilitate, şi anume exprimarea de voinţă a persoanelor vătămate pentru tragerea la răspundere penală.
Raportat la dispoziţiile art. 159 C. pen., inculpatul şi persoana vătămată F.C.D. trebuiau să aibă posibilitatea efectivă de a exercita acest drept recunoscut de lege, iar instanţa de apel avea obligaţia de a verifica îndeplinirea acestei condiţii de procedibilitate. în absenţa unei atare verificări, în opinia contestatorului, devine incidenţă cauza de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.
c)- Instanţa de apel trebuia să constate, pe baza analizei materialului probator, că faptele de evaziune fiscală şi spălare de bani imputate inculpatului B.I. nu sunt prevăzute de legea penală, în sensul art. 16 lit. b) C. proc. pen., nefiind întrunite elementele constitutive ale acestora.
Concret, într-o primă categorie de argumente, contestatorul a arătat că bugetul statului nu a fost prejudiciat (prin transferurile a trei jucători intervenite în perioada 1999-2004), în condiţiile în care Legea nr. 69/2000, în vigoare la data transferurilor, prevedea că indemnizaţiile de transfer nu se impozitează. Or, este evident că atâta vreme cât nu se datorează impozit, nu se poate vorbi de intenţie evazionistă.
O a doua categorie de argumente a vizat pretinsa excludere reciprocă a încadrărilor juridice de evaziune fiscală şi înşelăciune, contestatorul apreciind că aceleaşi sume de bani nu pot constitui, pe de o parte, produsul infracţiunilor de înşelăciune pretins săvârşite în dauna F.C.D., iar, pe de altă parte, obiectul infracţiunii de evaziune fiscală.
S-a subliniat, de asemenea, că faptele de spălare de bani nu sunt descrise, că nu există probe privind vreuna dintre cele trei etape specifice acestei infracţiuni şi nu s-a făcut dovada caracterului ilegal al veniturilor obţinute de inculpaţi - provenite din sumele diferenţă din indemnizaţiile de transfer. Pentru toate aceste motive, contestatorul a opinat că instanţa de apel ar fi trebuit să constate că faptele nu există, fiind incidente dispoziţiile art. 16 lit. c) C. proc. pen. şi să dispună încetarea procesului penal.
Contestatorul B.I. a solicitat, totodată, suspendarea executării hotărârii atacate, până la soluţionarea contestaţiei în anulare, conform art. 430 C. proc. pen.
În vederea soluţionării cauzei, a fost ataşat Dosarul de fond nr. 3134/3/2009*, în care s-a pronunţat decizia penală supusă contestaţiei.
În şedinţa din data de 11 aprilie 2014, s-a procedat la examinarea admisibilităţii în principiu a cererii, punctele de vedere exprimate de apărătorul ales al contestatorului (prezent fără a fi citat) şi de către procuror fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare din perspectiva tuturor exigenţelor prevăzute de art. 431 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a constatat că aceasta este inadmisibilă, în considerarea următoarelor argumente:
Consideraţii prealabile asupra naturii juridice şi limitelor de exercitare a contestaţiei în anulare.
Subsecvent intrării în vigoare, la data de 01 februarie 2014, a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., contestaţia în anulare este reglementată în titlul III al Părţii speciale a codului, în cap. V, secţiunea 1, art. 426 - art. 432.
Raportat la C. proc. pen. din 1968, noile dispoziţii legale consacră, în linii mari, exigenţe procedurale similare de promovare a acestui important remediu procesual. Astfel, prevederile art. 426 C. proc. pen. păstrează caracterul limitativ al reglementării cazurilor de contestaţie în anulare, optându-se, însă, pentru o uşoară extindere a sferei lor de aplicare, prin introducerea a cinci noi situaţii în care hotărârile definitive sunt susceptibile de desfiinţare în acest cadru extraordinar.
Similar vechii legislaţii, normele art. 427-431 C. proc. pen. supun contestaţia în anulare unor condiţii restrictive de introducere a cererii - condiţii referitoare la legitimitatea procesuală a autorului căii de atac, la conţinutul sesizării, la termenul de declarare, la cazurile de contestaţie ori la etapele specifice procedurii.
S-a observat aşadar, că, în noua legislaţie procesual-penală, contestaţia în anulare păstrează natura juridică a unei căi extraordinare de atac, de anulare şi retractare a hotărârilor judecătoreşti definitive ce conţin erori de drept.
Reafirmarea de principiu, cu titlu preliminar, a acestei naturi juridice şi evaluarea limitelor în care poate fi exercitată o atare cale extraordinară de atac sunt absolut necesare în preambulul prezentei decizii, deoarece toate aceste elemente, raportate la particularităţile cauzei, au determinat Curtea să constate inadmisibilitatea contestaţiei în anulare formulată de B.I.
Sub un prim aspect, instanţa învestită în actuala contestaţie a reţinut, de principiu, că o contestaţie în anulare poate avea ca temei exclusiv nulitatea actelor de procedură efectuate (error in procedendo), nu şi greşita soluţionare a fondului cauzei (error in judicando). Aceasta înseamnă că numai hotărârile judecătoreşti definitive grefate pe încălcări, de o anumită gravitate, ale normelor de procedură - încălcări susceptibile a se subsuma enumerării inserate în art. 426 C. proc. pen. - pot face obiectul contestaţiei în anulare.
Concluzia Curţii se întemeiază, pe de o parte, pe o evaluare coroborată a conţinutului celor nouă cazuri de contestaţie prevăzute de art. 426 lit. a)-i) C. proc. pen. în vigoare, toate antamând eventuale încălcări ale dispoziţiilor ce reglementează desfăşurarea procesului penal, sancţionabile cu nulitatea absolută sau relativă.
Pe de altă parte, sunt avute în vedere reglementările de ansamblu ale celorlalte căi extraordinare de atac, care permit reformarea ori retractarea hotărârii definitive în ipoteza incidenţei altor erori de drept procesual (art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.), de drept penal substanţial (art. 438 alin. (1) pct. 7, 8, 11, 12 C. proc. pen.) ori de fapt (art. 453 alin. (1) lit. a)-e) C. proc. pen.).
Prin urmare, interpretarea dată aspectelor de drept penal substanţial ori modul de evaluare a chestiunilor faptice, ambele existente într-o hotărâre penală definitivă, nu pot face obiectul contestaţiei în anulare. Partea sau participantul interesat au la îndemână, în aceste ultime două situaţii, alte căi extraordinare de atac, reglementate expres în secţiunile 2 şi 3 ale cap. V, titlul III din noua legislaţie procesuală.
În al doilea rând, Curtea a notat că admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare este condiţionată de constatarea, cel puţin la nivel aparent, a existenţei unor acte de procedură afectate de motive de nulitate, susceptibile a pune în discuţie legalitatea hotărârii definitive din perspectiva art. 426 C. proc. pen. Aceasta presupune ca, între temeiurile de fapt ale cererii de contestaţie şi cazurile expres invocate de autorul său să existe o concordanţă formală, ce trebuie evaluată încă din faza examinării admisibilităţii în principiu, conform art. 431 C. proc. pen.
Curtea a apreciat că natura juridică a contestaţiei în anulare şi efectele imediate ale admiterii ei în principiu asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură hotărârea definitivă impun ca faza de evaluare parcursă conform art. 431 alin. (2) C. proc. pen. să aibă caracter concret şi efectiv, neputând fi admisă limitarea ei la o analiză superficială, exclusiv teoretică.
Exigenţele unei atare evaluări impun ca admiterea în principiu să survină doar atunci când contestaţia în anularea unei hotărâri definitive a fost formulată cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de norma legală, respectiv de una dintre personale prevăzute de art. 427 alin. (1) C. proc. pen., în termenul legal, cu invocarea unor motive ce se subsumează, de o manieră evidentă, celor prevăzute de art. 426 şi a unor dovezi ce se află depuse la dosar.
Simpla trimitere teoretică la un caz de contestaţie în anulare prevăzut de lege, dar fără susţinerea sa aparentă cu argumente faptice corelative, nu satisface cerinţele textului şi nu justifică eventuala admitere în principiu a contestaţiei.
În acest sens, Curtea a subliniat că, similar celorlalte căi extraordinare de atac reglementate de art. 433 şi art. 452 C. proc. pen. şi contestaţia în anulare este supusă unor exigenţe de verificare prealabilă asemănătoare. Astfel, reglementând etapa admisibilităţii în principiu, dispoziţiile art. 440 alin. (2) C. proc. pen. prevăd că: „Dacă cererea .este vădit nefondată, instanţa (de casaţie) respinge.cererea de recurs în casaţie", iar prevederile art. 459 alin. (2) lit. e) C. proc. pen. impun, printre condiţiile admisibilităţii revizuirii, şi pe aceea ca „faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea să conducă, în mod evident, la stabilirea unor temeiuri legale ce permit revizuirea".
Deşi, în cazul contestaţiei în anulare, legiuitorul nu a utilizat termeni cu înţeles asemănător în dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. pen., raţiuni identice (legate de caracterul extraordinar al procedurii şi natura juridică a căii de atac) impun ca, şi în acest caz, admiterea în principiu să fie condiţionată de existenţa unei concordanţe aparente, dar suficient de evidente, între argumentele faptice invocate şi cazul de contestaţie la care se raportează autorul cererii.
Acceptarea ipotezei contrare ar echivala cu o admite că, în cazul hotărârilor grefate pe erori aparente de procedură, standardul de ocrotire a puterii lor de lucru judecat este inferior celui aplicabil în cazul hotărârilor afectate de alte pretinse erori de judecată. O atare concluzie ar contraveni exigenţelor supremaţiei dreptului, astfel cum este enunţat în preambulul Convenţiei europene a drepturilor omului, şi principiului securităţii raporturilor juridice care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării decât dacă o impun motive substanţiale şi serioase (hotărârea din data de 28 octombrie 1999, în Cauza Brumărescu împotriva României).
Examenul de admisibilitate în principiu a contestaţiei în anulare
Raportând aceste argumente de principiu la particularităţile contestaţiei în anulare deduse spre soluţionare, Curtea a constatat inexistenţa unei concordanţe, cel puţin formale, între motivele faptice invocate şi unicul caz de contestaţie la care a făcut trimitere condamnatul, viciu ce atrage inadmis.ibilitatea contestaţiei şi impune respingerea ei ca atare.
Astfel, condamnatul B.I. a subsumat întreaga argumentaţie a cererii sale cazului de contestaţie prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen.: „când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal".
Formularea textului diferă de redactarea normei regăsite în art. 386 lit. c) C. proc. pen. din 1968, conform căruia contestaţia în anulare putea fi formulată atunci când „instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute de art. 10 lit. f)-i)1, cu privire la care existau probe în dosar".
Deşi termenii utilizaţi de legiuitor în reglementările succesive diferă parţial, Curtea a apreciat că sfera de incidenţă a acestui caz de contestaţie este, şi în prezent, sensibil similară celei anterioare datei de 01 februarie 2014. Aceasta însemnă că retractarea unei hotărâri definitive poate surveni doar în ipoteza în care instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere a dispus o soluţie de condamnare, omiţând să evalueze, în mod concret şi efectiv, probele ce evidenţiau existenţa unei cauze de încetare a procesului penal.
Deşi textul art. 426 lit. b) C. proc. pen. nu mai face trimitere expresă la „nepronunţarea" instanţei asupra cauzei de încetare a procesului penal, aplicabilitatea sa este, în continuare, condiţionată implicit de constatarea unei omisiuni totale a instanţei de a analiza, şi a statua explicit asupra unei astfel de cauze. Doar într-o atare situaţie hotărârea definitivă este afectată de un viciu de procedură (error in procedendo), susceptibil de a afecta legalitatea sa şi de natură a legitima repunerea cauzei în discuţie şi eventuala sa rejudecare.
În ipoteza în care cauza prezumată de încetare a procesului penal a făcut obiectul unei evaluări nemijlocite a instanţei, care a statuat neechivoc asupra inaplicabilităţii sale şi a dispus condamnarea inculpatului, hotărârea se bucură pe deplin de autoritate de lucru judecat, iar argumentele instanţei nu mai pot fi repuse în discuţie. într-o atare situaţie, contestarea hotărârii tinde nu la înlăturarea viciului de procedură derivat din omisiunea de a examina incidenţa unui impediment procedural, ci la reevaluarea în substanţă a fundamentului faptic şi juridic al soluţiei în sine (error in judicando), pe calea unui apel deghizat.
Or, conform principiului securităţii raporturilor juridice anterior invocat, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive, cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogări decât dacă o impun motive substanţiale şi serioase (hotărârea din 07 iulie 2009, în Cauza Stanca Popescu împotriva României, hotărârea din 24 iulie 2003, în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei).
În cauza de faţă, s-a constatat că, la pronunţarea Deciziei nr. 222/A din 04 martie 2014, Curtea de apel a examinat, în mod efectiv şi detaliat, chestiunea prescripţiei răspunderii penale în cazul faptei de înşelăciune imputate contestatorului B.I. (cu referire la F.C.D.). Problematica aplicării legii penale mai favorabile a fost abordată nemijlocit atât din perspectiva teoriei funcţionării instituţiilor de drept penal autonome, cât şi din cea a aplicării sale globale, instanţa de apel statuând, în mod expres (în pag. 139-142 ale deciziei) asupra incidenţei acestei din urmă interpretări şi soluţionând cauza în consecinţă.
Nu există, aşadar, o viciere aparentă a deciziei ca urmare a neexaminării chestiunii prescripţiei răspunderii penale, iar repunerea în discuţie a hotărârii are, ca unic scop, valorificarea, în beneficiul condamnatului, a unui alt punct de vedere asupra acestei problematici, ceea ce este inadmisibil în această procedură.
Referitor la pretinsa incidenţă a cauzei de încetare a procesului penal reglementată de art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., ca efect al posibilităţii (neconcretizate) de împăcare cu F.C.D. pentru aceeaşi faptă de înşelăciune, Curtea a constatat caracterul pur teoretic al trimiterii la această normă legală. Textul vizează situaţiile în care „lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale".
Or, o evaluare sumară a dispoziţiilor art. 244 C. pen. conduce la concluzia că invocarea sa este complet nepertinentă, deoarece legea nouă nu prevede obligativitatea unei plângeri prealabile sau o altă condiţie de pedepsibilitate ori de procedibilitate pentru continuarea exercitării acţiunii penale în cazul infracţiunilor de înşelăciune.
Argumentele faptice pe care se grefează invocarea acestei cauze de încetare a procesului penal contrazic, de altfel, raţiunea impedimentului procesual invocat, contestatorul B.I. făcând trimitere, în realitate, doar la posibilitatea teoretică de împăcare cu F.C.D., ce nu ar fi fost valorificată de către instanţa de apel, şi care s-ar subsuma, în mod corect, cauzei de încetare a procesului penal prev. de art. 16 lit. g) C. proc. pen. ("a intervenit împăcarea").
Făcând trimitere la considerentele anterioare referitoare la admisibilitatea contestării hotărârii doar pentru vicii de procedură, Curtea a notat, de principiu, că incidenţa (aparentă) a acestei cauze de încetare ar fi presupus existenţa unei manifestări neechivoce de împăcare a părţilor, a cărei valorificare în plan procesual să fi fost omisă de către instanţă. Or, o atare manifestare de voinţă nu a intervenit între părţi anterior datei pronunţării deciziei contestate, astfel încât inexistenţa unor minime probe la dosar sub acest aspect exclude, în acord cu exigenţele art. 431 alin. (2) C. proc. pen., eventuala admitere în principiu a contestaţiei din această perspectivă.
Ultimul set de argumente invocate în sprijinul contestaţiei vizează, în mod esenţial, apărări de fond, ce tind exclusiv la repunerea în discuţie a caracterului penal al faptelor, a conţinutul lor constitutiv ori a însăşi existenţei infracţiunilor definitiv judecate.
Prin raportare la exigenţele art. 16 lit. a)-d) şi art. 396 alin. (5) C. proc. pen. toate aceste situaţii reprezintă impedimente la exercitarea acţiunii penale ce derivă din lipsa sa de temei, de natură a legitima o soluţia de achitare, nicidecum impedimente grefate pe lipsa de obiect a acţiunii penale, care să justifice o soluţie de încetare a procesului penal.
Reiterarea acestor susţineri pe calea contestaţiei în anulare, prin recalificarea lor ca motive ce s-ar subsuma art. 426 lit. b) C. proc. pen., ignoră în mod vădit specificul şi caracterul limitativ al cauzelor de încetare a procesului penal şi nu se subsumează, nici măcar formal, dispoziţiilor art. 16 C. proc. pen. ce reglementează astfel de cauze. Prin urmare, analiza acestor argumente excede limitelor în care poate fi examinată admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare şi nu poate face obiectul evaluării instanţei învestite în actuala cale extraordinară de atac.
În final, Curtea a reţinut că B.I. a formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 430 C. proc. pen., cerere de suspendare a executării hotărârii. Norma de drept procesual instituie posibilitatea instanţei de a suspenda executarea hotărârii până la soluţionarea contestaţiei în anulare. Aceasta înseamnă că, în ipoteza în care calea extraordinară de atac este respinsă ca inadmisibilă fără a se proceda la verificări suplimentare, cererea de suspendare a executării rămâne, în mod practic, fără obiect şi nu se justifică pronunţarea distinctă asupra acesteia, situaţie incidenţă şi în speţă.
Pentru toate considerentele anterior expuse, Curtea a concluzionat că motivele pe care se sprijină contestaţia condamnatului nu se subsumează cazurilor prevăzute de art. 426 C. proc. pen., astfel încât, în baza art. 431 C. proc. pen., a respins ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestatorul B.I. împotriva Deciziei penale nr. 222/A din 04 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a obligat contestatorul la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva Deciziei penale nr. 470/A din 11 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a formulat contestaţie, contestatorul B.I., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 1727/2/2014.
Examinând hotărârea contestată, înalta Curte constată că prezenta contestaţie este inadmisibilă având în vedere că hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti este definitivă.
Înalta Curte reţine că inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală, ori chiar printr-un act neprocesual.
Căile de atac sunt strict şi limitativ reglementat prin norma procesual penală, cu arătarea imperativă a persoanelor ce le pot folosi, precum şi a condiţiilor, cazurilor şi termenelor în care pot fi exercitate.
În cauză, contestatorul a formulat contestaţie împotriva unei hotărâri prin care s-a soluţionat contestaţia în anulare formulată împotriva unei hotărâri din apel, în condiţiile în care normele procedural penale nu permiteau formularea nici unei căi de atac în acest context procesual, hotărârea Curţii de Apel Bucureşti fiind definitivă, împrejurare care a atras inadmisibilitatea controlului judiciar prin contestaţia formulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, exercitând o cale de atac în afara condiţiilor stabilite de lege, demersul realizat va fi sancţionat cu inadmisibilitatea.
Faţă de considerentele prezentate, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de contestatorul B.I. împotriva Deciziei penale nr. 470/A din 11 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de contestatorul B.I. împotriva Deciziei penale nr. 470/A din 11 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă contestatorul la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3081/2014. Penal | ICCJ. Decizia nr. 363/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
