ICCJ. Decizia nr. 337/2014. SECŢIA PENALĂ. Distrugerea (art.253 NCP). Ultrajul contra bunelor moravuri (art.375 NCP). Recurs in casaţie
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 337/RC/2014
Dosar nr. 3503/1/2014
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2014
Prin sentinţa penală nr. 2166 din 18 octombrie 2013, pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, secţia I penală s-au dispus următoarele:
În baza art. 334 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor B.D.F. şi B.B.I. din infracţiunile prevăzute de art. 217 alin. (1), alin. (4) C. pen. anterior cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 321 alin. (1), alin. (2) C. pen. anterior cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. anterior şi art. 33 lit. a) C. pen. anterior în infracţiunile prevăzute de art. 217 alin. (1), alin. (4) C. pen. anterior şi art. 321 alin. (1), alin. (2) C. pen. anterior cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. anterior şi art. 33 lit. a) C. pen. anterior.
În baza art. 217 alin. (1), alin. (4) C. pen. anterior cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. anterior a fost condamnat inculpatul B.D.F. la 3 ani 6 luni închisoare.
În baza art. 321 alin. (1), alin. (2) C. pen. anterior cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. anterior a fost condamnat acelaşi inculpat la 3 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. anterior s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani 6 luni închisoare.
S-a făcut aplic. art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior.
În baza art. 350 C. proc. pen. anterior a fost menţinută starea de arest, iar în baza art. 88 C. pen. anterior s-a dedus prevenţia de la 5 noiembrie 2012 la zi.
În baza art. 217 alin. (1), alin. (4) C. pen. anterior cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. anterior a fost condamnat inculpatul B.B.I. la 3 ani 6 luni închisoare
În baza art. 321 alin. (1), alin. (2) C. pen. anterior cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. anterior a fost condamnat acelaşi inculpat la 3 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. anterior s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani 6 luni închisoare
S-a făcut aplic. art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior.
În baza art. 350 C. proc. pen. anterior s-a menţme starea de arest, iar în baza art. 88 C. pen. anterior s-a dedus prevenţia de la 5 noiembrie 2012 la zi.
Au fost respinse pretenţiile părţii civile V.N. ca neîntemeiate.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că în data de 3 noiembrie 2012, în jurul orei 10:00 între martora V.I.F., fiica părţii vătămate V.N. şi numitul B.M., tatăl inculpaţilor, însoţit de mai mulţi angajaţi ai spălătoriei auto pe care acesta o deţine pe str. M., a avut loc un conflict privind autoturismul marca V. aparţinând martorei şi despre care aceasta a susţinut că a fost zgâriat şi mutat de respectivele persoane, iar membrii familiei inculpaţilor au arătat că a fost parcat în aşa fel încât a blocat în mod intenţionat accesul în respectiva spălătorie, fiind nevoiţi astfel să-l mute.
Instanţa a reţinut din cele menţionate în declaraţiile martorilor V.I.F., S.V.M. şi ale părţii vătămate V.N., existenţa conflictului, aceasta fiind confirmată şi de către inculpaţii B.D.F. şi B.B.I. şi de martorul G.G., însă susţinerile acestora din urmă, în sensul că urmare a conflictului verbal, ulterior în cursul datei de 4 noiembrie 2012 martorul G.G. ar fi fost agresat de 2 persoane care îl însoţeau pe S.V.M., nu au fost confirmate de probele administrate.
Astfel, martorul G.G. a susţinut în declaraţia dată la data de 5 noiembrie 2012 că în seara zilei de 4 noiembrie 2012, orele 21:00, în timp ce se deplasa pe str. M. s-a întâlnit cu S.V.M. care „era însoţit de mai mulţi băieţi şi 2 dintre aceştia au venit” la martor şi l-au agresat fizic lovindu-l cu pumnii în faţă şi în stomac. Martorul a arătat că nu îi cunoaşte pe agresori, că nu doreşte să fie examinat la I.N.M.L. şi nici să depună plângere pentru agresiunea suferită.
Instanţa a constatat că martorul G.G., deşi legal citat şi cu mandat de aducere, nu a putut fi adus în cursul cercetării judecătoreşti pentru a fi audiat, iar din declaraţia dată în cursul urmăririi penale nu rezultă în nici un fel, admiţând că agresiunea relatată ar fi avut loc, implicarea martorului S.V.M., nici a părţii vătămate sau a vreunui membru al familiei acestuia şi nici legătura între pretinsa agresiune şi incidentul din data de 3 noiembrie 2013 între V.I.F. şi B.M.
Faţă de cele arătate, instanţa a apreciat că nu poate fi reţinută susţinerea inculpaţilor în sensul că angajatul spălătoriei lor, G.G., ar fi fost bătut de familia V. şi ar fi reprezentat motivul convorbirilor telefonice, mesajelor scrise, conţinând cuvinte şi expresii jignitoare, prin care membri ai familiei părţii vătămate i-ar fi ameninţat.
Instanţa a mai reţinut că urmare a conflictului dintre martora V.I.F. şi B.M. din data de 3 noiembrie 2013, în data de 4 noiembrie 2013 între martorul S.V.M. şi inculpaţi au avut loc mai multe convorbiri telefonice precum şi schimburi de SMS-uri, după cum a rezultat din declaraţiile martorilor S.V.M. şi G.G. şi din cele ale inculpaţilor B.D.F., B.B.I., în care aceştia şi-au adresat cuvinte cu caracter provocator.
În contextul evenimentelor descrise mai sus, în data de 4 noiembrie 2012, în jurul orei 23:00, inculpaţii B.D.F., B.B.I. împreună cu mai multe persoane rămase neidentificate, dintre care o parte aveau feţele acoperite de cagule, s-au deplasat la locuinţa părţii vătămate V.N. din Bucureşti, str. M. sector 5, unde la momentul respectiv se aflau mai multe persoane: partea vătămată împreună cu martorii S.V.M., P.M., V.I.F., S.G., P.G. şi I.I.G. precum şi mai mulţi copii.
Acolo, inculpaţii şi persoanele care îi însoţeau au spart cu bâte de baseball mai multe geamuri de la spaţiul comercial aflat la parterul imobilului precum şi o fereastra de la etajul acestuia şi au aruncat cu sticle conţinând substanţe inflamabile şi care au produs incendierea imobilului şi a unor bunuri aflate în interiorul acestuia.
Astfel, din procesul-verbal de cercetare la faţa locului întocmit în cauză şi din planşele foto realizate cu ocazia cercetării la faţa locului instanţa a reţinut că una din uşile de acces în imobil era înnegrită de fum, cele două geamuri aflate de o parte şi de alta a uşii respective fiind sparte, iar în faţa casei, pe mocheta de pe treptele de acces, precum şi pe grămezile de varză depozitate acolo, au fost descoperite mai multe cioburi de sticlă şi bucăţi de material textil parţial carbonizate, cu miros puternic de substanţe inflamabile. În interiorul spaţiului comercial, pe o suprafaţă de aproximativ 10 m în faţa uşii de acces, s-au găsit mai multe cioburi de sticlă, un aparat pentru cafea cu carcasa carbonizată, iar lângă acesta se afla un gât de sticla ce prezenta urme de funingine, o cască de protecţie moto era parţial carbonizată, iar la etajul imobilului, una din ferestrele aflată deasupra uşii de acces era spartă.
Cele reţinute mai sus, descrise în procesul verbal şi susţinute de planşele foto au fost confirmate de declaraţiile părţii vătămate V.N. şi cele ale martorilor S.V.M., P.M., V.I.F., S.G., P.G. şi I.I.G., P.M.A., P.V., B.C. şi B.E.
Toţi martorii audiaţi în cauză au arătat că faptele inculpaţilor şi persoanelor ce îi însoţeau le-au creat un puternic sentiment de teama şi nesiguranţă.
La faţa locului s-au deplasat din partea S.N.U.A.U. 3 autospeciale cu apă şi spumă, o autospecială de descarcerare şi un echipaj S.M.U.R.D., a căror intervenţie nu a mai fost necesară întrucât în momentul în care acestea au ajuns la faţa locului incendiul era stins, după cum a rezultat din procesul verbal întocmit de către lucrătorii de politie, aspect confirmat de declaraţiile părţii vătămate şi ale martorilor audiaţi în cauză.
Susţinerea apărării în sensul că declaraţiile martorilor S.V.M., P.M., V.I.F., P.G. şi I.I.G. ar fi mincinoase întrucât aceştia au declarat şi că în cursul incidentului a fost folosit un pistol cu care au fost trase mai multe focuri, motiv pentru care se impune înlăturarea în întregime a declaraţiilor acestora şi reţinerea ca fiind corespunzătoare realităţii numai a susţinerilor inculpaţilor, respectiv cele conţinute în declaraţiile date în cursul cercetării judecătoreşti nu a fost primită de către prima instanţă.
Astfel, în aceste declaraţii, inculpaţii au arătat că fiecare dintre ei, independent şi fără vreo înţelegere prealabilă, motivat de cearta avută de G.G. cu S.V.M. şi de temerea că „vor veni ţiganii peste ei” au trecut cu autoturismele pe str. M. prin faţa imobilului unde locuieşte partea vătămată. Mai mult, B.B.I. a arătat că s-a deplasat la domiciliul părţii vătămate pentru că auzise că familia V. va veni peste ei (neprezentând nici o motivaţie pentru alegerea făcută în loc de a apela la organele de poliţie) şi a putut observa din autoturism că familia V. făcea grătar, iar B.D.F. a observat şi că aveau în mâini pahare.
Instanţa a apreciat că, faţă de procesul verbal de cercetare la faţa locului şi de declaraţiile celorlalţi martori audiaţi în cauză, susţinerile referitoare la folosirea unei arme în timpul incidentului se datorează stării de temere în care se aflau martorii, nejustificând calificarea declaraţiilor acestora ca fiind mincinoase, cu atât mai mult cu cât acestea sunt susţinute de celelalte probe administrate în cauză.
Instanţa a apreciat că, susţinerea apărării în sensul că declaraţiile date de martori în cursul cercetării judecătoreşti le contrazic pe cele date în cursul urmării penale, martora S.G. declarând chiar că este în relaţii de duşmănie cu inculpaţii, iar aceste aspecte ar trebui să conducă la înlăturarea tuturor acestor declaraţii şi, în consecinţă şi la înlăturarea declaraţiilor părţii vătămate ca nefiind susţinute de alte mijloace de probă, şi la reţinerea ca reală a situaţie prezentată de inculpaţi, nu poate fi acceptată.
Astfel, în ceea ce priveşte starea de duşmănie a martorei S.G., s-a constatat că aceasta nu exista la momentul primei declaraţii (la urmărire penală) martora justificând această stare în cursul cercetării judecătoreşti printr-un incident ulterior audierii sale în cursul urmăririi penale.
Referitor la contradicţiile punctuale între cele declarate de martori în cursul urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti (excepţie făcând martorul B.F. pentru care reprezentantul Parchetului s-a sesizat sub aspectul infracţiunii de mărturie mincinoasă) instanţa a apreciat că acestea nu au nici amploarea şi nici aptitudinea de a conduce la constatarea unui caracter mincinos al tuturor declaraţiilor date de martori, atât la urmărire penală cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, ţinând seama de art. 63 alin. (2) C. proc. pen. şi de împrejurarea că la un interval mic de timp de la consumarea incidentului la care au asistat, relatările martorilor sunt, în mod firesc, mai puţin estompate de trecerea timpului.
Referitor la declaraţiile date de inculpaţi în prezenta cauză, instanţa având în vedere pe de o parte disp. art. 69 C. proc. pen., iar pe de altă parte împrejurarea că inculpaţii au declarat că au circulat, fără vreo înţelegere prealabilă, pe str. M., cu puţin timp înainte de incident, fără a avea cunoştinţă despre cele întâmplate, a apreciat că susţinerile acestora sunt neverosimile.
În mod constant, inculpaţii B.D.F. şi B.B.I. nu au recunoscut comiterea faptelor precizând ca în noaptea de 4 noiembrie 2012 în jurul orei 23:00 se aflau în alte locuri şi nu au participat la incendierea şi distrugerile provocate locuinţei părţii vătămate V.N., însă aceste susţineri nu sunt confirmate de celelalte mijloace de probă.
În ceea ce priveşte susţinerea apărării în sensul că s-a început urmărirea penală împotriva părţii vătămate sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj constând în aceea că ar fi pretins suma de 50.000 euro de la familia inculpaţilor pentru a declara că aceştia nu au participat la săvârşirea faptelor din data de 4 noiembrie 2012, instanţa de fond a constatat, pe de o parte, că această susţinere nu a fost dovedită cu toate că s-a pus în vedere apărătorului să depună la dosar rezoluţia de începere a urmăririi penale invocate, iar, pe de altă parte, această împrejurare prin ea însăşi nu poate constitui, singură, dovada că inculpaţii nu au comis faptele pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva lor.
În speţă, judecătorul cauzei a apreciat că în mod cert, distrugerea s-a produs prin incendiere, fapta fiind săvârşită de inculpaţi şi dovedită prin procesul verbal de intervenţie, procesul-verbal de cercetare la faţa locului, planşele foto, declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, împrejurarea că incendiul a fost stins de partea vătămată şi persoanele aflate la faţa locului neconducând automat la concluzia că nu s-a produs pericol public.
S-a statuat în jurisprudenţă că pericolul public trebuie să se producă în mod efectiv, în sensul că trebuie să ameninţe în mod direct şi imediat bunuri sau persoane, situaţie care a fost dovedită de probele analizate în cauză pe larg mai sus.
În ceea ce priveşte încadrarea juridică, instanţa, în baza art. 334 C. proc. pen. anterior a înlăturat aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, apreciind că nu a fost dovedită existenţa mai multor fapte de distrugere în formă agravată, ci mai multe acţiuni (lovire, spargere, aruncare de sticle cu substanţe inflamabile) ce constituie elementul material al infracţiunii prev. de art. 217 alin. (1), alin. (4) C. pen. anterior.
În drept, s-a apreciat că faptele inculpaţilor B.D.F. şi B.B.I. constând în aceea că în noaptea de 4 noiembrie 2012, împreună cu alte persoane neidentificate, au provocat distrugeri la imobilul aparţinând părţii vătămate V.N. situat în Bucureşti str. M. sector 5, spărgând mai multe geamuri şi aruncând cu sticle conţinând substanţe inflamabile şi care au produs incendierea imobilului şi a unor bunuri aflate în interior, fapte prin care a fost tulburată grav ordinea şi liniştea publică, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor prev. de art. 217 alin. (1), alin. (4) C. pen. anterior şi art. 321 alin. (1), alin. (2) C. pen. anterior cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. anterior şi art. 33 lit. a) C. pen. anterior, pentru care instanţa i-a condamnat la pedepse cu închisoarea.
Instanţa nu a făcut aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002, faţă de prevederile acestui text, respectiv persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 şi pct. 2, şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă sau facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege raportat la lit. h) a aceluiaşi articol.
La individualizarea pedepselor aplicate, instanţa a ţinut seama de limitele speciale ale acestora, de gradul de pericol social concret relativ ridicat al faptelor, de modalitatea de săvârşire, de persoanele inculpaţilor, care nu se află la prima încălcare a legii penale, fiind în curs de judecată pentru alte infracţiun, inculpatul B.B.I. aflându-se chiar sub incidenţa art. 1451 C. proc. pen. anterior în Dosarul nr. 8147/302/2008 al aceleiaşi instanţe şi B.D.F. fiind judecat în Dosarul nr. 31209/302/2012 al Judecătoriei sector 5 Bucureşti.
Privitor la latura civilă a cauzei, prima instanţă a respins pretenţiile părţii civile V.N. ca neîntemeiate, faţă de împrejurarea că aceasta nu a administrat nicio probă în dovedirea cuantumului prejudiciului pretins, nefiind astfel îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale sub aspectul dovedirii cuantumului prejudiciului, existenţa acestuia fiind dovedită de probele administrate pe latură penală (planşe foto, proces-verbal de cercetare la faţa locului ş.a.).
Împotriva sentinţei penale nr. 2166 din 18 octombrie 2013 au declarat recurs, în termen legal, inculpaţii B.D.F. şi B.B.I., cale de atac care în lumina prevederilor cuprinse în legea de punere în aplicare a C. proc. pen. a fost calificată ca fiind apel.
Totodată, sentinţa primei instanţe a fost atacată la data de 14 noiembrie 2014 de partea civilă V.N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia nr. 326 din 14 martie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, au fost admise apelurile formulate de inculpaţii B.D.F. şi B.B.I. împotriva sentinţei penale nr. 2166 din 18 octombrie 2013 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti.
A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată şi în fond rejudecând:
Au fost repuse în individualitatea lor pedepsele aplicate fiecărui inculpat în 3 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 217 alin. (1) şi alin. (4) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. şi 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 321 alin. (1) şi alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.
În baza art. 253 alin. (1) şi alin. (4) din noul C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) din noul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., a fost condamnat fiecare inculpat la câte o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art. 371 din noul C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) din noul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., a fost condamnat fiecare inculpat la câte o pedeapsă de 2 ani şi 8 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a) rap. la art. 34 lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., a fost dată spre executare fiecărui inculpat pedeapsa cea mai grea de 3 ani şi 6 luni închisoare.
A fost scăzută din pedepsele aplicate fiecărui inculpat durata prevenţiei de la 5 noiembrie 2012 la zi.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
A fost respins, ca tardiv formulat apelul introdus de partea civilă V.N. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
A fost respinsă cererea procurorului de sesizare a Curţii Constituţionale, ca inadmisibilă.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare în apel au rămas în sarcina statului.
A fost obligată partea civilă la plata a 10 RON cheltuieli judiciare în apel.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Curtea de apel a apreciat apelul formulat de inculpaţi ca fiind fondat doar sub aspectul incidenţei legii penale mai favorabile, în sensul art. 5 C. pen.
Astfel, instanţa de control judiciar şi-a însuşit, în totalitate, situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, aceasta făcând o judicioasă apreciere asupra materialului probator administrat.
Inculpaţii au criticat soluţia de condamnare învederând că martorii audiaţi în primă instanţă sunt inconsecvenţi şi lipsiţi de credibilitate.
În vederea clarificării acestui aspect, Curtea de apel a dispus reaudierea martorilor S.G. şi P.M., martori direcţi, probă administrată în data de 13 martie 2014. Din audierea nemijlocită a acestora, a rezultat cu certitudine că martorii susţin teza probatorie a procurorului, din declaraţiile lor rezultând mai presus de orice îndoială rezonabilă vinovăţia făptuitorilor.
S-a menţionat că observaţiile apelanţilor potrivit cărora declaraţiile martorilor nu sunt identice sunt întemeiate, existând diferenţe între acestea numai că acestea nu sunt de substanţă şi sunt normale având în vedere timpul scurs de la săvârşirea faptelor.
Inculpaţii au mai criticat lipsa de rol activ a primei instanţe. Acest argument nu a fost primit de Curtea de apel, instanţa de fond administrând toate probele necesare justei soluţionări a cauzei, neexistând vreo obligaţie de a administra toate probele propuse de inculpaţi sau de procuror, ci doar pe cele utile aflării adevărului judiciar. Instanţa de control judiciar a procedat la rândul sau la audierea inculpaţilor, administrarea probei cu martori şi înscrisuri astfel încât nu se poate pune problema unei cercetări judecătoreşti incomplete.
Motivul de apel vizând nemotivarea hotărârii primei instanţe a fost considerat vădit nefondat, având în vedere conţinutul considerentelor hotărârii primei instanţe. Aceasta a analizat în mod corect situaţia de fapt, explicitând clar probele pe care îşi întemeiază soluţia de condamnare.
Cu privire la neaplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 în speţă, Curtea de Apel a reţinut că poziţia primei instanţe apare ca fiind corectă, inculpaţii neaflându-se în situaţia premisă de a fi săvârşit infracţiuni grave în accepţiunea Legii nr. 682/2002.
Excepţia de neconstiruţionalitate a art. 19 din Legea nr. 682/2002 nu a fost primită, întrucât aceasta este voinţa legiuitorului de a acorda o stare de atenuare specială pentru cei ce denunţă anumite infracţiuni, iar Curtea Constituţională nu este legiuitor pozitiv pentru a putea extinde sfera subiecţilor care ar putea beneficia de aceste dispoziţii de favoare. Practica Curţii Constituţionale în acest sens este constantă şi nu s-a impus sesizarea Curţii, având în vedere şi cauza Ivanciuc împotriva României.
În ceea ce priveşte redozarea pedepselor aplicate, Curtea a primit acest motiv de apel doar în condiţiile intervenirii legii penale mai favorabile şi a avut în vedere limitele prevăzute de aceasta.
Nu s-a impus o schimbare a modalităţii de executare a pedepselor, având în vedere agresivitatea deosebită a inculpaţilor şi rezonanţa socială majoră a faptelor săvârşite, iar eliberarea intempestivă a acestora ar produce o vădită stare de temere în comunitate. Curtea a apreciat, în acord cu opinia primei instanţe, că doar pedepse ce executate în regim de detenţie ar putea atinge scopul şi funcţiile pedepsei.
Faţă de data formulării căii de atac, apelul părţii civile a fost respins ca fiind tardiv formulat.
Împotriva hotărârii instanţei de apel au declarat recurs în casaţie inculpaţii B.D.F. şi B.B.I., prin avocat V.L., la data de 9 aprilie 2014.
Prin încheierea de şedinţă din 7 octombrie 2014, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpaţii B.D.F. şi B.B.I. împotriva deciziei nr. 326 din 14 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, dispunându-se trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casaţie, completului C7.
Pentru a se pronunţa această încheiere, s-a reţinut că cererea de recurs în casaţie a fost formulată în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen., că hotărârea face parte din categoria celor ce pot fi atacate cu această cale extraordinară de atac, conform art. 434 alin. (2) C. proc. pen., că sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 437 alin. (1) lit. a), lit. b), lit. c) şi lit. d) C. proc. pen. S-a constatat totodată că s-a invocat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., inculpaţii arătând că instanţa de apel a aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, prin încălcarea principiului neagravării situaţiei în propra cale de atac, menţinându-se aceleaşi pedepse ca cele stabilite de instanţa de fond, deşi prin legea nouă, care a fost considerată mai favorabilă, limitele au fost semnificativ reduse. În ceea ce priveşte infracţiunea prev. de art. 371 C. pen. s-a arătat că pedeapsa aplicată este mai mare decât maximul special. În raport de acestea s-a apreciat că cererea de recurs în casaţie nu este în mod vădit nefondată, fiind astfel îndeplinite toate condiţiile pentru admisibilitatea în principiu.
Analizând decizia recurată din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. şi a criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Aceste dispoziţii sunt de strictă interpretare şi vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege în raport de încadrarea juridică dată faptei şi de incidenţa unor cauze de agravare sau atenuare a pedepsei reţinute prin hotărârea definitivă, textul nepermiţând cenzurarea oricărui alt aspect de nelegalitate care, în final, ar putea produce consecinţe asupra cuantumului sancţiunii aplicate.
În cauză, instanţa de apel a reţinut în sarcina ambilor inculpaţi săvârşirea infracţiunilor de distrugere prev. de art. 253 alin. (1) şi alin. (4) C. pen. faptă comisă în condiţiile art. 77 lit. a) C. pen., pentru care le-a aplicat câte o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare, şi de tulburare a ordinii şi liniştii publice prevăzută de art. 371 C. pen. săvârşită în condiţiile aceleiaşi circumstanţe agravante, pentru care le-a aplicat câte o pedeapsă de 2 ani şi 8 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a) rap. la art. 34 lit. b) C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate, dându-se spre executare pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani şi 6 luni închisoare.
Înalta Curte reţine că limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea de distrugere prev. de art. 253 alin. (1) şi alin. (4) C. pen. sunt cuprinse între 2 şi 7 ani închisoare [9 ani cu reţinerea art. 77 lit. a) şi art. 78 alin. (1) C.pen.], astfel că, în mod evident, pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, stabilită de către instanţa de apel se situează între aceste limite.
În ceea ce priveşte infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice prevăzută de art. 371 C. pen., pedeapsa prevăzută de lege este cuprinsă între 3 luni şi 2 ani, alternativ cu amenda. În cauză a fost însă reţinută şi circumstanţa agravantă prevăzută de art. 77 lit. a) C. pen., şi, ca atare, maximul la care se putea ajunge potrivit art. 78 alin. (1) C. pen., era de 2 ani şi 8 luni închisoare (pedeapsa se aplică spre maximul ei special, iar dacă maximul este neîndestulător, în cazul închisorii se poate aplica un spor de până la 2 ani, care nu poate depăşi o treime din maximul special). Rezultă aşadar că şi pedeapsa de 2 ani şi 8 luni închisoare se situează în limitele prevăzute de lege, fiind egală cu maximul la care se putea ajunge urmare a incidenţei agravantei atrasă de săvârşirea faptei de 3 sau mai multe persoane împreună, criticile recurenţilor fiind nefondate.
De asemenea, pedeapsa rezultantă, stabilită conform dispoziţiilor care reglementau aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni în C. pen. anterior (decizia atacată fiind pronunţată anterior Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265/2014), de 3 ani şi 6 luni închisoare, se situează în limitele prevăzute de art. 34 lit. b) C. pen. anterior.
Cealaltă critică a recurenţilor vizează faptul că instanţa de apel a aplicat pedepse în acelaşi cuantum ca şi tribunalul, deşi a apreciat că legea nouă este lege penală mai favorabilă, arătându-se că, în condiţiile în care au fost singurii care au apelat hotărârea, li s-a îngreunat situaţia în propria cale de atac, întrucât s-a procedat la o reindividualizare a pedepselor fără a se respecta principiul proporţionalităţii, respectiv fără a se reducere pedepsele proporţional cu reducerea limitelor acestora, ce a intervenit odată cu intrarea în vigoare a noului cod penal.
Înalta Curte constată că ceea ce se invocă este nerespectarea dispoziţiilor art. 418 alin. (1) C. proc. pen. privind neagravarea situaţiei în propriul apel, motiv ce nu poate fi analizat din perspectiva art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.; aceste din urmă dispoziţii, astfel cum s-a arătat anterior, sunt de strictă interpretare şi vizează exclusiv situarea sancţiunii aplicate în cadrul limitelor stabilite de norma de incriminare şi nu permit verificarea tuturor aspectelor de nelegalitate care, în final, au produs consecinţe asupra cuantumului pedepsei.
În raport de considerentele anteriore, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursurile în casaţie formulate de inculpaţii B.D.F. şi B.B.I. ca nefondate, şi, conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGE
D I S P U N E
Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii B.D.F. şi B.B.I. împotriva deciziei penale nr. 326 din data de 14 martie 2014, pronunţată de a Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 25 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3113/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de... | ICCJ. Decizia nr. 350/2014. SECŢIA PENALĂ. Traficul de droguri... → |
|---|
