ICCJ. Decizia nr. 343/2014. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Falsul material în înscrisuri oficiale (art. 288 C.p.), falsul intelectual (art. 289 C.p.), falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C.p.), uzul de fals (a
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 343/A/2014
Dosar nr. 2942/1/2013
Şedinţa publică din 28 octombrie 2014
Asupra apelului de faţă;
Prin sentinţa penală nr. 162 din 27 decembrie 2012 Curtea de Apel Oradea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatului I.C.C., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 194 alin. (1) C. pen. (pct. 1 din R. 18/P/2009).
În baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de fals intelectual în formă continuată prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată prevăzută de art. 288 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., text în baza căruia l-a condamnat pe inculpatul I.C.C. la o pedeapsă de - 6 luni închisoare (pct. 2 din R 18/P/2009).
În baza art. 25 C. pen. raportat la art. 290 C. pen. l-a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 3 luni închisoare (pct. 2 din R 18/P/2009).
În baza art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. l-a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 6 luni închisoare (pct. 2 din R 18/P/2009).
În baza art. 292 C. pen. l-a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 6 luni închisoare (pct. 3 din R 18/P/2009).
În baza art. 292 C. pen. l-a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 6 luni închisoare (pct. 3 din R 18/P/2009).
În baza art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 34 lit. b) C. pen. a contopit pedepsele mai sus stabilite şi a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 6 luni închisoare la care a adăugat un spor de 3 luni închisoare, pedeapsa rezultantă fiind de 9 luni închisoare.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen. cu titlu de pedeapsă accesorie.
În baza art. 81 C. pen. şi art. 71 alin. (5) C. pen. a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 2 ani 9 luni stabilit conform art. 82 C. pen.
În baza art. 359 C. proc. pen. a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. şi 85 C. pen. a căror nerespectare atrage revocarea respectiv anularea suspendării condiţionată a executării pedepsei.
În baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinută în sarcina inculpatului K.M M. din infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 131 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 194 alin. (1) C. pen. în infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatului K.M.M. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (pct. 1 din R 18/P/2009).
În baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinută în sarcina inculpatului D.S.G., din infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 131 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 194 alin. (1) C. pen. în infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatului D.S.G. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (R 68/P/2010).
În baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinută în sarcina inculpatului B.I., din infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 131 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 194 alin. (1) C. pen. în infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatului B.I. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (R. 68/P/2010).
În baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinută în sarcina inculpatului N.P., din infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 131 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 194 alin. (1) C. pen. în infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatului N.P. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (R. 68/P/2010).
În baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinută în sarcina inculpatului T.N., din infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 194 alin. (1) C. pen. în infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatului T.N. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (R. 68/P/2010).
În baza art. 348 C. proc. pen. a dispus anularea înscrisurilor: adeverinţă de salariu nr. XX din 21 iulie 2008, adeverinţă de salariu nr. AA din 14 iulie 2008, adeverinţă de salariu nr. BB din 14 iulie 2008, adeverinţă de salariu din 22 iulie 2008, adeverinţă de salariu nr. ZZ din 21 iulie 2008, declaraţie de avere din 01 aprilie 2008 şi declaraţie de avere din 09 aprilie 2009, iar în baza art. 118 lit. a) C. pen. dispune confiscarea acestor înscrisuri în favoarea statului.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a obligat pe inculpatul I.C.C. la plata sumei de 10.000 RON, cu titlul de cheltuieli judiciare în favoarea statului, iar în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. restul cheltuielilor judiciare au rămas în sarcina statului.
S-a reţinut că prin rechizitoriul întocmit de D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea la data de 25 noiembrie 2009 în Dosarul nr. 18/P/2009 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului I.C.C., ofiţer de poliţie, pentru comiterea infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 131 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 194 alin. (1) C. pen. şi punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpaţilor I.C.C. sub aspectul comiterii infracţiunii de fals intelectual în formă continuată prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 290 C. pen., uz de fals în formă continuată prevăzută de art. 291 C. pen. şi pentru două infracţiuni de fals în declaraţii prevăzute de art. 292 C. pen. şi K.M.M. pentru comiterea infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 194 alin. (1) C. pen.
În fapt, s-a reţinut că la începutul anului 2008, martorul I.B. a făcut demersuri pentru a împrumuta suma de 50.000 RON care îi era necesară pentru finanţarea unei afaceri în domeniul construcţiilor. A contactat mai multe persoane, printre care şi pe N.K. Acesta nu a dat curs cererii, dar s-a angajat să caute o persoană care să aibă suma solicitată şi să fie dispusă să acorde împrumutul cerut. După trecerea unui interval de timp, N.K. l-a anunţat pe martorul I.B. că a găsit o astfel de persoană. Aceea persoană accepta acordarea unui împrumut pe termen lung, solicitând o dobândă lunară de 10%, adică 5.000 RON. Martorul a acceptat condiţiile, iar în primele zile ale lunii februarie 2008, a primit suma de 50.000 RON de la N.K. Predarea banilor a avut loc în locuinţa lui N.K., fără prezenţa vreunui martor sau fără a se întocmi vreun înscris. N.K. nu a dezvăluit identitatea împrumutătorului, precizându-i că este vorba de o persoană importantă din Oradea. În lunile martie şi aprilie 2008, martorul I.B. a remis lui N.K. suma de 10.000 RON reprezentând dobânda aferentă acestor luni, fără a fi prezent vreun martor sau fără a se întocmi vreun înscris. După plata acestor bani, N.K. i-a comunicat lui I.B. că dobânda lunară a fost majorată de creditor la 12,5%. Ca urmare, pentru lunile mai şi iunie 2008, martorul I.B. a plătit suma totală de 12.500 RON cu titlu de dobândă. Banii au fost daţi în aceleaşi condiţii lui N.K. În perioada aprilie - mai 2008, inculpatul I.C.C. l-a contactat pe martorul I.B. şi au convenit ca acesta din urmă să execute lucrări de modernizare la locuinţa pe care inculpatul şi-a cumpărat-o în Valea lui Mihai. Preţul acestora a fost stabilit la suma de 20.000 RON. La sfârşitul lunii iunie 2008, în timp ce martorul efectua lucrările de modernizare la care se angajase, inculpatul i-a comunicat că el este cel care i-a împrumutat suma de 50.000 RON şi i-a cerut să-i plătească dobânda în mod direct, comunicându-i totodată noul cuantum al acesteia şi anume 14%. în luna septembrie 2008, inculpatul a majorat din nou dobânda la 15%. Când inculpatul a încercat o nouă majorare a dobânzii la 20%, martorul I.B. s-a opus susţinând că nu o poate plăti. Începând cu luna iunie 2008, martorul I.B. i-a plătit inculpatului I.C.C., în mod direct atât dobânda aferentă împrumutului cât şi a penalizare de 1.600 euro ca urmare a unei plăţi efectuată cu întârziere în cursul lunii iulie. În perioada martie - noiembrie 2008, martorul I.B. a plătit inculpatului I.C.C., direct sau prin intermediul lui N.K., suma de 59.100 RON cu titlu de dobândă aferentă împrumutului de 50.000 RON. În perioada septembrie - octombrie 2008, martorul I.B. a vândut diverse bunuri pentru a putea să onoreze pretenţiile inculpatului I.C.C. Începând cu luna decembrie 2008, martorul I.B. nu a mai făcut nici o plată către inculpatul I.C.C. După stoparea plăţilor, cei doi au căutat diverse modalităţi de stingere a datoriei. Martorul I.B. a decis să-şi vândă casa pentru ca din preţul obţinut să poată achita debitul şi dobânda aferentă. I-a propus totodată inculpatului I.C.C. să încheie un contract în formă autentică în care să se consemneze existenţa împrumutului şi suma, dar acesta l-a refuzat.
În schimb, inculpatul I.C.C. i-a cerut să încheie un contract fictiv de vânzare cumpărare a casei pe care martorul I.B. o deţine în Valea lui Mihai, urmând să se ocupe el de revânzare către un terţ, iar din preţul obţinut să-şi reţină valoarea împrumutului şi a accesoriilor. Martorul I.B. a refuzat propunerea crezând că inculpatul I.C.C. urmăreşte să obţină casa la un preţ inferior valorii sale reale. Ultima discuţie dintre cei doi referitoare la restituirea împrumutului a avut loc la data de 06 ianuarie 2009, ocazie cu care inculpatul I.C.C. l-a ameninţat că „este în stare de orice" pentru banii lui. În data de 19 februarie 2009 sau 20 februarie 2009, inculpatul I.C.C. şi soţia sa s-au deplasat la locuinţa martorului I.B. Negăsindu-l acasă, inculpatul i-a spus martorei A.K., soacra martorului I.B., că „va nenoroci toată familia, inclusiv copiii" dacă nu va restitui banii împrumutaţi.
În data de 24 februarie 2009, în timp ce se afla în Debrecen, martorul I.B. a fost contactat de inculpaţii D.S.G. şi K.M.M. În aceeaşi seară, martorul I.B. s-a întâlnit cu cei doi la barul W. din Debrecen. Inculpatul D.S.G. i-a cerut martorului să-i plătească inculpatului I.C.C. suma de 25.000 euro pentru stingerea împrumutului, specificând că are termen de plată până la data de 15 martie 2009.
Cu aceeaşi ocazie, inculpatul D.S.G. i-a spus martorului că în caz de neplată va avea de suferit atât el cât şi familia sa. La aceea întâlnire, inculpatul D.S.G. era însoţit de 6 bărbaţi tineri, raşi în cap şi cu o atitudine ameninţătoare. La revenirea în ţară, martorul I.B. a relatat cele întâmplate martorului S.R., şeful Poliţiei Valea lui Mihai, care l-a îndrumat să se adreseze organelor judiciare competente. în urma acestui sfat, la data de 26 februarie 2009, martorul I.B. a formulat o plângere la D.N.A. pentru şantaj. După formularea acestei plângeri, la data de 22 martie 2009, în jurul orelor 20.30, în faţa casei martorului I.B. au oprit trei autoturisme, care au blocat autoturismul martorului. Farurile celor trei autoturisme au luminat curtea casei martorului, iar cele 9 persoane au proferat injurii şi ameninţări cu incendierea casei dacă nu plăteşte suma de 25.000 euro inculpatului I.C.C. Cu aceeaşi ocazie, au exercitat violenţe asupra autoturismului martorului I.B., lovindu-l cu picioarele şi au distrus o oglindă. Martorul I.B. a anunţat organele de poliţie, care s-au deplasat la faţa locului.
Totodată, în sarcina ofiţerului de poliţie judiciară I.C.C. s-a reţinut că a întocmit în numele Inspectoratului de Poliţie al judeţului Bihor, în luna mai 2008, adeverinţele de salariu nr. XX din 21 iulie 2008, nr. AA din 14 iulie 2008, nr. BB din 14 iulie 2008 şi din 22 iulie 2008, în care a atestat date nereale referitoare la veniturile realizate în intervalul mai - iulie 2008 de către el şi martorii P.M.D. şi R.M.C. Inculpatul I.C.C. l-a determinat pe I.B., administratorul SC F. SRL Valea lui Mihai să emită adeverinţa de salariu nr. ZZ din 21 iulie 2008, prin care să se ateste în fals că soţia sa, martora I.M., este angajata acestei firme, iar apoi a folosit toate actele falsificate pentru a obţine un credit de 23.000 RON de la Banca de Credit L. din Valea lui Mihai, jud. Bihor, respectiv pentru a garanta rambursarea unui credit.
În sarcina inculpatului I.C. s-a mai reţinut că, în declaraţiile avere din 1 aprilie 2008 şi 9 aprilie 2009 a inserat date nereale, constând în ascunderea iniţială a împrumutului acordat martorului I.B., apoi indicarea unui cuantum cu mult peste cel real, în nedeclararea veniturilor obţinute din dobânzi, în sumă de 59.100 RON, pe care le-a încasat în perioada martie - noiembrie 2008 de la martorul I.B., precum şi în declararea unei valori nereale obţinute din vânzarea unui imobil, proprietate personală, situat în Salonta, jud. Bihor.
Prin rechizitoriul D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea întocmit la data de 08 iunie 2011 în Dosarul nr. 68/P/2010 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpaţilor D.S.G., B.I., P.Z.I., N.P. şi T.N. pentru comiterea infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 131 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 194 alin. (1) C. pen.
În fapt, s-a reţinut că în data de 22 martie 2009 cei cinci inculpaţi s-a deplasat la locuinţa martorului I.B. şi l-au ameninţat pe acesta că va avea de suferit el şi familia sa dacă nu plăteşte suma de 25.000 euro inculpatului I.C.C. pentru stingerea datoriei pe care o avea faţă de acesta.
La termenul de judecată din 7 octombrie 2011, s-a dispus reunirea celor două cauze, conform art. 32 C. proc. pen., cu referire la art. 33 lit. a) C. proc. pen., astfel că Dosarul nr. 336/35/2011 a fost reunit la Dosarul nr. 1397/35/2009 al acestei curţi de apel.
În şedinţa publică din 28 noiembrie 2012 s-a dispus disjungerea cauzei faţă de inculpatul P.Z.I., întrucât acesta se află arestat în Penitenciarul F.B. Budapesta, Ungaria, fiind învinuit de săvârşirea unei infracţiuni de omor şi, cu toate demersurile făcute de către instanţă, nu a fost transferat temporar în România.
În cursul cercetării judecătoreşti au fost administrate următoarele probe: audierea inculpaţilor I.C.C., K.M.M., T.N., B.I. audierea martorilor I.B., A.K., K.A., S.R., N.K., M.A., H.J., K.K., G.J., C.C.V., P.M.D., C.Z., O.F.L., D.l.C., Z.S., P.A., L.I., I.M., F.S., E.Z.Z., S.J., O.G.M., B.Z., T.l., efectuarea unor confruntări între martorul I.B. şi inculpatul I.C.C., între martorul I.B. şi inculpatul K.M.M. între martorii I.B. şi O.G.M., martorii O.G.M. şi S.R.
Referitor la punctul I din rechizitoriu, s-a reţinut să susţinerile inculpaţilor referitoare la episodul din seara zilei de 22 martie 2009, sunt infirmate de către martorii E.Z. şi S.J., care au relevat că în faţa locuinţei lui I.B. s-au purtat discuţii pe un ton mai ridicat, aceştia dându-şi seama că este vorba despre „o dispută între o persoană din interiorul curţii şi inculpaţii K.M.M. şi D.S.G.". Potrivit susţinerilor celor doi martori, prezenţi la faţa locului, cei doi inculpaţi s-au certat cu persoana din curte circa 5-10 minute, până au venit organele de poliţie.
Susţinerile celor doi martori, cetăţeni maghiari, se coroborează cu plângerea şi depoziţiile martorului I.B., a martorului K.K., aceştia relevând că, în data de 22 martie 2009, după lăsarea întunericului, în faţa casei denunţătorului au apărut trei persoane care strigau, loveau cu piciorul poarta şi îl somau pe I.B. să iasă afară, după care au sosit poliţiştii la faţa locului. Din planşele foto ataşate la procesul-verbal de cercetare la faţa locului, rezultă că au fost prelevate trei tipuri de urme de încălţăminte din faţa locuinţei lui I.B.
Potrivit depoziţiei lui B.Z., în faţa casei au oprit trei maşini, din care au coborât mai multe persoane, dintre care martora i-a identificat pe inculpaţii D.S.G. şi K.M.M., „care alături de un necunoscut au fost liderii grupului" ce „urlau". Susţinerile martorei, că în faţa casei au venit mai multe persoane sunt contrazise de celelalte mijloace de probă, respectiv urmele de încălţăminte prelevate din faţa locuinţei şi declaraţiile martorilor susmenţionaţi.
În raport de cele mai sus arătate, instanţa a reţinut că din grupul de persoane ce s-a deplasat la locuinţa martorului I.B., doar inculpaţii D.S.G. şi K.M.M. şi încă o persoană rămasă neidentificată au venit în faţa porţii şi au provocat scandalul, care l-a determinat pe martorul I.B. să solicite intervenţia organelor de poliţie.
Martora A.K., soacra denunţătorului, a declarat în faza de urmărire penală că ştia de împrumutul pe care I.B. l-a obţinut de la inculpatul I.C.C., însă aceasta a susţinut că întreaga sumă de bani a fost plătită. Totodată martora a arătat că în luna martie a anului 2009 ginerele şi fiica sa au fost ameninţaţi de mai multe persoane, aspecte pe care le-a aflat de la martorii K.K., O.Z.Ş. şi H.J. În faţa instanţei, martora a revenit asupra depoziţiei anterioare, precizând că este în grad de rudenie cu inculpatul K.M.M., care „este nevinovat" şi „nu i-a ameninţat familia cu nicio ocazie".
Martorul H.J. a declarat în faza de cercetare judecătorească că ştie de la I.B. faptul că inculpatul I.C.C. l-a ameninţat „că va trimite indivizi pentru a-şi recupera banii", iar el, a constatat aproximativ înainte cu o lună de data de 22 martie 2009 că I.B. era foarte speriat şi agitat.
Martorul K.A. a precizat în declaraţiile sale că inculpatul K.M. este în relaţii foarte apropiate cu inculpatul D.S.G., aspect de altfel necontestat de inculpat şi că a asistat la o discuţie între inculpatul K.M.M. şi I.B., în luna februarie 2009, când acesta din urmă i-a cerut bani cu împrumut sau să-i găsească un cumpărător pentru casă. De asemenea, martorul a arătat că în 23 martie 2009, inculpatul K.M.M. a venit la locuinţa lui I.B., reproşându-i că l-a reclamant la poliţie şi cerându-i să-şi retragă plângerea, ocazie cu care şi-a manifestat şi regretul „pentru neplăcerile create". Aceste aspecte sunt confirmate de către I.B. în depoziţiile date pe parcursul procesului penal, precum şi de către soţia acestuia, martora B.Z.
Martorul K.C. a declarat că, în seara zilei de 22 martie 2009, a văzut în faţa locuinţei lui I.B. trei autoturisme, precum şi persoane cu o constituţie robustă, pe care organele de poliţie le-au condus la sediul Poliţiei oraşului Valea lui Mihai (în acest sens a se vedea şi procesul-verbal de constatare.
Martorul S.R., şeful Poliţiei Valea lui Mihai, a susţinut în declaraţiile date că la finele lunii februarie 2009, I.B. a venit la sediul poliţiei şi i-a comunicat că în Ungaria, la Debrecen, inculpatul D.S.G. i-a cerut să-şi achite datoria faţă de inculpatul I.C., dacă nu vrea să suport repercusiuni, iar el l-a îndrumat să urmeze căile legale. A mai arătat martorul că inculpatul I.C., în seara zilei de 22 martie 2009, la sediul poliţiei, l-a întrebat pa I.B. când are de gând să-şi plătească datoria, întrucât are şi el de achitat credite la bancă. Martorul a menţionat şi faptul că, în seara respectivă, la intervenţie nu a fost solicitat inculpatul I.C.C., întrucât nu era de serviciu, însă, în pofida acestui fapt, a apărut şi şi-a oferit sprijinul în vederea efectuării cercetărilor faţă de grupul de cetăţeni maghiari.
S-a reţinut că martorul O.G., propus în apărare de către inculpatul I.C.C. a relevat că S.R. l-a trimis la locuinţa lui I.C.C. pentru a-l aduce la sediul poliţiei, ca să-l ajute la anchetă, iar el a executat ordinul, luându-l de acasă pe inculpatul I.C.C. şi aducându-l la sediul Poliţiei din Valea lui Mihai.
Referitor la persoana inculpatului I.C.C., martorul S.R., ca şef al acestuia, a arătat că este „un foarte bun profesionist şi are un comportament adecvat în societate". Cu privire la I.B., martorul a precizat că ulterior datei de 22 martie 2009, a aflat în localitate că are datorii la diverse persoane, susţinerile acestuia în acest sens coroborându-se cu depoziţiile martorilor N.K., M.A., H.J., G.J., P.M.D., C.Z., O.F., Z.Ş. şi F.S. Unii dintre aceşti martori, propuşi în apărare de către inculpaţii K..M. şi I.C., au relevat împrejurarea că I.B., din cauza datoriilor pe care nu şi le-a achitat, a fost nevoit să se mute din Valea lui Mihai în Ungaria. Tot în acest sens, martorul O.G. a arătat că „se zvonea pe la colţuri" că I.B. are datorii mari, iar ulterior a vorbit personal cu acesta, ocazie cu care I.B. i-ar fi spus că în seara de 22 martie 2009 a fost în eroare cu privire la persoanele care au descins la locuinţa sa, crezând că sunt cămătari.
Plângerea lui I.B., care a înţeles să participe în proces în calitate de martor şi declaraţiile acestuia se coroborează, în parte, cu declaraţiile martorilor sus-menţionaţi.
S-a reţinut că în mod constant, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de cercetare judecătorească martorul denunţător a afirmat că a primit banii de la inculpatul I.C.C. cu dobândă, pe care a achitat-o lunar, până în luna decembrie a anului 2008. Aceste susţineri sunt confirmate doar de către soţia acestuia, martora B.Z., care, evident, are o poziţie subiectivă în cauză, acest aspect necoroborându-se cu nici un alt mijloc de probă. De altfel, I.B. a arătat cu ocazia audierii în faţa instanţei că i-a dat inculpatului I.C.C. personal banii cu titlul de dobândă, nefiind prezente alte persoane cu nicio ocazie şi că nici nu a întocmit vreun înscris cu care să-şi poată dovedi susţinerile. Mai mult, unii dintre martori, au relevat că denunţătorul a primit cu titlul de împrumut bani de la inculpat fără dobândă (a se vedea în acest sens şi depoziţia martorului G.J.
În aceste condiţii, instanţa constată că nu se confirmă susţinerile lui I.B. că inculpatul I.C.C. i-a perceput dobânzi cu privire la sumele împrumutate.
S-a constatat că plângerea şi declaraţiile martorului I.B. se coroborează în parte şi cu înregistrările din 9 decembrie 2008, 6 ianuarie 2009, 24 februarie 2009, realizate de I.B. cu ajutorul unui receptor telefonic mobil marca L., care potrivit art. 916 alin. (2) C. proc. pen. constituie mijloace de probă.
Astfel, din discuţia telefonică purtată de către inculpatul I.C.C. cu I.B., rezultă că inculpatul i-a cerut pe un ton ferm banii, iar I.B. a solicitat amânarea plăţii, comunicându-i că a vorbit cu diverse persoane dispuse să cumpere casa, care însă au amânat pe luna martie sau aprilie efectuarea tranzacţiei. Din convorbirea avută de N.K. cu I.B. la data de 6 ianuarie 2009, rezultă că lui I.B. i s-a atras atenţia că, dacă nu-i remite datoria inculpatului I.C.C. acesta poate „da una-două telefoane şi [pe I.B.] aşa [îl] va rezolva că nu [va mai] primi de lucru în veci". Acelaşi martor i-a comunicat lui I.B. că pe inculpatul I.C.C. „îl costă doar un telefon" ca să îl rezolve şi l-a întrebat „de ce [n-a] făcut o hârtie că de-atunci până atunci o să plătească (...) la notar (...)". Cu acea ocazie I.B. s-a plâns martorului că inculpatul „vine în fiecare seară la el acasă, cerându-i zilnic banii, deşi a plătit datoria, iar ultima dată a vrut să-l omoare". Din discuţiile avute de martorul I.B. cu inculpatul D.S.G. la data de 24 februarie 2009, rezultă că acesta era interesat dacă martorul a plătit ceva din datoria de 25.000 euro şi i-a spus „cu toată lumea să ai pe lumea asta, dar cu mine să n-ai niciodată!", apoi l-a anunţat că dacă achită datoria şi-l mai deranjează alte persoane să-i comunice, că „merge [el] afară, la faţa locului. înţelegi?", cerându-i să-i spună în mod expres data la care înţelege să plătească datoria. Din discuţiile telefonice ale inculpatului D.S. cu o femeie, ce au avut loc la data de 23 martie 2009, interceptate ca urmare a autorizării de către Curtea de Apel Oradea (a se vedea încheierea penală nr. 3/S/2009), rezultă că inculpatul D.S.G. a venit în România pentru că „M. [inculpatul K.M.M.] îşi dă banii la toată lumea", aşa că „a fost musai" să vină la Valea lui Mihai, după care a precizat că „a fost treaba lui I. [I.B.], a poliţaiului [I.C.C.], motiv pentru care au ajuns la Poliţia din Valea lui Mihai (discuţia s-a purtat după orele 24,00, când grupul de inculpaţi plecaseră din sediul poliţiei).
În discuţia purtată între I.B. şi „J.", la data de 22 martie 2009, orele 20,53, denunţătorul i-a spus interlocutorului că a ajuns poliţia în faţa casei sale, unde erau M., „strigătorul şef şi S. (inculpaţii K.M.M. şi D.S.G.) care, „urlau ca descreieraţii" că sar gardul şi intră în casă, ameninţându-l „că îl rezolvă pe el şi familia sa", îi adresau cuvinte triviale şi îi cereau să spună când are de gând să „plătească lovelele". Totodată, I.B., în discuţiile avute cu o altă persoană „Ic.", i-a comunicat acesteia că acum este bine, întrucât va fi protejat de forţele de ordine, dar „asta e o zi (...) vin şi mâine, şi poimâine, şi-n fiecare zi", ca să-i dea lui M. şi C. cei 25.000 euro.
La data de 23 martie 2009, în jurul orelor 10,53, potrivit interceptărilor aflate la dosar, inculpatul K.M.M. l-a contactat telefonic pe I.B., cerându-i să se întâlnească la casa de lemn, pentru „treaba de ieri", spunându-i totodată „n-ai de ce să-ţi fie frică". După 10 minute de la primul apel telefonic, I.B. l-a sunat pe inculpatul K.M.M. cerându-i să vină la el acasă dacă vrea să se întâlnească. Referitor la acest aspect, în faţa instanţei, martorul I.B. a relevat că nu a dorit să se ducă la locul de întâlnire stabilit de către inculpatul K.M.M., pentru „simplul motiv că n-am ştiut ce vrea şi, de altfel, [m]i-a fost frică că este la el inculpatul D.S.G.". Cei doi s-au întâlnit mai târziu, aspectele discutate fiind inserate în conţinutul declaraţiilor lui I.B. şi a martorului K.A.
S-a mai observat că se pretinde că inculpatul I.C.C. a cerut denunţătorului să-i remită sumele de bani pe care i le-a dat cu titlul de împrumut şi pentru că martorul I.B. nu a înţeles să-şi achite datoria, a apelat la inculpatul K.M.M., care, la rândul său, i-a cerut sprijinul inculpatului D.S.G. în vederea recuperării banilor împrumutaţi.
S-a apreciat că din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul I.C.C. a cerut de la denunţător suma de 22.000 de euro reprezentând echivalentul celor 80.000 RON împrumutaţi, iar inculpaţii K.M.M. şi D.S.G. i-au solicitat denunţătorului suma de 25.000 euro, cu acelaşi titlu, solicitare care a avut loc cu ocazia întâlnirii lor la barul W. din Debrecen, Ungaria.
În ceea ce priveşte suma împrumutată de inculpatul I.C.C. martorului, potrivit probatoriului administrat în cauză, s-a reţinut că în anul 2008 exista o relaţie apropiată între inculpatul I.C.C. şi martorul I.B., împrejurare ce reiese din faptul că inculpatul I.C.C. a acceptat cu două ocazii distincte să-l împrumute pe martor cu suma mare de bani, pentru una dintre sume neîntocmind niciun înscris, dar şi din faptul că inculpatul I.C.C. şi-a permis să-i ceară lui I.B. să întocmească în fals o adeverinţă din care să rezulte că soţia sa este angajată la firma de construcţii a denunţătorului, precum şi în raport de faptul că inculpatul a acceptat să garanteze rambursarea creditului solicitat de sora denunţătorului, numita B.E..
De asemenea, inculpatul I.C.C., la data scadenţei împrumutului - ianuarie 2009, i-a cerut lui I.B., în repetate rânduri, să-i restituie banii împrumutaţi (anterior intervenţiei inculpaţilor K.M.M. şi D.S.G.), cât şi în seara zilei de 22 martie 2009, la sediul Poliţiei Valea lui Mihai. Cererile adresate de către inculpatul I.C.C. către denunţător, inclusiv solicitarea ca acesta să-şi vândă casa pentru a-i restitui împrumutul, nu sunt de natura unei acţiuni de constrângere efectivă, care să întrunească cerinţele unui şantaj sub ameninţare.
S-a reţinut că la dosarul cauzei nu există un minimum de dovadă (directă sau indirectă), martori, înregistrări etc, din care să rezulte că inculpatul I.C.C. i-a cerut prin ameninţare martorului I.B. o altă sumă de bani decât cea împrumutată, necuvenită, cu excepţia susţinerilor denunţătorului şi a martorului H.J. care însă cunoştea această împrejurare din spusele denunţătorului.
De altfel, probele administrate în cauză atestă că inculpatul I.C.C. se cunoaşte cu inculpatul K.M.M., însă nu-l cunoaşte pe inculpatul D.S.G., aspect necontestat de către cei doi şi subliniat de altfel şi de către martori, mai puţin de către I.B. care, a declarat în faza de cercetare judecătorească că ştie de la D.S.G. că inculpatul I.C.C. l-a ajutat cu o anumită ocazie. Având în vedere că această depoziţie estre singulară, neconfirmată de celelalte mijloace de probă, instanţa nu o poate valorifica din punct de vedere probator.
Cu privire la cele întâmplate în data de 22 martie 2009, este cert că cei 5 inculpaţi - K.M.M., D.S.G., B.I., N.P. şi T.N. au fost la locuinţa martorului denunţător I.B. Tot cert este că aici au existat anumite acţiuni care au condus la intervenţia poliţiei. Nu există însă nici o probă, cu excepţia declaraţiei martorului denunţător I.B. din care să rezulte fără putinţă de tăgadă că în acea împrejurare s-au profesat ameninţări ori s-au exercitat pentru ca inculpatului I.C.C. să-i fie restituit împrumutul.
Astfel, martora A.K., soacra martorului I.B., declară că ştie de martorii K.I. şi O.Z. despre cele întâmplate în seara de 22 martie 2009. Nu relatează că în aceea împrejurarea s-ar fi vorbit măcar despre restituirea împrumutului ci dimpotrivă afirmă că „nu cunosc până în prezent, şi nici ginerele sau fiica mea nu mi-ai relatat ce au dorit acele persoane".
Martorul K.K. arată doar că a văzut trei persoane în faţa casei lui I.B. care l-au strigat pe acesta să iasă afară. Nu l-a văzut pe acesta ieşind şi nici nu ştie despre ce vorbeau cei trei, neputând percepe cele spuse de aceştia din cauza distanţei la care se afla, circa 150 metri. Aceeaşi poziţie a avut-o şi în cursul urmăririi penale.
Martorii E.Z.Z. şi S.J. persoane care au venit în aceleaşi maşini cu inculpaţii, nu pot preciza conţinutul discuţiei care a avut loc între inculpaţii care au ieşit din maşini şi persoana sau persoanele care au ieşit din casa martorului I.B.
Martorul H.J., fost cumnat cu martorul I.B., declară că a fost contactat telefonic de acesta în data de 22 martie 2009, seara, şi că i-a spus că sunt nişte băieţi în faţa casei sale şi că „a anunţat poliţia neştiind ce se întâmplă" şi „crezând că sosirea acelui grup are legătură cu restituirea unei sume de bani", fără însă a indica care sunt elementele care îl conduc la această bănuială.
Nici măcar soţia denunţătorului I.B., martora B.Z. nu poate preciza ce anume s-a întâmplat în seara respectivă. Astfel martora declară că a observat că în faţa casei opresc trei maşini şi coboară mai multe persoane dintre care i-a recunoscut pe inculpaţii K.M.M. şi D.S.G. S-a speriat şi i-a cerut soţului său să anunţe poliţia. Mai arată că „ştiu că în stradă se urla, fără să realizez ce se spune şi cine strigă".
Având în vedere că la pronunţarea unei condamnări instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpaţilor pe baza unor probe sigure, certe şi, întrucât în cauză probele în acuzare nu au caracter cert în ceea ce-i priveşte pe cei trei inculpaţi cetăţeni maghiari, nu sunt decisive, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei lor, instanţa constată că se impune a se da eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului". Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 C. proc. pen. se regăseşte în materia probaţiunii.
S-a reţinut că în lipsa unor probe certe, sigure şi decisive, nu îşi poate întemeia hotărârea pe probabilitate, or, în cauză, astfel cum am reliefat anterior, nu există probe în sprijinul învinuirii.
Totodată, s-a mai reţinut că subiect activ nemijlocit al infracţiunii nu poate fi decât o persoană dintre cele prevăzute la art. l din Legea nr. 78/2000, întrucât legea cere ca acesta să fie un subiect circumstanţiat, codificat. Toţi inculpaţii au fost trimişi în judecată în calitate de autori, prin urmare, pentru a reţine în sarcina lor infracţiunea din legea specială - Legea nr. 78/2000 - ar trebui ca să aibă calitatea cerută de acest text de incriminare, însă doar inculpatul I.C.C. are această calitate, nu şi ceilalţi.
Prin urmare s-a constatat că nu poate fi reţinută încadrarea din rechizitoriu, iar pentru ceilalţi se impune schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 131 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 194 alin. (1) C. pen. în infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (în acelaşi sens, decizia penală nr. 343 din 01 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Cu privire la punctul 2 din rechizitoriu s-a reţinut că inculpatul I.C.C., în declaraţia olografă dată în faza de urmărire penală, precum şi în celelalte declaraţii date la procuror şi în faza de cercetare judecătorească recunoaşte că a întocmit în fals adeverinţe de salariu pe care apoi le-a semnat şi a aplicat ştampila Poliţiei Valea lui Mihai, după care le-a depus la Banca de Credit L. (a se vedea în acest sens şi declaraţiile martorului D.C., angajatul băncii, precum şi ale martorilor P.M.D. şi R.M.).
În cauză a fost efectuată o constatare tehnico-ştiinţifică a scrisului, care atestă că scrisul de completare de pe înscrisurile false aparţine inculpatului I.C.C.
În consecinţă, s-a reţinut că faţă de modalitatea în care inculpatul I.C.C. a comis infracţiunea de falsificare a adeverinţelor de salariu, văzând că a atestat împrejurări necorespunzătoare adevărului cu prilejul întocmirii înscrisurilor, deşi nu avea ca atribuţie de serviciu întocrnirea unor astfel de înscrisuri oficiale şi a semnat în fals în locul persoanei îndrituite să elibereze astfel de adeverinţe, după care le-a folosit, depunându-le la bancă pentru a obţine creditul.
S-a constatat că nu subzistă infracţiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen., ci infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288 C. pen., motiv pentru care, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor descrise la punctul 2 din rechizitoriu din infracţiunea prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracţiunea prev. şi ped. de art. 288 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Referitor la cererea inculpatului formulată în sensul de a se dispune achitarea sa pe motiv că nu a avut intenţia, prin faptele sale, de a produce consecinţe juridice s-a apreciat că nu pot fi primite de instanţă, fiind neîntemeiate.
S-a reţinut că este dovedit în mod cert că inculpatul I.C.C. a completat cererea de credit pentru persoane fizice în care a inserat că soţia realizează un venit lunar de 1533,66 RON, cu toate că ştia că aceasta nu lucrează, fiind casnică şi, prin urmare, nu realizează venituri din salarii. Tot inculpatul a depus la dosarul de creditare a copie a cărţii de identitate a soţiei şi adeverinţa de venituri nr. ZZ din 21 iulie 2008 prin care se atesta în fals că I.M. este angajata SC F. SRL. Este de relevat şi împrejurarea că martora I.M. cunoştea despre existenţa adeverinţei false, întrucât în scriptul „angajament de plată" a menţionat că este angajata societăţii sus-menţionate şi în această calitate a consimţit ca în caz de neplată a creditului de către inculpatul I.C. să i se reţină din veniturile sale lunare sumele necesare pentru achitarea ratelor, dobânzilor etc, iar în cazul în care îşi va schimba locul de muncă să informeze instituţia de credit şi să aducă o nouă adeverinţă de salariu.
S-a mai reţinut că în ceea ce-l priveşte pe inculpatul I.C.C., este demonstrat cu actele depuse la dosar, cu depoziţiile martorului D.C., precum şi cu declaraţiile martorului I.B. că a intrat în posesia adeverinţei false emisă de I.B. şi a folosit-o, depunând-o la bancă la 15 iulie 2008 pentru a obţine un împrumut de 23.000 RON (contractul de credit din 15 iulie 2008).
S-a apreciat că nu pot fi luate în considerare susţinerile inculpatului I.C.C. formulate în sensul că a dorit ca martorul denunţător să o angajeze pe soţia sa, în raport cu declaraţiile martorilor I.M. şi I.B., precum şi cu susţinerile sale că reprezentantul băncii i-a comunicat că nu prezintă bonitate, motiv pentru care i-a cerut lui I.B. să elibereze o adeverinţă de venit pe seama soţiei sale şi în niciun caz să o angajeze la firma de construcţii.
Prin urmare, s-a constatat că vinovăţia inculpatului I.C.C. sub aspectul comiterii instigării la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. şi ped. de art. 25 C. pen. rap. la art. 290 C. pen. este demonstrată în cauză.
În ceea ce priveşte punctul III din rechizitoriu s-a reţinut că este de relevat că inculpatul I.C.C. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 292 C. pen. (2 infracţiuni), reţinându-se, în esenţă, că fiind ofiţer de poliţie avea obligaţia să-şi declare averea conform Legii nr. 161/2003, respectiv O.U.G. nr. 14/2005, iar în declaraţiile de avere din 1 aprilie 2008 şi 9 aprilie 2009 a inserat date necorespunzătoare adevărului prin ascunderea, iniţial, a împrumutului acordat martorului I.B., apoi prin indicarea unui cuantum cu mult peste cel real, prin nedeclararea veniturilor din dobânzi în sumă de 59.100 RON pe care le-a încasat în perioada martie-noiembrie 2008 de la I.B., precum şi declararea unei valori nereale cu privire la suma obţinută din vânzarea unui imobil din Salonta.
S-a constatat că în declaraţia de avere din 1 aprilie 2008, inculpatul nu a menţionat împrumutul acordat denunţătorului I.B., întrucât, conform susţinerilor sale, suma de 20.000 RON a fost dată abia în data de 22 iulie 2008, aspect dovedit şi cu contractul de împrumut dovedit la dosar, precum şi cu depoziţia martorului I.B., care în faza de cercetare judecătorească a arătat că cele inserate în contract corespund adevărului, mai puţin aspectul referitor la menţiunea „fără dobândă". Totodată, martorul I.B. a relevat că la momentul încheierii contractului a avut o discuţie cu inculpatul I.C.C. spunându-i că a efectuat lucrări de renovare la casă, în sumă de 50-60.000 RON, activităţi care au început în mai 2008 şi au durat până în octombrie 2008, aceste împrejurări fiind de natură să confirme susţinerile inculpatului în sensul că împrumutul a fost acordat în mod cert în data de 22 iulie 2008. În acelaşi sens se va reţine că şi contractul de antrepriză este datat de 16 mai 2008, facturile emise pe firma F. SRL Valea lui Mihai poartă aceeaşi dată, chitanţa este emisă la 23 octombrie 2008, iar înscrisul sub semnătură privată în care s-a menţionat că I.B. a primit suma de 7.000 RON de la „domnul C." (inculpatul I.C.) este datat 23 mai 2008.
Referitor la împrumutul de 60.000 RON, cu privire la care I.B. a declarat că l-a primit în februarie 2008 de la martorul N.K., inculpatul I.C.C. a arătat în faţa instanţei că l-a acordat personal denunţătorului la circa o săptămână după ce i-a remis suma de 20.000 RON. Susţinerile inculpatului în acest sens sunt confirmate de către martorul N.K., care, în mod constant a menţionat că la finele lunii iulie 2008, începutul lui august 2008, inculpatul şi soţia acestuia i-au dat lui I.B. suma solicitată, respectiv 60.000 RON şi nu 50.000 RON cum susţine martorul I.B. Depoziţia acestui martor se coroborează cu declaraţiile martorului M.A., prezent şi acesta în momentul predării banilor.
Martorul G.J. a declarat că ştie că I.B. a împrumutat de la I.C.C. o sumă mare de bani „respectiv aproximativ 40.000 RON pentru câteva zile, fără dobândă" şi a arătat că acesta era foarte stresat că nu poate să restituie împrumutul. Totodată, martorul a relevat că banii au fost înmânaţi de către inculpatul I.C.C. după ce un sfert din lucrările de reparaţii efectuate la casa acestuia erau finalizate, ceea ce este de natură a întări convingerea instanţei în sensul că într-adevăr această sumă de bani i-a fost împrumutată martorului denunţător după începerea efectuării lucrărilor la locuinţa inculpatului şi nu în luna februarie a anului 2008, cum susţine denunţătorul.
De asemenea, martorul C.Z. a susţinut că martorul I.B. i-a comunicat împrejurarea că în luna iulie 2008 a luat un împrumut de 20.000 RON de la soţii I., iar la circa două săptămâni inculpatul I.C.C. i-a mai împrumutat 60.000 RON. Acelaşi martor a arătat că i s-au adus la cunoştinţă acest fapt de către martorul denunţător în perioada de timp în care se derulau lucrări de reparaţii la locuinţa inculpatului I.C.C. Martorul F.S. a declarat că ştie de la I.B. că acesta a primit în vara anului 2008 suma de 60.000 RON.
Aceste aspecte, reliefate de martorii sus-menţionaţi, fac dovada că data împrumutului precizată de către inculpatul I.C.C. este cea reală.
S-a înlăturat ca nesinceră susţinerea martorului I.B. că a primit o sumă de 50.000 RON în luna februarie 2008, fiind demonstrat că suma împrumutată este în cuantum de 60.000 RON şi a fost dată la finele lunii iulie 2008.
Aşa cum s-a arătat şi cu privire la faptele reţinute în sarcina inculpatului I.C.C. la punctul II din rechizitoriu, actele şi lucrările aflate la dosar nu confirmă susţinerile martorului denunţător că i s-au perceput dobânzi pentru sumele primite de la inculpatul I.C.C.
Cu privire la vânzarea casei din Salonta, jud. Bihor, către soţii L., s-a reţinut că inculpatul I.C.C. a inserat din greşeală în conţinutul declaraţiei de avere datată 1 aprilie 2008 că, din vânzarea casei către L.I. şi A. a obţinut suma de 200.000 RON (a se vedea pct. 1II din declaraţia existentă).
Martorii L.I. şi L.A. au susţinut că au cumpărat casa din Salonta, situată pe str. K.K., cu suma de 38.000 RON şi întrucât era mobilată i-au remis inculpatului pentru mobilier suma de 25.000 RON, deci în total 63.000 RON. Depoziţia celor doi martori se coroborează cu susţinerile inculpatului I.C.C., precum şi cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 22 februarie 2008 de B.N.P. S.D.A.
Referitor la declaraţia de avere din 9 aprilie 2009, s-a reţinut că, la pct. 1V/2, în mod corect, inculpatul I.C.C. a menţionat că a dat cu titlul de împrumut suma de 80.000 RON lui I.B., aspect recunoscut de I.B., recunoaştere care se coroborează cu depoziţiile martorilor în acest sens, precum şi cu contractul sub semnătură privată pentru suma de 20.000 RON, datat 22 iulie 2008.
Înregistrarea ambientală din 9 decembrie 2008, la care face referire acuzarea pentru a demonstra că susţinerile inculpatului I.C.C. sunt nereale nu face dovada împrumutului luat de I.B., ci doar a faptului că acesta mai trebuia să restituie 50.000 RON, potrivit susţinerilor sale, având în vedere că din interceptări nu rezultă că inculpatul I.C.C. i-a cerut o sumă într-un anumit cuantum.
În ceea ce priveşte declaraţia de avere din 1 aprilie 2008, s-a constatat că datele inserate sunt complete, dar menţiunea referitoare la suma de bani obţinută din vânzarea imobilului din Salonta, jud. Bihor, duce la concluzia că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 292 C. pen.
Cu privire la declaraţia de avere din 9 aprilie 2009, s-a apreciat că este de relevat că acuzele aduse prin actul de sesizare a instanţei nu sunt fondate, fiind demonstrat în speţă că împrumutul total acordat martorului I.B. se cifrează la 80.000 RON, sumă corect inserată în declaraţia de avere de către inculpatul I.C.C.
Totodată, s-a apreciat că mijloacele de probă aflate la dosar nu dovedesc că inculpatul I.C.C. a perceput dobânzi pe suma împrumutată martorului denunţător, însă, probele administrate în cauză dovedesc faptul că în perioada martie - noiembrie 2008, inculpatul a încasat suma de 54.100 RON. Prin urmare, la momentul declarării acestuia împrumut valoarea sa nu mai era cea iniţială, de 80.000 RON.
Astfel, instanţa a dispus achitarea tuturor inculpaţilor pentru infracţiunea de şantaj reţinând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia.
Deşi inculpatul I.C.C. a cerut în mod repetat restituire integrală a împrumutului, inclusiv solicitarea ca acesta să-şi vândă casa pentru a-i restitui suma datorată, nu sunt de natura unei acţiuni de constrângere efectivă, care să întrunească cerinţele unui şantaj sub ameninţare.
În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi inculpaţi faptul că în data de 22 martie 2009, au fost în faţa casei martorului I.B. şi unii dintre ei au avut o controversă cu acesta, iar alţii au rămas doar în maşină, în lipsa oricărei probe care să lege acest incident de vreo solicitare de restituire a sumei de bani împrumutată de inculpatul I.C.C., s-a apreciat că nu este îndeplinită latura obiectivă a infracţiunii de şantaj.
Pentru celelalte infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului I.C.C. s-a dispus condamnarea acestuia.
La individualizarea pedepselor ce au fost aplicate, instanţa a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., gradul de pericol social concret al faptelor comise, circumstanţele reale ale comiterii faptelor, aspectul că deşi inculpatul a folosit adeverinţe false pentru obţinerea unui împrumut, şi-a respectat obligaţiile contractuale şi a achitat ratele, circumstanţele personale, lipsa antecedentelor penale, poziţia procesuală adoptată, prezenţa sa în faţa instanţei la toate termenele de judecată.
Întrucât infracţiunile sunt concurente, s-au aplicat dispoziţiile art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 34 lit. b) C. pen. şi s-au contopit pedepsele aplicate, având în vedere numărul infracţiunilor reţinute în sarcina sa, cuantumul pedepselor aplicate, instanţa apreciază că se impune aplicarea unui spor.
Cu privire la modalitatea de executare, instanţa a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins şi fără privare de libertate, având în vedere cuantumul pedepsei rezultante şi circumstanţele personale ale inculpatului.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea şi inculpatul I.C.C.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. Serviciul Teritorial Oradea a criticat soluţia de achitare a inculpatului I.C.C. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj prev. de art. 131 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 194 alin. (1) C. pen. şi a inculpaţilor K.M.M., D.S.G., B.I., N.P. şi T.N. pentru infracţiunea de şantaj prev. de art. 194 alin. (1) C. pen., susţinând că sentinţa este nelegală prin prisma discordanţei între conţinutul real al probelor administrate şi ceea ce a reţinut instanţa. De asemenea, a criticat sentinţa atacată cu privire la aplicarea faţă de inculpatul I.C.C. a unei pedepse rezultante şi, implicit a pedepselor componente, în regim suspensiv de executare şi într-un cuantum redus.
S-a solicitat condamnarea tuturor inculpaţilor la o pedeapsă în regim privativ de libertate pentru infracţiunile reţinute în sarcina acestora prin rechizitoriu inclusiv pentru infracţiunea de şantaj, apreciind că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul I.C.C., având în vedere calitatea acestuia.
Inculpatul I.C.C. în motivele scrise depuse a solicitat achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b1) C. proc. pen. cu referire la art. 181 C. pen. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 288, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) şi în subsidiar art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru infracţiunea prev. la pct. 2 în rechizitoriu prev. art. 25 rap la art. 290 C. pen., achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru infracţiunea prev. la pct. 2 în rechizitoriu prev. de art. 291 C. pen., achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit a) rap. la art. 10 lit. a) şi în subsidiar art. 10 lit. a) şi în subsidiar art. 10 lit. d) şi lit. b1) C. proc. pen. pentru infracţiunea prev. de art. 292 C. pen. pct. 3 din rechizitoriu.
Ulterior, în concluziile scrise depuse la dosarul cauzei inculpatul I.C.C. a solicitat pentru infracţiunea prev. de art. 288 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen. achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap la art. 10 lit. b1) C. proc. pen., iar în subsidiar aplicarea legii mai favorabile în sensul stabilirii unei pedepsei spre minimul special apreciind că art. 83 din Noul C. pen. sunt mai favorabile rap. la art. 81 C. pen. anterior.
Pentru infracţiunea prev. de art. 25 rap. la art. 290 C. pen. a solicitat achitarea în temem art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar aplicarea legii ma favorabile în sensul stabilirii unei pedepsei spre minimul special apreciind ca art. 83 din Noul C. pen. sunt mai favorabile rap. la art. 81 C. pen. anterior; pentru infracţiunea prev. de art 291 C. pen. a solicitat achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., iar în subsidiar aplicarea legii mai favorabile în sensul stabilirii unei pedepsei spre minimul special apreciind că art. 83 din Noul C. pen. sunt mai favorabile rap. la art 81 C. pen. anterior, pentru infracţiunea prev. de art. 292 C. pen. a solicitat achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) şi art. 10 lit. d) C. proc. pen., iar în subsidiar aplicarea legii mai favorabile în sensul stabilirii unei pedepsei spre minimul special apreciind că art. 83 din Noul C. pen. sunt mai favorabile rap. la art. 81 C. pen. anterior.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând apelurile declarate în cauza le consideră nefondate pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte apelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. Serviciul Teritorial Oradea prin care s-a criticat soluţia de achitare a inculpatului I.C.C. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj prev. de art. 131 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 194 alin. (1) C. pen. şi a inculpaţilor K.M.M., D.S.G., B.I., N.P. şi T.N. pentru infracţiunea de şantaj prev. de art. 194 alin. (1) C. pen., Înalta Curte din examinarea lucrărilor dosarului, constată că în mod corect, instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului I.C.C. pentru infracţiunea prev. de art. 131 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 194 alin. (1) C. pen. şi a inculpaţilor K.M.M., D.S.G., B.I., N.P. şi T.N. pentru infracţiunea prev. de art. 194 alin. (1) C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., constatând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.
Latura obiectivă a infracţiunii de şantaj, astfel cum este prevăzută în art. 194 C. pen. anterior poate fi realizată prin acţiunea de a constrânge prin violenţă sau ameninţare o persoană să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este săvârşită spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul.
Constrângerea se poate realiza prin violenţă sau ameninţare. Violenţa poate consta în orice formă de silnicie fizică folosită împotriva unei persoane, iar ameninţarea constă în orice acţiune obiectiv succesibilă să inspire o temere serioasă victimei, punând-o în situaţia de a nu mai avea resursele morale necesare pentru a se opune pretenţiilor autorului faptei.
În ceea ce priveşte latura subiectivă, infracţiunea de şantaj nu se poate comite decât cu intenţie directă (calificată prin scop).
În speţă, din materialul probator administrat atât în faza de urmărire penală cât şi în faţa instanţei de fond nu se regăseşte niciuna dintre modalităţile care alcătuiesc elementul material al laturii obiective a infracţiunii prevăzută de art. 194 C. pen.
Astfel, inculpatul I.C.C. în declaraţiile date a susţinut că l-a cunoscut doar pe inculpatul K.M.M., iar pe ceilalţi inculpaţi din cauză nu i-a cunoscut şi, totodată, că nu a solicitat nimănui să-i acorde sprijin pentru a recupera banii împrumutaţi lui I.B.
Declaraţia acestuia se coroborează cu declaraţia inculpatul K.M.M., care a arătat că în seara zilei de 22 martie 2009 a fost împreună cu ceilalţi coinculpaţi la locuinţa lui I.B. „pentru a vedea casa", iar coinculparul D.S.G. a coborât din maşină pentru a discuta cu I.B., însă acesta fără niciun motiv a chemat organele de poliţie la faţa locului.
De asemenea, în declaraţiile date, inculpaţii B.I., P.Z.I., N.P. şi T.N. au susţinut că inculpatul K.M.M. i-a invitat să ia cina la restaurantul lui din Valea lui Mihai şi împreună cu martorii E.Z. şi S.J. s-au deplasat cu trei maşini, iar în faţa casei lui I.B. s-au oprit, unde au coborât din maşină inculpaţii K.M.M. şi D.S.G., care au discutat cu proprietarul imobilului, iar la un moment dat au apărut organele de poliţie, care i-au condus la sediul Poliţiei Valea lui Mihai, pentru a da declaraţii. Au mai susţinut că nu-şi amintesc ca în faţa locuinţei lui I.B. să fi fost gălăgie sau scandal şi nu au sesizat ca cineva să fi spart oglinda maşinii lui I.B.
Din actele dosarului rezultă că afirmaţiile părţii vătămate I.B. nu sunt susţinute de alte probe din cauză, şi mai mult decât atât, partea vătămată a avut o poziţie procesuală oscilată, aceasta reieşind din faptul că în faţa instanţei de fond a declarat că în februarie 2008, a împrumutat suma de 50.000 RON, prin intermediul martorului N.K., bani pe care a trebuit să plătească dobândă de 10 %/lună, majorată treptat la 12,5 %, respectiv 15 %/lună.
Cu ocazia confruntării părţii vătămate I.B. cu inculpatul I.C.C., acesta a revenit - asupra susţinerii anterioare, menţionând că „prima tranşă de bani a primit-o în ianuarie sau februarie 2008" şi că în fiecare zi inculpatul I.C.C. îi dădea telefoane ca să-i restituie banii.
De asemenea, a revenit asupra depoziţiilor date în faza de urmărire penală referitoare la inculpatul K.M.M., susţinând că acesta nu i-a cerut niciodată banii pe care îi datora inculpatului I.C.C. şi nu a ştiut ce discuţii a avut acesta cu inculpatul D.S.G., după momentul la care inculpatul K.M.M. „le-a aranjat o întâlnire".
În mod constant, a susţinut că inculpatul K.M.M. a vrut să-l ajute să-şi vândă casa, oferindu-se să-i caute cumpărători şi nu l-a ameninţat cu nicio ocazie, ameninţări primind numai de la inculpatul D.S.G.
Totodată, a afirmat că a încheiat un contract de împrumut pentru suma de 20.000 RON menţionând că toate aspectele inserate în cuprinsul contractului sunt reale, însă nu s-a notat că i s-au perceput dobânzi.
De altfel, partea vătămată I.B. a recunoscut că a primit bani cu titlul de împrumut, cu două ocazii distincte, însă a omis să comunice organelor de urmărire penală acest aspect, revenind asupra depoziţiilor anterioare referitoare la presiunile exercitate de inculpatul K.M.M. asupra sa.
Inculpatul I.C.C. în declaraţia dată în faţa Înaltei Curţi, a arătat că i-a împrumutat părţii vătămate o sumă de bani, nu a solicitat dobândă şi niciodată nici personal şi nici prin interpuşi nu l-a ameninţat pe partea vătămată, iar ulterior a aflat că partea vătămată mai împrumutase bani de la aproximativ 30 de persoane.
În acelaşi sens este şi declaraţia inculpatului K.M.M. care a precizat că prezenţa sa în legătură cu data de 22 martie 2009 se datora dorinţei de a mânca cu prietenii şi au aflat că ar fi o casă de vânzare, dorind să le arate şi celorlalţi imoblilul.
În urma analizării materialului probator administrat, Înalta Curte constată că atât inculpatul I.C.C. cât şi ceilalţi inculpaţi nu au exercitat ameninţări sau violenţe asupra părţii vătămate să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul.
Din lucrările dosarului rezultă că inculpaţii K.M.M., D.S.G., B.I., N.P. şi T.N. au fost la locuinţa martorului denunţător I.B., însă, nu există nici o dovadă, în afara declaraţiei părţii vătămate I.B., din care să rezulte au existat ameninţări ori s-au exercitat violenţe asupra acesteia pentru ca inculpatului I.C.C. să-i fie restituit împrumutul.
Cele menţionate rezultă şi din declaraţia părţii vătămate în faţa Înaltei Curţi care a aratăt că au venit 3 maşini şi 7 sau 8 băieţi, soţia sa i-a spus că a venit d-l D.S.G. după bani, partea vătămată l-a sunat pe d-l S.R., a ieşit în curte şi după 5-6 minute a venit poliţia şi i-a luat la poliţie, astfel, că nu rezultă că ar fi avut loc vreo ameninţare. Totodată, a mai arătat că a dorit să retragă plângerea formulată, dar i s-a spus că nu mai este posibil.
Având în vedere că, la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe baza de probe sigure, certe şi întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului, se impune a se da eficienta regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului" - principiul in dubio pro reo.
Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care marele principiu al aflării adevărului consacrat în art. 5 C. proc. pen. se regăseşte în materia probaţiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului, în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-l achite.
Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii).
Numai aşa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii) este, fără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor.
Chiar dacă, în fapt, s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori pur şi simplu nu mai există, şi totuşi îndoiala persistă, în ce priveşte vinovăţia, atunci îndoiala este „echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie" şi deci inculpatul trebuie achitat.
Conform dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului dar şi art. 99 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 23 alin. (1) din Constituţia României inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, iar conform dispoziţiilor art. 99 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia iar sarcina administrării probelor revine, în cursul procesului penal, organului de urmărire penală şi instanţei de judecată.
Orice soluţie pronunţată de către instanţă nu se poate întemeia decât pe probe legal administrate şi convingătoare, aşa cum a statuat şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în cauza Telfner c. Austriei, scopul procesului penal fiind că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită conform vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Astfel, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a dispus achitarea inculpaţilor pentru infracţiunea de şantaj, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii atât în ceea ce priveşte latura obiectivă cât şi latura subiectivă.
Referitor la cererea Parchetului în sensul majorării pedepsei şi înlăturarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, prevăzută de dispoziţiile art. 81 C. pen. anterior, Înalta Curte apreciază că pedeapsa rezultantă de 9 luni închisoare în condiţiile suspendării executării pedepsei prev. de art. 81 C. pen. anterior este aptă să asigure scopul acesteia, având în vedere circumstanţele reale ale faptelor şi circumstanţele personale ale inculpatului.
În ceea ce priveşte apelul inculpatului I.C.C., prin care se solicită pentru infracţiunea prev. de art. 288 C. pen. achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b1) C. proc. pen., pentru infracţiunea prev. de art. 25 rap. la art. 290 C. pen. achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru infracţiunea prev. de art. 291 C. pen. achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru infracţiunea prev. de art. 292 C. pen. achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) şi art. 10 lit. d) C. proc. pen., iar în subsidiar aplicarea legii mai favorabile în sensul stabilirii unei pedepsei spre minimul special apreciind că art. 83 din Noul C. pen. sunt mai favorabile rap. la art. 81 C. pen. anterior, în urma examinării lucrărilor dosarului, rezultă că instanţa de fond a reţinut în mod corect, pe baza probelor administrate, fapta şi vinovăţia inculpatului şi a făcut o încadrare corespunzătoare în dispoziţiile legii penale, constatând că vinovăţia inculpatului I.C.C. a fost dovedită, fiind întrunite condiţiile legale pentru răspunderea penală a acestuia pentru comiterea infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată prev. de art. 288 alin. (1) rap. la art. 41 alin. (2) C. pen., art. 25 rap. la art. 290 C. pen. şi art. 291 rap. la art. 41 alin. (2) C. pen. (pct. 2 din rechizitoriu) şi art. 292 C. pen.
Analizând actele dosarului, Înalta Curte referitor la infracţiunile prevăzute de art. 289 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 25 C. pen. raportat la art. 290 C. pen. şi art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., reţine că la data de 15 iulie 2008 inculpatul I.C.C. a solicitat de la Banca de Credit L. Valea lui Mihai un credit de 23.000 RON pe termen de 60 de luni, depunând în susţinerea cererii adeverinţe de salariu care nu au fost emise de instituţia la care era angajat inculpatul, respectiv Inspectoratul de Poliţie al judeţului Bihor, iar datele inserate în conţinutul acestora erau nereale.
Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracţiunea prev. şi ped. de art. 288 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi a dispus condamnarea inculpatului I.C.C. la o pedeapsă de 6 luni închisoare.
Potrivit art. 288 C. pen. falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani.
Inculpatul I.C.C., în declaraţiile date a recunoscut că a întocmit în fals adeverinţe de salariu pe care apoi le-a semnat şi a aplicat ştampila Poliţiei Valea lui Mihai, după care le-a depus la Banca de Credit L., fiind efectuată şi o constatare tehnico-ştiinţifică a scrisului, care atestă că scrisul de completare de pe înscrisurile false aparţine inculpatului I.C.C.
În speţă, latura obiectivă a infracţiunii prevăzută de art. 288 C. pen. s-a realizat prin faptul că înscrisurile oficiale falsificate care cuprind atestări de natură să servească la justificarea unei cereri de credit au produs consecinţe juridice, respectiv acelaşi efect ca şi un act adevărat, neavând relevanţă împrejurarea că inculpatul I.C.C. şi-a achitat ulterior obţinerii creditului, pe baza înscrisurilor falsificate, într-o anumită proporţie ratele stabilite de bancă.
Sub aspectul laturii subiective, inculpatul I.C.C. a acţionat în deplină cunoştinţă de cauză asupra caracteristicilor obiectului material al infracţiunii de fals, completând adeverinţele de salariu, inserând date nereale cu privire la veniturile realizate, a dorit să comită infracţiunea de falsificare şi a realizat că săvârşind-o prin depunerea la bancă va produce consecinţe juridice.
Totodată, audiat în faţa Înaltei Curţi inculpatul a recunoscut că adeverinţele de venituri au fost completate de acesta, recunoscând astfel implicit comiterea infracţiunii de fals şi fals în înscrisuri.
Astfel, Înalta Curte constată că în mod corect a dispus instanţa de fond condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 288 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 290 C. pen. şi infracţiunea prevăzută de art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., Înalta Curte constată că din probatoriul administrat rezultă că inculpatul I.C.C. a completat cererea de credit pentru persoane fizice menţionând că soţia realizează un venit lunar de 1533,66 RON, cu toate că ştia că aceasta este casnică şi a depus la bancă adeverinţa de venituri nr. ZZ din 21 iulie 2008 prin care se atesta în fals că I.M. este angajata SC F. SRL.
Potrivit dispoziţiilor art. 290 C. pen. falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin contrafacerea scrierii ori subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda.
De asemenea, potrivit art. 291 C. pen. folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani când înscrisul este oficial şi cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă când înscrisul este sub semnătură privată.
Din actele existente la dosarul cauzei şi probele administrate, rezultă că inculpatul I.C.C. a depus adeverinţa falsă la bancă la 15 iulie 2008 pentru a obţine un împrumut de 23.000 RON, respectiv contractul de credit din 15 iulie 2008, fiind astfel întrunite elementele constitutive al infracţiunilor menţionate atât sub aspectul laturii subiective cât şi al laturii obiective.
În ceea ce priveşte cele două infracţiuni prevăzute de art. 292 C. pen., conform Legii nr. 161/2003, respectiv O.U.G. nr. 14/2005, inculpatul în calitatea de ofiţer de poliţie avea obligaţia să-şi declare averea în declaraţiile de avere din 1 aprilie 2008 şi 9 aprilie 2009, însă acesta a inserat date necorespunzătoare adevărului prin ascunderea, iniţial, a împrumutului acordat martorului I.B., apoi prin indicarea unui cuantum cu mult peste cel real, prin nedeclararea veniturilor din dobânzi în sumă de 59.100 RON pe care le-a încasat în perioada martie-noiembrie 2008 de la I.B., precum şi declararea unei valori nereale cu privire la suma obţinută din vânzarea unui imobil din Salonta.
Potrivit art. 292 C. pen. cu referire la anexa I din Legea nr. 161/2003, constituie infracţiune de fals în declaraţii declararea necorespunzătoare adevărului, făcută unui organ sau instituţii de stat, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor declaraţia făcută serveşte pentru producerea acelei consecinţe.
În art. 2 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, sunt nominalizate persoanele care au obligaţia declarării averii, în această categorie înscriindu-se şi poliţiştii, iar în art. 6 se menţionează că aceste persoane au obligaţia ca anual, în situaţia în care dobândesc bunuri de natura celor prevăzute în anexa la lege, să îşi actualizeze declaraţiile de avere.
Declaraţia de avere constituie act public şi persoanele care trebuie să o întocmească răspund conform legii penale pentru inexactitatea sau caracterul incomplet al datelor.
O.U.G. nr. 14/2005 privind modificarea formularelor pentru declaraţiile de avere modifică anexa I din Legea nr. 161/2003, respectiv a introdus un nou formular de declaraţie de avere, mult mai detaliat decât cele din Legile nr. 115/1996 şi nr. 161/2003.
Inculpatul nu a recunoscut infracţiunile menţionate, însă potrivit declaraţiilor părţii vătămate I.B. susţinute şi de inculpat, împrumutul a fost acordat în mod cert în data de 22 iulie 2008, aspecte confirmate şi de contractul de antrepriză din 16 mai 2008, facturile emise pe firma F. SRL Valea lui Mihai din aceiaşi dată, chitanţa din 23 octombrie 2008, înscrisul sub semnătură privată în care s-a menţionat că I.B. a primit suma de 7.000 RON din data de 23 mai 2008.
În ceea ce priveşte declaraţia de avere din 1 aprilie 2008, Înalta Curte constată că datele inserate sunt complete, dar menţiunea referitoare la suma de bani obţinută din vânzarea imobilului din Salonta, jud. Bihor, în mod corect a constatat instanţa de fond că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 292 C. pen.
Cu privire la declaraţia de avere din 9 aprilie 2009, în mod corect a reţinut instanţa de fond că probele administrate nu dovedesc că inculpatul I.C.C. a perceput dobânzi pe suma împrumutată martorului denunţător, însă, în perioada martie - noiembrie 2008, inculpatul a încasat suma de 54.100 RON, astfel că la momentul declarării acestuia împrumut valoarea sa nu mai era cea iniţială, de 80.000 RON.
Astfel, se costată că instanţa de fond a reţinut în mod corect situaţia de fapt şi a realizat o justă interpretare şi apreciere a mijloacelor de probă administrate în cauză în cursul procesului penal, din care rezultă existenţa faptelor pentru care inculpatul I.C.C. a fost trimis în judecată, întrucât în urma analizării materialului probator administrat în cauză instanţa de fond a reţinut o corectă situaţie de fapt, o justă încadrare a faptelor inculpatului I.C.C., constatând că vinovăţia acestuia a fost dovedită, fiind întrunite condiţiile legale pentru răspunderea penală a inculpatului pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 288 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 25 rap. la art. 290, art. 291 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 292 C. pen. şi nevinovăţia inculpatului în ceea ce priveşte infracţiunea prev. de art. 131 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 194 alin. (1) C. pen. întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.
Totodată, Înalta Curte, constată că prin hotărârea pronunţată de instanţa de fond s-a stabilit corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului iar pedeapsa de 9 luni închisoare este corectă faţă de circumstanţele reale şi personale.
Astfel, în mod corect s-a analizat întreg materialul probator, iar pedeapsa cum a fost individualizată, răspunde atât principiului proporţionalităţii cât şi criteriilor generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 74 C. pen. anterior, astfel că pedeapsa a fost corect stabilită faţă de cele mai sus menţionate.
Art. 74 C. pen. anterior, prevede că stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii: împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii; motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
Pe de altă parte, pedeapsa şi modalitatea de executare trebuie individualizate în aşa fel încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale şi evitarea în viitor a săvârşirii unor fapte penale similare ceea ce se realizează prin aplicarea unei pedepse inculpatului I.C.C., de 9 închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 9 luni.
Avându-se în vedere dispoziţiile art. 52 C. pen. anterior, se constată că pedeapsa ca măsură de constrângere are pe lângă scopul său represiv şi o finalitate de exemplaritate, concretizând dezaprobarea legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte faptele penale săvârşite cât şi în ceea ce priveşte comportarea făptuitorului.
Pe de altă parte, pedeapsa şi modalitatea de executare trebuie stabilite în aşa fel încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale şi evitarea în viitor a săvârşirii unor fapte penale similare ceea ce se realizează prin aplicarea unei pedepse inculpatului I.C.C., astfel cum a fost stabilită de instanţa de fond.
Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni.
Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată şi pusă în executare, intensitatea şi generalitatea dezaprobării morale a faptei şi făptuitorului, condiţionează caracterul preventiv al pedepsei care totdeauna, prin durata privaţiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracţiunii şi gradul de vinovăţie a făptuitorului, astfel că se apreciază că pedeapsa aplicată a fost corect individualizată.
Cuantumul pedepsei, cât şi modalitatea de executare, alese de către instanţa de fond, sunt de natură să asigure scopul pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen. anterior.
Individualizarea judiciară constituie o operaţiune prin care pedeapsa trebuie să reflecte evaluarea coroborată a tuturor elementelor care caracterizează o cauză, în acest sens fiind necesară examinarea şi reţinerea aspectelor semnificative din starea de fapt, instanţa trebuie să reţină starea de fapt şi încadrarea juridică în mod corect, astfel încât pedepsele stabilite să fie într-un cuantum corespunzător criteriilor stabilite de art. 52 C. pen. anterior.
Rolul prioritar al pedepsei este acţiunea de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni, nu acela al represiunii, şi numai dacă obiectiv atingerea adusă valorilor sociale ocrotite de norma penală ar putea să se repete trebuie utilizată constrângerea.
Necesitatea aplicării unei pedepse şi evaluarea cuantumului acesteia trebuie să se înfăptuiască sub semnul fermităţii care, în acest domeniu, nu înseamnă aplicarea unei pedepse severe ori executarea acesteia în regim privativ de libertate, ci a unui tratament penal corespunzător, adecvat pericolului social al faptei şi persoanei făptuitorului, apt să-şi realizeze cu maximă eficienţă finalitatea educativ preventivă.
Din economia textului art. 52 alin. (1) C. pen. anterior, în care se arată că pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului, rezultă că funcţia constrângerii nu este o funcţie a pedepselor, deoarece examenul realist al conţinutului pedepsei nu justifică încadrarea constrângerii printre funcţiile pedepsei, măsura de constrângere, în sensul acestui text, indică esenţa pedepsei, însuşirile sale, iar nu unul din mijloacele prin care se realizează scopul ei, întrucât constrângerea, ca esenţă a pedepsei este însăşi pedeapsa.
Primul scop al oricărei pedepse este prevenţia specială, adică pedeapsa trebuie să-l împiedice pe condamnat să săvârşească din nou o infracţiune; la realizarea acestui scop pedeapsa contribuie prin mijlocirea ambelor sale funcţii: reeducarea şi intimidarea.
Intimidarea îşi produce efectele imediat, cât există şi durează teama de pedeapsă, în timp ce reeducarea îşi produce rezultatul în timp, după ce făptuitorul a fost supus unui anumit tratament, efectul preventiv fiind rezultatul unor modificări intervenite în conştiinţă subiectului şi are un caracter relativ statornic, durabil.
Funcţia de reeducare se realizează încă din momentul condamnării, moment în care făptuitorului, luând cunoştinţă de constrângerea la care va fi supus ca o consecinţă a infracţiunii, înţelege semnificaţia exigenţelor sociale şi necesitatea de a respecta normele de conduită în societate, de a avea o comportare onestă şi disciplinată.
Această funcţie de reeducare se exercită pe parcursul executării pedepselor precum şi în cazul suspendării sub supraveghere a executării acesteia, are în esenţă acelaşi rol şi aceeaşi funcţie, deoarece persoana căreia i-a fost aplicată se află în situaţia în care conştientizează natura şi rolul acestor sancţiuni, menite să-i influenţeze pozitiv conştiinţa, caracterul şi deprinderile, să-l determine a respecta din convingere exigenţele vieţii în societate, fără a intra în conflict cu ceilalţi oameni sau cu societatea însăşi.
La stabilirea modalităţii de executare şi la aplicarea pedepselor trebuie avute în vedere atât împrejurările în care au fost săvârşite faptele, cât şi datele care o caracterizează pe inculpată, astfel încât pedeapsa să fie de natură a contribui la realizarea funcţiilor şi a scopului acesteia, prevăzute de art. 52 C. pen. anterior, adică prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială, iar executarea pedepsei să nu cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana inculpatului.
În contextul celor menţionate, pedeapsa aplicată inculpatului I.C.C. pentru infracţiunile săvârşite, atât prin cuantum cât şi prin modalitatea de executare aleasă, este justă, de natură să fundamenteze proporţionalitatea între scopul reeducării acesteia şi aşteptările societăţii faţă de actul de justiţie realizat sub aspectul ordinii de drept încălcate.
Individualizarea sancţiunii trebuie să respecte principiul proporţionalităţii pedepselor cu natura şi gradul de pericol social al faptelor săvârşite, avându-se în vedere drepturile şi libertăţile fundamentale sau alte valori sociale protejate care au fost vătămate prin comiterea infracţiunii.
În considerarea dispoziţiilor legale menţionate, la individualizarea pedepsei de către instanţa de fond s-a ţinut seama de împrejurările concrete în care au fost săvârşite faptele, pericolul concret al faptelor săvârşite, dar şi datele ce caracterizează persoana inculpatului şi anume că inculpatul este o persoană fără antecedente penale, cu studii superioare, a avut o atitudine corespunzătoare pe parcursul procesului penal şi chiar dacă a adoptat o atitudine de nerecunoaştere, acest din urmă aspect, concretizat într-un drept al inculpatului, nu poate fi apreciat în mod negativ la individualizarea pedepselor.
Recunoaşterea unor date şi împrejurări ale realităţii ca şi circumstanţe atenuante - nu este posibilă decât dacă circumstanţele avute în vedere de instanţă reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblul său, îl caracterizează de o asemenea manieră pe inculpat, încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită în concret satisface imperativul justei individualizări a pedepsei.
Or, în cauză nu se evidenţiază asemenea împrejurări motiv, pentru care cererile apelantului inculpat de reducere a pedepsei.
În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art 5 C. pen., Înalta Curte constată că legea penală mai favorabilă este vechiul C. pen., având în vedere intrarea în vigoare, la data de 01 februarie 2014 a noului C. pen., ţinându-se seama şi de Decizia pronunţată de Curtea Constituţională nr. 265 din 6 mai 2014, care a statuat că dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii mai favorabile şi regulile de aplicare a pedepselor în caz de concurs de infracţiuni art. 41 alin. (2) C. pen. anterior în raport de art. 39 alin. (1) lit. b) din noul C. pen., care prevăd că atunci când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, aplicarea sporului fiind obligatorie, fac ca pedeapsa aplicată potrivit legii noi să fie mai mare decât cea aplicată potrivit C. pen. anterior, motiv pentru care se apreciază că legea veche e legea mai favorabilă.
Înalta Curte, constatând că sentinţa atacată este legală şi temeinică, în baza dispoziţiilor art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea şi de inculpatul I.C.C. împotriva sentinţei penale nr. 162 din 27 decembrie 2012 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind şi pe inculpaţii K.M.M.., D.S.G., B.I., N.P. şi T.N.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea, rămân în sarcina statului.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. obligă apelantul inculpat la plata sumei de 600 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea şi de inculpatul I.C.C. împotriva sentinţei penale nr. 162 din 27 decembrie 2012 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind şi pe inculpaţii K.M.M., D.S.G., B.I., N.P. şi T.N.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea, rămân în sarcina statului.
Obligă apelantul inculpat la plata sumei de 600 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi D.S.G., B.I., N.P. şi T.N. în sumă de câte 400 RON se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat K.M.M. în sumă de 200 RON se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 28 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 332/2014. Penal. Iniţiere, constituire de... | ICCJ. Decizia nr. 355/2014. Penal. Furtul (art.228 NCP). Recurs... → |
|---|
