ICCJ. Decizia nr. 421/2014. Penal

Decizii penale ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 421/2014

Dosar nr. 4787/1/2013

Şedinţa publică din 3 februarie 2014

Asupra recursului penal de faţă ; în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 194 din 24 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul penal nr. 9963/118/2012, a fost respinsă cererea formulată de către inculpatul A.C.D., privind schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracţiunea de viol în infracţiunea de act sexual cu un minor.

În baza art. 197 alin. (1) şi (2) lit. b) şi alin. (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A.C.D. la pedeapsa închisorii de 11 ani.

În baza art. 197 alin. (1) şi (2) lit. b) şi alin. (3) teza I C. pen., cu referire la art. 65 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioada de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua şi lit. b) C. pen.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa închisorii aplicată inculpatului perioada reţinerii şi arestării preventive, cu începere de la data de 04 iulie 2012 la zi.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului dispusă prin încheierea din 4 iulie 2012 a Tribunalului Constanţa.

În baza art. 14, art. 17 şi art. 346 C. proc. pen., cu aplicarea art art. 1349 şi art. 1357 C. civ., a fost obligat inculpatul A.C.D. către partea vătămată I.I.M., prin reprezentant legal I.A., la plata sumei de 15.000 lei cu titlu de de daune morale.

În baza art. 189 C. proc. pen., s-a dispus avansarea sumei de 150 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru partea vătămată, din fondurile Ministerului Justiţiei.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Până la data reţinerii şi arestării sale preventive, inculpatul A.C.D. locuia împreună cu martora I.A., concubina sa, la ferma denunţătorului Ş.G. Cei doi au împreună trei copii, în vârstă de 7,5 şi respectiv, 3 ani.

Dintr-o altă relaţie anterioară a martorei I.A., s-a născut minora parte vătămată I.I.M., în vârstă de aproximativ 12 ani. Aceasta nu are certificat de naştere, vârsta sa fiind stabilită cu aproximaţie, în baza declaraţiilor martorei I.A. şi a denunţătorului Ş.G., precum şi pe baza declaraţiilor inculpatului.

Cei patru minori se aflau în îngrijirea, ocrotirea şi educarea martorei I.A. şi a inculpatului A.C.D.

În jurul datei de 20 decembrie 2011, pe la orele 1800, în timp concubina sa I.A. se afla în grajd şi mulgea vacile, inculpatul A.C.D. a întreţinut un raport sexual normal în casă cu I.I.M., fără ca aceasta să se opună sau să fie forţată în vreun fel, astfel cum inculpatul a susţinut în cursul urmăririi penale.

Potrivit declaraţiei părţii vătămate, după consumarea raportului sexual, inculpatul a ameninţat-o cu moartea în cazul în care va spune cuiva ce s-a întâmplat. Minora-parte vătămată nu a spus nimănui despre aceasta, nici măcar mamei sale I.A.

La data de 02 iunie 2012, în jurul orelor 1200, inculpatul şi minora parte vătămată erau pe câmp cu animalele. După ce au mâncat, inculpatul a întreţinut din nou un raport sexual cu partea vătămată. Nici de această dată minora-parte vătămată nu i-a spus mamei sale şi nici altcuiva.

Mama părţii vătămate - I.A. - nu a observat nimic suspect. Şi ea trăieşte într-o anumită stare de clandestinitate: nu are acte de identitate, este analfabetă şi cu o inteligenţă precară.

Denunţătorul Ş.G. îl cunoaşte pe inculpatul A.C.D. de când acesta avea 16 ani, atunci când a venit să lucreze în ferma lui. în toată această perioadă a avut suficient timp să îl cunoască, mai exact să îi cunoască obiceiurile şi caracterul.

În perioada 12 decembrie 2011 - 16 ianuarie 2012, denunţătorul a avut de rezolvat unele probleme personale şi a lipsit de la fermă.

După 16 ianuarie 2012 când s-a întors la fermă, denunţătorul Ş.G. a observat o schimbare în comportamentul inculpatului, în sensul că nu mai era vorbăreţ ca înainte şi, mai mult, manifesta un oarecare sentiment de gelozie faţă de minora parte vătămată, nu o mai lăsa să vorbească cu nimeni, o ţinea mai mult pe lângă el şi când pleca cu animalele o lua cu el.

În această fermă locuiesc şi trăiesc şi alte persoane, fiecare cu familia şi gospodăria proprie.

Într-o discuţie oarecare din luna ianuarie 2012, purtată între denunţătorul Ş.G. şi inculpat, acesta din urmă a afirmat că, atunci când se va mărita, Ioana se va mărita în curtea lui, şi nu cu „L." N.L.F. căruia i se spune „L." este un băiat de aproximativ 22 de ani, care locuieşte şi el în fermă.

În urma acestei afirmaţii, aparent fără vreo logică, coroborată cu schimbarea intervenită în atitudinea inculpatului faţă de partea vătămată, denunţătorul Ş.G. a tras concluzia, care s-a dovedit a fi şi întemeiată, că inculpatul A.C.D. ar întreţine relaţii sexuale cu fiica lui vitregă, minora parte vătămată I.I.M.

Comportamentul dubios al inculpatului a fost perceput şi de martorul Ş.V. Acesta a observat că inculpatul, de la comportamentul rece pe care îl avea faţă de fiica lui vitregă, a început să se manifeste cel puţin nepotrivit: îi făcea avansuri sexuale, se ducea la cumpărături numai cu ea, în maşină o ţinea în braţe, o lua numai pe ea la câmp.

Între persoanele din fermă deja începuseră discuţiile că inculpatul ar întreţine relaţii sexuale cu fiica sa vitregă.

Când Ş.G. şi Ş.V. l-au întrebat pe inculpat dacă este adevărat ce se vorbeşte, acesta a negat într-un mod neconvingător şi, mai mult, a devenit nervos, spunând că îi va da în judecată pentru calomnie.

Având, aşadar, bănuieli, martorul Ş.G. l-a avertizat pe inculpat să nu cumva să se atingă de fată.

La rândul său, martora Ş.A. - soţia martorului Ş.V. - l-a avertizat pe inculpat, povestindu-i despre un bărbat care a fost condamnat la pedeapsa închisorii, întrucât şi-a violat fetiţa.

Pe la sfârşitul lunii iunie 2012, denunţătorul Ş.G. şi ceilalţi din fermă au hotărât să meargă la plajă. în acest scop, i-au cumpărat un costum de baie minorei parte vătămată. Aflând că vor să o ia la plajă şi pe I., inculpatul s-a opus vehement. Martorul Ş.V. a declarat că inculpatul s-a opus ca fiica sa vitregă să meargă la plajă, pentru că împreună cu ei mergea şi acel „L."

Această ultimă manifestare a inculpatului l-a determinat pe denunţătorul Ş.G. să nu mai meargă la plajă, considerând că este necesar ca I.I.M. să fie examinată de către un medic.

Martorii Ş.V. şi Ş.A. au dus minora la Policlinica cu plată din Municipiul Constanţa, pentru a fi examinată de către un medic ginecolog. Aici, medicul le-a spus că nu este de competenţa sa, ci a medicului legist, arătând că minora este abuzată sexual.

Martorul Ş.V. a declarat că, la întoarcere, au oprit la complexul comercial „K.", pentru a cumpăra unele lucruri. în „K." a intrat doar Ş.A., el rămânând în maşină cu minora parte vătămată. Atunci a întrebat-o dacă inculpatul i-a făcut „ceva". Minora parte vătămată a început să plângă şi i-a spus că numai o dată. Aflând aceasta, Ş.G. a anunţat organele de poliţie formulând ulterior şi un denunţ scris.

Trebuie evidenţiată puternica tulburare emoţională pe care a suferit-o martora I.A., care, la data de 03 iulie 2012, când a aflat că inculpatul a întreţinut relaţii sexuale cu fiica sa, a vrut să se sinucidă cu otravă pentru şoareci.

Potrivit raportului de constatare medico-legală din 12 iulie 2012 întocmit de către S.J.M.L. Constanţa, în urma examinării minorei parte vătămată I.I.M. s-a constatat că aceasta prezintă: organe genitale de tip infantil; himen inelar, cărnos, lat de 0,4 - 0,5 cm cu marginea liberă prezentând rupturi incomplete la poziţiile 3, 5 şi 8 pe cadranul convenţional; orificiul himeneal cu diametrul de cea 0,8 cm la tracţiunea moderată a labiilor.

Concluziile raportului de constatare medico-legală au fost următoarele : minora parte vătămată I.I.M. prezintă o deflorare parţială veche, a cărei dată nu poate fi precizată. Pe cap, trunchi şi membre nu s-au constatat leziuni traumatice. Tulburare depresivă reactivă post abuz sexual. Retard psihic uşor (QI - 66). Necesită luarea în evidenţă la L.S.M. Constanţa, tratament medicamentos, minim 9 luni şi psihoterapie, minim 20 de şedinţe.

Partea vătămată I.I.M. a fost examinată din punct de vedere psihiatric la data de 05 iulie 2012. Aceasta avut o atitudine necooperantă faţă de situaţia de examinare, a fost plictisită şi s-a enervat uşor, şi-a muşcat degetele, a avut un comportament histrionic. S-a constatat că prezintă dispoziţie depresivă fără posibilitate de anticipare, primitivism, instabilitate psihoemoţională, intelect slab, retard mintal uşor. De asemenea, s-a mai constatat la aceasta o personalitate în curs de structurare dizarmonică, o tulburare depresivă reactivă compatibilă cu situaţia de abuz, probleme majore cu mediul de suport primar, deficit de atenţie semnificativ, imaturitate a dezvoltării psihoemoţionale, instabilitate psiho-afectivă, elemente de conduită seductivă, abuzată, structurare morbidă a personalităţii, contact socio-familial substimulator şi promiscuu.

În cursul urmăririi penale, minora parte vătămată I.I.M. a dat o singură declaraţie consemnată de către un ofiţer de poliţie judiciară în procesul-verbal din 03 iulie 2012, aceasta fiind analfabetă.

Cu acel prilej, partea vătămată a declarat că inculpatul a avut un raport sexual complet cu ea în locuinţă „în perioada dinaintea zilelor când se dau mărţişoare". A mai declarat că, într-o altă zi, pe când era îmbrăcată „cu bluză cu mânecă lungă şi pantaloni lungi" şi se afla „cu tatăl vitreg pe câmp, cu vacile la păscut" inculpatul şi-a frecat organul sexual de abdomenul său.

Exprimarea minorei, consemnată în procesul-verbal întocmit de către lucrătorul de poliţie, precum şi comportamentul şi exprimarea din cursul declaraţiei date în instanţă, evidenţiază gradul de dezvoltare intelectuală a minorei parte vătămată.

Ulterior, partea vătămată a refuzat să dea declaraţii în cursul urmăririi penale, consilierul psihologic recomandându-le membrilor familiei să evite subiectul şi să nu insiste ca aceasta să povestească ce i s-a întâmplat.

În vederea audierii în instanţă, s-a dispus consilierea psihologică a părţii vătămate.

Cu prilejul ascultării în cursul cercetării judecătoreşti, în prezenţa mamei cât şi a psihologului din cadrul Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Constanţa, minora a relatat că inculpatul a întreţinut cu ea raporturi sexuale în aproximativ şase rânduri, prima dată în casă, ulterior în pod, pe câmp şi în maşină.

Minora a precizat că până la data la care a întreţinut primul raport sexual cu inculpatul nu a ştiut ce înseamnă acest lucru, că după acest moment, pentru a nu povesti ce i se întâmplă, a fost ameninţată de tatăl său vitreg cu moartea, cu prilejul fiecărui raport sexual, motiv pentru care, fiindu-i frică de acesta, ulterior nu s-a opus şi nu a plâns.

Partea vătămată a confirmat că inculpatul era gelos pe martorul N.L.Fl., acesta crezând că patronul Ş.G. o va mărita cu el şi că, într-adevăr, inculpatul nu o lăsa să iasă afară şi să se joace cu copii, întrucât nu dorea să se afle ce se întâmpla.

Declaraţia părţii vătămate este susţinută şi de către martora G.E.P., persoană care, fiind venită de curând la fermă, i-a câştigat încrederea minorei, aceasta povestindu-i ce i s-a întâmplat.

Martora a declarat că minora i-a relatat că, prima dată, inculpatul a întreţinut un raport sexual cu ea în casă, acest lucru întâmplându-se ulterior şi în maşină, pe câmp şi în podul casei şi că, totodată, a fost ameninţată cu moartea de către inculpat, pentru a nu spune ce i se întâmplă.

Martora a subliniat că, dat fiind nivelul intelectual al fetei, aceasta nu a putut încadra în timp faptele inculpatului, precizând doar că primul raport sexual l-au întreţinut în casă.

Întrucât pe fondul stării depresive consecutive abuzului sexual, consemnate în actul medico-legal întocmit în cauză, partea vătămată a manifestat o atitudine necooperantă pe tot parcursul urmăririi penale, refuzând încă de la început să povestească tot ce i s-a întâmplat, fiind audiată în cursul cercetării judecătoreşti în prezenţa psihologului care a corisiliat-o în prealabil, după ce, ajungând la un anumit confort psihic reuşise să îi povestească şi martorei G.E. despre abuzurile sexuale exercitate de inculpat asupra sa, aceasta a oferit mai multe explicaţii, precizând că nu s-a întâmplat numai o dată, de două ori, ci de aproximativ şase ori în diverse locaţii, de fiecare dată inculpatul introducând-şi penisul în vaginul său. Instanţa a reţinut această declaraţie, din perspectiva numărului actelor materiale de viol.

Instanţa a înlăturat declaraţia inculpatului dată în cursul cercetării judecătoreşti, ca fiind infirmată de celelalte mijloace de probă aflate la dosar, neputând fi primită susţinerea acestuia, în sensul că declaraţiile de recunoaştere a faptelor au fost date în cursul urmăririi penale, întrucât ar fi fost bătut atât de către Ş.V., cât şi de către organele de poliţie.

Făcându-se trimitere şi la cele reţinute de către procuror în cuprinsul rechizitoriului, instanţa de fond a apreciatcă dacă ar fi fost ameninţat ori agresat fizic de cineva să declare ceva nereal, inculpatul avea posibilitatea să dea declaraţie în faţa procurorului, în prezenţa apărătorului, prin care să reclame presiunile pretins exercitate asupra sa şi să dea explicaţiile conforme cu realitatea.

Inculpatul a refuzat însă să declare în faţa procurorului ceva, arătând că îşi menţine declaraţiile date anterior, declaraţii în care a recunoscut săvârşirea faptei. A refuzat, de asemenea, să dea declaraţie şi în faţa instanţelor de judecată investite cu soluţionarea propunerii de arestare preventivă în fond şi în recurs.

În opinia instanţei, plângerea formulată de către inculpat abia la data de 28 noiembrie 2012 (conform adresei aflate la fila 147 dosar instanţă), aşadar la trei luni de la data trimiterii sale în judecată, împotriva numiţilor Ş.V., Ş.G. şi a autorilor necunoscuţi, angajaţi ai Secţiei 4 Poliţie Constanţa pentru infracţiunile prevăzute de art. 189 C. pen. (iar nu 180, 181 ori 182 C. pen.) şi purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 C. pen., nu demonstrează în nici un fel că faptele recunoscute iniţial de către inculpat nu corespund realităţii.

Martorul Ş.G. a declarat că, după ce a aflat în urma controlului medical că minora a fost abuzată sexual, iar aceasta i-a confirmat în cadrul discuţiei purtate în autoturism, în timp ce soţia sa intrase la „K.", a sunat la fermă şi le-a cerut martorilor M.G. şi N.L.F. să-l păzească pe inculpat să nu fugă. A declarat martorul că inculpatul era atunci la câmp, iar băieţii i-au ascuns motivul pentru care au apărut în zonă. Martorul a relatat că, ajungând în câmp cu autoturismul în care se aflau soţia sa şi minora I.I., aceasta din urmă a început să plângă la vederea inculpatului.

Partea vătămată a explicat în faţa instanţei reacţia avută, prin faptul că îi era frică de inculpat.

A mai declarat martorul Ş.V. că M.G. a plecat cu fata şi cu soţia sa la fermă cu autoturismul, el şi martorul N.L.F. rămânând cu inculpatul care, la un moment dat, a încercat să fugă printr-un canal, tendinţă pe care a avut-o pe tot drumul către fermă.

Martorul a precizat că, ajunând la fermă, inculpatul a recunoscut fapta sa spunând „Asta e, am făcut-o, am făcut-o", recunoaştere pe care a manifestat-o şi la poliţia Valu lui Traian.

Martorul M.G. a declarat că pe câmp, în momentul în care Ş.V. a venit spre inculpat, acesta a încercat să fugă, N.L.F. care era în spatele lui l-a prins, a venit şi V.Ş. care i-a tras o palmă peste cap, întrebându-l de ce a făcut, referindu-se la minoră. A precizat martorul că partea vătămată a început să plângă pe drum spre fermă, spunându-i că îi este frică.

Martora Ş.A. - soţia lui Ş.V. - a declarat că, la I.P.J., i-a spus inculpatului că îl avertizase înainte, martora referindu-se la faptul că îi povestise anterior inculpatului despre un bărbatul care îşi violase fetiţa şi ajunsese la închisoare, replica inculpatului fiind aceea că „Ce mai, că deja o făcusem".

Prima instanţă a apreciat că singura agresiune evidenţiată prin probele administrate în cauză şi anume lovirea inculpatului cu palma după cap în circumstanţele descrise de martorul M., nu a fost exercitată în scopul de a-l determina pe inculpat să recunoască o acuzaţie de viol şi nici nu a fost de natură a-l determina pe acesta să îşi asume o faptă dacă ar fi fost nereală. Şi din acest motiv, revenirea inculpatului asupra declaraţiilor iniţiale de recunoaştere nu a fost primită de către instanţa de fond, nefîind temeinic justificată.

Potrivit aprecierii primei instanţe, latura obiectivă a infracţiunii de viol se realizează printr-un act sexual, de orice natură, care are loc fără consimţământul victimei. Lipsa consimţământului victimei rezultă din împrejurarea că actul sexual se realizează prin constrângere fizică ori psihică, ori profitând de neputinţa victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa. Este în neputinţă de a-şi manifesta voinţa persoana care, datorită vârstei, datorită unei maladii sau altor împrejurări, nu îşi dă seama de ceea ce se petrece şi nu îşi poate manifesta acordul sau dezacordul în mod valabil cu privire la acţiunea făptuitorului.

Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a întreţinut toate raporturile sexuale profitând de neputinţa victimei de a-şi exprima voinţa, acesta în momentul săvârşirii faptei, cunoscând că victima nu şi-a dat seama de ceea ce se petrece şi nu şi-a putut manifesta acordul sau dezacordul cu privire la actul sexual, că acesteia îi lipseau aptitudinea de a înţelege cu adevărat ce presupune un raport sexual şi implicaţiile acestuia şi, în consecinţă, aptitudinea de a voi.

Vârsta părţii vătămate, lipsa educaţiei şi a oricărei instruiri (potrivit propriei declaraţii, victima nici nu cunoştea ce presupune un raport sexual), concluziile exprimate de către medicul legist şi de către medicii psihiatri care au evaluat victima (potrivit cărora minora prezintă dispoziţie depresivă fără posibilitate de anticipare, primitivism, instabilitate psiho emoţională, intelect slab, retard mintal uşor, o personalitate în curs de structurare dizarmonică, probleme majore cu mediul de suport primar, deficit de atenţie semnificativ, imaturitate a dezvoltării psihoemoţionale, instabilitate psiho-afectivă, elemente de conduită seductivă, abuzată, structurare morbidă a personalităţii, contact socio-familial substimulator şi promiscuu), au constituit suficiente elemente în baza cărora prima instanţă a considerat că victima nu a avut capacitatea de a-şi exprima un consimţământ valabil pentru a întreţine raporturile sexuale cu inculpatul.

Vârsta inculpatului, care se poate considera că este aceea a maturităţii, dezvoltarea fizică a părţii vătămate, care nu evidenţiază nici un fel de maturizare precoce, ci dimpotrivă, faptul că inculpatul o cunoştea pe minoră de când era mică, crescând-o, potrivit propriilor declaraţii de la vârsta de doi ani, locuind împreună, demonstrează că acesta cunoştea imaturitatea fizică şi psihică a victimei şi, totodată, că a profitat de această stare precum şi de ascendentul moral pe care îl avea asupra acesteia.

Din declaraţiile date de către partea vătămată şi de către martora G.E.P. rezultă că în afară de primul raport sexual, toate celelalte au fost realizate de către inculpat prin constrângerea morală a victimei pe care o ameninţa în mod constant cu moartea, ameninţare care, dată fiind vârsta fragedă a acesteia, slaba dezvoltare intelectuală, ascendentul moral pe care inculpatul îl avea asupra sa, a fost de natură a-i crea o temere, datorită căreia a acceptat acţiunile inculpatului.

În raport cu probele enumerate mai sus, s-a considerat că fapta inculpatului A.C.D., care, în jurul datelor de 20 decembrie 2011, 02 iunie 2012 şi în alte patru rânduri (datele neputând fi stabilite), a întreţinut raporturi sexuale normale cu minora parte vătămată I.I.M. în vârstă de aproximativ 12 ani, persoană care se afla în îngrijirea, ocrotirea şi educarea sa, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1), (2) lit. b) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., prin încheierea de şedinţă din data de 12 martie 2013, fiind extinsă acţiunea penală pentru alte 4 acte materiale de viol, inculpatul fiind trimis în judecată pentru două acte materiale.

Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Un prim motiv de apel a vizat corecta încadrare juridică a faptei, inculpatul considerând că aceasta a fost în mod greşit încadrată ca infracţiune de viol, actele materiale nefiind săvârşite prin constrângere morală sau fizică şi nici asupra unei persoane aflată în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa.

Dintr-o a doua perspectivă, inculpatul a solicitat achitarea, în temeiul art. 2 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., considerând că în mod greşit în sarcina sa au fost reţinute şase acte materiale specifice infracţiunii de viol, pe care, în absenţa altor probe, partea vătămată nu le-a putut descrie şi nici localiza.

În apărarea sa, inculpatul a făcut trimitere la conţinutul raportului de constatare medico-legală, în care se menţionează că partea vătămată prezintă o deflorare veche şi parţială, în sarcina sa fiind reţinute şase acte materiale, din care primul act sexual parţial, iar celelalte complete.

Sub acest aspect, inculpatul a considerat că întreg dosarul se întemeiază pe probe indirecte, pe bănuieli, suspiciuni şi chiar duşmănii ale anumitor părţi şi martori din dosar, partea vătămată fiind obligată să dea declaraţii, fără a realiza consecinţele lor şi fără a fî capabilă să aprecieze dacă aceste acte materiale au existat sau nu.

Cel de-al treilea motiv de apel a vizat reducerea pedepsei aplicate, inculpatul considerând nejustificată înlăturarea de către prima instanţă a circumstanţelor atenuante ce ar fi putut reţinute în favoarea sa, apreciind că o pedeapsă orientată spre minimul special sau inferioară acestui minim ar corespunde scopului educativ consacrat de legea penală.

Prin Decizia penală nr. 13/MP din 13 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, - s-a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat care a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Prin aceeaşi decizie, s-a respins cererea prin care inculpatul a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, s-a menţinut măsura arestării preventive şi s-a dedus din pedeapsa ce i-a fost aplicată, durata arestării preventive de la data de 24 aprilie 2013 la zi.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, curtea de apel a constatat că prima instanţă a realizat un examen complet şi amănunţit al probelor aflate la dosar, pe baza cărora a reţinut în mod corect, atât vinovăţia inculpatului în comiterea infracţiunii de viol, cât şi încadrarea juridică a faptei în dispoziţiile art. 197 alin. (1) şi (2) lit. b) şi alin. (3) teza I cu referire la art. 41 alin. (2) C. pen., inclusiv din perspectiva acţiunii penale cu privire la acte materiale noi descoperite în cursul judecăţii, ce au permis reţinerea formei continuate a infracţiunii.

În condiţiile în care partea vătămată, aflată la o vârstă fragedă, cu un intelect redus şi un nivel de educaţie precar, nu a realizat semnificaţia actelor cu caracter sexual la care a fost supusă - aspect de care inculpatul era pe deplin conştient la momentul consumării acestora, nu se poate susţine că faptei reţinute prin rechizitoriu i s-a dat o greşită încadrare juridică, spre a face posibilă reţinerea infracţiunii prevăzute de art. 198 C. pen.

Din probele administrate în cauză, rezultă cu certitudine că inculpatul a profitat de situaţia victimei, asupra căreia avea un ascendent moral, oferindu-i amănunte nefireşti în legătură modul de întreţinere a raporturilor intime, rolul organelor sexuale şi modul în care trebuie să se poarte în relaţia cu rudele şi apropiaţii, lipsa unei opoziţii formale din partea minorei fiind irelevantă.

Mai mult, după cum partea vătămată a declarat la ultimul termen de judecată, inculpatul a ameninţat-o cu moartea, nu doar o dată, ci de fiecare dată după consumarea raporturilor sexuale, starea de temere fiind una permanentă, de lungă durată, iar urmările sale resimţindu-se şi în prezent.

Lipsa acordului victimei în realizarea actelor cu caracter sexual rezultă şi din faptul că o parte din acestea se realizau în clandestinitate şi anume pe câmp, în podul casei sau în maşină, inculpatul manifestând preocupare faţă de programul minorei, fiind gelos în relaţia cu aceasta şi interesat în a-i cunoaşte preocupările cotidiene.

În împrejurările descrise, este cert că, în plan subiectiv, inculpatul a avut reprezentarea actelor cu caracter sexual, neputându-se susţine că acesta ar fi acţionat în considerarea vreunui presupus acord din partea minorei, persoană neşcolarizată şi incapabilă să dezvăluie apropiaţilor săi tratamentul la care a fost supusă.

În altă ordine de idei, scurgerea unei perioade relativ îndelungate de la momentul consumării primelor raporturi sexuale face ca partea vătămată să nu poată indica data tuturor actelor sexuale specifice infracţiunii de viol, însă această unică împrejurare nu poate pune sub semnul incertitudinii forma continuată de săvârşire a faptei, în modalitatea celor şase acte materiale, de vreme ce în faţa primei instanţe minora a oferit detalii semnificative, fiind mult mai comunicativă decât în relaţia cu organele de urmărire penală.

De altfel, declaraţia părţii vătămate este susţinută şi de către martora G.E.P., persoană care, fiind venită de curând la fermă, i-a câştigat încrederea minorei, aceasta povestindu-i ce i s-a întâmplat. Martora a declarat, astfel, că minora i-a relatat că prima dată, inculpatul a întreţinut un raport sexual cu ea în casă, acest lucru întâmplându-se ulterior şi în maşină, pe câmp şi în podul casei şi că, totodată, a fost ameninţată cu moartea de către inculpat, pentru a nu spune ce i se întâmplă. Martora a subliniat că, dat fiind nivelul intelectual al fetei, aceasta nu a putut încadra în timp faptele inculpatului, precizând doar că primul raport sexual l-au întreţinut în casă.

Susţinerile inculpatului, potrivit cu care învinuirile ce i se aduc sunt consecinţa unor răzbunări din partea denunţătorului şi apropiaţilor victimei, recunoaşterea exprimată în faza de urmărire penale fiind chiar rezultatul violenţelor la care ar fi fost supus, nu pot fi reţinute, martorii audiaţi în cauză fiind constanţi în a declara adevărul.

Pe lângă aspectele evidenţiate prin declaraţiile denunţătorului Ş.G. şi fiului acestuia Ş.V., legate de comportamentul dubios al inculpatului în relaţia cu partea vătămată minoră, relevante în cauză s-au apreciat a fi tocmai susţinerile şi explicaţiile inculpatului de după momentul depistării, când acesta şi-a asumat responsabilitatea faptelor comise.

Inculpatul şi-a recunoscut fapta nu doar de faţă cu martorii, odată cu predarea sa organelor de poliţie, ci şi ulterior, cu ocazia primelor audieri, chiar şi partea vătămată observând că acesta a încercat să fugă din maşină şi că, la un moment dat, şi-a recunoscut vina, astfel cum a precizat la ultimul termen de judecată.

În opinia instanţei de apel, în măsura în care apărările inculpatului, referitoare la exercitarea de presiuni din partea organelor de urmărire penală sau la formularea unei învinuiri mincinoase din partea apropiaţilor victimei ar fi fost reale, acestea ar fi trebuit relevate procurorului sau instanţei de judecată, încă din momentul soluţionării propunerii de arestare preventivă.

Dacă ar fi fost ameninţat ori agresat fizic pentru a face mărturisiri nereale, inculpatul avea posibilitatea de a da declaraţie în faţa procurorului, în prezenţa apărătorului, prin care să reclame presiunile pretins exercitate asupra sa şi să dea explicaţiile conforme cu realitatea.

Dimpotrivă, inculpatul a refuzat a oferi explicaţii în faţa procurorului, precizând că îşi menţine declaraţiile de recunoaştere anterioare, refuzând, de asemenea, să dea declaraţie în faţa instanţelor de judecată învestite cu soluţionarea propunerii de arestare preventivă, în fond şi recurs.

Prin urmare, s-a apreciat că în mod corect a fost înlăturată declaraţia inculpatului din cursul cercetării judecătoreşti, aceasta fiind infirmată prin celelalte mijloace de probă aflate la dosar şi că nu poate fi primită susţinerea acestuia în sensul că declaraţiile de recunoaştere a faptelor au fost date în cursul urmăririi penale, întrucât ar fi fost bătut atât de către Ş.V., cât şi de către organele de poliţie.

Pentru aceleaşi motive, Curtea nu a reţinut ca veridice nici apărările inculpatului evidenţiate în faza procesuală a apelului, mai cu seamă că plângerea formulată de către acesta abia la data de 28 noiembrie 2012 (conform adresei aflate la fila 147 din dosarul de fond), după o perioadă de trei luni de la data trimiterii sale în judecată, împotriva numiţilor Ş.V., Ş.G. şi altor autori necunoscuţi, angajaţi ai Secţiei 4 Poliţie Constanţa, privind infracţiunile prevăzute de art. 189 şi art. 250 C. pen., nu demonstrează în nici un fel că faptele recunoscute iniţial nu corespund realităţii.

Mai mult, o astfel de plângere nu are ca obiect pretinse infracţiuni comise cu violentă de către martori şi denunţător, precum cele prevăzute de art. 180-182 C. pen., astfel încât apărările formulate de către inculpat, privind exercitarea de presiuni în scopul recunoaşterii faptelor, cu atât mai mult au fost apreciate ca fiind lipsite de suport real.

Martorul Ş.G. a declarat că, după ce a aflat, în urma controlului medical efectuat minorei că aceasta a fost abuzată sexual, fapt confirmat de aceasta în cadrul discuţiei purtate în autoturism, în timp ce soţia sa intrase în magazinul „K.", a sunat la fermă şi le-a cerut martorilor M.G. şi N.L.F. să-l păzească pe inculpat să nu fugă. A mai declarat martorul că ajungând în câmp cu autoturismul în care se aflau soţia sa şi minora I.I., aceasta din urmă a început să plângă la vederea inculpatului, partea vătămată explicând în faţa instanţei reacţia avută, prin faptul că îi era frică de inculpat.

La rândul său, martorul Ş.V. a declarat că M.G. a plecat cu fata şi cu soţia sa la fermă cu autoturismul, el şi martorul N.L.F. rămânând cu inculpatul care, la un moment dat, a încercat să fugă printr-un canal, tendinţă pe care a avut-o pe tot drumul către fermă. Martorul a mai precizat că, ajunând la fermă, inculpatul a recunoscut fapta spunând „Asta e, am făcut-o, am făcut-o", recunoaştere pe care a manifestat-o şi la postul de poliţie Valu lui Traian.

Martorul M.G. a declarat că pe câmp, în momentul în care Ş.V. a venit spre inculpat, acesta a încercat să fugă, în timp ce martorul N.L.F., care era în spatele lui l-a prins, după care la faţa locului a venit şi Ş.V., care i-a tras o palmă peste cap inculpatului, întrebându-l de ce a procedat astfel, referindu-se la minoră. A mai precizat martorul că pe drumul către fermă, partea vătămată a început să plângă, spunându-i că îi este frică.

S-a apreciat că această unică agresiune evidenţiată de probele administrate în cauză, sub forma lovirii inculpatului cu palma după cap, în circumstanţele descrise de martorul M.G., nu a fost exercitată în scopul de a-l determina pe inculpat să recunoască o acuzaţie de viol, ea nefîind de natură a-l determina pe autor să îşi asume o faptă dacă ar fi fost nereală.

În sprijinul acestei concluzii stă însăşi depoziţia martorei Ş.A. - soţia numitului Ş.V., care a declarat că la poliţie i-a spus inculpatului că îl avertizase pe acesta mai dinainte, referindu-se la faptul că îi povestise anterior un bărbatul care îşi violase fetiţa şi ajunsese la închisoare, replica inculpatului fiind aceea că „Ce mai, că deja o făcusem".

Dincolo de constrângerile exercitate asupra părţii vătămate, în modalitatea ameninţărilor cu moartea şi impunerii minorei de a trece sub tăcere cele întâmplate, Curtea a avut în vedere şi faptul că, în scopul vicierii consimţământului, inculpatul s-a folosit şi de inducerea în eroare a victimei, spunându-i că o va îndepărta de la fermă, dacă denunţătorul Ş.G. ar fi măritat-o cu „L."

Chiar dacă în procesul-verbal de la urmărirea penală partea vătămată a precizat că nu ar fi fost forţată sau ameninţată să întreţină relaţii sexuale cu inculpatul, declaraţiile date în cursul judecăţii dovedesc contrariul, poziţia procesuală iniţială fiind influenţată de starea de temere insuflată de inculpat, sub imperiul căreia victima încă se mai afla la momentul respectiv.

Chiar şi în ipoteza în care partea vătămată ar fi exprimat un acord formal sau nu şi-ar fi exprimat în mod expres dezacordul cu privire la întreţinerea de relaţii sexuale cu inculpatul, în raport cu vârsta (12 ani), starea psiho-fizică şi nivelul redus de intelect al acesteia, fapta săvârşită nu poate fi încadrată decât ca viol, nicidecum ca act sexual cu un minor, comiterea ei în mod repetat şi în baza aceleiaşi rezoluţii fiind specifică formei continuate a infracţiunii.

De altfel, în nici un moment al recunoaşterii faptelor inculpatul nu a contestat împrejurarea că iniţiativa întreţinerii raporturilor sexuale i-ar fi aparţinut, aspect ce susţine încă o dată concluzia potrivit căreia fapta nu poate primi o altă încadrare, cum este aceea prevăzută de art. 198 C. pen.

De asemenea, s-a reţinut ca fiind elocventă în exprimarea poziţiei sale subiective, atitudinea inculpatului exprimată cu prilejul întocmirii referatului de evaluare, când acesta a minimalizat consecinţele faptelor sale, recunoscând că a întreţinut doar două raporturi sexuale cu minora, aspect de natură să reliefeze nivelul profund de degradare morală din partea acestuia.

Relevante în susţinerea vinovăţiei inculpatului sunt procesele-verbale de consemnare a declaraţiilor părţii vătămate din datele de 03 iulie 2012 şi 04 iulie 2012, în care aceasta a arătat că a întreţinut cu tatăl său vitreg relaţii sexuale în două rânduri, dar şi declaraţiile mamei minorei, I.A., care a precizat că, în momentul examinării ginecologice a fiicei sale, inculpatul a recunoscut că întreţinuse relaţii sexuale cu minora în luna decembrie 2011 şi în data de 02 iunie 2012.

Declaraţia martorei, cu privire la raporturile sexuale consumate între inculpat şi victimă se coroborează şi cu procesul-verbal de cercetare la faţa locului, în care se consemnează indicarea de către inculpat a locurilor în care acesta a abuzat sexual de partea vătămată minoră, poziţia procesuală adoptată de mama minorei fiind cu atât mai credibilă cu cât aceasta, aflând de cele întâmplate, a încercat să se sinucidă, folosind otravă de şoareci.

Tot astfel, împrejurarea că inculpatul o cunoştea pe minoră de când era mică, crescând-o -potrivit propriilor declaraţii- de la vârsta de doi ani, locuind împreună, demonstrează că acesta cunoştea imaturitatea fizică şi psihică a victimei şi că a profitat de această stare, precum şi de ascendentul moral pe care îl avea asupra minorei.

Din declaraţiile date de către partea vătămată şi de către martora G.E.P. rezultă că în afară de primul raport sexual, toate celelalte au fost realizate prin constrângerea morală a victimei, pe care inculpatul o ameninţa în mod constant cu moartea, ameninţare care, dată fiind vârsta fragedă a acesteia, slaba ei dezvoltare intelectuală şi ascendentul moral pe care inculpatul îl avea asupra sa, a fost de natură a-i crea o temere, datorită căreia a acceptat acţiunile inculpatului.

Pentru toate aceste considerente, s-a apreciat că cererea formulată de către inculpat, prin apărător, privind schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracţiunea de viol în infracţiunea de act sexual cu un minor, a fost în mod corect respinsă de către prima instanţă, fapta inculpatului A.C.D., care, în jurul datelor de 20 decembrie 2011, 02 iunie 2012 şi în alte patru rânduri, a întreţinut raporturi sexuale normale cu minora parte vătămată I.I.M., în vârstă de aproximativ 12 ani, aflată în îngrijirea, ocrotirea şi educarea sa, întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1), (2) lit. b) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Nefondate au fost apreciate şi criticile inculpatului, privind greşita individualizare a pedepsei aplicate, omisiunea reţinerii oricăror circumstanţe atenuante justificându-se în raport de conduita procesuală nesinceră, lipsa de asumare a responsabilităţii faptelor comise şi atingerea deosebită adusă relaţiilor sociale protejate de legea penală, referitoare la inviolabilitatea sexuală a persoanei, integritatea ei fizică sau psihică şi dreptul oricărei persoane de sex feminin de a dispune în mod liber şi conştient de corpul acesteia, cu implicaţii directe asupra gradului de pericol social al faptei.

S-a reţinut că în operaţiunea de individualizare a pedepsei prima instanţă a ţinut seama de ansamblul criteriilor oferite de art. 72 C. pen., cu precădere de acele împrejurări ce imprimă faptei un caracter grav, în raport de care elementele ce caracterizează persoana inculpatului nu pot justifica aplicarea unei pedepse într-un cuantum inferior celui stabilit prin sentinţa penală atacată.

Actele şi lucrările dosarului indică faptul că inculpatul, prin constrângere, a întreţinut mai multe raporturi sexuale cu o minoră de doar 12 ani, ce se afla de mai multă vreme în îngrijirea, ocrotirea şi educarea sa şi care avea un retard mintal uşor, o astfel de faptă prezentând un pericol social mult ridicat în raport de implicaţiile sociale şi morale pe care le implică, dincolo de caracterul penal al acesteia.

În cadrul procesului de individualizare a pedepsei, prima instanţă a avut în vedere şi consecinţele negative puternic resimţite în evoluţia psihologică şi morală a minorei (care suferă la acest moment de tulburare depresivă post abuz sexual şi retard psihic uşor, necesitând tratament medicamentos pe o perioadă minimă de 9 luni şi psihoterapie minim 20 de şedinţe, potrivit raportului de constatare medico-legală), atingerea adusă integrităţii corporale şi sănătăţii victimei, aflată la o vârstă fragedă, la care organismul nu a ajuns la maturitatea fiziologică şi psihică necesară pentru începerea unei vieţi sexuale în condiţii de normalitate şi în deplină cunoştinţă asupra consecinţelor unor astfel de acte (reguli de igienă sexuală, de prevenţie pentru contactarea diverselor boli cu transmitere sexuală, precum şi pentru o sarcină nedorită).

În concluzie s-a apreciat că reducerea pedepsei nu se impune nici datorită atitudinii inculpatului faţă de faptă, acesta, imediat după descoperirea sa ca autor al infracţiunii, încercând să fugă de sub paza celor care îl conduceau spre a fi predat la poliţie, conduita lui procesuală pledând pentru aplicarea unei pedepse într-un cuantum ridicat, datorită neînţelegerii urmărilor faptei sale şi rolului educativ al procesului penal.

Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul care a criticat-o din perspectiva cazului de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., susţinând că în mod greşit a fost condamnat, întrucât din probele administrate în cauză nu rezultă că se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de viol. în consecinţă, în principal, a solicitat achitarea în conformitate cu disp. art. 2 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen., iar în subsidiar reducerea cuantumului pedepsei.

Examinând hotărârea atacată, atât prin prisma criticilor invocate, cât şi din oficiu, în conformitate cu disp. art. 3859 alin. ultim C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Critica vizând greşita condamnare nu se încadrează în cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.

În realitate, recurentul inculpat solicită o reapreciere a mijloacelor de probă, în special a depoziţiilor date de martorii audiaţi în cauză, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea pe baza căreia instanţa de fond şi instanţa de apel au dispus condamnarea sa.

Având în vedere modul de reglementare a soluţionării recursului ca a doua cale ordinară de atac, Înalta Curte constată că dispoziţiile C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, sunt restrictive în ceea ce priveşte cazurile de casare ce pot fi invocate şi, implicit criticile ce pot fi formulate împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond şi a deciziei pronunţată de instanţa de apel, reducând astfel şi limitele investirii instanţei de recurs.

Pe cale de consecinţă, examinarea cauzei de către Înalta Curte nu se mai poate face decât cu privire la chestiuni de drept şi nu la chestiuni de fapt. Modificarea situaţiei de fapt stabilită anterior nu mai este posibilă decât urmare a constatării unor nelegalităţi care ar influenţa valabilitatea mijloacelor de probă ce trebuie avute în vedere la soluţionarea cauzei şi, pe cale de consecinţă, ar determina înlăturarea acestora şi ar impune reevaluarea elementelor de fapt.

În cauza dedusă judecăţii, asemenea aspecte nu au fost invocate şi nici nu pot fi constatate. Aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, judecata s-a desfăşurat cu respectarea dispoziţiilor procedurale, instanţa de fond şi instanţa de apel au evaluat întregul material probator administrat în cauză şi au analizat probele în acuzare, dar şi apărările recurentului inculpat şi au evidenţiat cu claritate motivele pentru care au înlăturat susţinerile acestuia, motivând corespunzător soluţia de condamnare atât în fapt, cât şi în drept.

În concluzie, se constată că soluţia de condamnare a recurentului inculpat este urmarea stabilirii de către instanţa de fond a unei situaţii de fapt corecte şi care a fost însuşită de instanţa de apel, cu respectarea dispoziţiilor art. 63 C. proc. pen., iar instanţa de recurs nu este îndrituită a proceda la o nouă apreciere a materialului probator, aşa încât trebuie să aibă în vedere această situaţie de fapt, pe care nu o mai poate modifica.

Cea de-a doua critică ce vizează individualizarea judiciară a pedepsei al cărei cuantum, în opinia inculpatului este prea mare, nu poate fi analizată din perspectiva cazului de casare invocat de acesta - art. 3859 alin. (1) pct. 172 din C. proc. pen. - care este incident atunci când se constată că hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii.

O atare critică s-ar circumscrie cazului de casare prev. în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., care este incident când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Or, pedeapsa de 11 ani închisoare la care a fost condamnat recurentul inculpat este în limitele prevăzute de art. 197 alin. (1) şi (2) lit. b) şi alin. (3) teza I C. pen., în vigoare la data comiterii faptei şi al judecării cauzei în fond şi în apel (potrivit acestor dispoziţii legale, violul se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi).

Având însă în vedere faptul că de la data săvârşirii infracţiunii până la data judecării recursului declarat în cauză, au intervenit mai multe legi (C. pen. din 1969 şi C. pen. în vigoare), Înalta Curte va proceda la identificarea legii penale mai favorabile inculpatului.

Potrivit art. 13 alin. (1) C. pen. din 1969, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.

Conform art. 5 alin. (1) C. pen. în vigoare la data judecării recursului, în cazul în care, de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Se constată că textul alin. (1) al art. 5 reia dispoziţia art. 13 alin. (1) C. pen. din 1969, astfel că în această materie, regimul aplicabil rămâne acelaşi.

Prin aplicarea legii penale în timp se înţelege ansamblul de norme juridice penale ce izvorăsc din raţiuni de politică penală, prin care se reglementează modul de aplicare a principiului mitior lex în raport de timpul săvârşirii infracţiunii şi de momentul tragerii la răspundere penală a celor ce au săvârşit infracţiuni. Totodată, determinarea legii penale mai blânde nu presupune o activitate abstractă, ci una concretă, fiind indisolubil legate de fapta comisă şi autorul ei.

Pentru identificarea concretă a legii penale mai favorabile trebuie avute în vedere o serie de criterii care tind fie la înlăturarea răspunderii penale, ori a consecinţelor condamnării, fie la aplicarea unei pedepse mai mici.

Aceste elemente de analiză, vizează. în primul rând, condiţiile de incriminare, apoi cele de tragere la răspundere penală şi, în sfârşit, criteriul pedepsei.

Determinarea caracterului „ mai favorabil" are în vedere o serie de elemente cum ar fi: cuantumul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participaţie, tentativă, recidivă etc.

Prin urmare, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile privitoare la pedeapsă.

Cu privire la aceasta din urmă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar şi deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă şi, evident, la modalitatea stabilirii acesteia în mod corect.

Cât priveşte determinarea concretă a legii penale mai favorabile, aceasta vizează aplicarea legii şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legitimeze (în acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, prin decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, publicată în M.Of. Partea I nr. 853 din 2 decembrie 2011).

Infracţiunea de viol, prev. de art. 197 alin. (1) şi (2) lit. b) şi alin. (3) teza I C. pen. din 1969 constând în „actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, când victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului şi nu a împlinit vârsta de 15 ani" - reţinută în sarcina recurentului inculpat - este prevăzută în C. pen. în vigoare la data soluţionării recursului, în art. 218 alin. (1) şi (3) lit. a) şi c) şi sancţionată cu închisoare de la 5 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.

Comparând limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi (10 la 25 de ani închisoare, pedeapsă prevăzută în C. pen. din 1969), respectiv (7 la 12 ani închisoare, pedeapsă prevăzută în C. pen. în vigoare) se constată că aceasta din urmă este legea penală mai favorabilă inculpatului care se va aplica cu consecinţa reducerii pedepsei pe care urmează să o execute inculpatul.

În consecinţă, în conformitate cu disp. art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., se va admite recursul declarat de inculpatul A.C.D., se vor casa în parte sentinţa şi decizia, numai în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 5 C. pen., încadrarea juridică a faptei şi individualizarea judiciară a pedepsei şi, rejudecând în aceste limite, se va dispune schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prev. de art. 197 alin. (1) şi (2) lit. b) şi alin. (3) teza I C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 218 alin. (1) şi (3) lit. a) şi c) C. pen. în vigoare cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi se va reduce pedeapsa aplicată inculpatului de la 11 ani închisoare la 8 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 65 C. pen., inculpatului i se va aplica pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen.

Neconstatându-se din oficiu alte motive de nelegalitate şi netemeinicie a sentinţei şi deciziei se vor menţine în rest dispoziţiile acestora.

Potrivit art. 38517 alin. (4) C. proc. pen., din pedeapsa aplicată recurentului inculpat se va deduce durata reţinerii şi arestării preventive de la 4 iulie 2012 la 3 februarie 2014.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 300 lei se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpatul A.C.D. împotriva Deciziei penale nr. 13/MP din 13 septembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Casează decizia penală atacată şi, în parte, sentinţa penală nr. 194 din 24 aprilie 2013 a Tribunalului Constanţa, numai în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 5 C. pen., încadrarea juridică a faptei şi individualizarea judiciară a pedepsei şi, rejudecând în aceste limite:

În baza art. 334 C. proc. pen. anterior (art. 386 C. proc. pen. în vigoare), schimbă încadrarea juridică a faptei din infracţiunea prev. de art. 197 alin. (1) şi (2) lit. b) şi alin. (3) teza I C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 218 alin. (1) şi (3) lit. a) şi c) C. pen. în vigoare, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În baza art. 218 alin. (1) şi (3) lit. a) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. raportat la art. 5 C. pen. reduce pedeapsa principală aplicată inculpatului A.C.D. de la 11 ani închisoare la 8 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 65 C. pen., aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi a arestării preventive de la 4 iulie 2012 la 3 februarie 2014.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 300 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 februarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 420/2014. Penal  ICCJ. Decizia nr. 43/2014. Penal. Iniţiere, constituire de grup... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 421/2014. Penal