ICCJ. Decizia nr. 457/2014. Penal. Dare de mită (art. 255 C.p.). Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 457/2014
Dosar nr. 2773/100/2012
Şedinţa publică din 6 februarie 2014
Asupra recursului penal de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 208 din 15 martie 2013 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în Dosarul nr. 2773/100/2012, a fost condamnat inculpatul M.C.L., pentru comiterea infracţiunii de:
- dare de mită prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare.
În temeiul art. 71 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În temeiul art. 118 C. pen., s-a dispus confiscarea în favoarea statului a telefonului mobil marca S. împreună cu accesoriile, înregistrate în registrul mijloace de probă al instanţei.
S-a dispus păstrarea până la soluţionarea definitivă a cauzei a celor 3 CD-uri înregistrate în registrul privind evidenţa CD-urilor al instanţei, după care arhivarea lor.
În temeiul art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului 1.800 RON cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul din 19 aprilie 2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş, dat în Dosarul nr. 493/P/2011, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului M.C.L. pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.
În sarcina inculpatului s-a reţinut prin actul de sesizare a instanţei că, a promis şi a dat bani şi bunuri (1.800 euro şi un telefon mobil) direct unui funcţionar cu atribuţii privind constatarea şi sancţionarea contravenţiilor, în scopul de a nu îndeplini un act sau a face un act contrar îndatoririlor de serviciu.
Examinând probele administrate în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii, instanţa de fond a reţinut următoarea stare de fapt:
Martorul denunţător A.R.C. este angajat la Direcţia Judeţeană pentru Operaţiuni Vamale Prahova în calitate de inspector vamal, iar începând cu data de 11 aprilie 2011 şi-a desfăşurat activitatea la Biroul Vamal S.M., Punctul de Trecere al Frontierei S.M. cu Ucraina.
Principalele atribuţii de serviciu ale lucrătorului vamal erau: controlul autovehiculelor şi al bagajelor persoanelor care treceau prin punctul de frontieră la ieşirea şi la intrarea în ţară.
Inculpatul M.C.L., care are domiciliul în S.M., trecea frecvent punctul de frontieră în Ucraina, conform susţinerilor sale, cu scopul de a cumpăra, pentru uzul personal, ţigări şi alte produse alimentare şi nealimentare. În acest context, cunoştea personalul care-şi desfăşura activitatea la Punctul de frontieră din S.M.
În luna iunie 2011, inculpatul M.C.L. l-a cunoscut pe martorul A.R.C., în punctul de frontieră, cu ocazia controlului pe care îl efectua cel de-al doilea şi au avut unele discuţii legate de faptul că lucrătorul vamal a constatat că inculpatul avea montat pe scuterul pe care îl deţinea, o instalaţie de recepţie pentru internet. Conform declaraţiilor celor doi, lucrătorul vamal era interesat de acea instalaţie pentru a o utiliza la calculatorul pe care îl avea la domiciliu, motiv pentru care cei doi au purtat discuţii şi chiar s-au întâlnit în perioada următoare.
Cu ocazia unei întâlniri ce a avut loc la începutul lunii august 2011, în apropiere de sediul Biroului Vamal S.M., inculpatul i-a promis martorului A.R.C. suma de 800 euro pe lună, solicitându-i să-i permită trecerea prin vamă a unor cantităţi de ţigări de provenienţă ucraineană, fără a efectua un control riguros. Martorul a respins propunerea, însă inculpatul i-a cerut să se mai gândească.
A doua zi, martorul A.R.C. a contactat telefonic pe şeful Biroului Vamal, martora M.L.I., spunându-i că trebuie să-i relateze ceva important, stabilind să se întâlnească în ziua următoare.
În aceeaşi seară, în jurul orelor 23:00, inculpatul l-a căutat din nou pe martorul A.R.C., aducând în discuţie propunerea ca martorul să-i faciliteze introducerea ilegală în ţară de ţigarete din Ucraina, menţionând că a greşit suma de bani şi promiţându-i suma de 1.800 euro pe lună. Inculpatul a afirmat că ţigările pot fi trecute cu autoturisme special amenajate şi că îi va da martorului un telefon mobil cu cartelă şi număr de Ucraina pentru a ţine legătura şi pentru ca martorul să-l apeleze în momentul în care autoturismele puteau intra în ţară cu un control superficial din partea martorului.
Toate aceste aspecte au fost aduse la cunoştinţă şefului Biroului Vamal, martora M.L.I., de către martorul A.R.C., acesta relatându-i propunerea făcută de inculpat. Martora i-a comunicat că trebuie să facă un denunţ şi că îl va anunţa în zilele următoare cărei instituţii să se adreseze, astfel că martorul a formulat un denunţ la Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş.
Inculpatul l-a mai căutat pe martorul A.R.C. în perioada următoare, expunându-i întreaga strategie şi modul în care urmau să fie introduse ilegal în ţară ţigările de provenienţă ucraineană, respectiv în rezervorul de combustibil al autoturismelor, precum şi implicarea unei persoane din Ucraina care era organizatorul acţiunii, numit de inculpat „R.”. Inculpatul a precizat martorului A.R.C., inclusiv modalitatea în care îi va remite suma în euro promisă, respectiv îi va lăsa plicul cu bani în autoturism. Aşa cum a promis, cu ocazia unei întâlniri, inculpatul a remis martorului A.R.C. un telefon mobil marca S. pentru ca martorul să-l apeleze în momentul în care maşinile cu ţigări puteau trece frontiera.
Starea de fapt expusă rezultă din denunţul martorului A.R.C. şi declaraţiile sale ulterioare, ce se coroborează cu relatările martorei M.L.I., care a arătat că la începutul lunii august, fără să poată preciza data, într-o seară, a fost sunată la telefon de lucrătorul vamal A.R.C., care i-a spus că trebuie să-i relateze ceva important. A doua zi, martorul i-a spus că a fost contactat de către o persoană care frecventa punctul de trecere a frontierei cu Ucraina şi i-a propus suma de 800 euro sau 1.800 euro pentru a-i permite trecerea peste frontieră a unor maşini ce ar avea ascunse ţigări în rezervor, fără a efectua control. Martora s-a interesat şi l-a îndrumat să formuleze denunţ la Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş. Ulterior, martorul A.R.C. i-a spus că a mai fost căutat de inculpat şi că sunt implicate şi persoane din Ucraina.
După formularea denunţului la parchet, s-a procedat la înregistrarea audio-video ambientală a întâlnirilor dintre martor şi inculpat, în baza ordonanţei procurorului din 17 august 2011, confirmată prin încheierea penală nr. 423 din 19 august 2011 a Tribunalului Maramureş şi a autorizaţiei din 19 august 2011 a Tribunalului Maramureş.
Procesele-verbale de redare a conţinutului discuţiilor ambientale purtate de inculpat şi martorul A.R.C. şi planşele foto confirmă acţiunile întreprinse de inculpat, promiterea de bani lucrătorului vamal pentru a nu-şi îndeplini îndatoririle de serviciu, respectiv pentru a nu efectua control la maşinile cu care urmau să fie introduse în mod ilegal, în ţară, ţigări de provenienţă ucraineană. Din conţinutul acestor discuţii rezultă că inculpatul face referire la persoana de origine ucraineană „R.”, la maşinile care urmau să transporte ţigările de contrabandă şi la sumele de bani promise martorului pentru fiecare maşină care trecea vama, precum şi la telefonul pe care inculpatul îl remite martorului şi îl instruieşte cum să-şi transmită semnale.
Aceste probe se coroborează cu procesul-verbal de confruntare dintre inculpat şi martorul A.R.C., declaraţia martorului T.I. şi raportul de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit în urma examinării cu tehnica poligraf (din 14 februarie 2012) care concluzionează în sensul evidenţierii la inculpat, de reacţii psihofiziologice specifice comportamentului simulat la întrebările relevante cauzei, raport care oferă anumite indicii cu privire la atitudinea inculpatului în raport de învinuirea adusă.
Inculpatul nu a recunoscut fapta şi a susţinut că martorul A.R.C. i-ar fi propus să organizeze activitatea de contrabandă cu ţigări pentru a obţine bani şi, în acest context, inculpatul a hotărât „să-i facă jocul” pentru a-l denunţa, acţionând în consecinţă. A solicitat achitarea în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) sau lit. d) C. proc. pen.
Susţinerile inculpatului şi solicitarea de achitare nu au fost primite de instanţă, apreciindu-se că, din probele administrate a rezultat că imediat după primele discuţii, martorul A.R.C. a denunţat fapta, respectiv propunerea făcută de inculpat, întâi şefului biroului vamal şi apoi parchetului, ceea ce exclude iniţierea de către martor a activităţii infracţionale. După acest moment, acţiunile întreprinse de martor au avut loc în contextul cercetărilor ce au fost demarate în cauză.
La solicitarea inculpatului au fost audiaţi martorii R.Z.N., care a arătat că în cursul anului 2011, inculpatul i-a spus că are informaţii de la vamă şi, doar când a fost chemat la parchet pentru a fi audiat, inculpatul i-a spus că un vameş i-a cerut un telefon pentru a-i facilita introducerea de ţigări în ţară şi D.G.M., care a relatat că inculpatul i-a spus că un vameş i-a propus să facă o afacere, respectiv, să treacă cu o maşină sau două, ţigări peste frontieră, solicitându-i şi un telefon cu număr de Ucraina pentru a putea discuta. Rezultă, astfel, că aspectele relatate de aceşti martori se bazează doar pe afirmaţiile inculpatului, afirmaţii nesusţinute de vreo probă, dimpotrivă, contrazise de ansamblul probatoriului administrat în cauză.
În consecinţă, instanţa a constatat că, în drept, fapta inculpatului M.C.L., care a promis suma de 1.800 euro lunar unui funcţionar cu atribuţii privind constatarea şi sancţionarea contravenţiilor, în scopul de a nu îndeplini un act sau a face un act contrar îndatoririlor de serviciu, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.
La încadrarea juridică a faptei s-a avut în vedere că, potrivit menţiunilor din fişa postului, martorul A.R.C. deţine funcţia de inspector vamal la Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Prahova, având printre atribuţiile de serviciu, controlul autovehiculelor şi persoanelor în vamă, precum şi constatarea şi sancţionarea faptelor care constituie contravenţii, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.
De asemenea, s-a reţinut că inculpatul a comis infracţiunea în stare de recidivă postexecutorie prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen., în raport de condamnarea la pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 423/2007 a Judecătoriei Baia Mare, definitivă prin decizia penală nr. 631 din 23 octombrie 2007 a Curţii de Apel Cluj, pedeapsă a cărei executare a început la 23 ianuarie 2008 şi în privinţa căreia nu s-a împlinit termenul de reabilitare.
Instanţa a mai reţinut că, doar promisiunea sumei de bani a făcut obiectul dării de mită, nu şi telefonul mobil, din probele administrate rezultând că acesta a fost dat de inculpat martorului pentru a-şi putea transmite semnale în contextul desfăşurării în viitor a activităţii de contrabandă cu ţigări şi nu în scopul prevăzut de art. 255 C. pen.
Pentru comiterea infracţiunii, s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, apreciindu-se că aceasta corespunde scopului şi funcţiilor prevăzute de art. 52 C. pen., pedeapsă la a cărei individualizare s-au avut în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege, gradul de pericol social concret al faptei, modalitatea de comitere a acesteia, precum şi datele ce ţin de persoana inculpatului, faptul că nu este la prima confruntare cu legea penală.
Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul M.C.L. care a solicitat, în principal, achitarea în conformitate cu dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., fapta nu există, iar în subsidiar, aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai redus.
În motivarea apelului, apărarea a susţinut că nu s-a dovedit cu certitudine existenţa faptei imputate inculpatului, că între acesta şi vameşul A.R.C. s-a dezvoltat în timp o relaţie de prietenie, cu ocazia desfăşurării de către inculpat a unor activităţi comerciale în Sighet, respectiv, când aducea din Ucraina ţigări, cafea şi produse alimentare. În fapt, a fost un joc, iniţiat de inculpat, cu scopul de a demasca activităţile ilicite din punctul de trecere vamal Sighet, despre care a şi încunoştinţat un poliţist, pe martorul R.Z.N.
Cu privire la solicitarea subsidiară, s-a susţinut că se justifică reducerea pedepsei aplicată inculpatului motivat de împrejurarea că locuieşte cu tatăl său care este grav bolnav, el fiind cel care îi asigură tratamentul de care are nevoie şi cele necesare traiului zilnic.
Prin decizia penală nr. 129/A din 17 iunie 2013, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat şi l-a obligat să plătească în favoarea statului suma de 400 RON, cheltuieli judiciare din care 200 RON, reprezentând onorariul datorat avocatului din oficiu.
Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul M.C.L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 12 şi pct. 172 C. proc. pen. S-a susţinut că, în mod greşit s-a dispus condamnarea sa pentru infracţiunea de dare de mită în modalitatea promisiunii de a da, în contextul în care, prin acţiunile întreprinse, în realitate, a urmărit să demaşte operaţiunile mai puţin legale efectuate în Vama S. şi nicidecum să-i remită efectiv lucrătorului vamal o sumă de bani şi că în mod greşit instanţa de apel i-a respins cererea de audierea a martorului M.N. În consecinţă, a solicitat, admiterea recursului, casarea sentinţei şi a deciziei şi, pe fond, achitarea în conformitate cu dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru lipsa intenţiei.
În privinţa legii penale mai favorabile, apărarea a susţinut că aceasta este C. pen. din 1969 însă, în măsura în care există prevederi mai favorabile cu privire la concursul de infracţiuni sau la recidivă a cerut aplicarea acestora.
Examinând hotărârea atacată atât prin prisma criticilor invocate de inculpat, cât şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alin. ultim C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Cazul de casare prevăzut în art. 3859 pct. 12 C. proc. pen. este incident când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni s-au când instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 334-art. 337.
Înalta Curte constată că în mod corect, instanţa de apel a confirmat situaţia de fapt reţinută de instanța de fond şi a concluzionat în sensul că recurentul inculpat M.C.L. se face vinovat de comiterea infracţiunii de dare de mită, constând în aceea că, în cursul lunii august 2011 a promis suma de 1.800 euro lunar, numitului A.R.C. , funcţionar cu atribuţii privind constatarea şi sancţionarea contravenţiilor, lucrător vamal la Biroul Vamal S.M., Punctul de trecere a frontierei S.M. cu Ucraina, în scopul de a nu îndeplini un act sau a face un act contrar îndatoririlor sale de serviciu, respectiv să-i permită trecerea prin vamă a unor cantităţi de ţigări de provenienţă ucraineană.
Elementul material a laturii obiective a infracţiunii de dare de mită se poate realiza prin săvârşirea uneia dintre următoarele trei acţiuni alternative: promisiunea; oferirea; darea de bani sau alte foloase unui funcţionar.
Prin „promisiune” se înţelege un angajament pe care şi-l ia cineva faţă de altul că va face un anume lucru. În acest caz, promisiunea constă în obligaţia pe care o persoană şi-o ia faţă de un funcţionar public, de a-i remite în viitor o sumă de bani sau alte foloase dacă va acţiona sau nu în sensul dorit de persoana respectivă.
Promisiunea este un act unilateral al mituitorului, care nu implică neapărat actul corelativ al acceptării sau nerespectării ei de către funcţionar, poate fi făcută verbal sau în scris, poate fi expresă sau tacită.
Probele administrate în cauză şi anume, denunţul formulat de martorul A.R.C. , declaraţiile date de acesta în cursul urmăririi penale şi în faza cercetării judecătoreşti, declaraţiile martorilor M.L.I. şi T.I., procesele-verbale de redare a discuţiilor ambientale purtate de recurent cu martorul denunţător şi planşele foto, demonstrează fără dubiu vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată.
În mod corect, instanţa de apel a înlăturat apărarea recurentului inculpat în sensul că intenţia sa reală a fost aceea de a demasca operaţiunile ilegale desfăşurate de către denunţător şi nu a de a-i oferi sume de bani sau alte „bunuri” pentru a-l determina să nu-şi îndeplinească îndatoririle de serviciu cu motivarea că susţinerile inculpatului sunt contrazise de probele administrate în cauză şi de atitudinea martorului denunţător care, imediat după ce a luat cunoştinţă de promisiunea făcută de inculpat a denunţat fapta, mai întâi, şefului biroului vamal, martora M.L.I., şi apoi organelor de urmărire penală.
Nici martorii ascultaţi la cererea recurentului inculpat nu au confirmat în declaraţiile lor apărarea acestuia, ci au relatat aspecte care le-au fost învederate de către recurent fără a putea oferi elemente concrete cu privire la persoana vameşului ce i-ar fi propus inculpatului să facă afaceri cu el sau în ce ar fi constat afacerile respective. Mai mult, unul dintre martorii propuşi în apărare de către recurent, respectiv R.Z.N. a declarat că, doar atunci când a fost chemat la parchet pentru a fi audiat, recurentul inculpat i-a spus că un vameş i-ar fi cerut un telefon pentru a-i facilita introducerea de ţigări în ţară, în alte condiţii decât cele legale.
În ce priveşte latura subiectivă, forma de vinovăţie cu care se comite infracţiunea de dare de mită este intenţie directă. Recurentul inculpat a acţionat cu un scop special, urmărind ca prin acceptarea promisiunii făcute martorului denunţător, acesta să nu-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu, având reprezentarea rezultatului socialmente periculos al faptei sale, rezultat pe care la acceptat.
În consecinţă, cererea recurentului inculpat de a se constata incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen., lipsa intenţiei, nu este întemeiată.
Cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. este incident când „hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii”.
Critica invocată de recurent constând în respingerea cererii de audiere a martorului M.N. nu se circumscrie cazului de casare susmenţionat.
În realitate, recurentul inculpat solicită o reapreciere a mijloacelor de probă cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de fond şi confirmată de instanţa de apel şi pe baza căreia s-a dispus condamnarea sa.
Având în vedere modul de reglementare a soluţionării recursului ca a doua cale ordinară de atac, Înalta Curte constată că dispoziţiile C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, sunt restrictive în ceea ce priveşte cazurile de casare ce pot fi invocate şi, implicit, criticile ce pot fi formulate împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond şi a deciziei pronunţată de instanţa de apel, reducând astfel şi limitele investirii instanţei de recurs.
Pe cale de consecinţă, examinarea cauzei de către instanţa de recurs nu se mai poate face decât cu privire la chestiuni de drept şi nu la chestiuni de fapt. Modificarea situaţiei de fapt stabilită anterior nu mai este posibilă decât urmare a constatării unor nelegalităţi care ar influenţa valabilitatea mijloacelor de probă ce trebuie avute în vedere la soluţionarea cauzei şi care ar determina înlăturarea acestora şi ar impune reevaluarea elementelor de fapt.
În speţă, asemenea aspecte nu au fost invocate şi nici nu au fost constatate de către instanţă. Aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, desfăşurarea judecăţii a avut loc cu respectarea dispoziţiilor procedurale, instanţa de apel a evaluat întregul material probator, a analizat probele în acuzare, dar şi apărările recurentului inculpat şi probele administrate în favoarea acestuia şi a evidenţiat cu claritate motivele pentru care a înlăturat declaraţiile martorilor audiaţi la cererea recurentului inculpat, precum şi cererea de audiere a martorului M.N. pe care, în mod corect, a respins-o ca inutilă în raport de împrejurarea că pentru lămurirea aspectelor cunoscute de acest martor au fost ascultaţi martorii R.Z.N. şi D.G.M.
Constatând că în cauză nu sunt incidente cazurile de casare invocate de recurent, Înalta Curte va proceda la identificarea legii penale mai favorabile recurentului inculpat, având în vedere succesiunea de legi intervenite în cursul procesului.
Potrivit art. 13 alin. (1) C. pen. din 1969, în cazul în care, de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
Conform art. 5 alin. (1) C. pen. în vigoare la data judecării recursului, în cazul în care, de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
Se constată că textul alin. (1) al art. 5 reia dispoziţia art. 13 alin. (1) C. pen. din 1969, astfel că în această materie, regimul aplicabil rămâne acelaşi.
Prin aplicarea legii penale în timp se înţelege ansamblul de norme juridice penale ce izvorăsc din raţiuni de politică penală, prin care se reglementează modul de aplicare a principiului „mitior lex” în raport cu timpul săvârşirii infracţiunii şi cu momentul tragerii la răspundere penală a celor care au săvârşit infracţiuni.
Totodată, determinarea legii mai blânde nu presupune o activitate abstractă, ci una concretă, fiind indiscutabil legală de fapta comisă şi de autorul ei.
Pentru identificarea concretă a legii penale mai favorabile trebuie avute în vedere o serie de criterii care tind, fie la înlăturarea răspunderii penale, ori a consecinţelor condamnării, fie la aplicarea unei pedepse mai mici. Aceste elemente de analiză vizează în primul rând, condiţiile de incriminare, apoi cele de tragere la răspundere penală şi, în sfârşit, criteriul pedepsei. În acest sens, determinarea caracterului „mai favorabil” are în vedere o serie de elemente cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participaţie, tentativă, recidiva etc. Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile privitoare la pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă, pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală, amenda, iar alta închisoarea), dar şi deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă şi, evident, la modalitatea stabilirii acestora în mod concret.
Cât priveşte determinarea concretă a legii penale mai favorabile, aceasta vizează aplicarea legii şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex terția care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze (în acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin decizia penală nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 853/2.12.2011). Altfel spus, în caz de tranziţie, judecătorul este ţinut de aplicarea legii penale mai favorabile în ansamblu şi nu pe instituţii autonome, fapt justificat prin aceea că nu trebuie să ignore viziunea fie preponderent represivă, aşa cum este cazul C. pen. din 1969, fie preponderent preventivă, aşa cum este cazul actualului C. pen. Soluţia se impune pentru că, nu poate fi încălcată finalitatea urmărită de legiuitor cu ocazia adoptării fiecărui cod în parte deoarece, nu întâmplător, cele două coduri, deşi fiecare au o concepţie unitară proprie, au viziuni diferite asupra modului în care sunt apărate valorile sociale de către legea penală.
În sensul aplicării legii penale mai favorabile în ansamblu şi nu pe instituţii autonome s-a pronunţat şi C.E.D.O. care a statuat că respectarea dispoziţiilor art. 7 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impun în cazul legilor penale succesive, alegerea globală a legii penale mai favorabile (cauza Maktouf şi
Damjanović împotriva Bosniei şi Herţegovina).
Raportând consideraţiile teoretice susmenţionate la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că legea penală mai favorabilă inculpatului este C. pen. din 1969, întrucât atât minimul cât şi maximul pedepsei închisorii prevăzute de această lege pentru infracţiunea de dare de mită, sunt mai mici decât cele prevăzute de C. pen. în vigoare la data judecării recursului declarat de inculpat. Astfel, potrivit art. 255 C. pen. din 1969, darea de mită se pedepsea cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani, iar potrivit art. 290 noul C. pen., pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Procedând la aplicarea legii penale în ansamblu şi nu pe instituţii autonome, Înalta Curte, nu va primi punctul de vedere al reprezentantului parchetului în sensul că, sub aspectul limitelor de pedeapsă, legea penală mai favorabilă recurentului inculpat este C. pen. din 1969, iar sub aspectul recidivei, instituţie autonomă, legea penală mai favorabilă este noul C. pen. şi, în consecinţă, solicitarea de a se înlătura dispoziţiile art. 37 lit. b) referitoare la starea de recidivă deoarece nu mai sunt îndeplinite condiţiile privind primul termen al recidivei postexecutorii (potrivit art. 41 noul C. pen., primul termen al recidivei îl constituie o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an).
Recurentul inculpat a săvârşit infracţiunea dedusă judecăţii în condiţiile stării de recidivă postexecutorie prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen. din 1969 în raport de pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare la care a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 423 din 20 martie 2007, pronunţată de Judecătoria Baia Mare, definitivă prin decizia penală nr. 631 din 23 octombrie 2007 a Curţii de Apel Cluj, pedeapsă a cărei executare a început-o la data de 23 octombrie 2008 şi în privinţa căreia nu s-a împlinit termenul de reabilitare.
În consecinţă, reţinând că decizia prin care instanţa de apel a confirmat sentinţa pronunţată de tribunal este legală şi temeinică, recursul declarat de inculpatul M.C.L. se priveşte ca nefondat şi se va respinge ca atare în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales al inculpatului, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.C.L. împotriva deciziei penale nr. 129/A din 17 iunie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 43/2014. Penal. Iniţiere, constituire de grup... | ICCJ. Decizia nr. 462/2014. Penal → |
|---|
