ICCJ. Decizia nr. 459/2014. SECŢIA PENALĂ. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Recurs

Decizii penale ICCJ 2014

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 459/2014

Dosar nr. 43747/3/2010

Şedinţa publică din 6 februarie 2014

Asupra recursului de faţă,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 837 din 25 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 43747/3/2010, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul P.E. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 257 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

A fost ridicată măsura sechestrului asigurător asupra imobilului situat în Bucureşti, str. P.M., sector 1, dispusă prin Ordonanţa nr. 104/P/2009 din 7 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Secţia de Combatere a Corupţiei.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Secţia de Combatere a Corupţiei nr. 104/P/2009 din 14 septembrie 2010, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului P.G.I., pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 257 C. pen. raportat la art. 78/2000 cu modif. şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; neînceperea urmăririi penale faţă de I.V. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi disjungerea cauzei cu privire la comiterea infracţiunilor prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. şi art. 288 C. pen., luată faţă de inculpatul P.G.I.

În fapt, s-a reţinut că în perioada decembrie 2007 - ianuarie 2008, inculpatul P.G.I. a pretins şi primit de la inculpata I.V., căreia îi acorda asistenţă juridică în Dosarul nr. 238/P/2007 al D.N.A., în mod repetat la diferite intervale de timp şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, suma de 60.000 euro, în două tranşe, 1.000 RON şi bunuri în valoare de peste 1.600 euro, promiţând că în schimbul acestor foloase materiale va interveni la procurorul care instrumenta cauza, asupra căreia a lăsat să se creadă că ar avea influenţă şi-l va determina să dispună cercetarea denunţătoarei în stare de libertate şi să adopte o soluţie favorabilă faţă de aceasta.

În susţinerea actului de inculpare s-au invocat: denunţul formulat de I.V.; proces-verbal de acte premergătoare; declaraţii I.V.; Proces-verbal al D.N.A. nr. 104/P/2009 din data de 19 mai 2009; Contract de asistenţă juridică nr. C1 din 30 noiembrie 2007; factura nr. F1 din 30 noiembrie 2007; factura nr. F2 din 30 noiembrie 2007; contract de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit; chitanţa nr. C2 din 30 noiembrie 2007; proces-verbal de scoatere din evidenţă mijloace de transport; cerere adresată V.B.R.; cerere formulată de către P.G.I.; declaraţie I.V.; Proces-verbal nr. 104/P/2009 din 7 octombrie 2009 al D.N.A.; declaraţie olografă I.V.; declaraţie tehnoredactată I.V.; Ordonanţa nr. 238/P/2007 a D.N.A.; procese-verbale de aplicare a sechestrului în Dosarul nr. 238/P/2007; Rezoluţia nr. 238/P/2007 din 27 noiembrie 2008 a D.N.A.; declaraţiile martorilor B.V., S.F.F., M.D., R.C.G., T.C., T.M., M.N.B. şi I.M.E.; Procesele-verbale nr. 104/P/2009 din 3 iunie 2009 şi nr. 104/P/2009 ale D.N.A. din 10 februarie 2010; declaraţii martor R.R.; fotocopii contracte asistenţă juridică; fotocopii registru de înregistrare; Proces-verbal nr. 104/P/2009 din 20 mai 2009; ante-contract de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 2007; contract de vânzare-cumpărare cu garanţie imobiliară şi încheierea de autentificare; cererea formulată de către inculpat şi adresată D.N.A. în Dosar 238/P/2007; declaraţie a învinuitei I.V. în Dosar 238/P/2007; declaraţie olografă a învinuitei I.V. în Dosar 238/P/2007; proces-verbal de aducere la cunoştinţă a învinuirii numitei I.V.; declaraţie privind veniturile estimate din cedarea folosinţei locuinţei; contract de închiriere din data de 1 octombrie 2007; declaraţii de venituri ale contribuabilului P.G.I.; Adresa nr. A1 din 11 iunie 2010 a I.T.M. Bucureşti; adeverinţe de venit eliberate pe numele lui I.M.E. şi declaraţii inculpat.

În cursul cercetării judecătoreşti a fost ascultat inculpatul P.E. care şi-a menţinut declaraţiile date în cursul urmăririi penale şi au fost audiaţi martorii B.V., M.D., R.C.G., I.V., S.F.F., T.C., T.M., F.C., C.S., P.E., M.N.B., R.R., I.M.E., M.C.

La termenul de judecată din 26 noiembrie 2011, martora-denunţătoare I.V. a formulat o cerere de participare în procesul penal în calitate de parte vătămată, constituită parte civilă, cerere pe care tribunalul a respins-o cu motivarea că, infracţiunea de trafic de influenţă este o infracţiune de pericol şi nu una de rezultat, al cărei obiect juridic constă în relaţiile sociale referitoare la activitatea de serviciu şi care sunt dependente de încrederea, prestigiul, autoritatea de care trebuie să se bucure funcţionarul a. cărui influenţă se doreşte a fi cumpărată, nefiind deci o infracţiune producătoare de prejudicii, într-o asemenea situaţie denunţătorul păstrând doar calitatea de martor în cauză, neavând posibilitatea de a participa în procesul penal în calitate de parte vătămată constituită parte civilă.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Denunţătoarea I.V. a fost cercetată în Dosarul nr. 238/P/2007 al D.N.A. pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, prev. de art. 248 C. pen. rap la art. 248¹ C. pen. şi la art. 13² din Legea nr. 78/2000, fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 288 alin. (1) şi (2) C. pen. şi fals intelectual, prev. de art. 289 C. pen. Pentru comiterea infracţiunilor menţionate, în data de 22 noiembrie 2007, prin Ordonanţa cu nr. 238/P/2007 s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de denunţătoare. Ca urmare, I.V. a fost citată la sediul D.N.A. în vederea prezentării învinuirii şi a audierii.

În acest context, la sfârşitul lunii noiembrie 2007, respectiv în 30 noiembrie 2007, denunţătoarea a contactat un avocat pe care intenţiona să îl angajeze. Denunţătoarea, în timp ce îl aştepta pe avocat undeva în apropierea Comisariatului pentru societatea civilă, a decis să îl viziteze pe inculpat, pe care în cunoştea, pentru a discuta cu el despre problema juridică pe care o avea, sens în care s-a deplasat la biroul acestuia. În urma discuţiilor intervenite între cei doi, denunţătoarea a luat hotărârea ca inculpatul, membru în cadrul Baroului Bota, să-i acorde asistenţă juridică în Dosarul penal 238/P/2007. În acest sens, de comun acord, s-a încheiat Contractul de asistenţă juridică nr. C1 din data de 30 noiembrie 2007, având ca obiect "Studierea dosarului penal înregistrat la D.N.A. având obiect al cauzei pe d-na I.V., reprezentare instanţă". Conform convenţiei, onorariul fixat şi trecut în înscris a fost de 5.000 euro, iar cheltuielile legate de asistenţa juridică de 10.000 euro. Acest contract a fost semnat de către denunţătoare, iar conţinutul său nu a fost contestat de către aceasta, nefiind infirmat prin niciun mijloc de probă.

În baza contractului, inculpatul a redactat şi împuternicirea avocaţială nr. din 30 noiembrie 2007 şi a încasat de la denunţătoare suma de 17.000 RON, pentru care a eliberat factura nr. F1 din 30 noiembrie 2007, având reprezentarea că denunţătoarea deţine, la data încheierii contractului de asistenţă juridică, suma de bani stipulată expres. În contextul în care denunţătoarea nu a avut asupra ei întreaga sumă stipulată, inculpatul a anulat factura iniţială, emiţând-o pe cea cu nr. F2 din 30 noiembrie 2007, în care s-a trecut suma primită de la denunţătoare. În acelaşi sens s-a emis şi chitanţa nr. C2 din 30 noiembrie 2007. Contractul de asistenţă juridică şi împuternicirea avocaţială, emise de inculpat poartă antetul U.N.B.R., Baroul Bucureşti, iar factura şi chitanţa au fost eliberate pe Cabinetul Individual de Avocatură - Avocat G.I.P. - Baroul Bucureşti.

Ulterior, inculpatul, având în vedere că dosarul aflat în lucru la D.N.A este complex, că exista şi riscul unei arestări preventive a denunţătoarei şi că va trebui, ca avocat, să depună toate diligenţele legale pentru a obţine în cauză o soluţie favorabilă denunţătoarei, a continuat să ceară, în mod repetat, de la aceasta, sumele de bani cu titlu de onorariu, pe parcursul lunii decembrie 2007 şi a lunii ianuarie 2008.

În contextul în care, la data prezentării alături de denunţătoare la D.N.A, procurorul de caz i-a spus inculpatului că apartenenţa sa la Baroul Bota poate împieta asupra validităţii apărării, acesta i-a propus denunţătoarei să angajeze un alt avocat din Baroul Bucureşti, urmând ca, la rândul său, să contribuie pe mai departe, la stabilirea strategiilor de apărare.

Împrejurarea învederată mai sus a fost confirmată de către denunţătoare.

În cursul derulării raporturilor profesionale, inculpatul şi denunţătoarea au dezvoltat şi relaţii personale apropiate, fapt confirmat prin declaraţiile date în cursul judecăţii de martorii R.R. şi P.E.

Tribunalul a reţinut că sumele de bani vehiculate între inculpat şi denunţătoare pe parcursul relaţiei lor profesionale şi personale, au fost motivate de plata onorariilor avocaţiale (fapt probat de înscrisurile de la dosar, a căror validitate nu a fost pusă în discuţie), de achiziţionarea de către denunţătoare de la inculpat a unei maşini (fapt probat prin înscrisurile de la dosar semnate de denunţătoare), de achiziţionarea de către denunţătoare a unui imobil de la inculpat (fapt probat prin înscrisurile de la dosar şi prin declaraţiile martorilor audiaţi în cauză) şi de câştigarea încrederii inculpatului şi, mai ales, a prietenei acestuia, martora R.R., în contextul dezvoltării relaţiei personale dintre denunţătoare şi inculpat (fapt probat prin natura cadourilor oferite inculpatului - obiecte de uz feminin, ce nu puteau fi remise unui procuror, prin declaraţiile martorilor şi ale denunţătoarei - care a recunoscut că unele dintre bunurile date prietenei inculpatului au fost cu titlu de "cadouri").

Potrivit art. 257 C. pen.: "Primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar sau alt salariat, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu", se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.

Tribunalul a arătat că din textul de lege menţionat rezultă că infracţiunea de trafic de influenţă este o infracţiune cu conţinuturi alternative ce se realizează prin primirea ori prin pretinderea de bani sau alte foloase, ori prin acceptarea de promisiuni sau daruri, direct sau indirect, în vederea determinării unui funcţionar - pe lângă care subiectul are influenţă sau lasă să se înţeleagă că are influenţă - să facă, ori să nu facă un act ce intră în atribuţiunile sale de serviciu.

Fapta reprezintă, aşa cum rezultă din denumirea şi definiţia dată de legiuitor, o vânzare, o speculare a influenţei pe care făptuitorul o are, sau lasă să se creadă că o are asupra unui funcţionar.

În cazul traficului de influenţă, prevalându-se de influenţa pe care o are, sau lasă să se creadă că o are asupra unui funcţionar, făptuitorul se angajează, în schimbul unei sume de bani sau a altui folos, pe care le-a pretins, ori le-a primit, să intervină la acel funcţionar, în interesul persoanei cu care încheie tranzacţia.

Tribunalul, ţinând cont de probatoriul administrat în cauză, a apreciat că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, în condiţiile în care nu s-a dovedit, dincolo de orice dubiu, că inculpatul s-a angajat, să intervină la procurorul care a instrumentat Dosarul nr. 238/P/2007, în interesul martorei-denunţătoare D.(fostă I.)V. şi pentru a realiza acest fapt a pretins, ori a primit sumele de bani şi foloasele la care s-a făcut referire în actul de acuzare.

Conform probatoriului s-a dovedit, cu certitudine, doar faptul că inculpatul a pretins martorei-denunţătoare doar onorariul avocaţial şi cheltuielile legate de activitatea juridică, discuţiile dintre aceştia vizând, în rest, tranzacţii colaterale raporturilor juridice în care au intrat cu referire, la achiziţionarea de către denunţătoare a unei maşini de la inculpat, la o tranzacţie referitoare la o casă pe care denunţătoarea a intenţionat să o achiziţioneze, ori la aspecte ce ţin de o relaţie personală apropiată dintre cele două părţi.

În raport cu acelaşi probatoriu nu s-a dovedit, neechivoc, pe de-o parte, împrejurarea că sumele de bani şi bunurile au fost pretinse pentru a-i fi date procurorului de caz, afirmaţiile denunţătoarei, conform cărora inculpatul a cerut sumele de bani afirmând că "este un caz dificil" sau că "fără aceşti bani va fi reţinută", nefiind susţinute, acestea necoroborându-se cu alte mijloace de probă, iar pe de altă parte că inculpatul a primit sumele de bani sau bunurile arătate în rechizitoriu, în scopul remiterii acestora aceluiaşi procuror.

În sensul arătat, Tribunalul a apreciat că susţinerile martorei-denunţătoare D.V., referitoare la pretinderea de către inculpat a sumei de 60.000 euro, pentru a-i rezolva dosarul, bani care urmau să fie daţi procurorului D.N.A. care instrumenta cauza şi cu care inculpatul se afla în relaţie de prietenie, fiind din acelaşi oraş, rămân doar la nivel de afirmaţie.

Din denunţul acesteia, formulat la data de 18 mai 2009 şi completat la data de 9 iunie 2009, reiese că discuţia iniţială s-a purtat doar între inculpat şi martora-denunţătoare în biroul inculpatului, ocazie cu care primul i-a spus acesteia că suma pe care trebuie să i-o dea pentru a-i rezolva problema este de 60.000 euro, aspect pe care i l-a spus acesteia la ureche, în şoaptă.

Însăşi martora-denunţătoare a arătat că martora B.V. a rămas în anticameră, având asupra sa telefonul mobil al denunţătoarei, conform cerinţei inculpatului care i-a spus că are telefoanele ascultate, fiind o persoană importantă, cu funcţie înaltă şi cu influenţă şi de aceea, nici în biroul său nu poate vorbi decât în şoaptă şi de teama interceptării discuţiilor. Acest aspect este confirmat şi de martora B.V., a cărei prezenţă la discuţiile dintre cei doi (inculpat şi martora-denunţătoare) nu se regăseşte decât puţin timp, respectiv în timpul deplasării cu maşina aparţinând primarului comunei G., până la procurorul D.N.A., când pe bancheta din spate, unde stătea alături de inculpat, l-a auzit pe acesta din urmă, spunându-i martorei-denunţătoare că, o va costa mulţi bani pentru a scăpa de dosarul de la D.N.A., aşadar, fără a preciza că inculpatul s-a angajat să intervină la procuror în interesul acesteia şi că a pretins pentru realizarea acestui fapt vreo sumă de bani ori folos.

Acesta este şi momentul când martora a fost prezentă la remiterea sumei de bani inculpatului, sumă ce constituia obiectul contractului de asistenţă juridică, act legal, aşa cum s-a arătat anterior, bani împrumutaţi de la martorul T.M., la locuinţa căreia se deplasase martora-denunţătoare împreună cu martora B.V.

Deşi martora B.V. susţine că (după ce inculpata şi martora-denunţătoare au terminat treaba la D.N.A. şi s-au deplasat la biroul inculpatului), a intrat în biroul inculpatului pe care îl avea la Comisariatul pentru societatea civilă şi a auzit când îi dădea asigurări martorei-denunţătoare că, în schimbul sumelor de bani pe care le-a dat procurorului D.N.A. va da o soluţie în favoarea sa, tribunalul a observat că martora a revenit asupra acesteia şi oricum acest aspect nu este susţinut nici de martora-denunţătoare.

Chiar şi împrejurarea relatată de martoră, referitoare la prezenţa sa în biroul inculpatului, imediat următoare acestui moment, tot nu confirmă suma de bani ce urma să fie dată inculpatului de martora-denunţătoare. Expresia folosită de martoră, despre care spune că a fost afirmată de inculpat este "în schimbul unor sume de bani" poate convinge pe procurori să dea o soluţie favorabilă, ceea ce subliniază susţinerile contradictorii ale acesteia.

De altfel, martora B.V. nu a fost prezentă nici la momentul predării sumei de 60.000 euro martorei-denunţătoare de către inculpat, bani cu privire la care s-a susţinut că ar fi fost daţi procurorului, lucru care s-a întâmplat la vila inculpatului, aşa încât, din nou, susţinerile martorei rămân nedovedite.

Relatează martora, la un moment, că i-a spus martora-denunţătoare că, în preajma revelionului, inculpatul i-a cerut suma de 70.000 euro, sumă pe care denunţătoarea era hotărâtă să i-o dea inculpatului, întrucât era convinsă că acesta îi va rezolva problema. Încă o dată, Tribunalul a remarcat faptul că martora doar a auzit de la martora-denunţătoare despre această sumă de bani, fără a fi prezentă la discuţia dintre cei doi (inculpatul şi denunţătoarea), astfel că rămân doar afirmaţiile martorei-denunţătoare.

Întrucât martora-denunţătoare începuse să aibă convingerea că bunurile şi banii predate inculpatului nu ajunseseră la procurorul de caz, (pentru că văzuse la prietena inculpatului o parte din bunurile predate acestuia), a început să facă presiuni asupra inculpatului în scopul recuperării sumei de 60.000 euro, ameninţându-l că îl va denunţa la D.N.A. În acest scop suma de 60.000 de euro a fost consemnată, atât în ante-contract, cât şi în contractul de vânzare-cumpărare cu credit ipotecar.

Este drept că în acea perioadă, mai 2008, martora-denunţătoare D.(fostă I.)V. s-a împrumutat cu suma de 60.000 de euro, de la vărul său, martorul T.C., însă în opinia acest fapt este incert că s-a produs, întrucât nicio persoană nu a fost prezentă la momentul preluării sumei de bani de către inculpat.

Pe de altă parte, se mai constată o altă inadvertenţă între susţinerile martorei-denunţătoare pe acest aspect. Astfel, aceasta arată că i-a spus vărului său că banii îi sunt necesari pentru a-şi rezolva problema judiciară, fără alte detalii, aspect susţinut şi de martor, pentru ca ulterior martorul să susţină că martora-denunţătoare i-a spus că aceşti bani i-a dat unui domn P. din Bucureşti, care i-a spus că se cunoaşte cu procurorul de la D.N.A. şi că îi poate rezolva problema cu procurorul ca ea să primească soluţie de neîncepere a urmăririi penale, ceea ce subliniază susţinerile contradictorii din declaraţiile martorei-denunţătoare şi ale vărului acesteia.

În legătură cu inelul de aur de 18K cu piatră maro, brăţara de 12 gr. din aur de 14K, haina de blană naturală, de culoare bej cu maro şi blana naturală de nurcă, precum şi cu suma de 1.000 RON reprezentând contravaloarea unei perechi de butoni din aur de cămaşă şi a unui ac de cravată, tot din aur şi cu suma de 450 RON reprezentând contravaloarea unor straie preoţeşti, însăşi denunţătoarea arată că aceste bunuri aveau ca destinatari, din spusele inculpatului, procurorii D.N.A. Aşadar, este un aspect cunoscut de denunţătoare din spusele inculpatului, care nu a confirmat că acestea bunuri erau destinate procurorilor D.N.A.

Împrejurarea că bijuteriile din aur şi cele 2 haine de blană au fost date în prezenţa martorei B.V. este confirmată de aceasta, cât şi de martora S.F.F. (aceasta din urmă numai cu privire la blănuri), bunuri care ulterior erau purtate de prietena inculpatului, numita R.R., nu conduce şi la concluzia că aceste bunuri constituie şi obiectul traficului de influenţă la procurorul D.N.A. (de caz). Sunt doar supoziţiile martorei-denunţătoare, întrucât, aşa cum am menţionat şi anterior, cele două martore nu au fost prezente când inculpatul şi martora-denunţătoare au discutat, respectiv inculpatul a pretins, iar martora-denunţătoare a consimţit la predarea sumei de bani care constituie obiectul acuzării.

În contextul probator analizat mai sus, este evident că între declaraţiile denunţătoarei, pe de-o parte şi declaraţiile martorilor la care s-a făcut referire mai sus, pe de altă parte, există contradicţii care conduc la concluzia că acestea nu pot constitui probe certe, dincolo de orice dubiu, pentru reţinerea acuzaţiei de trafic de influenţă adusă inculpatului prin actul de sesizare.

Faţă de cele reţinute, instanţa de fond, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infr. prev. de art. 257 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

Tribunalul, ţinând cont de disp. art. 163 C. proc. pen., a dispus ridicarea sechestrului asigurător asupra imobilului situat în Bucureşti, str. P.M., sector 1, dispusă prin Ordonanţa nr. 104/P/2009 din 7 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Secţia de Combatere a Corupţiei.

În ceea ce priveşte solicitarea reprezentantului Ministerului Public şi a martorei-denunţătoare, privind "admiterea acţiunii civile formulate în cauză", tribunalul a apreciat că aceasta nu poate fi primită în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, a stabilit că denunţătorul păstrează doar calitatea de martor în cauză, neavând posibilitatea de a participa în procesul penal în calitate de parte vătămată constituită parte civilă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. şi D.V.

În motivele de apel, Parchetul a susţinut, în esenţă, că soluţia de achitare este consecinţa unei grave erori de fapt constând în reţinerea unei stări de fapt contrare probelor administrate şi a unei greşite interpretări a dovezilor dosarului penal judecat; aşadar, s-a solicitat instanţei de apel reinterpretarea probelor administrate în cauză, admiterea apelului, desfiinţarea în întregime a hotărârii instanţei de fond şi pronunţarea unei soluţii legale şi temeinice, în sensul condamnării inculpatului P.E. pentru infracţiunea de trafic de influenţă, prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Ca o consecinţă a condamnării inculpatului pentru infracţiunea de trafic de influenţă probată în cauză, s-a solicitat menţinerea măsurii asigurătorii referitoare la sechestrul instituit în faza de urmărire penală asupra imobilului aparţinând inculpatului P.E. pentru împrejurarea menţionată chiar în cuprinsul actului procesual, respectiv pentru asigurarea despăgubirii denunţătoarei D.(I.)V. faţă de care, ca urmare denunţului formulat în cauză s-a dispus netrimiterea în judecată şi care a contribuit astfel la acordarea sumei de bani primită ilegal de inculpat şi probată în cauză, respectiv 60.000 euro în echivalent RON la data plăţii (şi celelalte sume deja menţionate), aceste sume de bani fiind pretinse în termen de către denunţătoare.

Apelanta D.(I.)V. a considerat că respingerea cererii de participare în cauză ca parte vătămată şi de constituire de parte civilă este contrară legii, respectiv că hotărârea de achitare este consecinţa unei grave erori de fapt.

A mai arătat că instanţa nu s-a pronunţat pe cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen., în infracţiunea de înşelăciune prevăzuta de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen.

Prin Decizia penală nr. 92/A din 19 martie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 43747/3/2010, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. şi D.V. împotriva Sentinţei penale nr. 837 din 25 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală.

A fost desfiinţată sentinţa apelată şi în fond, rejudecând:

În baza art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul P.E. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată.

Conform art. 65 alin. (1) C. pen. i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii dreptului prev. de art. 64 lit. c) C. pen. pe o durată de 5 ani.

În baza art. 71 C. pen., pe durata executării pedepsei i s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din C. pen.

A fost menţinută măsura sechestrului asigurător instituit asupra imobilului situat în Bucureşti, str. P.M., sector 1, dispusă prin Ordonanţa nr. 104/P/2009 din 7 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A.

Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 2.200 RON, cheltuieli judiciare avansate de stat.

Cheltuielile judiciare, în apel, avansate de stat, au rămas în sarcina acestuia, iar onorariul avocatului din oficiu, în sumă de 200 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

Instanţa de apel, reevaluând întregul material probator administrat, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, a reţinut că acuzarea a făcut pe deplin dovada situaţiei de fapt expuse în actul de sesizare, circumstanţele concrete în care s-au desfăşurat acţiunile inculpatului conducând indubitabil la concluzia că acesta, prevalându-se de influenţa pe care ar avea-o asupra unui procuror, în mod repetat a pretins şi primit bani şi bunuri de la denunţătoarea D.(I.)V., formându-i convingerea acesteia că va primi o soluţie favorabilă în dosarul instrumentat de respectivul magistrat, aşa încât se impune pronunţarea unei soluţii de condamnare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa prin actul de sesizare.

Pe cale de consecinţă, inculpatul a fost condamnat, în baza art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată, aplicându-i-se inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii dreptului prev. de art. 64 lit. c) C. pen. pe o durată de 5 ani ( dreptul de a fi avocat), respectiv i s-au interzis inculpatului cu titlu de pedeapsă accesorie drepturile prev. de 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.

În temeiul art. 6¹ alin. (4) din Legea nr. 78/2000, a fost obligat inculpatul să restituie martorului denunţător D.V. sumele de 60.000 euro, 1.600 euro şi 1.000 RON, reprezentând banii şi contravaloarea bunurilor primite de inculpat de la martorul denunţător şi a fost menţinută măsura sechestrului asigurător instituită în cursul urmăririi penale prin Ordonanţa nr. 104/P/2009 din 7 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. şi inculpatul P.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Ministerul Public a invocat în motivele de recurs greşita obligare a inculpatului la restituirea sumelor de bani către denunţătoare în monedă europeană, fără a se menţiona plata echivalentului în RON, împrejurare în care s-a apreciat ca fiind incident cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 17² C. poc. pen.

Recurentul inculpat a invocat mai multe critici cu privire la decizia pronunţată de instanţa de prim control judiciar, invocând 6 cazuri de casare.

Într-o primă critică s-a susţinut că judecata în apel a avut loc fără participarea inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii. Invocând practica şi doctrina juridică, recurentul inculpat, prin apărătorul său ales, arată că la judecarea apelului era necesară prezenţa inculpatului, în condiţiile în care prin Sentinţa penală nr. 837 din 25 octombrie 2011, instanţa fondului dispunându-se achitarea pentru faptele deduse judecăţii, iar în conformitate cu prevederile art. 378 alin. (1) C. proc. pen., se impunea a se proceda la ascultarea inculpatului prezent.

Recurentul inculpat a invocat cazul de casare reglementat în art. 385⁹ pct. 6 C. proc. pen., constând în aceea că judecata apelului a avut loc în lipsa apărătorului inculpatului, context în care nulitatea absolută prev. de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., impune casarea hotărârii, întrucât, deşi prezent la judecată, avocatul nu a pus concluzii corespunzător fazei procesuale a apelului sau prestaţia sa echivalează cu lipsa de apărare, inculpatul fără a beneficia de o apărare efectivă.

O altă critică avansată de recurentul inculpat, prin apărătorul său ales, a vizat nemotivarea deciziei de apel, invocându-se împrejurarea că instanţa de prim control judiciar nu a răspuns criticilor apărării, rezumându-se a prelua susţinerile procurorului, exprimate în motivele de apel, fără a motiva concluziile la care a ajuns cu privire la situaţia de fapt reţinută şi fără a proceda la o analiză minuţioasă a probelor.

Hotărârea instanţei de apel a constituit obiectul criticilor recurentului inculpat şi din perspectiva disp. art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen.

Cazul de casare plus petita (cum l-a intitulat apărătorul ales al inculpatului în cuprinsul motivelor depuse în scris la dosarul cauzei) se referă la depăşirea limitelor în care instanţa a fost învestită, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii de condamnare pronunţată pentru aceste fapte.

S-a arătat că, deşi se reţine că perioada infracţională e cuprinsă între lunile decembrie 2007 - ianuarie 2008, o serie de bunuri imputate că ar fi format obiectul material al faptelor de corupţie au fost primite de inculpatul P.E. anterior sau ulterior acestor date limită.

În opinia recurentului inculpat în prezenta cauză îşi află incidenţa şi cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., constând în aceea că s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare, în considerentele hotărârii atacate afirmându-se contrariul a ceea ce rezultă în mod evident din probele administrate, existând o vădită neconcordanţă între modul cum acestea au fost percepute şi analizate în hotărâre.

Eroarea gravă de fapt ar consta în reflectarea inexactă a conţinutului dosarului în cuprinsul hotărârii şi derivă, potrivit susţinerilor apărării inculpatului din contrarietatea evidentă şi necontroversată între ceea ce rezultă din actele dosarului şi menţiunile cu privire la existenţa concretă a faptei.

În fine, un ultim caz de casare invocat într-un plan secundar, îl constituie prevederile art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., învederându-se că s-au aplicat pedepse greşit individualizate, în raport cu disp. art. 72 C. pen., apreciind că prin raportare la circumstanţele personale ale recurentului inculpat, scopul pedepsei să fie îndeplinit şi fără executarea efectivă a acesteia.

Decizia curţii de apel este apreciată ca nelegală în ceea ce priveşte aplicarea pedepsei accesorii, în condiţiile în care au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., deşi infracţiunea pentru care a fost condamnat este independentă de ocuparea unei funcţii, de exercitarea unei profesii sau de desfăşurarea unei activităţi.

S-a considerat că dacă s-ar accepta că inculpatul P.E. a săvârşit infracţiunea în calitate de avocat şi pentru aceasta s-ar fi impus a-i interzice dreptul de a exercita profesia de avocat, ar însemna ca, în mod evident să analizeze componenta competenţei materiale a instanţei de fond (pentru infracţiunile săvârşite de avocaţi această competenţă rationae personae, revenind Curţii de apel la judecata cauzei în fond).

Recurenta parte civilă D.V. a declarat în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că înţelege să-şi retragă recursul promovat.

Prin Decizia nr. 3.214 din 9 octombrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, au fost admise recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. şi inculpatul P.E., s-a casat în totalitate decizia penală recurată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, Curtea de Apel Bucureşti.

S-a luat act de retragerea recursului declarat de partea civilă D.V.

Onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 50 RON, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre de achitare a inculpatului, apreciind că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă reţinută în sarcina acestuia, iar instanţa de apel a apreciat că judecătorul fondului a pronunţat o hotărâre întemeiată pe o apreciere greşită a probelor, pe constatări de fapt neconforme cu realitatea, aşa încât a fost desfiinţată soluţia primei instanţe şi s-a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 5 ani închisoare şi aplicarea unei pedepse complementare a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. c) C. pen. pe o durată de 5 ani.

Cu privire la procedura în care s-a desfăşurat judecata în apel din prisma respectării dreptului la apărare a inculpatului şi a prezenţei inculpatului la judecată, instanţa de recurs a constatat că au fost acordate un număr de 4 termene de judecată, cauza având primul termen la 1 februarie 2012 şi fiind soluţionată la 14 martie 2012, iar orice solicitare de amânare a cauzei formulată de inculpat s-a dovedit a fi întemeiată. S-a mai reţinut că la data de 12 martie 2012 inculpatul a depus o cerere însoţită de mai multe înscrisuri doveditoare prin care învedera că la aceeaşi dată, 14 martie 2012 a fost citat la Tribunalul Maramureş în Dosarul nr. 995/100/2012, având ca obiect comisie rogatorie şi delegare.

Instanţa de recurs a apreciat că deşi inculpatul - care a lipsit - a fost reprezentat prin apărător din oficiu la termenul din data de 14 martie 2012 când au avut loc dezbaterile, în realitate apărarea nu a fost efectivă, ci s-a limitat la prezenţa, în cadrul dezbaterilor în apel, a unui avocat care a exercitat în mod strict formal apărarea inculpatului, solicitând respingerea apelurilor promovate şi amânarea pronunţării pentru ca inculpatul să depună concluzii scrise.

În virtutea raţiunilor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat incident cazul de casare reglementat de art. 385⁹ pct. 6 C. proc. pen., inculpatului - achitat de instanţa de fond şi condamnat de instanţa de apel - neasigurându-i-se în mod efectiv dreptul la apărare, context în care nu s-a mai apreciat necesară examinarea celorlalte motive de recurs sau critici avansate, fiind prioritară casarea deciziei instanţei de apel cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă, ocazie cu care, s-a menţionat că se vor avea în vedere toate aspectele invocate de recurenţii din cauză.

Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 2 noiembrie 2012 sub nr. 43747/3/2010 (3329/2012), fiind repartizată completului iniţial învestit, iar în urma admiterii cererilor de abţinere formulate de judecătorii din completul de judecată, s-a procedat la o nouă repartizare a cauzei.

Apelanta D.(I.)V. şi-a însuşit prin semnătură - la solicitarea instanţei - motivele de apel depuse înainte de trimiterea cauzei spre rejudecare şi, în plus, a mai adus următoarele critici sentinţei apelate:

1. Instanţa de fond a respins cererea apelantei de participare în procesul penal ca parte vătămată, constituită parte civilă, soluţie contrară legii, având în vedere că în cauză este dovedită vătămarea materială şi morală prin infracţiune, iar apelanta şi-a manifestat intenţia de constituire ca parte civilă şi participare în această calitate în procesul penal, respectiv soluţia este nelegală prin raportare la dispoziţiile art. 6¹ alin. (4) din Legea nr. 78/2000 şi la Decizia nr. 59/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii.

2. Un alt motiv de apel invocat a fost nesoluţionarea cererii de schimbare a încadrării juridice a faptelor, apelanta a arătat că a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de trafic de influenţă prev. de art. 257 C. pen. în infr. prev. de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., învederând că încadrarea juridică a faptelor este atributul exclusiv al instanţei de judecată, independent de poziţia exprimată de părţi şi procuror.

În susţinerea orală a motivelor de apel, apelanta, prin apărător ales, a învederat că nu mai susţine acest motiv de apel, arătând că încadrarea juridică a faptei reţinută în sarcina inculpatului este corectă.

Curtea, din oficiu, a pus în vedere apelantei D.V. să precizeze temeiul juridic al declarării căii de atac, respectiv dacă s-a declarat apel în temeiul dispoziţiilor art. 362 lit. c) sau d) C. proc. pen., deci în calitate de parte vătămată sau parte civilă, sau în temeiul dispoziţiilor art. 362 lit. f) C. proc. pen., în calitate de persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate, pentru a se aprecia asupra declarării în termen a căii de atac.

Cu privire la acest aspect, apelanta a precizat că temeiul juridic al declarării căii de atac îl constituie art. 362 lit. e) C. proc. pen., dar că nu prezintă relevanţă această împrejurare faţă de dispoziţiile art. 366 raportat la art. 363 C. proc. pen., precum şi faţă de existenţa sinonimei motivelor de apel formulate de apelantă şi de Parchet şi a identităţii scopului acestora, corespunzător art. 1 C. proc. pen., menţionând că atâta timp cât ambele apeluri declarate împotriva hotărârii primei instanţe vizează schimbarea acesteia, este evident că apelul propriu, în măsura în care s-ar pune problema regularităţii determinate de textele menţionate din legea procesual penală, are caracter de aderare la apelul procurorului, potrivit vechiului C. proc. civ., respectiv apel incident, potrivit dispoziţiilor noului C. proc. civ.

Totodată, a mai arătat apelanta că în ceea ce priveşte dispoziţiile privind regularitatea căilor de atac sub aspectul termenului de declarare, trebuie să se dea relevanţă aflării adevărului şi restabilirii stării de legalitate prin pronunţarea de hotărâri legale şi temeinice, faţă de aspectul formal al termenului.

A mai arătat apelanta că aspectul formal al nerespectării termenului nu a fost constatat la primul termen de judecată, iar în primul ciclu procesual a fost admisă această cale de atac, respectiv în faţa instanţei de recurs nu s-a invocat nici de către Parchet, nici de către inculpat, motivul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 11 C. proc. pen. (în prezent abrogat) referitor la admiterea unei căi de atac tardive sau inadmisibile, aşa încât împrejurarea tardivităţii sau nu a apelului apare lipsită de semnificaţie şi nu mai poate fi examinată în etapele superioare ale judecăţii.

În faţa instanţei de apel s-a procedat la audierea intimatului inculpat faţă de dispoziţiile deciziei de casare şi de prevederile art. 378 alin. (1¹) C. proc. pen.

Sub aspectul probatoriului intimatul a solicitat încuviinţarea probei testimoniale cu martorii A.M., B.A. şi soţul denunţătoarei, respectiv a probei cu înscrisuri constând în acte în dovedirea angajării non-fictive a fiului denunţătoarei D.V. şi emiterea unei adrese către V.B.R., pentru a infirma sau confirma dacă ante-contractul a stat la baza încheierii contractului de credit la care s-a referit intimatul inculpat în declaraţia sa, iar apelanta a solicitat reaudierea sa.

Curtea, pentru motivele expuse în Încheierea de şedinţă din data de 12 martie 2013, a încuviinţat intimatului inculpat proba testimonială cu martora A.M. şi proba cu înscrisuri în dovedirea angajării non-fictive a fiului denunţătoarei D.V., respingând ca nefiind utile soluţionării cauzei proba testimonială cu martorii B.A. şi cu soţul denunţătoarei, respectiv emiterea unei adrese către V.B.R.; totodată, a respins ca nefiind utilă soluţionării cauzei readministrarea în faţa instanţei de apel a probei testimoniale cu denunţătoarea D.V.

În cauză a fost administrată proba testimonială cu martora A.M., iar în cadrul administrării probei cu înscrisuri intimatul inculpat a depus la dosar în copii certificate pentru conformitate cu originalul: Adresa nr. A2 din 3 februarie 2011 emisă de M.M.F.P.S. - I.T.M. Bucureşti, Decizia nr. D1 din 3 octombrie 2008 emisă de C.C.I. România - Cehia, înscris olograf semnat de I.M.E., contract de vânzare-cumpărare autentificat din 14 februarie 2008.

Prin Decizia penală nr. 180/A de la 13 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 43747/3/2010 (3329/2012), în baza art. 379 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. a fost respins, ca tardiv formulat apelul declarat de apelanta D.V.

Prin aceeaşi decizie, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. împotriva Sentinţei penale nr. 837 din 25 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 43747/3/2010.

S-a desfiinţat sentinţa apelată şi în fond, rejudecând:

În baza art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul P.E.(fost G.I.), domiciliat în V., jud. Ilfov, fără antecedente penale, la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată.

În baza art. 71 C. pen., pe durata executării pedepsei s-au interzis inculpatului drepturile prev. de 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

În temeiul art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000, a fost obligat inculpatul să restituie martorului denunţător D.V. echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii a sumelor de 60.000 euro şi 1.100 euro, respectiv suma de 700 RON, reprezentând banii şi contravaloarea bunurilor primite de inculpat de la martorul denunţător.

S-a menţinut măsura sechestrului asigurător instituit asupra imobilului situat în Bucureşti, str. P.M., sector 1, dispusă prin Ordonanţa nr. 104/P/2009 din 7 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A.

În baza art. 192 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în fond.

A fost obligată apelanta D.V. la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în apel.

Celelalte cheltuieli judiciare, în apel, avansate de stat, au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a decide astfel instanţa de apel a examinat legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate, faţă de criticile formulate, cât şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, şi a apreciat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. ca fiind întemeiat, iar cel declarat de apelanta D.V. ca tardiv formulat, pentru următoarele considerente:

Cu privire la apelul formulat de apelanta D.V.

Curtea a constatat că denunţătoarea D.(fostă I.)V. a formulat o cerere de constituire de parte civilă în procesul penal pentru suma de 150.000 euro, însă cererea a fost respinsă de instanţa de fond, apreciindu-se că aceasta nu se poate constitui parte civilă în procesul penal, faţă de natura infracţiunii pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, respectiv infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin. (1) C.pen, care este o infracţiune de pericol şi nu una de rezultat, într-o asemenea situaţie denunţătorul păstrând doar calitatea de martor în cauză.

În aceste condiţii, apelanta D.V. nu a dobândit calitatea de parte civilă în cauză, dar nici calitate de parte vătămată, fiind audiată în cauză în faţa instanţei de fond doar în calitate de martor.

Drept urmare, denunţătoarea D.V., nedobândind calitatea de parte în proces în faţa primei instanţe, deşi - în opinia acesteia - ar fi avut vocaţia cerută de lege pentru aceasta, nu poate declara apel împotriva hotărârii judecătoreşti pronunţate de prima instanţă în baza dispoziţiilor art. 362 lit. c) sau d) C. proc. pen., dar având în vedere vătămarea pretins a fi suferită prin respingerea cererii de participare în calitate de parte civilă în procesul penal, poate beneficia de prevederile art. 362 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care se referă la posibilitatea declarării căii de atac de către orice persoană ale cărei interese legitime au fost direct vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei.

Prin urmare, martorul denunţător poate declara apel cu privire la respingerea cererii sale de participare în procesul penal ca parte vătămată sau parte civilă, un astfel de apel fiind admisibil în temeiul dispoziţiilor art. 362 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., dar în speţă fiind tardiv declarat, aşa cum se va arăta în continuare.

Raportându-ne la dispoziţiile art. 363 C. proc. pen., Curtea a constatat că termenul de 10 zile în care trebuie declarat apelul începe să curgă doar din momentul efectuării actului procesual anume prevăzut de lege, iar regula generală este aceea că termenul curge de la pronunţare, dacă legea nu dispune altfel.

În cazul persoanei ale cărei interese legitime au fost direct vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, termenul nu poate curge decât de la data pronunţării încheierii/actului prin care au fost vătămate drepturile şi interesele legitime ale persoanei, dar nu mai târziu de data pronunţării sentinţei penale.

O astfel de concluzie se desprinde din împrejurarea că situaţiile în care termenul de apel curge de la comunicarea unei copii de pe dispozitivul hotărârii sunt expres şi limitativ prevăzute de lege şi se referă exclusiv la părţile din cauză.

Totodată, se are în vedere şi faptul că pentru persoanele care declară apel în temeiul dispoziţiilor art. 362 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. (adică martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare) termenul curge, potrivit art. 362 alin. (4) C. proc. pen., de la pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei penale.

Pentru identitate de raţiune, în cazul oricărei persoane ale cărei interese legitime au fost direct vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei şi cu privire la care nu există obligaţia comunicării unei copii de pe dispozitivul sentinţei penale conform art. 362 alin. (3) C. proc. pen., termenul de apel curge de la pronunţarea actului prin care i-au fost vătămate drepturile şi interesele legitime, dar nu mai târziu de data pronunţării sentinţei penale.

În cauză, s-a constatat că sentinţa penală apelată a fost pronunţată la data de 25 octombrie 2011, iar apelul a fost declarat de către denunţătoarea D.V. la data de 15 noiembrie 2011, conform ştampilei oficiului poştal, din Dosarul nr. 43747/3/2010 (14/2012), deci cu depăşirea termenului de 10 zile de la pronunţarea sentinţei penale.

Pe cale de consecinţă, apelul declarat de denunţătoarea D.V. a fost respins ca tardiv formulat.

În ceea ce priveşte susţinerile apelantei referitoare la imposibilitatea respingerii ca tardiv formulat a apelului faţă de faptul că acest aspect nu a fost pus în discuţie de instanţa de apel învestită iniţial, că nu s-a invocat acest aspect ca motiv de recurs (caz de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 11 C. proc. pen.) de către Parchet şi inculpat atunci când au declarat recurs împotriva Deciziei nr. 92/A din 19 martie 2012, respectiv că apelul denunţătoarei ar avea caracter de aderare la apel sau de apel incident, potrivit legii procesual civile, Curtea a constatat că aceste susţineri sunt nefondate.

Astfel, în faţa instanţei de apel iniţial învestite cu soluţionarea apelurilor declarate împotriva Sentinţei penale nr. 837 din 25 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, au avut loc 4 termene de judecată, dintre care la primele trei (1 februarie 2012, 22 februarie 2012, 7 martie 2012) s-a dispus amânarea judecării cauzei, fie pentru lipsă de apărare, fie pentru imposibilitatea prezentării intimatului inculpat, iar cauza a fost în stare de judecată la data de 14 martie 2012, când au avut loc şi dezbaterile cu privire la fondul apelurilor.

Prin Decizia penală nr. 3214 din 9 octombrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a dispus admiterea apelurilor formulate de Parchet şi de inculpat pentru nerespectarea dreptului la apărare a intimatului inculpat la termenul de judecată din data de 14 martie 2012, la care cauza a fost în stare de judecată şi au avut loc dezbaterile în faţa instanţei de apel, fiind trimisă cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiaşi instanţe.

Fiind trimisă întreaga cauză spre rejudecare, nu există niciun impediment, în opinia Curţii, de a pune în discuţie calitatea în care a declarat apelul denunţătoarea şi tardivitatea declarării acestui apel, cu atât mai mult cu cât în faţa instanţei de recurs denunţătoarea şi-a retras recursul formulat, astfel încât nu poate fi vorba despre agravarea situaţiei apelantei denunţătoare prin respingerea ca tardiv a apelului declarat de aceasta după trimiterea spre rejudecare a apelurilor.

În plus, neinvocarea de către Parchet sau inculpat în recursurile promovate împotriva deciziei instanţei de apel iniţial învestită cu soluţionarea apelurilor a cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 11 C. proc. pen. nu constituie un impediment pentru punerea în discuţie a tardivităţii apelului declarat de denunţătoare, întrucât cauza a fost trimisă în întregime spre rejudecare, iar instanţa supremă, în decizia de recurs, a menţionat că instanţa de apel, în rejudecare, va trebui să aibă în vedere toate celelalte motive de recurs sau critici aduse de părţi, fără însă ca aceasta să echivaleze cu imposibilitatea punerii în discuţie şi a altor aspecte, care nu au fost invocate prin recursurile declarate şi admise de instanţa supremă.

Referitor la incidenţa în cauză a instituţiilor aderării la apel, potrivit vechiului C. proc. civ., respectiv a apelului incident, potrivit dispoziţiilor noului C. proc. civ., Curtea a constatat că apelanta D.V. face o confuzie între instituţiile juridice prevăzute de legea procesual penală şi cele prevăzute de legea procesual civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 721 C. proc. civ. dispoziţiile C. proc. civ. constituie procedura de drept comun în materie civilă şi se aplică şi în materiile prevăzute de alte legi, în măsura în care acestea nu cuprind dispoziţii contrare.

Calea de atac a apelului este reglementată în mod detaliat de C. proc. pen., în capitolul III Secţiunea I, art. 361 - 385 C. proc. pen., nefiind prevăzute în legea procesual penală instituţiile juridice la care face referire apelanta, iar acestea nefiind aplicabile în cauză în virtutea art. 721 C. proc. civ., atâta timp cât legea procesual penală cuprinde dispoziţii contrare, menţionând expres termenele şi condiţiile în care se poate declara apelul împotriva unei hotărâri penale, actele de dispoziţie care se pot face cu privire la calea de atac declarată, dar şi efectele declarării acestei căi de atac.

Cu privire la apelul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A.

Curtea, reevaluând - conform art. 378 alin. (2) C. proc. pen. - materialul probator administrat în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei de fond şi analizând probele administrate în cursul judecăţii în apel, a reţinut că acuzarea a făcut pe deplin dovada situaţiei de fapt expuse în actul de sesizare, modul concret în care s-au desfăşurat acţiunile inculpatului conducând fără echivoc la concluzia că acesta, prevalându-se de influenţa pe care ar avea-o asupra unui procuror, în mod repetat a pretins şi primit bani şi bunuri de la denunţătoarea D.(I.)V., formându-i convingerea acesteia că va primi o soluţie favorabilă în dosarul instrumentat de respectivul magistrat.

Astfel, la data de 30 noiembrie 2007, cu prilejul unei întâlniri între martora denunţătoare D.(I.)V. şi inculpatul P.E., acesta - în calitate de avocat în Baroul Bucureşti din cadrul U.N.B.R. - s-a oferit să acorde asistenţă juridică martorei denunţătoare care era cercetată într-un dosar instrumentat de D.N.A.

Drept urmare, a fost încheiat Contractul de asistenţă juridică nr. C1 din 30 noiembrie 2007, fixându-se un onorariu de 5.000 euro, iar cu titlu de cheltuieli suma de 10.000 euro, martora denunţătoare plătind inculpatului suma de 17.000 RON, pentru care s-au emis factură şi chitanţă.

Inculpatul a recunoscut în cursul urmăririi penale că a convenit cu denunţătoarea şi a primit doar suma de 5.000 euro cu titlu de onorariu arătând că, deşi există menţiunea sumei de 10.000 euro pe contract cu titlu de cheltuieli, această menţiune a fost făcută din eroare.

Potrivit declaraţiilor martorei D.(I.)V., aceasta s-a reîntâlnit cu P.E., în ziua de 3 decembrie 2007, inculpatul arătându-i martorei un bileţel pe care erau trecute învinuirile ce îi erau aduse în dosarul aflat la D.N.A., afirmând că le are de la procurorul de caz, pe care îl cunoaşte foarte bine şi cu care este în relaţii de prietenie, precizând că situaţia martorei este gravă şi că se intenţionează reţinerea sa, dar că, uzând de relaţiile pe care le are, va reuşi să o ajute să evite arestarea sa preventivă.

La solicitarea inculpatului, D.(I.)V. a redactat o cerere prin care a solicitat procurorului amânarea audierii, care urma să aibă loc a doua zi, motivând că are nevoie de timp pentru studierea dosarului. În ziua următoare, 4 decembrie 2007, D.(I.)V. s-a reîntâlnit cu inculpatul, acesta comunicându-i că procurorul a admis cererea formulată şi a fixat data de 7 decembrie 2007 ca termen pentru a fi audiată.

La data de 5 decembrie 2007, inculpatul P.E. a contactat-o telefonic pe martoră şi i-a spus să vină urgent la Bucureşti pentru că trebuie să-i comunice ceva important, aşa încât în cursul aceleiaşi zile, D.(I.)V. s-a deplasat la Bucureşti, însoţită de martora B.V., cu un autoturism condus de martorul M.D., şofer în cadrul Primăriei G.

D.(I.)V. s-a întâlnit cu inculpatul P.E. la sediul comisariatului pentru societatea civilă, inculpatul primind-o în birou doar pe denunţătoare, martora B.V. rămânând în anticameră cu telefoanele denunţătoarei, la solicitarea inculpatului.

Inculpatul P.E. i-a spus martorei D.(I.)V. că dosarul instrumentat de D.N.A. se poate rezolva, în schimbul unei sume de bani ce ar urma să fie înmânată procurorului învestit cu soluţionarea cauzei, inculpatul scriind pe o hârtie cuantumul sumei - 60.000 euro, în caz contrar martora urmând să fie reţinută la data de 7 decembrie 2007.

În acest context şi având convingerea că acesta are influenţă asupra procurorului de caz, martora denunţătoare a acceptat propunerea inculpatului, promiţându-i că va face rost de suma de bani. Susţinerile denunţătoarei cu privire la acest aspect se coroborează cu declaraţiile martorei B.V., aceasta relatând că D.(I.)V. a ieşit din birou speriată şi a afirmat că inculpatul i-a spus că procurorul intenţionează să o aresteze.

Tot din declaraţiile denunţătoarei a rezultat că a doua zi, D.(I.)V. s-a înţeles cu martorul T.C. pentru ca acesta să-i împrumute 60.000 euro, inculpatul propunându-i denunţătoarei ca până la primirea sumei împrumutate să-i dea el banii procurorului din fonduri proprii, urmând să-i recupereze ulterior de la aceasta.

Inculpatul a invitat-o pe D.(I.)V. la domiciliul său şi i-a arătat un teanc de bancnote de 500 euro, spunând că sunt cei 60.000 euro pe care îi va da procurorului pentru a nu o reţine şi a-i rezolva favorabil cazul, precizând că se va convinge că a remis suma magistratului după ce va pleca liberă de la audieri.

În continuare, denunţătoarea a apelat la ajutorul financiar al martorului T.M., care i-a pus la dispoziţie suma de 10.000 euro, împrejurare confirmată, atât de martorul T.M., cât şi de martora B.V.

În dimineaţa de 7 decembrie 2007, conform înţelegerii avute cu inculpatul, denunţătoarea D.(I.)V. a mers la domiciliul acestuia, însoţită de martora B.V., în prezenţa căreia inculpatul a primit de la denunţătoare suma de 10.000 euro, cei trei deplasându-se împreună la sediul D.N.A., iar inculpatul asigurând-o pe D.(I.)V. că o va scăpa de dosar, dar o va costa mulţi bani şi că îi va da suma procurorului, cu care este prieten.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, acest aspect important în stabilirea vinovăţiei inculpatului, este probat cu declaraţiile martorei B.V. care se coroborează cu cele ale denunţătoarei D.(I.)V., martora relatând în faza de urmărire penală că a însoţit-o pe D.(I.)V. la domiciliul lui P.E., iar în maşina în care se aflau, în prezenţa martorei, I.V. i-a dat inculpatului suma de 10.000 euro. Pe drum spre D.N.A., P.E. a asigurat-o pe I.V. că o va scăpa de dosarul de la D.N.A. însă o va costa foarte mulţi bani. P.E. a spus în prezenţa martorei că banii îi va da procurorului V.I. care o ancheta pe I.V., că îl cunoaşte bine pe procuror şi că sunt în relaţii apropiate. Martora a mai relatat că a auzit această discuţie întrucât stătea pe bancheta din spate lângă P.E.

Martora a adoptat aceeaşi poziţie şi în cursul cercetării judecătoreşti, arătând că l-a auzit odată pe inculpat, în timp ce se deplasau toţi către D.N.A. Bucureşti că îl cunoaşte pe procurorul de caz, V.I., întrucât sunt prieteni şi joacă tenis împreună şi că o să fie nevoie de foarte mulţi bani pentru a fi bine. Martora a arătat că în acele împrejurări, inculpatul a spus că acei bani trebuie daţi acelui procuror şi că a fost prezentă când inculpatul i-a pretins martorei denunţătoare suma de 10.000 euro pentru a-i da procurorului de caz, respectiv a fost de faţă când martora denunţătoare i-a dat lui P.E. suma de 10.000 euro, şi de această dată inculpatul a subliniat că suma respectivă trebuie dată procurorului de caz.

Faptul că inculpata a fost însoţită de mai multe ori de martora B.V. la întâlnirile avute cu inculpatul este confirmat şi de declaraţiile martorului M.D., şofer în cadrul Primăriei G. din judeţul Prahova, în această calitate transportând-o cu maşina pe denunţătoare la mai multe întâlniri. Acelaşi martor a mai declarat că a auzit cum denunţătoarea l-a sunat din maşină pe inculpat, aceasta plângându-se că inculpatul îi cere bani şi dosarul nu se soluţionează.

Curtea a mai reţinut că după ce i s-a prezentat învinuirea şi a dat declaraţie în Dosarul 238/P/2007, denunţătoarea D.(I.)V., văzând că nu a fost reţinută, a fost convinsă că inculpatul P.E. i-a dat procurorului cei 60.000 euro, aşa cum a afirmat că va face şi că este într-adevăr în relaţii apropiate cu acesta.

La plecare, constatând că maşina cu care venise s-a defectat, denunţătoarea a plecat către sediul Comisariatului pentru societatea civilă împreună cu inculpatul, pe jos, iar martora B.V. a sosit mai târziu cu şoferul acestuia din urmă.

Cu acest prilej, inculpatul P.E. i-a atras atenţia denunţătoarei că autoturismul pe care îl foloseşte nu este potrivit pentru funcţia sa din cadrul "Comitetului Regiunilor" de la Bruxelles şi s-a oferit să-i prezinte o maşină care să corespundă statutului său. Aşa fiind, a doua zi a invitat-o acasă la el şi i-a arătat un autoturism marca "C." 300 C, pe care i l-a vândut cu suma de 20.000 euro, actele fiind întocmite pe numele fiului denunţătoarei, I.M.E., aşa cum a rezultat din contractul de vânzare - cumpărare pentru un vehicul folosit.

În acest timp, inculpatul i-a reamintit că a pus de la el cei 50.000 euro pentru procuror şi s-a interesat când îi va putea recupera de la I.V.

Presată de insistenţele inculpatului, după ce a primit cei 60.000 euro împrumutaţi de la martorul T.C., denunţătoarea a înmânat inculpatului diferenţa de 50.000 euro.

Cu privire la această sumă, martorul T.C. a menţionat în faza de urmărire penală că a împrumutat-o pe D.(I.)V. cu suma de 60.000 euro, iar în perioada următoare, când a purtat discuţii cu denunţătoarea referitoare la restituirea împrumutului, aceasta i-a relatat că a dat banii unui domn P.E. din Bucureşti care i-a spus că se cunoaşte cu procurorul de la D.N.A. pentru că amândoi sunt din zona oraşului C. şi că poate rezolva cu procurorul ca ea să primească soluţia de neîncepere a urmăririi penale. Martorul a precizat în cadrul cercetării judecătoreşti că îşi menţine declaraţiile date în cursul anchetei.

Deşi instanţa de fond, în hotărârea apelată, a reţinut că martorul T.C. a declarat că banii au fost împrumutaţi denunţătoarei în luna mai 2008, Curtea a constatat că din declaraţiile acestui martor şi ale denunţătoarei rezultă că împrumutul sumei de 60.000 de euro a avut loc în luna ianuarie 2008, adică perioada indicată în actul de sesizare.

Curtea a mai reţinut că în perioada în care D.(I.)V. a beneficiat de serviciile juridice ale inculpatului, acesta, văzând că nu mai are bani, i-a pretins bunuri de valoare pentru a servi la presupusa sa intervenţie la procurorul din cadrul D.N.A.

Astfel, potrivit declaraţiilor denunţătoarei D.(I.)V., aceasta i-a predat inculpatului un inel de aur de 18K cu piatră maro şi o brăţară de 12 gr. din aur, în valoare de 600 euro, respectiv de 700 de RON, şi două haine de blană naturală, fiecare în valoare de câte 500 euro, bunuri a căror restituirea solicitat-o în mod expres.

De altfel, inculpatul - pe parcursul declaraţiilor date în cauză - a recunoscut că a primit de la denunţătoare bijuterii, însă a arătat că au fost date pentru a le oferi cadou concubinei inculpatului, respectiv haine din blană naturală, pe care le-ar fi primit de la denunţătoare pentru a le vinde.

Declaraţiile denunţătoarei D.(I.)V., în sensul că inculpatul a pretins şi a primit aceste bunuri ca preţ al vânzării de influenţă se coroborează, însă, cu cele ale martorei B.V., iar pe aspectul primirii bunurilor de către inculpat cu cele ale martorilor S.F.F., R.C.G., respectiv cu procesul-verbal din 3 iunie 2009, potrivit căruia numitul S.M. a predat D.N.A. în plic două fotografii ale unor bijuterii şi a două haine de blană din partea martorei R.R., bunuri date inculpatului P.E. de către martora I.V.

Astfel, deşi instanţa de fond a reţinut că la momentul predării de către denunţătoare a bijuteriilor către inculpat nu a fost de faţă nicio altă persoană şi că, astfel, nu se poate proba nici titlul cu care s-au dat bunurile, Curtea a reţinut că din declaraţiile martorei B.V. a rezultat că I.V. i-a arătat un săculeţ şi i-a spus că înăuntru sunt bijuteriile ei din aur pe care o să i le ducă lui P.E., iar martora s-a uitat în săculeţ şi a recunoscut câteva dintre bijuteriile denunţătoarei, după care, înainte de a pleca împreună spre biroul lui P.E., denunţătoarea şi-a dat jos ceasul de aur de la mână spunându-i că îi este frică că, dacă îl vede P.E. i-l va cere şi pe acesta, fiind ulterior de faţă martora când denunţătoarea i-a predat inculpatului săculeţul cu bijuterii, context în care P.E. a spus că se va ocupa el de vânzarea bijuteriilor, iar banii obţinuţi îi va da procurorului de caz. În continuare, martora B.V. a arătat că pentru a-i crea convingerea denunţătoarei că procurorul de caz este corupt, inculpatul i-a spus că o altă persoană cercetată în dosar, V.T., i-a dat procurorului, tot prin avocaţi, o pereche de butoni de aur.

Potrivit declaraţiilor denunţătoarei, aceasta şi-a recuperat ulterior de la inculpat una dintre hainele de blană, respectiv cea de culoare maro, aspect confirmat şi de martora B.V.

În ceea ce priveşte celelalte bunuri indicate în declaraţiile denunţătoarei, respectiv acul de cravată şi butonii din aur de cămaşă în valoare de 1.000 RON, aceasta a arătat în cursul urmăririi penale, că - de fapt - a achitat contravaloarea lor, de 1.000 RON, pentru a-l recompensa pe inculpat la solicitarea acestuia pentru ajutorul dat la D.N.A., însă acest aspect nu este confirmat de niciuna dintre probele administrate în cauză, chiar denunţătoarea arătând în cadrul declaraţiei menţionate că în afară de susţinerile sale nu mai are nicio altă probă referitor la remiterea contravalorii acestor bunuri.

La fel, susţinerile denunţătoarei în sensul că ar fi achitat, la solicitarea inculpatului, contravaloarea unui set de haine preoţeşti nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză. De altfel, inculpatul a arătat că a primit de la denunţătoare un set de veşminte preoţeşti, nu contravaloarea acestora, respectiv că a primit un ac de cravată şi butoni, dar cu titlu de cadou. Neexistând probe administrate în cauză cu privire la acest aspect, nu se poate reţine că denunţătoarea a achitat contravaloarea acestora bunuri sau că a dat aceste bunuri, întrucât inculpatul le-ar fi pretins pentru a-şi vinde influenţa asupra procurorului care instrumenta cauza în care era urmărită penal denunţătoarea.

Susţinerile apărării în sensul că bunurile menţionate ar fi fost primite într-o altă perioadă decât cea indicată în actul de sesizare a instanţei (decembrie 2007 - ianuarie 2008) sunt nefondate, din declaraţiile denunţătoarei coroborate cu declaraţiile martorilor B.V., S.F.F., R.C.G., dar şi ale inculpatului rezultând că au fost primite în perioada indicată.

Curtea a mai reţinut că în cursul lunii ianuarie 2008, D.(I.)V. a primit o nouă citaţie de la D.N.A., astfel că l-a contactat pe inculpatul P.E. pentru a-i cere explicaţii, întrucât avea convingerea că dosarul în care era cercetată a fost "rezolvat" cu ajutorul banilor şi bunurilor pe care i le-a dat inculpatului. În acest context, inculpatul i-a adus la cunoştinţă acesteia că nu mai poate să o reprezinte la parchet pentru că este foarte ocupat. În schimb i-a spus că o va prezenta unui avocat de încredere, iar el va supraveghea din umbră evoluţia evenimentelor.

Ulterior, după ce a aflat de la avocatul R.L. că dosarul în care era pusă sub învinuire nu s-a finalizat şi îşi urmează cursul, D.(I.)V. s-a deplasat la biroul inculpatului şi i-a reproşat aceste lucruri, solicitându-i restituirea banilor, pentru a nu-l denunţa. Faţă de reacţia fostei sale cliente, inculpatul i-a propus acesteia să îi dea în schimbul banilor o limuzină, dar pentru că I.V. nu a fost de acord, i-a prezentat ca variantă, vânzarea unui imobil din V., cu credit ipotecar, vânzare în care urma să se menţioneze în mod fictiv faptul că suma de 60.000 euro a fost achitată cu titlu de avans, aspect cu care denunţătoarea a fost de acord pentru a nu pierde cei 60.000 euro.

Ante-contractul de vânzare - cumpărare din 19 decembrie 2007 a fost încheiat între I.M.E., fiul denunţătoarei şi P.G.I. (fostele prenume al inculpatului), având ca obiect imobilului situat în V., judeţul Ilfov, prin care se atesta în mod fictiv plata unui avans de 60.000 euro, document ce a fost redactat de către angajatul inculpatului, M.N.B., de profesie avocat, care i-a atribuit un număr nereal de înregistrare.

Împrejurarea că inculpatul a încercat, prin această operaţiune fictivă, să confere o aparenţă de legitimitate sumei de bani ce a reprezentat obiectul traficului de influenţă, rezultă fără echivoc din declaraţiile martorilor I.M.E. şi M.N.B., care se coroborează cu declaraţiile martorului D.(I.)V. şi cu înscrisurile de la dosarul cauzei, respectiv ante-contractul de vânzare-cumpărare din data de 19 decembrie 2007 şi contractul de vânzare-cumpărare cu garanţie reală imobiliară din 31 ianuarie 2008, încheiat cu privire la imobilul menţionat, dar de data aceasta semnat în calitate de cumpărători şi de părinţii promitentului cumpărător, I.M.E., respectiv martorul I.V. şi soţul acesteia, I.I.

Inculpatul a arătat că a aflat ulterior de la numitul M.B.N. că acesta că a omis să înregistreze ante-contractul respectiv în registru, însă explicaţiile sale sunt neplauzibile atâta timp cât ante-contractul a fost redactat la cererea inculpatului de către martorul M.B.N., angajatul inculpatului, iar la numărul X care apare ca număr de înregistrare atribuit ante-contractului figurează un contract de asistenţă juridică întocmit între M.N.B. şi A.V.D. (conform declaraţiei martorului M.N.B.). De altfel, martorul a arătat că acel act a fost redactat la indicaţiile inculpatului şi redactarea a avut loc în grabă, fiindu-i atribuit un număr imaginar.

De asemenea, în ceea ce priveşte tranzacţia referitoare la autoturismul marca C., aceasta nu a fost contestată de către denunţătoare, fiind confirmată de înscrisurile de la dosar, însă plata în luna ianuarie 2008 a sumei de 10.000 de euro, reprezentând jumătate din preţul maşinii, bani pe care denunţătoarea îi avea din vânzarea unui teren, nu are legătură cu sumele pretinse de către inculpat şi primite de acesta ca preţ al vânzării influenţei. Astfel, existenţa acestei tranzacţii, invocată în apărarea inculpatului, nu are legătură cu cauza.

Prin urmare, în dezacord cu opinia primei instanţe, Curtea a apreciat că declaraţiile martorului denunţător D.(I.)V. au forţa credibilităţii rezonabile coroborându-se, pe aspectele importante, decisive, care îl incriminează pe inculpat, cu celelalte probe administrate pe parcursul procesului penal, aşa încât soluţia de achitare pronunţată de instanţa de fond este netemeinică.

Totodată, deşi în cauză s-au administrat mai multe probe indirecte, Curtea a reţinut că relativ la standardul de probă în ceea ce priveşte vinovăţia, în concepţia instanţei europene sunt admise, atât probele directe, cât şi cele indirecte, iar în cauza Barbu Anghelescu împotriva României, Curtea Europeană a reamintit că o probă dincolo de orice îndoială rezonabilă poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii sau de prezumţii necontestate, suficient de grave, precise şi concordante. În plus, poate fi avut în vedere comportamentul părţilor în timpul aprecierii probelor.

În speţă, declaraţiile inculpatului sunt contrazise de celelalte probe administrate în cauză, inclusiv indirecte, iar probele administrate la cererea acestuia (depoziţiile martorilor P.E., C.S., F.C., M.C. şi A.M.) neoferind informaţii care să contureze o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de Curte.

Împrejurarea că între inculpat şi denunţătoare ar fi fost stabilite la un anumit moment relaţii mai apropiate - aspect invocat de către inculpat - nu prezintă relevanţă în cauză atâta timp cât din probele administrate rezultă că i-a pretins denunţătoarei şi a primit de la acesta bani şi bunuri, promiţând că în schimbul acestora va interveni la procurorul care instrumenta cauza şi-l va determina să dispună cercetarea denunţătoarei în stare de libertate şi să adopte o soluţie favorabilă faţă de aceasta.

Referitor la bunurile constând în bijuterii şi haina de blană, inculpatul a arătat că erau destinate sexului feminin şi, astfel, nu ar fi putut fi primite de inculpat în vederea remiterii acestor bunuri către procurorul de caz, susţinere apreciată ca fondată de către prima instanţă.

Curtea a constatat că potrivit textului art. 257 alin. (1) C. pen., constituie infracţiunea de trafic de influenţă primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar sau alt salariat, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

Prin urmare, vânzarea de influenţă ( pretinsă sau reală asupra funcţionarului) are loc în schimbul sumelor de bani sau a bunurilor pretinse sau primite, pentru sine sau pentru altul, neprezentând relevanţă pentru reţinerea infracţiunii de trafic de influenţă dacă banii sau bunurile primite ajung sau nu la funcţionarul respectiv, asupra căruia făptuitorul pretinde că are influenţă.

Susţinerile inculpatului în sensul că a oferit fiului denunţătoarei, I.M.E., un loc de muncă la C.S.C. şi unul la "C.C.I. România-Cehia" al cărui preşedinte este au fost confirmate de Adresa nr. A2 din 3 februarie 2011 emisă de I.T.M. Bucureşti, Decizia nr. D1 din 3 octombrie 2008 emisă de C.C.I. România-Cehia şi înscrisul olograf semnat de martorul I.M.E. (înscrisuri depuse în faţa instanţei de apel) din care rezultă că martorul I.M.E. a fost angajat în baza contractului individual de muncă din 17 iulie 2007, care a încetat la data de 1 octombrie 2008.

Aceste aspect, însă, nu prezintă relevanţă cu privire la reţinerea săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă în sarcina inculpatului.

În drept, fapta inculpatului P.E. constând în aceea că, în perioada decembrie 2007 - ianuarie 2008, a pretins şi primit de la D.(I.)V., căreia îi acorda asistenţă juridică în Dosarul 238/P/2007 al D.N.A., în mod repetat, la diferite intervale de timp şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, suma de 60.000 euro şi bunuri în valoare de 1.100 euro, respectiv de 700 RON, promiţând că în schimbul acestora va interveni la procurorul care instrumenta cauza şi-l va determina să dispună cercetarea denunţătoarei în stare de libertate şi să adopte o soluţie favorabilă faţă de aceasta, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată, prev. de art. 257 C. pen., rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Curtea nu va mai analiza susţinerea apelantei I.V. din motivele scrise de apel, în sensul că fapta constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., având în vedere că aceasta a renunţat oral la susţinerea acestui motiv de apel, aspect consemnat în Încheierea de amânare a pronunţării din data de 4 iunie 2013.

La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată, Curtea a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv: limitele de pedeapsă prevăzute de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, modalitatea concretă de săvârşire a infracţiunii, de natură să producă îndoieli cu privire !a mecanismul de funcţionare a justiţiei şi să cristalizeze ideea că justiţia sau soluţiile favorabile pot fi cumpărate, cuantumul sumelor de bani obţinute din activitatea ilicită (60.000 de euro), atitudinea oscilantă şi de nerecunoaştere a săvârşirii faptei de către inculpat, toate aceste elemente impregnând faptei un pericol social concret ridicat şi reliefând, totodată, o periculozitate sporită a inculpatului, chiar dacă acesta nu este cunoscut cu antecedente penale.

Raportat acestor împrejurări, Curtea a aplicat inculpatului o pedeapsă de 4 ani închisoare orientată spre mediu cu executare în regim de detenţie, scopul preventiv şi educativ al acesteia, putând fi realizat numai în acest fel.

Este adevărat că inculpatul are o pregătire intelectuală superioară, dar acest element nu este de natură prin el însuşi să ducă la concluzia că nu se impune executarea în regim de detenţie a sancţiunii aplicate, atâta timp cât instanţa de apel nu şi-a format convingerea că desfăşurarea acestui proces constituie un avertisment suficient pentru inculpat în sensul ca acesta să fi conştientizat pe deplin caracterul şi consecinţele antisociale ale faptei sale, apreciind că se impune o astfel de individualizare judiciară a executării pedepsei aplicate pentru ca inculpatul să resimtă consecinţele actului său antisocial şi să îl determine ca pe viitor să respecte valorile sociale ocrotite de norma penală.

Prin urmare, cuantumul pedepsei care a fost aplicat şi modalitatea de executare în regim de detenţie sunt justificate, în opinia Curţii, atât din perspectiva dispoziţiilor art. 72 C. pen., cât şi din cea a prevederilor art. 52 C. pen. referitoare la scopul preventiv şi educativ al sancţiunii, pedeapsa fiind proporţională cu gravitatea faptei reţinută în sarcina inculpatului, iar executarea pedepsei în condiţii de detenţie fiind necesară, neexistând elemente care să conducă instanţa de apel la concluzia că intimatul inculpat se poate îndrepta şi că va conştientiza consecinţele faptei şi fără executarea efectivă a sancţiunii.

În ceea ce priveşte pedeapsa accesorie, instanţa s-a raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Hirst c. Marii Britanii, respectiv Sabou şi Pârcălab c. României) care este obligatorie, aplicându-se cu preeminenţă faţă de dreptul intern, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie, dar şi la Decizia nr. 74/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, în sensul că exerciţiul unui drept nu poate fi interzis decât în măsura în care există o nedemnitate.

Curtea a reţinut că natura faptei săvârşite, reflectând o atitudine de sfidare de către inculpat a unor valori sociale importante - respectiv activitatea de serviciu, care este incompatibilă cu orice intervenţie, reală sau imaginară, de natură a-i ştirbi prestigiul şi a-i tulbura normala funcţionare - relevă existenţa unei nedemnităţi în exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. Prin urmare, dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice sau de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat au fost interzise inculpatului pe durata executării pedepsei în baza art. 71 C. pen. şi art. 3 Protocol 1 C.E.D.O.

Totodată, Curtea a apreciat că nu se impune interzicerea dreptului de a alege prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen., deoarece aceasta trebuie să fie dispusă în funcţie de natura faptei sau de gravitatea deosebită a acesteia, în acest sens fiind şi Decizia nr. XXIV/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie (cauza Hirst c. Marii Britanii), iar fapta inculpatului nu are conotaţie electorală şi nici o gravitate deosebită care să justifice aplicarea acestei interdicţii.

De asemenea, s-a mai reţinut că prin Hotărârea Sabou şi Pîrcălab contra României, Curtea Europeană a statuat că la aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 C. pen., trebuie analizat tipul infracţiunii.

Având în vedere că infracţiunea de trafic de influenţă pentru care inculpatul este judecat în prezenta cauză este independentă de autoritatea părintească şi de modul în care inculpatul şi-ar putea exercita drepturile şi îndeplini obligaţiile părinteşti, precum şi faţă de împrejurarea că inculpatul nu s-a folosit de profesia sa pentru comiterea faptei, acesta neavând calitatea de avocat într-un barou legal constituit, ci fiind membru în aşa numitul Barou constituţional, Curtea a apreciat că nu se impune aplicarea cu titlu de pedeapsă accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. c), d), e) C. pen.

Faţă de împrejurarea că D.(I.)V. a denunţat infracţiunea prev. de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru această faptă, prin rechizitoriu dându-se cu privire la aceasta o soluţie de neîncepere a urmăririi penale ca urmare a incidenţei unei cauze de nepedepsire, devin aplicabile dispoziţiile art. 6¹ alin. (4) din Legea nr. 78/2000, potrivit cărora banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat în cazul prevăzut la alin. (2).

Aşa cum s-a reţinut de către Curte, inculpatul a primit de la denunţătoare în schimbul vânzării influenţei suma de 60.000 euro, precum şi următoarele bunuri: un inel de aur de 18K cu piatră maro, în valoare de 600 de euro, o brăţară de 12 gr. din aur în valoare de 700 de RON şi o haină de blană naturală, în valoare de 500 euro.

Întrucât bunurile nu au fost găsite, inculpatul a fost obligat să restituie denunţătoarei contravaloarea acestora, la stabilirea căreia s-a ţinut seama de sumele de bani cu care au fost achiziţionate obiectele, astfel cum au fost indicate de către D.(I.)V. şi care corespund cu preţurile practicate de magazinele de specialitate, iar valoarea acestora nu a fost contestată de către inculpat, care a recunoscut primirea lor (dar cu alt titlu).

Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs inculpatul P.E. (fost G.I.).

La termenul de judecată de la 5 decembrie 2013, conform art. 302 alin. (2) raportat la art. 6 alin. (1), (3) şi (4) C. proc. pen., Înalta Curte a constatat întemeiată cererea de amânare formulată de către recurentul inculpat P.E. pentru a-i da posibilitatea să-şi angajeze apărător şi să-şi pregătească apărarea, cauza aflându-se la primul termen de judecată, aşa cum rezultă din încheierea aflată la dosarul Înaltei Curţi.

La dosarul cauzei au fost depuse motivele de recurs formulate de recurentul inculpat prin apărător, înregistrate prin Registratura Generală a instanţei supreme la 31 ianuarie 2014, aflate la dosarul înaltei Curţi.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul inculpat, prin apărător a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen., criticând decizia atacată pentru nelegalitate, constând în greşita condamnare a inculpatului P.E. sub aspectul infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată, faptă prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/200, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., urmând a se constata că faptei îi lipseşte ca element constitutiv latura subiectivă, respectiv intenţia.

Atât inculpatul, cât şi martora denunţătoare au arătat în declaraţiile repetate din faza de urmărire penală şi din faţa instanţei, că se cunoşteau anterior datei de 30 noiembrie 2007 când a fost încheiat contractul de asistenţă juridică în baza căruia inculpatul a emis împuternicire avocaţială şi a însoţit-o pe martoră la D.N.A. în vederea audierii în dosarul în care era ea însăşi urmărită penal pentru infracţiuni asimilate faptelor de corupţie.

Ambele părţi au confirmat existenţa contractului şi conţinutului acestuia, respectiv faptul că inculpatul P.E. solicitase cu titlu de onorariu suma de 5.000 euro şi drept cheltuieli suma de 10.000 euro, ambele fiind menţionate în contractul de asistenţă juridică încheiat la data respectivă, denunţătoarea admiţând, de asemenea, că a fost informată de P.E. că este înscris în Baroul constituţional, prin urmare şi-a asumat potenţialele neajunsuri ce ar fi putut rezulta din prezentarea sa în faţa organelor judiciare.

A fost confirmată plata sumei de 5.000 euro în RON la cursul zilei, precum şi emiterea documentelor de încasare a banilor, respectiv chitanţă şi factură fiscală, iar denunţătoarea nu a obiectat în legătură cu cuantumul sumei totale de 15.000 euro solicitate de inculpat, aspecte care nu au fost puse în discuţie pe întreg parcursul judecării cauzei.

Poziţiile părţilor şi martorilor au fost univoce şi cu privire la deplasarea la sediul D.N.A. din ziua de 7 decembrie 2007, prilej cu care I.V. a fost asistată de P.E. cu ocazia aducerii la cunoştinţă a învinuirii şi audierii.

De asemenea, denunţătoarea a fost corect informată în legătură cu faptul că inculpatul ar putea să nu fie în continuare acceptat ca apărător în dosarul care o privea, determinat de apartenenţa sa la Baroul constituţional, în biroul procurorului de caz fiind purtată chiar o discuţie pe acest subiect, în sensul în care I.V. a fost sfătuită să-şi angajeze un apărător din cadrul Baroului Bucureşti.

Împrejurarea pe care instanţa de apel o consideră lipsită de relevanţă privind achiziţionarea de către fiul denunţătoarei a unui autoturism marca C. cu suma de 20.000 euro de la inculpat, atestă totuşi relaţiile apropiate dintre aceştia şi un interes vădit al denunţătoarei faţă de P.E.

Pretinsa convorbire purtată în autoturism între inculpat şi martoră în sensul că acesta i-ar fi cerut în prezenţa şoferului şi menajerei B.V. suma de 60.000 euro pentru a fi înmânată procurorului de caz este lipsită total de credibilitate, fiind evident că o astfel de solicitare nu avea de ce să fie adresată într-un spaţiu restrâns şi în auzul altor 2 persoane, în condiţiile în care cei 4 se deplasau către biroul inculpatului P.E., deci acesta avea suficient timp şi oportunităţi pentru a purta acest dialog în deplină siguranţă şi fără a risca să fie auzit de persoane apropiate martorei denunţătoare.

De altfel, toţi martorii audiaţi au susţinut că inculpatul era o persoană extrem de precaută, le cerea celor care intrau în biroul său să-şi lase telefoanele mobile în sala de aşteptare, iar denunţătoarea însăşi a afirmat că suma de 60.000 euro i-a fost cerută în biroul inculpatului şi nici măcar în cadrul unei conversaţii, fiind înscrisă pe o bucăţică de hârtie.

Este exclus prin urmare ca în timpul unei deplasări pe distanţă scurtă recurentul să iniţieze un astfel de dialog şi să se expună riscului de a fi auzit de şofer şi menajera denunţătoarei.

Referitor la achiziţia imobilului, instanţa de apel a apreciat că aceasta nu reflectă voinţa subiectivă a denunţătoarei şi familiei sale, deşi este de domeniul evidenţei că preluarea unui imobil la preţul de 1 milion 800 mii euro nu poate fi asumată decât de o persoană care are reprezentarea obligaţiilor contractuale ce-i revin şi a posibilităţilor de care dispune pentru achitarea ratelor, prin urmare susţinerile martorei I.V. în sensul că a acceptat să primească un credit ipotecar de 1.800.000 euro strict în scopul recuperării celor 60.000 euro pe care îi dăduse inculpatului pentru a-şi trafica influenţa, sunt absolut neverosimile.

De altfel, însăşi denunţătoarea şi fiul acesteia au declarat instanţei că imobilul se prezenta într-o stare excelentă şi era foarte bine poziţionat, intenţia lor fiind aceea de a-l închiria şi de a acoperi ratele bancare din chirie, fapt care s-a şi petrecut, imobilul fiind şi în prezent în proprietatea fam. I. şi fiind permanent închiriat.

Din acest punct de vedere, este absolut injustă menţiunea din cuprinsul deciziei recurate în sensul că ante-contractul de vânzare-cumpărare încheiat în decembrie 2007 între P.E. în calitate de promitent-vânzător şi I.M.E. în calitate de promitent cumpărător este formal, întrucât el a fost urmat la scurt timp de încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu garanţie ipotecară privitor la acelaşi imobil, respectiv sfârşitul lunii ianuarie 2008.

Este de asemenea lipsită de relevanţă împrejurarea că acest ante-contract a fost redactat de av. M.B.N. şi numărul său nu figurează în registrul de evidenţă al actelor ţinut de acesta, de vreme ce niciuna dintre părţi nu a contestat existenţa actului şi semnificaţia consecinţelor juridice decurgând din el.

Ulterior el fiind prezentat la V.B.R. în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare a imobilului, în baza acestui ante-contract, aprobându-se şi creditul de 1.740.000 euro pentru preluarea casei de către martora denunţătoare şi fiul acesteia.

Motivaţia achiziţionării casei pe numele fiului denunţătoarei a fost aceea de a se evita înscrierea acestei cumpărări în declaraţia de avere pe care I.V. era obligată să o depună periodic.

S-a solicitat instanţei de recurs să dea deplină eficienţă inclusiv constatărilor organului de urmărire penală rezultate din ordonanţă emisă la 19 decembrie 2013 în Dosarul nr. 440/P/2011 prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de P.E. sub aspectul infracţiunii de înşelăciune, faptă reclamată de V.B.R. SA, întrucât s-a constatat că P.E. nu a acţionat cu intenţii infracţionale şi nici nu a efectuat manopere de inducere în eroare a cumpărătorului imobilului, respectiv I.M.E.

S-a solicitat a se observa că declaraţiile denunţătoarei au avut un profund caracter inconsecvent, atât în faza de urmărire penală, cât şi cu prilejul audierii sale de către magistrat, aceasta a revenit asupra unor împrejurări esenţiale ale cauzei, pe care le-a explicat în mod diferit, omiţând să precizeze, însă un aspect important şi anume că suma de 60.000 euro, în legătură cu care a susţinut că reprezintă obiectul material al faptei de corupţie comise de recurent are semnificaţia avansului pe care l-a achitat în baza ante-contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul din oraşul V., dovadă că remiterea sumei s-a realizat exact în momentul întocmirii acestui înscris şi care reprezintă acordul de voinţă al părţilor privind tranzacţia.

Ante-contractul nu constituie o formalitate şi nici un mijloc de disimulare a unei alte situaţii de fapt, el a generat efecte juridice, dovadă că a fost urmat la scurt timp de încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare în temeiul căruia martorul I.M.E. a dobândit calitatea de proprietar al imobilului, calitate pe care o deţine şi în prezent.

Împrejurarea că denunţătoarea nu a putut achita ratele ulterioare şi a apelat la P.E. pentru a obţine o reducere a cuantumului acestora de la 1.050 euro la 500 euro nu prezintă nicio relevanţă sub aspectul legalităţii acestor tranzacţii şi voinţei subiective a cumpărătorilor de a dobândi proprietatea imobilului.

S-a considerat semnificativ şi contractul de vânzare-cumpărare pe care inculpatul l-a încheiat cu denunţătoarea pentru terenul moştenit de la mama acestuia situat în com. G., jud. Prahova şi pentru care acesta a achitat suma de 60.000 euro conform contractului notarial încheiat în legătură cu această tranzacţie şi depus la dosarul cauzei.

Privitor la bunurile primite în dar de inculpat, respectiv obiecte de îmbrăcăminte, produse cosmetice, butoni şi un ac de cravată, inculpatul a recunoscut că acestea i-au fost oferite cadou de I.V. pe fondul relaţiilor apropiate stabilite între ei, inculpatul negând însă că ar fi primit 2 haine de blană şi un inel din aur pentru a fi remise vreunei persoane care ar fi avut autoritatea de a soluţiona favorabil dosarul denunţătoarei.

Este de altfel total neplauzibilă susţinerea acesteia că inculpatul ar fi pretins haine de blană şi inele pentru a fi oferite unui bărbat.

Au rămas de necontestat aspectele privitoare la relaţiile personale ce se stabiliseră între P.E. şi I.V., dovadă că aceasta la scurt timp a divorţat de soţ, iar inculpatul a pus capăt relaţiei pe care o avea în perioada respectivă cu martora R.R., nemulţumită de faptul că recurentul a efectuat o deplasare în Belgia împreună cu denunţătoarea şi intuind natura relaţiilor dintre aceştia.

Deşi, instanţa de apel a considerat deplin verosimile declaraţia martorei B.V., nu trebuie omisă împrejurarea că martora este menajera denunţătoarei, prin urmare apropiată a acesteia şi avea toate motivele subiective să-i susţină poziţia, chiar dacă toate împrejurările cauzei le cunoştea din relatările I.V.

Analiza obiectivă a mijloacelor de probă administrate în cauză demonstrează totala netemeinicie a învinuirilor aduse inculpatului şi totodată nelegalitatea deciziei de condamnare.

Este important de semnalat şi faptul că învinuirea a fost construită strict pe baza declaraţiilor martorei I.V. şi a apropiaţilor acesteia, lipseşte orice interceptare în mediul ambiental sau a vreunei convorbiri telefonice care să le susţină depoziţiile, astfel încât rămâne la latitudinea instanţei să evalueze veridicitatea susţinerilor fiecăreia dintre părţi, respectiv ale recurentului şi martorilor propuşi de el şi ale denunţătoarei şi persoanelor cu care era în raporturi, fie de prietenie, fie exercita o implicită presiune psihologică asupra acestora, fiind vorba de angajaţii săi.

S-a adăugat la aceasta şi faptul că denunţătoarea I.V. a urmărit prin aducerea la cunoştinţă a faptelor către organul de urmărire penală să-şi creeze o situaţie juridică favorabilă în propriul său dosar în care era urmărită penal pentru infracţiuni sancţionate cu pedeapsa închisorii de până la 20 de ani, ceea ce conferă un plus de subiectivism şi lipsă de credibilitate afirmaţiilor făcute.

Toate tranzacţiile privind autoturismul, terenul din com. G. şi imobilul din oraşul V., angajarea fiului denunţătoarei la C.C.I. România-Cehia prin intermediul inculpatului, deplasările acestora în străinătate, vizitele reciproce, ieşirile în locuri publice pentru a lua masa, atestă relaţia extrem de apropiată stabilită între ei, ca şi deteriorarea relaţiilor de cuplu pe care fiecare dintre ei le aveau, dovadă că şi partenerii fiecăruia dintre ei au realizat situaţia total neplăcută la care se ajunsese, preferând să-i pună capăt.

În aceste circumstanţe, denunţul depus la 18 mai 2009 în legătură cu împrejurări de fapt petrecute în luna decembrie 2007 este el însuşi lipsit de credibilitate, fiind de domeniul evidenţei că în măsura în care a constatat că este victima unei infracţiuni de trafic de influenţă săvârşită de inculpat, că acesta i-a solicitat o sumă de bani atât de mare, respectiv 60.000 euro, haine de blană, bijuterii, în legătură cu rezolvarea unei cauze despre care chiar în primăvara anului 2008 a aflat că se află în continuare în curs de instrumentare, poartă amprenta unui profund subiectivism şi se impune analizat în aceste circumstanţe.

Analizând fapta imputată sub aspectul elementului material al laturii obiective, constând în pretinderea sumelor de bani sau bunuri de la denunţătoare în scopul remiterii acestora către procurorul de caz care instrumenta dosarul penal al acesteia, urmează a se constata că materialul probator nu confirmă această ipoteză.

Toate mijloacele de probă administrate atestă că recurentul P.E. a cerut denunţătoarei sume de bani, reprezentând onorariul avocaţial şi cheltuielile legate de asistenţa juridică cu privire la care au fost emise documente corespunzătoare, respectiv contract de asistenţă juridică, facturi şi chitanţe.

Restul discuţiilor dintre părţi au vizat tranzacţii colaterale raporturilor juridice în care părţile au intrat şi s-au referit, fie la achiziţionarea de către denunţătoare a unei maşini deja inculpat, fie la tranzacţii referitoare la o casă pe care denunţătoarea a achiziţionat-o cu credit bancar, fie la aspecte ţinând de relaţia personală apropiată dintre părţi.

Este total nefundamentată aprecierea instanţei de apel bazată strict pe declaraţiile denunţătoarei şi ale martorei B.V. (menajera acesteia) în sensul că pretinderea sumelor de bani şi remiterea efectivă a acestora ar fi fost realizate în scopul înmânării lor către un funcţionar public, în condiţiile în care documentele autentice aflate la dosarul cauzei (contracte de vânzare-cumpărare, contract de vânzare pentru autoturism folosit, ante-contract de vânzare-cumpărare), demonstrează exact contrariul, anume că între recurent şi denunţătoare s-au derulat raporturi juridice civile cu conţinut complex şi vizând transferul unor drepturi de proprietate asupra unor bunuri mobile şi imobile.

De altfel, aceste înscrisuri nu au fost contestate nici un moment de părţi, iar afirmaţiile ulterioare în sensul că iniţiativa încheierii lor ar fi aparţinut inculpatului în scopul disimulării realităţii sunt marcate de un profund subiectivism.

Este important de semnalat şi faptul că, potrivit rechizitoriului, pretinsa activitate infracţională ar fi fost circumscrisă intervalului decembrie 2007 - ianuarie 2008.

În fapt, se reţin învinuiri care exced cu mult acestei perioade şi au în vedere un interval temporal mult mai îndelungat care acoperă întreg anul 2008, deşi este vădit că în relaţia profesională avocat - client, activităţile s-au încheiat în ianuarie 2008, atunci când la recomandarea av. P.E., asistenţa juridică în dosarul penal privind pe denunţătoare fusese preluată de avocate R.L.

Este de domeniul evidenţei că, acordând deplină credibilitate denunţului şi declaraţiilor ulterioare, I.V. nu ar fi avut niciun motiv să remită în continuare bani şi bunuri inculpatului, să achiziţioneze imobilul, să-i ofere bijuterii, haine de blană, obiecte de folosinţă personală, să tranzacţioneze cu el în legătură cu terenul din comuna G. şi ulterior să-i încredinţeze acestuia sarcina administrării prin închirierea imobilului din oraşul V., recent achiziţionat de familia sa.

Se poate presupune că denunţătoarea ar fi trebuit să nutrească profund sentimente de neîncredere faţă de inculpat căruia potrivit propriilor susţineri îi oferise deja o sumă considerabilă de bani pentru rezolvarea problemelor sale judiciare, constatase că acestea erau departe de a fi rezolvate, asistenţa juridică îi fusese deja preluată de un alt avocat, deci toate aceste acţiuni sunt lipsite de justificare şi logică, explicaţiile sale privitoare la dorinţa de a-şi recupera banii fiind neverosimile.

Se presupune că o persoană care a suferit un astfel de prejudiciu care cunoaşte datele de identificare ale autorului şi are temeiuri să creadă că a fost comisă o faptă de corupţie, denunţă infracţiunea imediat sau într-un timp foarte scurt, iar nu după un interval de 2 ani şi pe fondul încetării relaţiilor intime cu cel denunţat.

În lipsa oricărei dovezi obiective de vinovăţie, declaraţiile denunţătoarei şi apropiaţilor acesteia sunt lipsite de credibilitate şi nu pot servi ca temei al unei hotărâri de condamnare, făcând ca soluţia instanţei de apel să fie profund nelegală.

Cel mai bun argument în acest sens îl reprezintă faptul că prima instanţă, în faţa căreia a fost efectuată întreaga cercetare judecătorească, a concluzionat că infracţiunii pentru care P.E. a fost trimis în judecată îi lipseşte ca element constitutiv latura subiectivă şi a pronunţat soluţia de achitare faţă de acesta.

Deşi nu poate face obiectul examenului în calea de atac a recursului şi modalitatea de individualizare a pedepsei, precum şi motivaţia curţii de apel, în sensul că pregătirea profesională, conduita anterioară şi gradul ridicat de integrare socială, reprezintă circumstanţe agravante a solicitat instanţei să analizeze şi aceste argumente şi să constate lipsa lor totală de logică şi fundament.

Inculpatul este cleric şi deţine în cadrul Bisericii Ortodoxe Române o înaltă funcţie administrativă fiind iconom stavrofor şi preot slujitor la Parohia Adormirea Maicii Domnului din A. fiind implicat în numeroase acţiuni umanitare, sociale şi culturale.

De asemenea, inculpatul este profesor universitar în cadrul Colegiului Naţional de Administraţie - Institutul Naţional de Administraţie.

Documentele pe care la va pune la dispoziţia instanţei confirmă profilul moral al recurentului şi recunoaşterea meritelor sale de către Biserica Ortodoxă Română în cadrul căreia slujeşte.

A solicitat admiterea recursului, casarea Deciziei penale nr. 180 din 13 iunie 2013 şi pe fond în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a solicitat achitarea inculpatului sub aspectul infracţiunii ce i-a fost reţinută în sarcină.

La termenul de judecată de la 6 februarie 2014, inculpatul P.E. a dat o declaraţie în faţa instanţei de recurs, ce se află ataşată la dosarul Înaltei Curţi.

De asemenea, a fost depusă la dosar o completare a motivelor de recurs, aflate la dosarul Înaltei Curţi, în care se arată că urmare a motivelor de recurs, precum şi ca efect al intrării în vigoare a Legilor nr. 286/2009 privind C. pen. şi Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi în aplicarea Legii nr. 255/2013, solicitând a fi avute în vedere.

În temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 a învederat instanţei că recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit legii vechi privitoare la recurs.

Se apreciază că această dispoziţie tranzitorie trebuie interpretată în sensul în care cazurile de casare menţionate în art. 385⁹ C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013 urmează să fie analizate de instanţă.

Apărătorul recurentului inculpat opinează în sensul în care soluţiile date de instanţă urmează regimul reglementat în noul C. proc. pen., astfel încât solicitările asupra fondului cauzei vor fi formulate faţă de C. proc. pen. aflat în vigoare la data judecării cauzei.

Se solicită, de asemenea, instanţei să observe incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) C. pen., în sensul în care se află în situaţia ca de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei să fi intervenit o lege penală mai favorabilă.

În raport cu aceste dispoziţii cadru, solicită instanţei să observe că infracţiunea de trafic de influenţă pentru care a fost trimis în judecată este reglementată în prezent conf. art. 291 C. pen., care reprezintă lege penală mai favorabilă în raport cu limita maximului de pedeapsă care este în prezent de 7 ani.

Având în vedere abrogarea explicită a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 78/2000 a solicitat instanţei ca în temeiul art. 386 C. proc. pen. să dispună schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

Apărătorul recurentului inculpat consideră, de asemenea, că nu mai pot fi reţinute faţă de acesta dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. pen., întrucât ele nu se regăsesc în reglementarea actuală a C. pen., partea generală.

Constatând intervenite aceste modificări legale a solicitat instanţei să procedeze în conformitate cu art. 396 pct. 5 rap. la art. 16 lit. c) C. proc. pen. şi să dispună achitarea sa în legătură cu învinuirea de trafic de influenţă constatând că în cauză nu există probe din care să rezulte săvârşirea infracţiunii.

Au fost depuse la dosar acte în circumstanţiere privind pe recurentul inculpat.

De asemenea, a fost depus la dosar şi un exemplar al Ordonanţei nr. 440/P/2011 din 19 decembrie 2013 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., Serviciul Teritorial Bucureşti, prin care au fost dispuse mai multe soluţii, printre care şi cele de la pct. 2, 3, 5, 6 faţă de P.E., astfel:

2. Neînceperea urmăririi penale faţă de P.E. şi D.V., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de complicitate la înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prev. de art. 26 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., întrucât lipseşte intenţia ca element al laturii subiective.

3. Neînceperea urmăririi penale faţă de P.E., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. (în raport de plângerea formulată de D.V.), întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.

5. Disjungerea cauzei faţă de numiţii P.E., C.F.C. şi S.L. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi declinarea acesteia în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, unitate competentă material şi teritorial.

6. Disjungerea cauzei faţă de numiţii I.M.E., cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals în înscrisuri oficiale, fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals, prev. de art. 288 C. pen. şi art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., P.E., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals în înscrisuri oficiale, prev. de art. 288 C. pen. şi fals în înscrisuri sub semnătură privată prv. de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., N.D., în calitate de director economic/financiar al Comisariatului pentru societatea civilă şi R.M., în calitate de director economic/financiar al C.C.I. România-Cehia, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 290 C. pen. şi declinarea cesteia în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5, unitate de parchet competentă material şi teritorial.

Concluziile părţilor din dezbateri au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursul declarat de inculpatul P.E. împotriva deciziei instanţei de apel, Înalta Curte constată că acesta este fondat pentru considerentele ce se vor arăta.

Prin Legea nr. 2 din 1 februarie 2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. publicată în M. Of. nr. 89/12.02.2013, Partea I, au fost aduse mai multe modificări a unor acte normative printre care şi unor dispoziţii ale C. proc. pen., printre acestea regăsindu-se şi dispoziţiile art. 385⁹, 385¹⁰ şi 385^10a, 385¹⁵pct. 2 lit. c) şi d).

În conţinutul art. 385⁹ alin. (1) C. proc. pen., aşa cum a fost modificat prin actul normativ invocat au fost reduse cazurile în care se poate face recurs, respectiv la pct. 1, 3, 4, 5, 6, 12, 13, 14, 15, 16, 17² C. proc. pen., fiind abrogate pct. 2, 7 - 11, 17, 17¹, 18 - 21 C. proc. pen.

În alin. (3¹) şi (4) se statuează: "Cazurile prevăzute în alin. (1) pct. 1, 3 - 6, 13 şi 14 se iau în considerare întotdeauna din oficiu, iar cel de la pct. 15 se ia în considerare din oficiu numai când a influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului. Când instanţa ia în considerare motivele de casare din oficiu, este obligată să le pună în discuţia părţilor.

În conţinutul art. 385¹⁰ C. proc. pen., aşa cum a fost modificat se prevede că:

"(1) Recursul trebuie să fie motivat.

(2) Motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

(2¹) În cazul în care nu sunt respectate condiţiile prevăzute în alin. (1) şi ( 2), instanţa ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 385⁹ alin. (3), se iau în considerare din oficiu.

(3) Dispoziţiile alineatelor precedente nu se aplică în cazul prevăzut în art. 385⁶ alin. (3), când recursul poate fi motivat şi oral în ziua judecăţii."

Din analiza cauzei, rezultă că la termenul de la 5 decembrie 2013, primul termen de judecată, Înalta Curte a constatat întemeiată cererea de amânare formulată de către recurentul inculpat P.E., pentru a-i da posibilitatea să-şi angajeze apărător şi să-şi pregătească apărarea, cauza aflându-se la primul termen de judecată, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la acea dată.

Motivele de recurs formulate de recurentul inculpat prin apărător în scris, în care a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen. au fost depuse la data de 31 ianuarie 2014, aşa cum s-a arătat.

În concluziile orale, apărătorul recurentului inculpat a invocat şi cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 17² şi 13 C. proc. pen.

Înalta Curte în raport cu dispoziţiile legale mai sus-menţionate, constată că nu poate analiza motivele de recurs depuse la dosarul cauzei şi întemeiate pe dispoziţiile art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen., întrucât motivele de recurs formulate în scris au fost depuse la dosarul cauzei la data de 31 ianuarie 2014, după primul termen de termen de judecată, condiţia depunerii lor trebuind să aibă loc cu 5 zile înainte de primul termen, respectiv înainte de 5 decembrie 2013, aşa încât acestea nu mai pot fi analizate, fiind tardive.

De asemenea, nici cazul de casare invocat oral, de apărătorul recurentului inculpat, respectiv cel de la art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen., întrucât acesta caz poate fi invocat numai cu 5 zile înainte de primul termen de judecată, nefăcând parte din cazurile ce se pot analiza din oficiu. Or, în contextul cauzei, primul termen de judecată a avut loc la data de 5 decembrie 2013, aşa încât invocarea la acest termen a cazului de casare menţionat este tardivă.

Totodată, Înalta Curte nu poate avea în vedere nici cazul de casare invocat oral, respectiv art. 385⁹ pct. 13 C. proc. pen., întrucât acest caz de casare, deşi face parte din cele care se iau în considerare întotdeauna din oficiu, instanţa nu consideră, faţă de criticile susţinute că se impune luarea sa în considerare din oficiu, aşa încât nu îl pune în discuţie din oficiu, potrivit art. 385⁹ alin. (4) C. proc. pen.

Înalta Curte constată însă că la momentul în care se judecă prezentul recurs a intrat în vigoare la 1 februarie 2014 Noul C. pen. ale cărui dispoziţii se impune a fi analizate, în raport cu infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată inculpatul P.E., faţă de dispoziţiile art. 5 C. pen., referitoare la legea penală mai favorabilă până la judecarea definitivă a cauzei.

Legiuitorul a stipulat în conţinutul art. 5 privind aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei "(1) în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. (2 ) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile."

Incidenţa efectivă a dispoziţiilor art. 5 din Noul C. pen. impune ca succesiunea de legi penale să îndeplinească mai multe condiţii şi anume: succesiunea de legi penale să intervină între momentul comiterii faptei şi momentul judecării definitive a infractorului; toate legile succesive să incrimineze fapta comisă; legile succesive incriminează sau sancţionează diferit fapte comisă.

În condiţiile concrete din prezenta cauză suntem în prezenţa unui caz de aplicare a legii penale mai favorabile, deoarece legea nouă modifică modul de sancţionare a faptei, domeniul de aplicare al normei de incriminare, condiţiile de tragere la răspundere penală.

Utilizând criteriul aprecierii in concreto pentru determinarea legii penale mai favorabile se vor examina următoarele aspecte:

- modificarea condiţiilor de incriminare;

- modificarea condiţiilor de tragere la răspundere penală;

- modificarea regimului sancţionator.

Atunci când legile succesive prevăd pedepse diferite, determinarea legii penale mai favorabile se va face având în vedere mai întâi pedeapsa principală.

Dacă cele două legi prevăd pedepse din specii diferite, se va avea în vedere ierarhizarea legală a acestora, conform căreia amenda este mai favorabilă decât pedeapsa închisorii care este, la rândul ei, mai favorabilă decât detenţiunea pe viaţă.

Totuşi, şi de această dată trebuie făcută o apreciere in concreto, ierarhizarea legală fiind doar orientativă.

Aceasta deoarece ar fi posibil ca o normă de incriminare dintr-o lege care prevede pedeapsa închisorii să fie mai favorabilă decât o lege care sancţionează fapta doar cu amendă.

Atunci când legile succesive prevăd pedepse din aceeaşi specie se va avea în vedere durata sau cuantumul acestora.

Astfel, dacă pedepsele prevăzute de legile succesive au acelaşi minim special va fi mai favorabilă cea care prevede un maxim special mai redus, iar dacă au acelaşi maxim va fi mai favorabilă legea care prevede un minim mai redus, iar cealaltă un maxim mai redus, alegerea legii mai favorabile se va face tot in concreto, având în vedere pedeapsa spre care se orientează.

În situaţia în care instanţa consideră că se impune a fi aplicată o pedeapsă orientată spre maxim, va fi mai favorabilă legea care are un maxim mai redus; dacă, dimpotrivă, instanţa apreciază că se poate aplica o pedeapsă orientată spre minimul special, va fi mai favorabilă legea care are minimul mai redus.

Dacă una dintre legile succesive prevede alternativ închisoarea şi amenda, va fi mai favorabilă legea care prevede şi amenda dacă instanţa decide să aplice această pedeapsă.

În caz contrar, va fi mai favorabilă legea care prevede pedeapsa închisorii în limite mai reduse, indiferent dacă este cea prevăzută alternativ cu amenda sau este pedeapsa unică. În acest caz instanţa se va orienta asupra pedepsei aplicabile potrivit fiecărei legi în parte, iar apoi, comparând pedepsele pe care le-a ales va determina legea mai favorabilă.

În ipoteza în care legile succesive prevăd aceleaşi limite pentru pedeapsa principală vor fi avute în vedere alte elemente.

Astfel, va fi mai favorabilă legea care nu prevede pedepse complementare sau cea potrivit căreia aceste pedepse sunt mai reduse ca durată. Chiar dacă limitele pedepsei au rămas aceleaşi în legile succesive, este mai favorabilă legea care prevede cauze de reducerea pedepsei sau cauze de nepedepsire în măsura în care acestea sunt aplicabile în situaţia concretă dedusă judecăţii.

De asemenea, se va avea în vedere posibilitatea acordării suspendării condiţionate şi durata termenului de încercare al acesteia, posibilitatea liberării condiţionate, condiţiile în care intervine reabilitarea etc.

În orice caz, determinarea legii penale se face prin raportare la cazul concret şi presupune adesea utilizarea combinată a mai multor criterii (din cele menţionate).

Înalta Curte examinând in concreto conţinutul dispoziţiilor art. 5 din Noul C. pen., în raport cu fapta comisă şi reţinută în sarcina inculpatului P.E. dă eficienţă acestor dispoziţii.

Fapta inculpatului P.E., constând în aceea că în perioada decembrie 2007 - ianuarie 2008 a pretins şi primit de la D.(I.)V., căreia îi acorda asistenţă juridică în Dosarul 238/P/2007 al D.N.A., în mod repetat, la diferite intervale de timp şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, suma de 60.000 euro şi bunuri în valoare de 1.100 euro, respectiv de 700 RON, promiţând că în schimbul acestora va interveni la procurorul care instrumenta cauza şi-l va determina să dispună cercetarea denunţătoarei în stare de libertate şi să adopte o soluţie favorabilă faţă de aceasta, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată, în condiţiile art. 291 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 36 alin. (1) C. pen. şi cu referire la art. 5 C. pen., legea penală mai favorabilă fiind dispoziţiile legii noi, şi anume C. pen. în vigoare de la 1 februarie 2014.

Legiuitorul a prevăzut ca limita maximă a pedepsei închisorii pentru infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen., mai blândă, respectiv de 7 ani (2 la 7 ani), în raport cu vechea reglementare de la art. 257 alin. (1) C. pen. al cărei maxim al pedepsei închisorii era de 10 ani (2 la 10 ani închisoare).

De asemenea, legea penală mai favorabilă este Noul C. pen. şi pentru dispoziţiile art. 36 alin. (1) C. pen., privind pedeapsa pentru infracţiunea continuată cu referire la art. 35 din Noul C. pen., întrucât aceasta are loc când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni., condiţia unicităţii subiectului pasiv asigurând condiţia de favoare, ce se regăseşte în contextul cauzei de faţă.

Modul de sancţionare al infracţiunii continuate în condiţiile Noului C. pen., în conţinutul art. 36 alin. (1), este propriu, în raport cu vechea reglementare, respectiv "se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii", care este mai blând, prin facultatea dispoziţiei de majorare, în raport cu pedeapsa ce se stabilea potrivit art. 42 C. pen. anterior, ce prevedea aplicarea regulilor concursului de infracţiuni.

De asemenea, nu se pot reţine dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 78/2000, în condiţiile legii penale mai favorabile menţionate.

În raport cu cele mai sus arătate, Înalta Curte va proceda la schimbarea încadrării juridice, în condiţiile vechii reglementări procedurale, conţinută în art. 334 C. proc. pen.

Astfel, în baza art. 334 C. proc. pen. va dispune schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 291 alin. (1) C. pen.

Înalta Curte, faţă de conţinutul dispoziţiilor legii penale mai favorabile consideră că se impune a examina necesitatea proporţionalizării pedepsei, în raport cu dispoziţiile art: 291 alin. (1) C. pen., în vigoare.

Astfel, având în vedere împrejurările concrete ale comiterii faptei, în două modalităţi, respectiv pretindere şi primire, caracterul repetat, cuantumul sumelor pretinse, în euro şi în RON, calitatea inculpatului care asigura asistenţă denunţătoarei cercetată într-un dosar penal, promiţându-i că va interveni la procuror pentru a obţine o soluţie mai favorabilă, inculpatul are studii superioare, este părinte iconom stavrofor, caracterizat pozitiv şi implicat în comunitate.

Înalta Curte consideră, însă că nu se impune a proporţionaliza cuantumul pedepsei aplicat de prima instanţă, de 4 ani închisoare cu executare în regim de detenţie, apreciind că această pedeapsă reflectă gravitatea faptei comise, consecinţele produse prin valoarea socială atinsă, afectând încrederea în realizarea unei activităţi prin respectarea legii, urmând ca prin menţinerea acesteia şi a modalităţii de executare, să se atingă scopurile de prevenţie, exemplaritate şi educaţie, în îndreptarea atitudinii inculpatului faţă de comiterea de infracţiuni.

În baza art. 65 C. pen. se vor interzice inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen., se va admite recursul declarat de inculpatul P.E. împotriva Deciziei penale nr. 180/A din 13 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-II-a penală.

Se va casa în parte decizia penală atacată şi rejudecând:

În baza art. 334 C. proc. pen. se va dispune schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 36 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 5 C. pen. şi se va menţine pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată inculpatului P.E., precum şi modalitatea de executare a acesteia.

În baza art. 65 C. pen. se vor interzice inculpatului drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen.

Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate, fiind date cu respectarea legii.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 50 RON, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de inculpatul P.E. împotriva Deciziei penale nr. 180/A din 13 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-II-a penală.

Casează în parte decizia penală atacată şi rejudecând:

În baza art. 334 C. proc. pen. dispune schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracţiunea prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 36 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 5 C. pen. şi menţine pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată inculpatului P.E., precum şi modalitatea de executare a acesteia.

În baza art. 65 C. pen. interzice inculpatului drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 50 RON, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 6 februarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 347/2014. SECŢIA PENALĂ		ICCJ. Decizia nr. 510/2014. SECŢIA PENALĂ. înşelăciunea... →

ICCJ. Decizia nr. 459/2014. SECŢIA PENALĂ. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Recurs

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 459/2014. SECŢIA PENALĂ. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Recurs