ICCJ. Decizia nr. 687/2014. SECŢIA PENALĂ. Omorul (art. 174 C.p.). Insulta (art. 205 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 687/2014
Dosar nr. 3143/95/2012
Şedinţa publică din 26 februarie 2014
Asupra recursului de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 237 din 19 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Gorj, în Dosarul nr. 3143/95/2012 s-a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., rap. la art. 10 lit. b) şi e) C. proc. pen., comb. cu art. 44 alin. (3) C. pen. achitarea inculpatului C.I., domiciliat în comuna B., sat D., judeţul Mehedinţi, pentru infracţiunile prev. şi ped. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 C. pen. şi art. 205 C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., rap. la art. 10 lit. b) şi c) C. proc. pen. a fost achitată inculpata C.L., domiciliată în comuna B., sat D., judeţul Mehedinţi, pentru infracţiunile prev. şi ped. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 C. pen. şi art. 205 C. pen.
S-a respins acţiunea civilă formulată de partea vătămată V.I., privind acordarea de daune materiale şi morale.
S-a respins acţiunea civilă formulată de Spitalul Clinic de Urgenţă Craiova şi Spitalul Judeţean de Urgenţă Drobeta Turnu Severin, privind acordarea de cheltuieli de spitalizare.
S-a respins cererea Serviciului Judeţean de Ambulanţă Mehedinţi privind acordarea de despăgubiri civile reprezentând transport şi asistenţă medicală acordate părţii vătămate.
S-a respins cererea părţii vătămate V.I. privind acordarea de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin plângerea adresată postului de poliţie Bălăcită, judeţul Mehedinţi, inculpatul C.I. a sesizat faptul că în data de 30 iunie 2008, în jurul orelor 17,00 numitul V.I. a pătruns fără drept, înarmat cu o furcă de fier, topor şi cuţit, în curtea locuinţei sale, după care a exercitat acte de violenţă asupra sa, producându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 8 - 9 zile îngrijiri medicale.
La data de 27 august 2008 partea vătămată V.I. a sesizat aceleaşi organe de poliţie despre faptul că în data de 30 iunie 2008, în jurul orelor 15,00, în timp ce se deplasa pe drumul public, în dreptul locuinţei inculpaţilor, a fost întâmpinată de inculpaţii C.I. şi C.L., care i-au adresat cuvinte jignitoare, iar apoi i-au aplicat mai multe lovituri, după care l-au târât în curtea locuinţei acestora, unde au continuat agresiunea asupra sa, lovindu-l cu un topor şi cu alte corpuri contondente, producându-i leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare un număr de 45 - 50 zile îngrijiri medicale şi internarea în spital, unde a suferit mai multe intervenţii chirurgicale, fiindu-i pusă în pericol viaţa.
Prin Ordonanţa din 26 noiembrie 2008, Parchetul de pe lângă Judecătoria Vînju-Mare a dispus în Dosarul nr. 926/P/2008 declinarea competenţei soluţionării cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi, pentru a se efectua cercetări faţă de inculpaţii C.I. şi C.L. în cadrul art. 20 raportat la art. 174 C. pen. şi art. 205 C. pen.
Prin Ordonanţa nr. 378/P/2008 din data de 11 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi s-a dispus neînceperea urmării penale faţă de C.I. şi C.L., pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 20 raportat la art. 174 C. pen. şi art. 205 C. pen. şi disjungerea materialului de urmărire penală şi declinarea competenţei de efectuare a cercetărilor faţă de V.I., în cadrul art. 192 alin. (2) C. pen. şi art. 180 alin. (2) C. pen. în favoarea parchetului de pe lângă Judecătoria Vînju-Mare.
S-a apreciat că faptele inculpaţilor C.I. şi C.L., în urma cărora s-au produs leziuni traumatice suferite de partea vătămată V.I., au fost săvârşite în condiţiile art. 44 alin. (21) C. pen., reţinându-se că inculpatul a lovit pe partea vătămată pentru a respinge pătrunderea fără drept şi înarmată a acesteia în locuinţa lor, soluţie confirmată de primul procuror al parchetului, prin Ordonanţa nr. 499/11/2/2009 din data de 16 iunie 2009.
Prin Sentinţa penală nr. 257 din 7 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul nr. 4835/101/2009 a fost admisă plângerea formulată de partea vătămată V.I. împotriva soluţiei de netrimiterea în judecată a inculpaţilor C.I. şi C.L., desfiinţată parţial Ordonanţa nr. 378/P/2008 din 11 mai 209 şi trimisă cauza Parchetului de pe lângă Judecătoria Mehedinţi în vederea începerii urmării penale faţă de sus-numiţii în cadrul art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen. şi art. 205 C. pen. constatându-se că nu au fost clarificate împrejurările în care s-au comis faptele, indicându-se să se procedeze la reaudierea părţilor, efectuarea de confruntări între martori şi inculpaţi, efectuarea unui experiment judiciar şi identificarea unor persoane care au cunoştinţă despre conflict.
Prin Decizia penală nr. 100 din 29 ianuarie 2010, Curtea de Apel Craiova a respins ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi şi intimaţii C.I. şi C.L. împotriva sentinţei penale de mai sus.
Prin Rezoluţia nr. 25 din data de 10 mai 2010 a fost începută urmărirea penală faţă de învinuiţii C.I. şi C.L. în cadrul infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen. şi art. 205 C. pen.
Conform dispoziţiilor date în cauză de Tribunalul Mehedinţi, în temeiul dispoziţiilor art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., au fost reaudiate părţile, martorul N.A., au fost efectuate confruntări între martori şi partea vătămată, pe de o parte, şi învinuiţi, pe de altă partea şi s-a efectuat un experiment judiciar pentru a se stabili dacă numitul N.A. a putut observa din locul unde se afla părţile sau curtea locuinţei inculpaţilor.
După verificările efectuate Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi a dispus prin Ordonanţa din 29 ianuarie 2010, dată în Dosarul nr. 378/P/2008, în temeiul art. 10 lit. c) şi e) C. proc. pen. scoaterea de sub urmărirea penală a învinuitului C.I., pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen. şi art. 205 C. pen. şi a învinuitei C.L., pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen.
Procurorul a reţinut ca stare de fapt că în după amiaza zilei de 30 iunie 2008 partea vătămată V.I. a pătruns fără drept şi înarmată cu o furcă, topor şi un cuţit în curtea locuinţei inculpaţilor, iar supă ce a parcurs o distanţă de circa 8 metri, până la scara de la intrare în casă, a înţepat cu furca, în zona toracelui stâng, pe învinuitul C.I., situaţie în care între acesta şi partea vătămată a avut loc o altercaţie, altercaţie în timpul căreia învinuitul a reuşit să smulgă furca părţii vătămate, care a continuat atacul cu un topor, apoi cu un cuţit, împrejurări ce l-au determinat pe învinuit, ca după deposedarea părţii vătămate de topor să o lovească cu muchia în cap, după care, în timp ce partea vătămată se afla căzută la pământ şi încerca să intre în posesia cuţitului, pe fondul temerii create, să mai lovească cu muchia toporului în zona capului şi să o ţină imobilizată, urcându-se cu genunchii pe pieptul ei, până la sosirea organelor de poliţie.
S-a reţinut totodată că nu au existat mijloace de probă care să indice că numita C.L. a aplicat lovituri părţii vătămate, iar infracţiunea prevăzută de art. 205 C. pen. nu a fost demonstrată.
Această ordonanţă a fost reţinută de primul procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi prin Ordonanţa nr. 737/II/2/2010 din 2 august 2010, urmare a respingerii plângerii formulate de partea vătămată V.I.
Prin plângerea înregistrată la Tribunalul Mehedinţi, petentul V.I. a solicitat desfiinţarea Ordonanţei procurorului nr. 378/P/2008 din data de 29 iunie 2010, arătând că soluţia este netemeinică şi nelegală, întrucât au fost înlăturate în mod nejustificat ca mijloace de probă declaraţiile unor martori, precum N.A. şi V.P., iar unor aspecte de fapt reţinute în cursul urmării penale le-a dat o interpretare juridică greşită, aşa încât, în raport de multitudinea leziunilor suferite de partea vătămată faţă de loviturile recunoscute ca aplicate, de imposibilitatea purtării la brâu de către partea vătămată a unui topor şi cuţit atâta vreme cât era îmbrăcată cu un trening cu elastic, precum şi de faptul că după deposedarea de arme şi lovire atacul încetase, victima neputând să mai opună rezistenţă, se poate reţine în favoarea învinuitului cel mult dispoziţiile art. 74 lit. a) C. pen.
Prin Încheierea de şedinţă din data de 18 octombrie 2010 Tribunalul Mehedinţi a admis plângerea în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., a desfiinţat ordonanţa procurorului şi a reţinut cauza în vederea judecării inculpaţilor C.I. şi C.L. sub aspectul săvârşiri infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen. şi art. 205 C. pen., iar prin Încheierea din data de 17 noiembrie 2010 a fost pusă în mişcare acţiunea penală faţă de inculpaţi.
Prin Sentinţa penală nr. 100 din 21 ianuarie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 8874/2010 a fost admisă cererea formulată de petiţionarii C.I. şi C.L. şi strămutată cauza de la Tribunalul Mehedinţi la Tribunalul Gorj.
Prin Sentinţa penală nr. 72 din 6 aprilie 2011 Tribunalul Gorj a respins ca nefondată plângerea formulată de petiţionarul V.I. împotriva Ordonanţei procurorului nr. 378/P/2008 din 29 iunie 2010, în contradictoriu cu învinuiţii C.I. şi C.L.
Împotriva sentinţei penale a formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj, apel ce a fost admis prin Decizia penală nr. 132 din 6 iunie 2011 a Curţii de Apel Craiova, care a desfiinţat hotărârea judecătorească amintită şi a trimis dosarul aceleiaşi instanţe în vederea judecării cauzei în conformitate cu dispoziţiilor art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., soluţie ce a fost menţinută urmare a atacării cu recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia penală nr. 311 din 10 octombrie 2011.
Procedând la judecarea cauzei, instanţa de fond a audiat inculpaţii, partea vătămată, care s-a constituit parte civilă cu suma de 84.000 RON, din care 80.000 RON daune morale şi 4.000 RON daune materiale şi martorii N.A., I.D., B.D., B.E., N.M., B.C.A., A.A., R.M., D.G. şi R.N.
La încunoştinţarea instanţei de fond s-au constituit părţi civile în cauză Spitalul Clinic de Urgenţă Craiova şi Spitalul Judeţean de Urgenţă Drobeta Turnu Severin, cu sumele de 2.668,94 RON şi respectiv 200 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare, ocazionate la internarea părţii vătămate, precum şi Serviciul Judeţean de Ambulanţă Mehedinţi, cu suma de 360,60 RON, reprezentând contravaloarea asistenţei medicale acordate victimei şi transportul la spital.
Instanţa din oficiu a solicitat în completare la raportul de constatare medico-legală nr. din 7 octombrie 2008 al Institutului de Medicină Legală Craiova, să se precizeze dacă şi care dintre leziunile prezentate de partea vătămată ar fi putut fi produse şi prin cădere sau comprimare, ţinând cont de modul de desfăşurare a conflictului dintre părţi, rezultat din probele administrate.
Coroborând declaraţiile învinuitului şi părţii vătămate cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, cu actele întocmite de organele de poliţie şi procuror, cu ocazia cercetării la faţa locului şi respectiv efectuării experimentului judiciar, precum şi cu concluziile raportului medico-legal, tribunalul a reţinut următoarea stare de fapt:
În data de 30 iunie 2008 între partea vătămată V.I. şi inculpatul C.I. au avut discuţii divergente, în legătură cu faptul că, după ce a treierat grâul, partea vătămată a dirijat pe tractorist să treacă cu tractorul şi remorca încărcată cu grâu pe un teren proprietatea inculpatului.
După aceste discuţii divergente, partea vătămată s-a deplasat la domiciliul său, unde, începând cu orele 14,00 şi până la ora 17,00 a descărcat grâul din remorcă şi l-a introdus într-o magazie.
Pe fondul unor relaţii tensionate mai vechi între părţi şi iritat probabil de atitudinea inculpatului, care i-a interzis să mai treacă pe terenul său, fiind nevoit să întoarcă tractorul din drum, partea vătămată, înarmată cu o furcă cu un singur corn, cu un topor şi un cuţit s-a deplasat la domiciliul inculpaţilor, pătrunzând în curtea acestora fără drept, mergând circa 8 metri în interior, până în dreptul scărilor de acces în casă.
Auzind câini lătrând, aflându-se cu soţia sa în casă, inculpatul a ieşit afară pe treptele scării, moment în care, fiind surprins, partea vătămată l-a înţepat cu furca în zona hemitoracelului stâng.
În situaţia creată, s-a declanşat o luptă între părţi, în desfăşurarea căreia, după ce inculpatul a reuşit să o deposedeze pe partea vătămată de furcă, aceasta l-a atacat cu un topor.
În timp ce striga la soţie să iasă afară din casă, inculpatul a prins cu mâinile de topor şi a împins pe partea vătămată, care a scos din zona brâului un cuţit.
Reuşind să o deposedeze şi de topor, în momentul în care a încercat să îl lovească cu cuţitul, inculpatul, la rândul său, a lovit cu toporul pe partea vătămată, care s-a dezechilibrat şi în cădere a tăiat pe inculpat cu cuţitul la picior, circumstanţe în care inculpatul s-a aruncat asupra părţii vătămate pentru a o imobiliza-o, continuând să se lupte cu aceasta.
Constatând că partea vătămată, deşi căzută la sol, încearcă să se ridice şi să se târască pentru a intra în posesia cuţitului, ce se afla la mică distanţă, ca de altfel şi furca, inculpatul a lovit-o cu pumnul şi toporul, până i-a slăbit rezistenţa, după care s-a aşezat deasupra acesteia, ţinând-o de mâini şi a aşteptat sosirea organelor de poliţie, care între timp au fost anunţate telefonic de către soţia sa, inculpata C.L.
S-a reţinut că susţinerile părţii vătămate, în legătură cu persoana căreia i-ar fi aparţinut armele, precum şi cu locul şi modul în care s-a desfăşurat conflictul, în sensul că armele au aparţinut inculpaţilor, că a fost lovită iniţial în drum de inculpaţi şi târâtă apoi în curtea acestora, unde au continuat să o agreseze, nu sunt verosimile din mai multe considerente.
Deşi a declarat la urmărirea penală că la plecarea de acasă, pentru a ajunge la locul unde avea calul priponit, trecând pe la poarta inculpaţilor, a luat asupra sa numai o furcă cu un singur corn, pentru a se apăra de câinii acestuia, ulterior, în cursul cercetării judecătoreşti, a arătat că a luat şi un ciocan, pentru a scoate priponul, ceea ce înseamnă că a mai avut un obiect contondent asupra sa, obiect care în condiţiile date, prima instanţă a considerat că a fost toporul cu care inculpatul C.I. a precizat că a fost atacat, topor identificat de organele de poliţie la locuinţa inculpaţilor, alături de furcă şi un cuţit.
Referitor la cuţitul găsit la locuinţa inculpaţilor, nerevendicat de nici una din părţi, s-a arătat că este puţin probabil să fi aparţinut inculpaţilor, atâta timp cât cel care a suferit o leziune ce putea fi produsă şi prin lovire cu un corp dur şi cu mărgini ascuţite a fost inculpatul.
Contradictorii sunt depoziţiile părţii vătămate şi cu privire la locul de unde a luat furca şi utilitatea ei, în declaraţia dată la organele de urmărire penală menţionând că a luat-o din căruţă şi o folosea ca piedică la vehicul pe pantă, în timp ce în timpul cercetării judecătoreşti a arătat că a găsit furca prin curte şi nu a folosit-o niciodată până atunci, aspecte care sugerează că partea vătămată ascunde motivul real pentru care a luat asupra sa acest obiect.
Controversată este şi împrejurarea dacă partea vătămată a avut calul priponit pe un teren în spatele locuinţei inculpaţilor, astfel încât prezenţa calului în acel loc să fi fost motivul deplasării spre locuinţa acestora, dat fiind faptul că martora R.M., susţinută şi de inculpata C.L., a declarat că în ziua conflictului a observat animalul priponit în zona sifonăriei din sat, în jurul orelor 16,00.
Depoziţiile martorei V.P., soţia părţii vătămate V.I., cu privire la locul unde s-a desfăşurat conflictul s-a apreciat ca fiind subiective.
Aceasta a declarat iniţial că, în momentul în care a auzit pe soţul său ţipând, a ieşit la poartă şi a văzut că era tras din drum de inculpaţi şi introdus în curte, iar când a ajuns în dreptul locuinţei inculpaţilor a observat că se afla întins pe sol, în timp ce inculpatul C.I. îl ţinea de mâini şi îl lovea cu un topor. Ulterior, în raport de declaraţiile date de partea vătămată, a declarat fie că a văzut pe soţ în timp ce era lovit în drum de inculpaţi şi târât în curtea locuinţei acestora, unde C.I. îl lovea cu o bară de fier, iar C.L. cu un topor fie, cu ocazia confruntării cu inculpatul C.I., că a văzut, uitându-se peste gard, când inculpata C.L. împingea şi inculpatul C.I. o trăgea pe partea vătămată în curte şi o lovea cu ceva în cap, iar în curte când inculpatul C.I. o lovea, dar nu ştie cu ce, ca apoi în aceiaşi declaraţie să revină şi să arate că în timp ce soţul său se afla în drum, l-a auzit ţipând şi l-a văzut căzut, inculpaţii aflându-se peste el.
La cele arătate se adaugă faptul că prezentându-i-se obiectele identificate la locuinţa inculpaţilor, respectiv furca, toporul şi cuţitul, martora V.P. a afirmat că nici unul dintre aceste nu îi aparţine, cu toate că era evident că este de netăgăduit că furca face parte din uneltele gospodăriei sale.
S-a arătat că nu poate fi luată în considerare nici declaraţia martorului N.A., care a arătat că în timp ce se afla în punctul "Ţarina", la o distanţă de circa 500 metri, a văzut trecând pe drum, până în locuinţa inculpaţilor, pe partea vătămată V.I. şi, în dreptul porţii locuinţei sale, pe inculpatul C.I. care sta pe o piatră, şi a auzit ceartă, în condiţiile în care experimentul judiciar a stabilit că nu există vizibilitate asupra drumului sătesc în zona în care martorul a precizat că a reperat pe cei doi, observându-se doar o porţiune de gard în spatele gospodăriei inculpaţilor şi capătul drumului, de unde urmează grădini, vii, vegetaţie spontană şi forestieră, şi în condiţiile în care nici îmbrăcămintea descrisă de martor nu a coincis cu cea purtată de partea vătămată în ziua conflictului, concludent în acest sens fiind faptul că aceasta nu a purtat pălărie.
Lipsa de sinceritate a martorului rezultă şi din aceea că în declaraţia dată în faţa instanţei a precizat că nu a văzut pe nimeni în dram, cu excepţia părţii vătămate, ca apoi, la întrebarea apărătorului părţii vătămate să menţioneze că partea vătămată se certa cu inculpatul C.I., pe care l-a observat stând pe o piatră, în dreptul locuinţei acestuia.
În acelaşi sens, este de arătat că martorii B.D. şi N.M. au combătut pe martorul N.A., care a declarat că s-a aflat în ziua conflictului în punctul "Ţarina", afirmând că l-au văzut păşunând animalele mai multor cetăţeni într-un alt loc, denumit "Crac", situat diametral opus cu punctul "Ţarina".
Prima instanţă a arătat că aspectele cele mai concludente, care vin să confirme că altercaţia dintre părţi a avut loc în curtea locuinţei inculpaţilor, sunt existenţa urmelor de sânge, identificate de organele de poliţie cu ocazia cercetării la faţa locului numai în dreptul scării de acces în casa inculpaţilor, precum şi lipsa urmelor de târâre şi de sânge, din drum şi până la locul unde a fost găsită partea vătămată, contrar celor susţinute de aceasta, cum că incidentul a fost iniţiat în drum, unde ar fi fost lovită de mai multe ori cu corpuri contondente în cap, pierzându-şi cunoştinţa, după care ar fi fost târâtă în curte de cei doi inculpaţi, loc în care au continuat agresiunea.
Ori, în condiţiile unei stări de fapt descrise de către partea vătămată trebuia să fie evidente urmele de sânge şi târâre, de la poartă şi până la scara de acces în locuinţa inculpaţilor, ţinând cont de gravitatea, intensitatea şi zona în care au fost aplicate loviturile şi de granulaţia solului (nisipos) pe porţiunea pe care a fost târâtă.
Este greu de presupus, în raport de declaraţiile părţii vătămate, ca inculpatul să o fi întâmpinat dezarmat în stradă, având în vedere relaţiile tensionate dintre părţi şi în situaţia în care partea vătămată avea asupra sa o furcă, sau că inculpata C.L., persoană suferindă, să fi reuşit să imobilizeze în stradă pe partea vătămată, ţinând-o cu mâinile pe la spate, până ce inculpatul a intrat şi a luat din curte o bară de fier, în lungime de circa un metru, care avea sudate la unul din capete bucăţi de fier mai mici, cu care a lovit-o în repetate rânduri în cap.
De altfel, nici nu a fost găsită la faţa locului o asemenea armă şi nici nu se explică de ce inculpatul nu a folosit, atunci când partea vătămată a fost imobilizată de inculpata C.L., pentru a o lovi, furca de fier cu care aceasta a fost înarmată.
Totodată relatarea părţii vătămate în sensul că după ce şi-a pierdut cunoştinţa, urmare a loviturilor primite în stradă, a realizat că a fost târâtă în curte şi lovită în continuare cu diferite corpuri contondente, trezindu-se în momentul în care i se punea în mâini diferite obiecte este lipsită de obiectivitate şi contrară realităţii.
Având în vedere starea de fapt reţinută de instanţă, precum şi toate aspectele şi considerentele de mai sus instanţa şi-a fixat convingerea că inculpatul a comis fapta în condiţiile unei legitime apărări, prevăzute în dispoziţiile art. 44 alin. (3) C. pen.
Astfel, iniţial, pe toată perioada cât partea vătămată l-a agresat succesiv, cu furca de fier, toporul şi apoi cu cuţitul, în propria curte, pe inculpat, acesta din urmă s-a aflat în faţa unui atac material direct, imediat şi injust, iar apărarea sa a fost proporţională cu gravitatea atacului, fiindu-i pusă în pericol viaţa.
Cu toate că raportul de forţe s-a schimbat din momentul în care victima a fost deposedată şi se afla la pământ, inculpatul, pe fondul unei puternice tulburări şi vădite temeri, i-a aplicat în continuare lovituri sesizând că acesta încearcă să se ridice şi se îndrepta cu mâna întinsă, pentru a intra în posesia cuţitului, aşa încât conduita inculpatului este legitimă, chiar dacă riposta sa a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi împrejurărilor în care s-a produs atacul.
S-a reţinut că apărarea părţii vătămate, în sensul că a fost lovită şi după consumarea atacului, când se afla la pământ, dezarmată şi imobilizată de inculpat, nu subzistă, întrucât partea vătămată nu a fost pusă în imposibilitatea de a acţiona, ţinând cont că a încercat să reia atacul, aspect care rezultă nu numai din depoziţiile inculpatului, dar şi din multitudinea leziunilor suferite de victimă prin lovire de corpuri dure, ceea ce denotă că între ea şi inculpat a existat o luptă la sol, precum şi din starea fizică în care se afla partea vătămată la sosirea martorilor şi lucrătorilor de poliţie, respectiv violentă, agitată, se împotrivea să părăsească locuinţa inculpaţilor şi necesita să fie ţinută de mâini, imobilizată la sol de inculpat.
Mai mult, posibilitatea părţii vătămate de a relua atacul, în condiţiile date, nu era exclusă şi datorită faptului că foarte aproape de locul unde se lupta cu inculpatul se aflau furca şi cuţitul, arme în posesia cărora putea să intre dacă nu era lovită de inculpat.
În fine s-a arătat că, întrucât din probatoriile administrate nu a rezultat că inculpata C.L. a lovit pe partea vătămată sau că l-a ajutat pe inculpatul C.I. să comită fapta, se va dispune achitarea acesteia în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. c) C. pen., pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 C. pen.
Pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 205 C. pen. instanţa de fond a dispus achitarea ambilor inculpaţi în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. b) C. proc. pen., fapta fiind dezincriminată.
Referitor la latura civilă a cauzei s-a arătat că, chiar dacă potrivit art. 346 alin. (2) C. proc. pen. se pot acorda daune morale şi materiale când s-a constatat o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, având în vedere acţiunea nejustificată a părţii vătămate de a pătrunde înarmată în curtea locuinţei inculpaţilor, agresivitatea de care a dat dovadă, atacând pe inculpat pe rând cu furca, toporul şi cuţitul, starea de spirit în care a acţionat inculpatul, cunoscute fiind şi relaţiile tensionate dintre părţi, precum şi împrejurările în care a fost comisă fapta, instanţa apreciază că nu se justifică, obligarea inculpatului la despăgubiri civile, lipsind o culpă din partea inculpatului în modul cum s-a apărat în faţa victimei, fiind foarte aproape de o legitimă apărare pură, motiv pentru care va respinge acţiunile civile formulate de partea vătămată, privind acordarea de daune materiale şi morale, Spitalul Clinic de Urgenţă Craiova şi Spitalul Judeţean de Urgenţă Drobeta Turnu Severin, privind acordarea unor cheltuieli de spitalizare, ocazionate cu internarea părţii vătămate, precum şi de Serviciul Judeţean de Ambulanţă Mehedinţi, privind acordarea de cheltuieli reprezentând asistenţă medicală şi transport.
În acelaşi context s-a menţionat că partea vătămată nu a făcut dovada unor cheltuieli materiale, precizând, prin apărătorul ales, că nu poate propune martori şi acte în acest sens.
Întrucât s-a reţinut că inculpaţii nu au culpă procesuală a fost respinsă cererea părţii vătămate referitoare la acordarea unor cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel partea vătămată V.I.
În motivarea apelului s-a arătat că sentinţa este nelegală şi netemeinică fiind rezultatul interpretării eronate a probelor administrate în cauză.
S-a susţinut că partea vătămată nu a pătruns cu intenţie şi în scop agresiv în curtea inculpaţilor, că a fost lovit în drum, după care a fost împins în curte unde inculpatul C.I. i-a aplicat mai multe lovituri în zona capului cu muchia unui topor, lovindu-l apoi şi în zona toracelui, abdomenului şi a membrelor, fiindu-i produse leziuni care i-au pus viaţa în primejdie, arătându-se că cele de mai sus sunt dovedite cu declaraţiile martorilor V.P. şi N.A.
Referitor la martorul N.A. s-a susţinut că este inexactă afirmaţia că experimentul judiciar ar infirma posibilitatea vizualizării şi audiţiei aspectelor relatate de martor şi că martorii asistenţi şi apărătorul pot oricând să confirme că cele declarate de acest martor sunt reale.
S-a susţinut că declaraţiile martorilor B.D. şi N.M. nu pot constitui un suport probatoriu cert şi neîndoielnic care să înlăture declaraţia martorului N.A., menţionându-se totodată că nu s-au găsit urme de sânge în şosea deoarece partea vătămată a fost lovită în acea zonă, o singură dată, în cap, după care a fost împinsă în curte, iar urme de târâre nu apar deoarece partea vătămată a fost împinsă în curte şi nu târâtă.
S-a menţionat că legitima apărare nu rezultă având în vedere şi faptul că actul medico-legal menţionează 23 de urme de lovituri la partea vătămată, în zone în care inculpatul nu recunoaşte că l-ar fi lovit. Pe de altă parte, însăşi inculpatul recunoaşte că l-a lovit pe partea vătămată cu muchea toporului de două ori şi odată cu pumnul în spate, deci nu se mai afla în faţa unui atac imediat, material şi injust.
În fine, partea vătămată cunoştea că inculpatul este mai tânăr decât el, are armă de vânătoare şi are în curte 5 câini, deci este exclus să fi avut curajul să intre peste acesta în curte.
Un alt motiv de apel, susţinut oral, a fost necompetenţa organelor de cercetare penală de a efectua cercetări într-o cauză în care competenţa de a efectua urmărire penală aparţine Parchetului.
Analizând apelul formulat în raport cu actele şi lucrările dosarului instanţa de apel a constatat următoarele:
Martorul N.A. a fost cercetat pentru mărturie mincinoasă iar prin Ordonanţa nr. 252 din 11 octombrie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Vânju-Mare s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen. constatându-se că acesta, în declaraţiile date în faţa organului de urmărire penală nu a perceput în mod direct exercitarea actelor de violenţă asupra părţii vătămate şi s-a aflat la o distanţă mare de locul conflictului.
Deşi ordonanţa respectivă a avut în vedere numai declaraţiile martorului N.A. de la urmărirea penală, instanţa constată că nu pot fi luate în considerare nici declaraţia acestuia dată în fata instanţei de fond la data de 23 mai 2012.
În Dosarul de urmărire penală nr. 378/P/2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi se află procesul-verbal de experiment judiciar întocmit de procurorul de caz, cu participarea tehnicianului criminalist şi în prezenţa a doi martori, precum şi planşele foto efectuate cu această ocazie.
Din cuprinsul acestui proces-verbal coroborat cu planşele foto, rezultă că este imposibil ca martorul N.A. să fi văzut din punctul în care susţine că s-ar fi aflat, situat în spatele casei inculpaţilor, un conflict ce ar fi avut loc în faţa curţii inculpaţilor sau în curtea lor. Imposibilitatea perceperii directe a conflictului se datorează atât distanţei mari, circa 500 de metri cât mai ales vegetaţiei dese care împiedică vederea directă asupra porţii curţii inculpaţilor, aspect ce se observă clar din fotografii.
Acest act reprezintă un acte de procedură şi face dovadă până la înscrierea în fals. Prin urmare, simpla susţinere că lucrurile nu sunt aşa cum le-a consemnat procesul-verbal nu este suficientă. În plus, martorul N.A. a fost plasat de martorii B.D. şi N.M. în cu totul alt loc decât cel în care susţine că s-a aflat.
De asemenea, simpla afirmaţie a părţii vătămate, prin apărător, că declaraţiile celor doi martori nu sunt conforme realităţii, nu este de natură a le infirma din moment ce însăşi martorul N.A. nu poate face dovada locului în care susţine că se afla.
În ceea ce o priveşte pe martora V.P., soţia parţii vătămate, prima instanţă a arătat detaliat din ce motive consideră ca fiind subiective declaraţiile acesteia.
Având în vedere cele de mai sus, instanţa de apel a considerat că martorii cei mai apropiaţi de locul şi momentul conflictului (în afară de părţile implicate) sunt cei doi poliţişti care au sosit la faţa locului chiar în momentul în care partea vătămată se mai afla acolo. Ori, din declaraţiile martorilor B.C.A. şi A.A. rezultă că la faţa locului, au sosit primii alături de poliţişti, după care a sosit soţia părţii vătămate şi apoi martorii asistenţi.
Cei doi poliţişti au relatat că partea vătămată, deşi lovită nu vroia să mai plece din curtea inculpaţilor.
Coroborând constatările organelor de poliţie cu cele ale experimentului judiciar, cu declaraţiile martorilor menţionaţi de instanţa de fond, instanţa de apel a constatat că nu se poate stabili fără dubiu faptul că partea vătămată a fost agresată iniţial în afara locuinţei inculpaţilor şi că abia după aceea ar fi fost împinsă/târâtă în curte, motiv pentru care instanţa este obligată să dea valoare probatorie mai mare declaraţiilor inculpaţilor conform prezumţiei de nevinovăţie şi principiului "in dubio pro reo".
În această situaţie, achitarea dispusă de prima instanţă este legală şi temeinică.
Referitor la activitatea organelor de poliţie s-a reţinut că acestea au întocmit proces-verbal de constatare, au efectuat fotografii judiciare privind poziţia părţii vătămate, a petelor de sânge şi au luat primele declaraţii de martori. Activitatea organelor de poliţie s-a înscris în limitele legii deoarece au luat cunoştinţă de comiterea unei posibile infracţiuni şi nu au avut de unde să cunoască faptul că încadrarea juridică finală a faptei ar putea fi una ce atrage competenţa exclusivă a procurorului de a efectua urmărirea penală.
De menţionat că, iniţial s-au efectuat acte premergătoare împotriva inculpaţilor pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 181 C. pen. şi că abia după primirea actelor medico-legale, prin Ordonanţa nr. 926/P/2008 din 26 noiembrie 2008, Parchetul de pe lângă Judecătoria Vânju-Mare a declinat competenţa în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi. Totodată, prima ordonanţă dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi a fost de neîncepere a urmării penale iar după admiterea de către instanţă a plângerii şi începerea urmăririi penale pentru infracţiunea de tentativă de omor, actele de urmărire penală s-au efectuat de către procuror, aşa cum prevăd dispoziţiile legale.
Faţă de cele de mai sus instanţa de apel a constatat aşadar că hotărârea atacată este legală şi temeinică.
Prin Decizia penală nr. 37 din 7 februarie 2013, Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins apelul declarat de partea vătămată V.I., împotriva Sentinţei penale nr. 237 din 19 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Gorj, în Dosarul nr. 3143/95/2012 ca nefondat.
Împotriva sus-menţionatei decizii a declarat recurs partea vătămată V.I. pentru cazurile de casare prevăzute de art. 3859 punctele 172 şi 16 C. proc. pen, în esenţă, arătând atât în concluziile orale, cât şi în motivele scrise depuse la dosarul cauzei că în mod greşit instanţa de apel a respins apelul părţii vătămate menţinând legitima apărare în favoarea inculpaţilor întrucât au fost greşit interpretate probele administrate în cauză, pe de o parte, iar pe de altă parte unele probe nici nu au fost luate în considerare, fiind apreciate ca subiective.
Examinând recursul declarat de partea vătămată V.I. prin raportare la dispoziţiile art. 385 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 3859 din acelaşi cod.
Totodată, în conformitate cu disp. art. 38510 alin. (1), (2) şi (21) C. proc. pen.: "Recursul trebuie să fie motivat. Motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată. în cazul în care nu sunt respectate condiţiile prevăzute în alin. (1) şi (2), instanţa ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3), se iau în considerare din oficiu."
Decizia recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, la data de 7 februarie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, aşa încât este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat.
Primul termen de judecată în recurs a fost acordat în cauză la data de 26 februarie 2014, dată în raport de care Înalta Curte va calcula termenul de 5 zile prev. de art. 38510 C. proc. pen.
Legiuitorul nu a avut în vedere vreo derogare cu privire la termenul de 5 zile, întrucât o astfel de situaţie ar fi fost menţionată expres în textul de lege, aşa încât orice interpretare care excede prevederilor legale menţionate nu poate fi luată în considerare de către instanţa de recurs.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că a fost adusă la cunoştinţa recurentei părţi vătămate obligativitatea depunerii motivelor de recurs, în scris, prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat care trebuie depus la instanţă cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată şi sancţiunea nedepunerii motivelor în termenul prevăzut de lege, respectiv neluarea în considerare a cazurilor de casare care nu se iau în considerare din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.
Recurenta parte vătămată a fost citată încă din data de 23 septembrie 2013 conform dovezii de îndeplinire a procedurii de citare, semnată personal de partea vătămată V.I. cu această menţiune.
Verificând actele aflate la dosar, Înalta Curte constată că partea vătămată, prin apărător, astfel după cum s-a reţinut şi în partea introductivă a prezentei hotărâri, a depus motivele de recurs în şedinţa publică de la termenul de azi, 26 februarie 2014.
Or, în condiţiile în care primul termen de judecată a fost fixat la data de 26 februarie 2014, la un interval de aproximativ 5 luni de la primirea citaţiei, recurenta parte vătămată a fost informată cu privire la obligaţiile legale ce-i incumbă referitoare la depunerea motivelor de recurs, împrejurarea nerespectării termenului prevăzut de lege în acest sens, fiindu-i culpabilă.
În consecinţă, nerespectarea termenului de motivare a recursului prevăzut de art. 38510 C. proc. pen. atrage sancţiunea decăderii părţii vătămate V.I. din exerciţiul dreptului pentru nerespectarea termenelor procedurale, reglementat în art. 185 C. proc. pen., cu consecinţa că instanţa de recurs nu poate lua în considerare decât cazurile de casare ce pot fi avute în vedere din oficiu.
Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că aceasta, deşi a indicat cazurile de casare prevăzute de disp. art. 3859 punctele 16 şi 172 C. proc. pen, este pur formal, întrucât criticile sale nu se circumscriu nici unuia dintre acestea.
Judecata în recurs înseamnă o verificare a hotărârii recurate numai sub acele aspecte care se încadrează într-unul din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.
Limitarea obiectului judecăţii în recurs la cazurile de casare prevăzute de lege, înseamnă că nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale constituie temeiuri pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia din cazurile de casare prevăzute de lege.
Aşa cum s-a arătat şi în literatura de specialitate, recursul constituie o jurisdicţie exercitabilă numai în cazuri strict determinate, reprezentând violări ale legii ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii. De aceea, instanţa de casare nu apreciază faptele, nu decide asupra vinovăţiei şi pedepselor aplicabile, nu judecă procesul propriu zis, judecând exclusiv dacă din punctul de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În acest context, recursul nu este o cale de atac asemănătoare apelului, natura sa juridică fiind în principiu cea a unei căi de reformare sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze exact în parametrii în care a avut loc judecata în primele două grade de jurisdicţie (fond şi apel).
Legislaţia procesual penală actuală instituie teoria casării numai a aspectelor de drept legate de nelegalitatea hotărârilor penale ceea ce reprezintă esenţa recursului în al treilea grad de jurisdicţie.
Faţă de considerentele anterior expuse, constatându-se aşadar că partea vătămată nu a motivat recursul în termenul prevăzut de lege şi că nu este incident vreunul dintre cazurile de casare ce ar putea fi avute în vedere din oficiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea vătămată V.I.
Văzând şi disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de partea vătămată V.I. împotriva Deciziei penale nr. 37 din 7 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe inculpaţii C.I. şi C.L.
Obligă recurenta parte vătămată la plata sumei de 800 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 300 RON, reprezentând onorariile cuvenite apărătorului desemnat din oficiu pentru intimaţii inculpaţi, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 510/2014. SECŢIA PENALĂ. înşelăciunea... | ICCJ. Decizia nr. 819/2014. SECŢIA PENALĂ. Luare de mită... → |
|---|
