ICCJ. Decizia nr. 763/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 763/2014
Dosar nr. 5575/114/2012
Şedinţa publică din 3 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 70 din 16 aprilie 2013 a Tribunalului Buzău, a fost condamnat inculpatul R.N., în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, art. 74 alin. (2) şi art. 76 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod, la pedeapsa de 10 luni închisoare pentru infracţiunea de evaziune fiscală.
S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. anterior, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii, respectiv dreptul de a fi administratorul unei societăţi comerciale, pedeapsă ce se execută pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 81 C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 10 luni închisoare aplicată inculpatului pe termen de încercare de 2 ani şi 10 luni.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale de 10 luni închisoare, s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.
În baza art. 83 C. pen. anterior şi art. 359 C. proc. pen. anterior, s-a atras atenţia inculpatului asupra revocării suspendării condiţionate în cazul comiterii unei noi infracţiuni intenţionate sau al neîndeplinirii obligaţiilor civile, pe durata termenului de încercare.
În baza art. 163 C. proc. pen. anterior, s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra apartamentului situat în Buzău, format din 3 camere şi dependinţe, în suprafaţă de 107,28 mp, proprietatea inculpatului R.N. şi a soţiei acestuia R.E., până la concurenţa sumei de 5.689 lei, cu majorările legale de întârziere, până la achitarea integrală a debitului.
A fost obligat inculpatul R.N. la plata sumei de 5.689 lei despăgubiri civile (din care 1.776 lei impozit pe profit şi T.V.A. în sumă de 3.913 lei) către partea civilă D.G.F.P. Buzău, cu majorările legale de întârziere până la achitarea integrală a debitului.
În baza art. 12 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus ca inculpatul să nu fie fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăţi comerciale, iar dacă va fi ales va fi decăzut din drepturi.
S-a dispus ca, în baza art. 7 din Legea nr. 26/1990, raportat art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri de condamnare, o copie a dispozitivului să se comunice O.N.R.C., în vederea efectuării menţiunilor corespunzătoare.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău din 27 septembrie 2012, dat în Dosarul nr. 174/P/2012, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului R.N. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.
În fapt, s-a reţinut în actul de sesizare a instanţei că inculpatul, administrator la SC D.V.C. SRL Buzău, a omis să înregistreze în evidenţa contabilă a societăţii venituri realizate în perioada 2005-2006, sustrăgându-se de la plata sumei de 1.776 lei impozit pe profit şi 3.913 lei T.V.A.
Din analiza mijloacelor de probă administrate în cauză pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, tribunalul a reţinut, în fapt, următoarele:
SC D.V.C. SRL a fost înfiinţată la data de 18 februarie 2005 de către martorii Ş.V. şi D.Ş.. Societatea avea ca principal obiect de activitate construcţii clădiri şi lucrări de geniu. Fiica inculpatului, R.R., a devenit membru asociat la data de 18 mai 2005, însă societatea nu a desfăşurat nicio activitate până la acea dată. Ulterior, societatea a fost reprezentată de către inculpat.
Potrivit raportului de inspecţie fiscală (filele 64-100), societatea a fost verificată cu privire la activitatea desfăşurată în perioada 1 februarie 2005-31 decembrie 2008.
a) În luna aprilie 2006, SC D.V.C. SRL s-a angajat, prin reprezentantul său, inculpatul R.N., să efectueze o lucrare de construcţie în beneficiul martorei T.S., reprezentată de către Z.N. Pentru efectuarea lucrării s-a întocmit un înscris sub semnătură privată, din care rezultă că valoarea iniţială a lucrării era în sumă de 3.000 lei, fiind ulterior majorată la 6.500 lei. Beneficiarul a achitat preţul, însă nu i s-a înmânat factură fiscală şi chitanţă. Inculpatul nu a înregistrat în evidenţele contabile această sumă, sustrăgându-se de la plata impozitului pe profit de 2.275 lei şi a T.V.A. aferente.
Inculpatul a susţinut că această lucrare a fost efectuată în nume particular, nu în calitate de reprezentant al SC D.V.C. SRL, iar suma de bani încasată a fost mai mică decât cea reţinută de către organele de urmărire penală. Apărarea inculpatului nu a putut fi reţinută, fiind infirmată de susţinerile martorilor T.S., Z.I. şi Z.M. Martora T.S. a susţinut şi în faţa instanţei de judecată faptul că i-a plătit inculpatului suma de 6.500 lei, că acesta i-a promis că o să-i înmâneze factură şi chitanţă, obligaţie pe care nu a îndeplinit-o la finalizarea lucrărilor.
b) În perioada noiembrie - decembrie 2005, SC D.V.C. SRL a executat pentru Primăria Pogoanele lucrări la Staţia de pompare a apei ce nu au fost facturate. Valoarea lucrărilor a fost de 14.096 lei, la care se adaugă T.V.A. în sumă de 2.678 lei, în total 16.774 lei. Prin neînregistrarea în contabilitate a veniturilor obţinute, inculpatul s-a sustras de la plata impozitului pe profit şi a T.V.A. aferentă. Inculpatul a declarat pe parcursul urmăririi penale (fila 19) că materialele folosite pentru efectuarea lucrărilor erau achiziţionate de către firmă şi înregistrate în evidenţele contabile ale acesteia. De asemenea, a mai precizat că nu a întocmit facturile pentru lucrările suplimentare la Staţia de pompare a apei Pogoanele întrucât în anul 2005 primăria depăşise plafonul pentru anul respectiv, astfel încât SC D.V.C. SRL ar fi trebuit să plătească datoriile la stat, deşi banii nu erau încasaţi. Deşi a pretins că a amânat întocmirea facturilor cu privire la lucrările suplimentare până la data plăţii acestora, inculpatul nu a efectuat aceste operaţiuni nici până la momentul efectuării controlului de către organele fiscale (anul 2009). Martorul Ş.V., audiat de instanţa de judecată (fila 76), a declarat că la Primăria Pogoanele era înfiinţată o comisie ce se ocupa de lucrările efectuate de către SC D.V.C. SRL, iar banii erau achitaţi prin trezorerie.
Avandu-se în vedere că în evidenţa societăţii au fost menţionate cheltuielile cu materiale aferente lucrărilor suplimentare efectuate la Staţia de pompare a apei de la Primăria Pogoanele, nefiind emise facturi fiscale, iar veniturile obţinute nu au fost evidenţiate, inculpatul s-a sustras de la plata impozitului pe profit de 2.255 lei şi T.V.A. aferent de 2.678 lei.
Ca urmare a unor compensări cu sume achitate în plus anterior, s-au stabilit obligaţii de plată în valoare de 1.776 lei cu titlul de impozit pe profit şi 3.913 lei T.V.A.
S-a reţinut că fapta inculpatului, în calitate de administrator la SC D.V.C. SRL Buzău, de a omite să înregistreze în evidenţa contabilă a societăţii venituri realizate în perioada 2005-2006, sustrăgându-se de la plata sumei de 1.776 lei impozit pe profit şi 3.913 lei T.V.A., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.
Această infracţiune a fost dovedită cu următoarele mijloace de probă: procesul-verbal de control fiscal, raportul de inspecţie fiscală şi anexele acestuia, documentele privind relaţia comercială cu Primăria Pogoanele, declaraţiile martorilor T.S., Z.I., Ş.V., D.Ş.
Apărarea inculpatului în sensul că nu au fost viraţi banii pentru lucrările suplimentare efectuate la Staţia de pompare a apei Pogoanele, a fost infirmată de dispoziţiile de plată existente la dosar.
La stabilirea pedepsei aplicate inculpatului pentru infracţiunea comisă au fost avute în vedere pericolul social concret al faptei, determinat de gravitatea atingerii aduse valorilor sociale protejate prin incriminare, respectiv valori de natură patrimonială, relevante sub acest aspect fiind sumele ce nu au fost achitate la bugetul de stat, dar şi elementele de ordin subiectiv, respectiv faptul că inculpatul a acţionat în mod continuat, având posibilitatea să-şi dea seama şi să aprecieze asupra conduitei sale infracţionale.
De asemenea, au fost reţinute şi faptul că inculpatul nu are antecedente penale, precum şi valoarea relativ redusă a prejudiciului cauzat bugetului de stat.
Faţă de toate aceste considerente, inculpatul a fost condamnat, în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, art. 74 alin. (2) şi art. 76 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod, la pedeapsa de 10 luni închisoare, pentru infracţiunea de evaziune fiscală.
S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. anterior, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii, respectiv dreptul de a fi administratorul unei societăţi comerciale, pedeapsă ce se execută pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 81 C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 10 luni închisoare aplicată inculpatului R.N. pe termen de încercare de 2 ani şi 10 luni, avându-se în vedere că nu are antecedente penale, cuantumul pedepsei aplicate, dar şi faptul că instanţa de fond a apreciat în sensul că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale de 10 luni închisoare, s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.
În baza art. 83 C. pen. anterior şi art. 359 C. proc. pen. anterior, s-a atras atenţia inculpatului asupra revocării suspendării condiţionate în cazul comiterii unei noi infracţiuni intenţionate sau al neîndeplinirii obligaţiilor civile, pe durata termenului de încercare.
În baza art. 163 C. proc. pen. anterior şi art. 11 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra apartamentului situat în Buzău, format din 3 camere şi dependinţe, în suprafaţă de 107,28 mp, proprietatea inculpatului R.N. şi a soţiei acestuia R.E., până la concurenţa sumei de 5.689 lei, cu majorările legale de întârziere, până la achitarea integrală a debitului, avându-se în vedere că luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală.
În baza art. 998, 999 C. civ., art. 14 C. proc. pen. anterior, a fost obligat inculpatul R.N. la plata sumei de 5.689 lei despăgubiri civile (din care 1.776 lei impozit pe profit şi T.V.A. în sumă de 3.913 lei) către partea civilă D.G.F.P. Buzău, cu majorările legale de întârziere, până la achitarea integrală a debitului.
În baza art. 12 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus ca inculpatul să nu fie fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăţi comerciale, iar dacă va fi ales va fi decăzut din drepturi.
În baza art. 7 din Legea nr. 26/1990 raportat art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri de condamnare, o copie a dispozitivului s-a dispus a fi comunicată O.N.R.C., în vederea efectuării menţiunilor corespunzătoare.
Împotriva sentinţei anterior menţionate a declarat apel inculpatul R.N., criticând-o pentru nelegalitate de netemeinicie, solicitând desfiinţarea hotărârii şi achitarea sa pentru infracţiunile imputate, deoarece nu se face vinovat de săvârşirea acestora, cu motivarea, în esenţă, că în primul caz nu a avut decât o înţelegere cu numita T.S., în nume personal, dar nu ca reprezentant al firmei, iar în cel de-al doilea caz, au fost întocmite documentele necesare (facturi, devize de lucrări, procese-verbale de recepţie) ce au fost înregistrate în contabilitatea firmei sale.
În motivele scrise de apel, inculpatul a arătat aceleaşi aspecte, detaliind însă doar facturile emise în cazul Primăriei com. Pogoanele. A mai precizat inculpatul că cele două devize de lucrări, luate ca bază de calcul de către organele fiscale şi poliţie, sunt simple variante de lucru, neînsuşite de proiectant şi beneficiar, deci nefacturate şi neplătite, acestea nereprezentând documente primare care să producă efecte fiscale conform legislaţiei în domeniu. Numai devizele de lucrări ce cuprind lucrări realizate au fost acceptate, semnate, ştampilate şi facturate.
Prezent în faţa instanţei de apel cu ocazia dezbaterilor judiciare, inculpatul R.N. nu a dorit să mai dea o altă declaraţie în cauză ori să propună alte probe.
Prin Decizia penală nr. 180 din 27 septembrie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul R.N. împotriva sentinţei penale nr. 70 din 16 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Buzău.
A fost obligat apelantul inculpat la 300 lei, cheltuieli judiciare către stat, din care 200 lei reprezintă onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, ce se va avansa din fondurile Ministerului Justiţiei, către Baroul Prahova.
Examinând hotărârea atacată în raport de probele administrate în cauză, de criticile invocate dar şi din oficiu, conform art. 371 C. proc. pen. anterior, instanţa de apel a constatat că este nefondată calea de atac promovată.
Astfel, în ceea ce priveşte situaţia de fapt, s-a constatat că aceasta a fost corect reţinută de prima instanţă şi anume că, în esenţă, în luna aprilie 2006, inculpatul R.N., administrator al SC D.V.C. SRL, s-a angajat să efectueze o lucrare de construcţii pentru numita T.S., în calitate de beneficiar, fiind încheiat un înscris sub semnătură privată în acest sens. Preţul lucrărilor ce trebuiau efectuate a fost în final de 6.500 lei, sumă achitată de beneficiar, dar fără a primi vreo chitanţă şi fără a fi înregistrată în contabilitatea firmei inculpatului.
Faptul că suma reprezentând preţul solicitat a fost achitată de beneficiar, nu a fost contestat de apelantul inculpat, ci numai cuantumul acesteia este nerecunoscut, inculpatul susţinând că numita T.S. i-a remis o sumă mai mică.
O altă critică a apelantului cu privire la această faptă imputată de procuror a fost aceea că nu a încheiat contractul respectiv în numele firmei (ca administrator şi reprezentant al acesteia), ci în nume personal, numai că, aşa cum a apreciat şi prima instanţă, acest lucru nu rezultă din probele administrate, respectiv din declaraţiile martorilor T.S., Z.N. şi Z.M. ori din contractul sub semnătură privată.
S-a reţinut că, dacă apelantul inculpat s-ar fi angajat personal să efectueze o lucrare de construcţii pentru martora T.S., în calitate de beneficiar, acest aspect ar fi trebuit să rezulte neechivoc din probele administrate şi, mai ales, să-l aducă la cunoştinţa beneficiarului lucrării.
Având în vedere, însă, că apelantul inculpat era administrator al unei firme de construcţii, beneficiarul lucrărilor a fost convins că administratorul încheie contractul în numele firmei de construcţii. Atunci când beneficiarul unei lucrări de construcţii tratează cu administratorul unei firme în domeniu şi ajunge la un acord, are convingerea că acesta din urmă angajează firma de construcţii, pe care a contactat-o pe criterii specifice (recomandări de la clienţi, calitatea execuţiilor etc.) şi că nu execută lucrarea personal decât dacă acest aspect este adus la cunoştinţă şi rezultă din probe palpabile şi elocvente.
În ceea ce priveşte cea de-a doua faptă imputată, prima instanţă a reţinut că, în perioada noiembrie - decembrie 2005, inculpatul s-a angajat în numele şi ca reprezentant al SC D.V.C. SRL să execute o lucrare suplimentară la staţia de pompare a apei aparţinând de Primăria Pogoanele.
Deşi valoarea lucrărilor a fost în total de 16.774 lei, aceste venituri nu au fost înregistrate în contabilitatea firmei, sustrăgându-se astfel de la plata T.V.A. aferent, de 3.913 lei şi impozit pe profit, de 1.776 lei.
Inculpatul a criticat reţinerea acestei fapte penale susţinând că beneficiarul lucrării nu ar fi efectuat plăţile pentru lucrările suplimentare, deoarece ar fi depăşit plafonul maxim pentru anul fiscal respectiv, numai că, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, există documente că banii au fost viraţi de beneficiar în contul firmei inculpatului.
La data controlului fiscal din anul 2009, veniturile încasate nu erau înregistrate în contabilitatea firmei SC D.V.C. SRL.
S-a reţinut că faptele susmenţionate, în esenţă, mai sus, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic, art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.
În legătură cu individualizarea pedepselor, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a disp. art. 72 C. pen. anterior, privind criteriile de individualizare a pedepsei.
Astfel, s-a ţinut seama de limitele de pedeapsă prevăzute de lege, de gradul de pericol social al faptelor, de persoana inculpatului şi de împrejurările săvârşirii faptei.
S-a observat că, deşi inculpatul a comis două fapte penale, valoarea prejudiciului adus bugetului de stat este destul de redusă, iar inculpatul nu a mai avut conflicte cu legea penală.
Totodată, în mod justificat s-a reţinut şi circumstanţa atenuantă prev. de art. 74 lit. a) C. pen. anterior, întrucât inculpatul a avut o conduită bună în societate până la această vârstă (62 ani).
S-a apreciat că şi modalitatea de executare a pedepsei este justificată, în condiţiile în care inculpatul îndeplineşte criteriile prevăzute de art. 81 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. anterior, iar scopul pedepsei poate fi atins şi fără privare de libertate, neexistând date la dosar că acesta ar persevera pe cale infracţională.
În legătură cu măsura sechestrului asigurător, s-a constatat că legea specială prevede în mod expres obligativitatea luării acestei măsuri în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, astfel că nu sunt temeiuri pentru desfiinţarea sentinţei sub acest aspect.
Împotriva deciziei penale anterior menţionate, în termen legal, a declarat recurs inculpatul R.N., solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi, pe fond, achitarea sa, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. anterior, întrcât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală.
În susţinerea orală a recursului, a fost invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen. anterior.
Concluziile formulate de apărătorul recurentului inculpat şi de reprezentantul parchetului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Prealabil, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.
Astfel, examinând recursul declarat prin raportare la dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele care urmează.
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. anterior stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 3859 C. proc. pen. anterior.
Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 38510 C. proc. pen. anterior prevede în alin. (2)1 că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 C. proc. pen. anterior, dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior, se iau în considerare din oficiu.
În cauză, se observă că decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 27 septembrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 3859 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat.
În ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. anterior - invocat de recurentul inculpat în susţinerea căii de atac promovate - se constată că, într-adevăr, acesta a fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior, în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către instanţa de ultim control judiciar, respectarea condiţiilor formale prevăzute de art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. anterior.
Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă, însă, că recurentul inculpat şi-a motivat recursul în scris, în termenul prevăzut de lege, fără a preciza cazul de casare pe care se fundamentează calea de atac, cu prilejul concluziilor formulate în faţa instanţei fiind indicat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen. anterior. Ca urmare, Înalta Curte, ţinând seama de prevederile art. 38510 alin. (2)1 C. proc. pen. anterior, precum şi de cele ale art. 3859 alin. (3) din acelaşi cod, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 şi care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu şi pe cel reglementat de pct. 12 al art. 3859 C. proc. pen. anterior, nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise de recurentul inculpat acestui motiv de recurs, nefîind îndeplinite condiţiile formale prevăzute de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. anterior.
În plus, chiar dacă s-ar trece peste aspectul arătat, se observă că recurentul inculpat a formulat critici cu referire la situaţia de fapt avută în vedere de instanţele anterioare, care nu ar putea fi analizate prin prisma cazului de casare invocat, instanţa de recurs nemaiavând posibilitatea de a reaprecia situaţia de fapt reţinută în cauză.
Totodată, în urma examinării căii de atac în limitele impuse de dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte nu identifică vreun motiv de nelegalitate a hotărârilor pronunţate în cauză.
Pe de altă parte, examinând cauza în raport cu succesiunea de legi penale intervenite de la momentul săvârşirii infracţiunii de către inculpat, în contextul intrării în vigoare a noului C. pen. la data de 1 februarie 2014, instanţa de recurs constată că nu este incidenţă instituţia aplicării legii penale mai favorabile, prev. de art. 5 din noul C. pen. întrucât, pentru infracţiunea de evaziune fiscală, nu au intervenit modificări.
Pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. anterior, recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.N. împotriva Deciziei penale nr. 180 din 27 septembrie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 761/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune... | ICCJ. Decizia nr. 876/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
