ICCJ. Decizia nr. 863/2014. Penal

Decizii penale ICCJ 2014

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 863/2014

Dosar nr. 3986/62/2013

Şedinţa publică din 11 martie 2014

Deliberând asupra recursului de inculpatul B.P.D. împotriva deciziei penale nr. 124/Ap din 29 octombrie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 155 din 10 iunie 2011 a Tribunalului Braşov, s-a dispus:

În baza art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. a), i) C. pen. cu aplicarea art. 320¹ C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul B.P.D. la pedeapsa de 7 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat în forma tentativei.

A fost aplicată pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

În baza art. 88 C. pen. s-a scăzut din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii şi arestării preventive din data de 03 aprilie 2013 până la zi.

În baza art. 350 C. proc. pen. a fost menţinută starea de arest preventiv a inculpatului.

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus, după rămânerea definitivă a hotărârii, prelevarea probelor biologice de la inculpatul N.E.A. în vederea introducerii profilului său genetic în S.N.D.G.J., prelevare care se va realiza la eliberarea persoanei condamnate din penitenciar.

În baza art. 118 lit. b) C. pen. a dispus confiscarea de la inculpat în vederea distrugerii un briceag cu lama ruptă, cu mâner metalic, pe care sunt aplicate plăcuţe din plastic de culoare negru/galben, care se află în plicul nr. 2 aflat în Camera de corpuri delicte a Tribunalului Braşov, preluat în baza procesului-verbal din 25 aprilie 2013 sub nr. dosar 190/P/2013.

Celelalte bunuri aflate Camera de corpuri delicte din cadrul Tribunalului Braşov în baza aceluiaşi proces-verbal respectiv: plic nr. 1 - conţinând vârf lamă briceag; plic nr. 3 - conţinând urme de contact; plic nr. 4 - conţinând urme de contact din auto marca D. descoperită în incinta Fermei nr. 1 L.; plic nr. 5 - conţinând pahar de culoare albă, din plastic, de unică folosinţă; plic nr. 6 - conţinând pahar de culoare albă, din plastic, de unică folosinţă; plic nr. 7 - conţinând eşarfă din mătase de culoare crem cu buline pe care sunt pete de culoare brun-roşcat cu aspect de sânge şi urme de perforare a materialului; plic nr. 8 - conţinând şapca de culoare bleumarin; plic nr. 9 - conţinând bluză de culoare neagră pe care sunt pete de culoare brun-roşcat cu aspect de sânge şi urme de perforare a materialului; plic nr. 10 - conţinând o pereche de ochelari de culoare neagră; sac de hârtie conţinând obiecte de îmbrăcăminte: pulover, încălţăminte sport; cutie de carton conţinând o pereche de blugi albaştri care prezintă pete (picături) de culoare brun-roşcat cu aspect de sânge; cutie de carton conţinând o geacă de culoare albă care prezintă pete de culoare brun-roşcat cu aspect de sânge au constituit mijloace materiale de probă şi au rămas ataşate dosarului cauzei.

În baza art. 14 şi 346 C. proc. pen. a obligat inculpatul B.P.D. să plătească:

- părţii civile E.A.D. suma de 1750 RON daune materiale (contravaloarea câştigului nerealizat şi a obiectelor de vestimentaţie distruse şi pierdute) şi echivalentul a 10.000 euro în RON la data plăţii cu titlul de daune morale. Respinge restul pretenţiilor civile formulate de această parte.

- părţii civile Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Braşov suma de 1.605,30 RON reprezentând contravaloarea prestaţiilor medicale acordate părţii civile E.A.D.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a obligat inculpatul să plătească statului 1.700 RON cheltuieli judiciare, din care 1.500 RON reprezintă cheltuieli din faza de urmărire penală.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că inculpatul B.P.D. şi partea vătămată E.A.D. au trăit în concubinaj 14 ani şi au trei minori împreună. În decursul ultimilor doi ani au existat mai multe încercări ale părţii vătămate de a părăsi domiciliul comun, însă la insistenţele inculpatului cei doi s-au împăcat. Pe fondul unor discuţii în contradictoriu, şi potrivit declaraţiilor părţii vătămate din faza de urmărire penală pe fondul violenţelor la care inculpatul a supus-o mod repetat, partea vătămată a părăsit din nou domiciliul comun în luna februarie 2013 împreună cu minorii în vârstă de 4 şi 6 ani şi a solicitat protecţie organelor statului care au repartizat-o iniţial la Centru Maternal S. şi ulterior la Centrul Maternal E. din Codlea. Inculpatul a căutat-o pe partea vătămată şi după ce a identificat locul în care era cazată a vizitat-o de trei ori, de fiecare dată fiind necesară intervenţia organelor de poliţie, întrucât inculpatul a avut un comportament inadecvat.

În data de 02 aprilie 2013 inculpatul a vorbit la telefon cu partea vătămată care se afla la locul de muncă şi aceasta din urmă i-a comunicat că a intentat o acţiune civilă solicitând un ordin de protecţie care îl va împiedica pe inculpat să se mai apropie de ea; după această convorbire telefonică inculpatul s-a deplasat spre Codlea şi a aşteptat-o pe partea vătămată la locul de muncă. După terminarea programului de lucru, partea vătămată a fost de acord să îl însoţească pe inculpat la plimbare pe străzile circulate din municipiul Codlea pentru a sta de vorbă. Partea vătămată a relatat că a remarcat, pe de o parte, stare de agitaţie în care se afla inculpatul şi, pe de altă parte, faptul că acesta purta şapcă şi ochelari de soare, aspect neobişnuit, întrucât acesta nu mai purtase şapcă în ultimii ani, iar ochelarii de soare îi purta numai atunci când conducea autovehiculul (potrivit aprecierii părţii vătămate inculpatul nu dorea să fie recunoscut).

După ce au cumpărat două cafele de la un magazin alimentar situat în Codlea, cei doi au purtat o discuţie în cadrul căreia inculpatul a încercat să o determine pe partea vătămată să se împace cu el şi să fie de acord să se stabilească într-un apartament pe care potrivit susţinerilor inculpatului, acesta în închiriase în Buftea pentru partea vătămată şi copii. Întrucât partea vătămată a refuzat propunerile inculpatului, acesta a scos un briceag şi a lovit-o, în mod repetat, în zona gâtului şi a capului şi a muşcat-o de gât. Văzând-o pe partea vătămată la pământ şi auzind ţipetele de ajutor ale acesteia şi văzând că inculpatul o lovea cu briceagul, martorul P.M. a intervenit, trăgându-l pe inculpat de lângă partea vătămată. Imediat acesta a fugit, lăsând-o pe concubina sa la pământ, plină de sânge. Martorul P.M. arată: „am auzit strigăte din afara magazinului” astfel că am ieşit (…) la o distanţă de aproximativ 5 metri, în şanţul betonat de colectare l-am observat pe bărbatul care fusese mai înainte în magazin aplecat deasupra femeii care îl însoţise. Aceasta era întinsă pe burtă în şanţ. Bărbatul o ţinea cu mâna stângă de gură, iar cu mâna dreaptă o lovea pe aceasta în zona capului.”

O parte din lama briceagului, de 1,5 cm s-a rupt şi a rămas în zona parietal stângă spre vertex, victima fiind operată în data de 03 aprilie 2013 pentru înlăturarea corpului metalic. Fiind internată, medicii au stabilit următorul diagnostic: politraumatizată prin agresiune cu corp tăios (briceag). Plăgi contuze parietal stâng, zona latero-cervicală stângă şi umăr stâng. Diagnosticul principal: plagă înjunghiată cranio-cerebrală parietală stângă parasagitală cu retenţie corp metalic operată. Plăgi contuze suturate latero-cervical stâng şi umăr stâng. Policontuzionată prin agresiune. Plagă contuză, posibil muşcată, anterocervicală. Contuzie cervicală, contuzie toracică, contuzie abdominală.

După efectuarea tomografiei la cap şi gât medicii au stabilit următorul diagnostic: corp străin radioopac parietal superior spre vertex ce străbate întreaga tăblie osoasă şi ajunge în contact cu parenchimul cerebral cu minimă pneumocefalie adiacentă. În urma examenului medico-legal s-a stabilit că E.A.D. prezintă leziuni traumatice cranio-cerebrale ce pot data din 02 aprilie 2013 şi necesită 25-30 zile de îngrijiri medicale în cazul unei evoluţii favorabile. Leziunile de la nivelul capului, feţei laterale stângi, ale gâtului şi umărului stâng s-au putut produce prin loviri repetate cu un instrument tăietor-înţepător, ultima produsă fiind cea de la nivelul regiunii parietale stângi. Leziunea de la nivelul feţei antero-laterale stângi şi ale gâtului s-au putut produce prin muşcătură umană. Prin natura şi gravitatea leziunilor suferite viaţa victimei nu a fost pusă în primejdie. Datorită defectului osos rezultat în urma intervenţiei chirurgicale (craniectomie parietală stângă) sus-numita va rămâne cu infirmitate fizică permanentă (raportul de expertiză medico-legală din 17 aprilie 2013 emis de Serviciul Judeţean de Medicină Llegală Braşov).

După comiterea faptei inculpatul a fugit, a luat un taxi până la locul în care îşi lăsase autoturismul propriu, a plecat cu acesta, însă pe drum a intrat cu roata într-o bordură, astfel că la scurt timp a fost nevoit să abandoneze maşina. Ulterior inculpatul şi-a schimbat o parte din haine, a luat legătura telefonic cu fraţii săi, cerându-le să-i aducă suma de 150 euro şi buletinul lui T.M., cu a cărui fizionomie prezenta asemănare.

În drept instanţa a constatat că fapta inculpatului, care în data de 02 aprilie 2013, în jurul orei 15.30, pe fondul nemulţumirii generate de faptul că fusese părăsit de concubina sa E.A.D., în timp ce se afla în faţa magazinului din Codlea, judeţul Braşov, în baza unui plan conceput anterior, intenţionând să provoace decesului victimei, i-a aplicat mai multe lovituri cu briceagul la nivelul gâtului şi capului, rezultatul vizat neproducându-se din motive independente de voinţa inculpatului, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat în forma tentativei, prevăzută de art. 20 alin. (1) rap. la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. a), i) C. pen.

Sub aspectul laturii obiective instanţa a reţinut că inculpatul a aplicat mai multe lovituri cu un corp tăietor-înţepător în zone vitale, producând leziuni grave şi retenţia unei părţi din obiectul vulnerant în zona cranio-cerebrală parietală stângă şi a muşcat partea vătămată de gât şi de faţă.

Sub aspectul laturii subiective intenţia directă a inculpatului de a suprima viaţa părţii vătămate a rezultat din faptul că a aplicat mai multe lovituri, a utilizat un briceag şi a vizat zone vitale cum sunt gâtul şi capul, iar intensitatea loviturilor a fost suficient de mare pentru a străbate tăblia osoasă de la nivelul craniului; tot la aprecierea intensităţii loviturii instanţa are în vedere faptul că vârful lamei briceagului s-a rupt şi a rămas înfipt în capul părţii vătămate fiind înlăturat chirurgical.

Circumstanţa agravantă a premeditării a rezultat din faptul că inculpatul s-a deplasat din Bucureşti la Codlea imediat după ce a aflat despre intentarea de către partea vătămată a acţiuni civile, din împrejurarea că avea asupra sa briceagul pe care l-a folosit pentru agresarea părţii vătămate şi purta, contrar obiceiului, o şapcă şi ochelari de soare care îl făceau mai greu de recunoscut, din faptul că a proferat la adresa părţii vătămate ameninţări explicite („totul se poate termina într-o secundă” „mai trăieşti pentru vreau eu”) şi se afla într-o stare de agitaţie specifică unei persoane care adoptat o hotărâre care pusă în executare produce consecinţe dramatice.

Deşi inculpatul a negat intenţia de a suprima viaţa părţii vătămate, arătând că nu a dorit decât să poarte o discuţie cu aceasta şi să o convingă să se împace şi să accepte să îşi stabilească reşedinţa în Buftea şi că briceagul nu a fost luat de acasă, ci dobândit de la un client în drumul de la Bucureşti la Codlea, instanţa a reţinut pe de o parte că susţinerile privind modul în care inculpatul a intrat în posesia briceagului nu au fost dovedite şi pe de altă parte că inculpatul nu a putut justifica rezonabil împrejurarea că avea asupra sa briceagul în timpul discuţiei purtate cu partea vătămată (când briceagul ar fi putut să fie lăsat în maşină). Instanţa a mai reţinut că inculpatul a încercat să o atragă pe partea vătămată în locuri mai puţin circulate, propunându-i chiar să se cazeze împreună la un hotel, aspect ce i-a trezit suspiciuni părţii vătămate, care a încercat să se afle în permanenţă în zone în care se aflau şi alte persoane, pentru a putea să fie ajutată în caz de nevoie. Partea vătămată a remarcat şi faptul că inculpatul şi-a aţintit privirea asupra gâtului său, şi şi-a exprimat nemulţumirea pentru faptul că purta eşarfă, determinând-o să creadă că va exercita agresiuni asupra respectivei zone a corpului, aspect confirmat de evoluţia evenimentelor.

Condiţia săvârşirii faptei în public este îndeplinită, prin raportare la prevederile art. 152 lit. a) şi b) C. pen. întrucât strada din Codlea este un loc care prin natura şi destinaţia sa este totdeauna accesibil publicului, iar fapta a fost comisă în prezenţa martorilor oculari P.M. şi Ş.I.

În ceea ce priveşte cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu din tentativă la omor prevăzută de art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) - art. 175 alin. (1) lit. a), b) C. pen. în infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., Tribunalul a reţinut următoarele:

Infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. se comite sub aspectul laturii subiective cu vinovăţie sub forma intenţiei indirecte sau praeterintenţiei, or instanţa a reţinut că inculpatul a acţionat cu intenţie directă, urmărind suprimarea vieţii părţii vătămate, astfel încât cererea urmează a fi respinsă pentru considerentele sus-expuse.

Susţinerile inculpatului potrivit cărora nu a intenţionat să o omoare pe partea vătămată au fost contrazise de modul de derulare a evenimentelor: aşa cum s-a arătat mai sus inculpatul nu a acceptat realitatea că partea vătămată a părăsit domiciliul comun cu intenţia de a nu se reîntoarce şi a fost deranjat de intentarea acţiunii civile de instituire a ordinului de protecţie, astfel încât a luat hotărârea de a suprima viaţa victimei, pornind de la Bucureşti spre Codlea cu intenţia declarată de a sta de vorbă cu partea vătămată, însă cu scopul asumat de se răzbuna pe partea vătămată. Insistenţele inculpatului ca discuţiile să fie purtate în locuri izolate, împrejurarea că purta şapcă şi ochelari de soare, că a parcat autovehiculul la o oarecare distanţă de locul de muncă al părţii vătămate, dar mai ales prezenţa briceagului asupra inculpatului la momentul purtării discuţiilor cu partea vătămată şi starea de agitaţie în care se afla inculpatul a trădat faptul că adoptase încă de la plecarea de la domiciliu hotărârea de a suprima viaţa victimei în cazul în care nu va reuşi să o convingă să se împace sau să părăsească centrul maternal şi să se stabilească la Buftea în apartamentul identificat de inculpat spre a fi închiriat. Faptul că partea vătămată era fosta concubină a inculpatului şi aveau împreună trei minori nu este contestat, însă aceste împrejurări nu au făcut dovada lipsei intenţiei inculpatului de a suprima viaţa părţii vătămate.

Sentimentele inculpatului de iubire pentru partea vătămată, greşit înţelese, l-au determinat să adopte o atitudine necorespunzătoare faţă de aceasta, au condus la manifestări de gelozie şi la violenţe fizice.

Instanţa reţine că nu s-a dovedit faptul că partea vătămată ar fi fost infidelă sau că ar fi avut manifestări care să fi determinat la momentul întâlnirii dintre cei doi suspiciunea de infidelitate. Potrivit art. 73 lit. b) C. pen. constituie circumstanţa atenuantă „săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.” Instanţa a constatat că niciuna din situaţiile enumerate de textul de lege invocat de inculpat ca circumstanţă atenuantă nu se regăseşte în cauză. Partea vătămată nu a exercitat acte de violenţă asupra inculpatului, nu a adus atingere demnităţii acestuia şi nu a comis nicio faptă ilicită gravă. Părăsirea domiciliului comun a avut loc în urmă cu peste două luni de zile şi potrivit susţinerilor acesteia a fost determinată de comportamentul abuziv al inculpatului. În orice caz exercitarea dreptului la liberă alegere a domiciliului nu poate constitui în sensul legii penale o acţiune ilicită care să poată fi interpretată ca provocare, cu consecinţa atragerii pentru inculpat a unui tratament sancţionator favorabil.

Este adevărat că inculpatul nu a acţionat „cu sânge rece”, o dovadă în acest sens constituind-o însăşi provocarea de leziuni prin muşcarea părţii vătămată de gât şi faţă, însă tulburarea sub imperiul căreia s-a aflat a fost generată de adoptarea deciziei infracţionale, de anticiparea consecinţelor faptelor pe care le-a pus în executare, aspect care nu poate contribui la reţinerea de circumstanţe atenuante în favoarea sa.

La individualizarea sancţiunii ce s-a aplicat inculpatului instanţa a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. respectiv: „limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.” Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de omor calificat în forma tentativei a fost închisoarea de la 7 ani şi 6 luni şi interzicerea unor drepturi. Fapta reţinută în sarcina inculpatului are un pericol social deosebit de ridicat rezultat din împrejurările concrete în care a fost comisă: în plină stradă, prin utilizarea unui cuţit, prin aplicarea de lovituri repetate şi muşcarea de gât şi faţă a părţii vătămate, părăsirea părţii vătămate şi fuga de la faţa locului în încercarea de a sustrage de la urmărire penală şi judecată. Instanţa a avut în vedere şi elementele circumstanţiale care au caracterizat persoana inculpatului: acesta are 34 de ani, este fostul concubin al părţii vătămate faţă de care nutreşte în continuare sentimente deosebit de intense, are trei copii minori, are loc de muncă stabil şi este la primul contact cu legea penală.

Deşi din înscrisurile depuse la dosar în circumstanţiere a rezultat că este perceput în comunitate ca o persoană harnică şi devotată familiei, instanţa a reţinut că manifestările inadecvate ale acestuia au determinat partea vătămată să părăsească domiciliul comun în repetate rânduri, iar după primirea părţii vătămate în Centrul Maternal de la Codlea inculpatul a vizitat-o de trei ori şi a provocat scandal la fiecare vizită, fiind necesară intervenţia organelor de poliţie, care au aplicat inculpatului sancţiuni contravenţionale.

Tribunalul a reţinut şi faptul că anterior comiterii faptei de către inculpat partea vătămată se afla în evidenţa unui program pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, fiind cazată la un adăpost de criză al acestui program şi în cererea adresată Judecătoriei Braşov prin care solicita emiterea unui ordin de protecţie împotriva inculpatului şi obligarea acestuia la păstrarea unei distanţe minime faţă de partea vătămată, locul de muncă al acesteia şi cei trei copii minori, dar şi interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă cu partea vătămată şi cei trei minori, partea vătămată a invocat nu doar violenţe fizice şi psihice, dar şi ameninţări cu moartea proferate de inculpat.

Prin sentinţa civilă nr. 6908 din 19 aprilie 2013 a Judecătoriei Braşov cererea părţii vătămate a fost admisă şi inculpatul a fost obligat să păstreze o distanţă minimă de 100 metri faţă de partea vătămată, locul de muncă al acesteia şi cei trei minori şi totodată inculpatului i s-a interzis orice contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă şi prin orice alt mod cu partea vătămată şi cei trei minori pe o durată de 6 luni. Cu toate că sentinţa era executorie inculpatul a continuat să-i scrie scrisori părţii vătămate, scrisori care au ajuns în posesia acesteia, fiind depuse în copie la dosar de partea vătămată la termenul de judecată din 28 mai 2013.

Toate aceste elemente au determinat ca instanţa să nu reţină circumstanţe atenuante judiciare în favoarea inculpatului, căruia i-a aplicat pedeapsa de 7 ani închisoare cu executare în mediu penitenciar, instanţa apreciind că numai astfel a putut fi atins scopul preventiv prevăzut de art. 52 C. pen., şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat în forma tentativei. Lipsa de autocontrol şi echilibru manifestată de inculpat, comportamentul violent al acestuia l-au făcut incompatibil cu dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, precum şi cu dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, astfel încât instanţa a aplicat pedeapsa complementară menţionată.

În baza art. 71 alin. (1), (2) C. pen. s-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi, respectiv cele prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen. pe durata executării pedepsei.

În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsă perioada prevenţiei de la 03 aprilie 2013 la zi.

În baza art. 350 C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului, având în vedere persistenţa temeiurilor avute în vedere la arestare, rezultată din considerentele care au justificat condamnarea şi individualizarea pedepsei.

În baza art. 118 lit. b) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpat în vederea distrugerii a briceagului cu lama ruptă, utilizat la comiterea faptei.

Celelalte bunuri aflate Camera de corpuri delicte din cadrul Tribunalului Braşov în baza aceluiaşi proces-verbal respectiv, enumerate în actul menţionat constituie mijloace materiale de probă şi rămân ataşate dosarului cauzei.

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpat în vederea introducerii profilului genetic în S.N.D.G.J., prelevare care s-a realizat la eliberarea inculpatului din penitenciar.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, Tribunalul a constatat că s-au constituit părţi civile în cauză în condiţiile art. 14 C. proc. pen.:

- partea vătămată E.A.D. prin cererea din dosarul instanţei, cu suma de 50 000 euro daune materiale şi morale, din care 45 000 euro constituie daune morale, iar diferenţa o constituie daune materiale constând în venitul nerealizat ca urmare a comiterii faptei de către inculpat şi obiectele de vestimentaţie distruse şi pierdute ca urmare a comiterii faptei;

- Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Braşov prin cererea depusă la dosar urmărire penală, cu suma de 1.605,30 RON reprezentând contravaloarea prestaţiilor medicale acordate părţii civile E.A.D., conform devizului; în susţinerea cererii au fost depuse la dosar înscrisuri constând în foaia de observaţie clinică generală din cursul spitalizării părţii vătămate şi alte înscrisuri privind procedurile medicale la care a fost supusă partea vătămată.

Inculpatul nu a contestat pretenţiile Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Braşov, însă a arătat că pretenţiile formulate de partea civilă E.A.D. sunt exagerate şi depăşesc posibilităţile sale financiare. Au fost recunoscute daunele materiale de 750 RON reprezentând câştigul nerealizat şi 100-200 euro reprezentând contravaloarea obiectelor de vestimentaţie ale părţii vătămate.

Analizând pretenţiile formulate în cadrul laturii civile a cauzei instanţa a reţinut că potrivit art. 1349 din Legea nr. 287/2009 (noul C. civ.) „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.”

Potrivit art. 1357 alin. (1) din aceeaşi lege „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.”

Pretenţiile formulate de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Braşov nu au fost contestate de inculpat, astfel încât în baza art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 şi art. 346 C. proc. pen. instanţa a obligat inculpatul la plata sumei cu care spitalul s-a constituit parte civilă.

Inculpatul a comis o faptă ilicită constând în aplicarea de lovituri care au produs leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 25-30 de zile de îngrijiri medicale şi o intervenţie chirurgicală, fapta a cauzat părţii civile E.A.D. atât daune materiale constând în pierderea obiectelor de vestimentaţie purtate în momentul comiterii infracţiunii şi în lipsirea de veniturile pe care le-ar fi putut realiza timp de o lună de zile prin munca desfăşurată, dar şi daune morale. Vinovăţia inculpatului a fost mai sus constatată sub forma intenţiei directe.

În ceea ce priveşte distrugerea şi pierderea obiectelor de vestimentaţie ale părţii vătămate, instanţa a reţinut că o parte din acestea constituie mijloace materiale de probă şi rămân ataşate la dosarul cauzei conform dispoziţiilor de mai sus: eşarfă, cămaşă, pantaloni, încălţăminte, geacă, pulover. Nu au existat probe privind contravaloarea acestor obiecte, însă în mod evident partea vătămată a suferit o pagubă prin pierderea acestor obiecte, pe care instanţa a estimat-o în echitate la nivelul sumei de 1.000 RON (inculpatul a recunoscut valoarea de 100-200 euro, aproximativ egală cu estimarea instanţei).

Nu a fost contestată nici dauna constând în câştigul nerealizat ca urmare a săvârşirii faptei în cuantum de 750 RON.

Cu privire la daunele morale solicitate instanţa a reţinut că partea vătămată a suferit un prejudiciu moral justificat prin suferinţa fizică îndurată atât la momentul comiterii faptei, partea vătămată fiind lovită de mai multe ori şi muşcată de gât şi faţă, dar şi pe perioada spitalizării ca urmare a intervenţiei chirurgicale suferite şi a tratamentului urmat, dar mai ales prin suferinţa fizică îndurată. Nu a fost necesară administrarea de probe care să dovedească existenţa acestui prejudiciu, întrucât aceste aspecte au fost deduse din însăşi comiterea faptei.

Partea civilă E.A.D. este o tânără de 31 de ani, mamă a trei copii, o persoană cu un aspect fizic plăcut, aşa cum rezultă din fotografiile depuse la dosarul de urmărire penală, care a fost nevoită să îndure o operaţie ce implică lipsirea de podoaba capilară pe o perioadă de câteva luni, iar consecinţa intervenţiei chirurgicale este infirmitatea fizică permanentă constând în lipsa masei osoase de la nivelul craniului. Astfel, instanţa a constatat că partea civilă a suferit nu doar un prejudiciu estetic temporar, dar şi o consecinţă permanentă asupra stării sale de sănătate. Mai mult, acesta a fost scoasă din mediul familial, silită să îşi lase copiii în grija altor persoane în perioada spitalizării şi a îndurat sentimente de umilinţă şi frustrare datorită agresării sale în public de persoana care ar fi trebuit să-o ofere ocrotire şi siguranţă. Toate aceste suferinţe au impus acordarea unei compensaţii financiare pe care instanţa a cuantificat-o la nivelul sumei de 10.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii. Nu au fost acordate despăgubiri pentru suferinţele provocate de inculpat pe parcursul întregii relaţii de concubinaj dintre părţi, întrucât între aceste suferinţe şi fapta pentru care a fost condamnat inculpatul nu a existat legătură de cauzalitate. Această legătură de cauzalitate a existat doar în ceea ce priveşte consecinţele produse de infracţiunea de tentativă la omor calificat, consecinţele fiind cele expuse mai sus.

În concluzie, inculpatul a fost obligat, în baza art. 346 alin. (1) raportat la art. 14 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., la plata către partea civilă E.A.D., a sumei de 1.750 RON daune materiale şi echivalentul a 10.000 euro, în RON la data plăţii, cu titlul de daune morale.

Au fost respinse celelalte pretenţii civile formulate de această parte.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel B.P.D. şi partea civilă E.A.D.

Inculpatul a criticat hotărârea pentru netemeinicie, în ce priveşte individualizarea judiciară a tratamentului penal, arătând că a recunoscut săvârşirea faptei conform dispoziţiilor art. 320¹C. proc. pen. şi că în cauză au fost aplicabile prevederile art. 74 lit. a), b) şi c) C. pen., respectiv au fost incidente circumstanţele atenuante legale, şi anume comportarea bună a infractorului înainte de săvârşirea faptei, faptul că aceasta era încadrat în muncă la data săvârşirii faptei, nu avea antecedente penale, a stăruit potrivit art. 74 lit. b) C. pen. în recuperarea prejudiciului împreună cu rudele sale şi a achitat părţii civile pretenţiile solicitate, în prezent aceştia împăcându-se, întrucât au trei copii minori împreună.

De asemenea, a precizat că şi circumstanţa legală prevăzută de art. 74 lit. c) C. pen., în ceea ce priveşte recunoaşte faptei a fost îndeplinită în parte, solicitând reducerea pedepsei aplicate sub minimul prevăzut de lege, iar ca modalitate de executare suspendarea sub supraveghere, în condiţiile art. 86¹ C. pen.

În acest sens, inculpatul a precizat că încadrarea juridică a faptei a fost dată nu de numărul de zile de îngrijiri medicale, nu de punerea în primejdie a vieţii părţii vătămate, ci doar de organul vizat de către inculpat în momentul când a săvârşit fapta, respectiv zona capului; partea vătămată a suferit un număr de 24-26 de zile de îngrijiri medicale, şi-a revenit foarte repede, complet, nu exist niciun impediment în ceea ce priveşte starea sa de sănătate.

De asemenea, inculpatul a arătat că a avut şi o tentativă de suicid, că a fost un moment de disperare al inculpatului la acel moment.

În subsidiar, inculpatul a solicitat acordarea unei relevanţe sporite art. 320¹ C. proc. pen. şi reducerea cu o treime a pedepsei aplicate, faţă de împrejurarea că s-a înţeles cu parte civilă în ce priveşte latura civilă a cauzei, în acest sens fiind depuse la dosar înscrisuri, respectiv convenţie încheiată în data de 14 octombrie 2013 prin care inculpatul se obliga să achite părţi civile E.A.D. suma de 800 RON lunar cu titlu de pensie de întreţinere pentru cei trei copii minori care au rezultat din relaţie şi chitanţă întocmită la data de 15 octombrie 2013 din care a reieşit împrejurarea că partea civilă E.A.D. a primit sumele de 1.750 RON cu titlu de daune materiale şi 10.000 euro cu titlu de daune morale, sume stabilite prin sentinţa penală nr. 155/S din 10 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Braşov, astfel că apelanta parte civilă E.A.D. a fost despăgubită integral, aceasta înţelegând să-şi retragă apelul.

Partea civilă E.A.D. prezentă personal în faţa instanţei de apel, a declarat că înţelege să retragă apelul formulat.

După dezbateri, partea civilă a trimis instanţei un înscris prin care a arătat că inculpatul nu a fost întotdeauna violent, ci numai de când a decis să se despartă de el, că s-a purtat foarte bine cu copiii şi a fost un tată responsabil şi că deşi ştie că este foarte grav ce a făcut, a solicitat clemenţă pentru acesta, pe considerentul că i-ar fi greu să se descurce singură cu cei trei copii.

Prin decizia penală nr. 124/Ap din 29 octombrie 2013, Curtea de Apel Braşov a admis apelul declarat de inculpatul B.P.D. împotriva sentinţei penale nr. 155 din 10 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Braşov, pe care a desfiinţat-o în ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatului şi soluţionarea acţiunii civile subsecvente acţiunii penale şi rejudecând în aceste limite:

A redus pedeapsa aplicată inculpatului B.P.D. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 20 rap. la art. 174, 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 320¹ C. proc. pen. şi art. 74 alin. (1) lit. b), art. 76 alin. (2) C. pen. de la pedeapsa de 7 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen. la pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen.

A adăugat la arestarea preventivă a inculpatului şi perioada de 10 iunie 2013 la şi în baza art. 160^bşi art. 381 C. proc. pen. a menţinut această măsură.

A constatat recuperat prejudiciul cauzat părţii civile E.A.D., potrivit convenţiei şi chitanţei aflate la dosar.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

A luat act de retragerea apelului declarat de partea civilă E.A.D. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A obligat partea civilă să plătească statului suma de 50 RON cu titlu de cheltuieli judiciare, restul acestor cheltuieli rămânând în sarcina statului.

Verificând hotărârea atacată în raport cu motivele de apel şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, potrivit art. 371 C. proc. pen. s-a constatat că apelul declarat de inculpat este fondat, pentru următoarele considerente:

Prima instanţă a reţinut în mod corect starea de fapt, în deplină concordanţă cu probele administrate în cauză şi a atribuit faptei caracterizarea juridică legală.

Astfel, s-a observat că prima instanţă a procedat corect la stabilirea încadrării juridice a infracţiunii ca fiind infracţiunea de tentativă la infracţiunea de omor calificat.

Inculpatul nu a susţinut că ar fi comis fapta provocat fiind de atitudinea părţii vătămate, ci doar să se ţină seama că aceasta l-a părăsit şi că a dorit să încerce o împăcare cu victima.

În speţă, probele legal obţinute şi administrate au confirmat că inculpatul şi partea vătămată au trăit în concubinaj timp de 14 ani şi că în ultimii 2 ani, urmare a violenţelor inculpatului, partea vătămată a încercat de mai multe ori să se despartă de acesta, însă s-au împăcat deoarece inculpatul insista, astfel încât partea vătămată a părăsit din nou domiciliul comun în luna februarie 2013 împreună cu minorii în vârstă de 4 şi 6 ani şi a solicitat protecţie organelor statului care au repartizat-o iniţial la Centru Maternal S. şi ulterior la Centrul Maternal E. din Codlea.

Instanţa de apel a reiterat considerentele reţinute de instanţa de fond cu privire la situaţia de fapt şi probele pe care se întemeiază. Inculpatul a căutat-o pe partea vătămată şi după ce a identificat locul în care era cazată a vizitat-o de trei ori, de fiecare dată fiind necesară intervenţia organelor de poliţie, întrucât inculpatul a avut un comportament inadecvat.

Partea vătămată a relatat că a remarcat pe de o parte starea de agitaţie în care se afla inculpatul şi pe de altă parte faptul că acesta purta şapcă şi ochelari de soare, aspect neobişnuit, întrucât acesta nu mai purtase şapcă în ultimii ani, iar ochelarii de soare îi purta numai atunci când conducea autovehiculul (potrivit aprecierii părţii vătămate inculpatul nu dorea să fie recunoscut).

După ce au cumpărat două cafele de la un magazin alimentar, cei doi au purtat o discuţie în cadrul căreia inculpatul a încercat să o determine pe partea vătămată să se împace cu el şi să fie de acord să se stabilească într-un apartament pe care potrivit susţinerilor inculpatului acesta în închiriase în Buftea pentru partea vătămată şi copii.

Instanţa de fond citează declaraţia martorului P.M. a intervenit, trăgându-l pe inculpat de lângă partea vătămată. Imediat acesta a fugit, lăsând-o pe concubina sa la pământ, plină de sânge. Martorul P.M. arată: „am auzit strigăte din afara magazinului, astfel că am ieşit (…) la o distanţă de aproximativ 5 metri, în şanţul betonat de colectare, l-am observat pe bărbatul care fusese mai înainte în magazin aplecat deasupra femeii care îl însoţise. Aceasta era întinsă pe burtă în şanţ. Bărbatul o ţinea cu mâna stângă de gură, iar cu mâna dreaptă o lovea pe aceasta în zona capului.”

Instanţa de control judiciar a observat că în mod corect prima instanţă a stabilit că inculpatul a acţionat cu intenţie directă, concretizată în circumstanţa agravantă a premeditării, deoarece acesta s-a înarmat cu un briceag, s-a deplasat pe un traseu dinainte stabilit pentru a se întâlni cu concubina sa, care părăsise domiciliul conjugal, a interceptat-o pe aceasta în timp ce se întorcea de la muncă şi la refuzul de a se întoarce la locuinţa comună şi i-a aplicat mai multe lovituri în zona capului şi a muşcat-o de gât, cu intenţia clară de a o ucide.

Instanţa de apel mai reţine că, aşa cum corect a stabilit prima instanţă, inculpatul s-a deplasat din Bucureşti la Codlea imediat după ce a aflat despre intentarea de către partea vătămată a acţiuni civile, din împrejurarea că avea asupra sa briceagul pe care l-a folosit pentru agresarea părţii vătămate şi purta, contrar obiceiului, o şapcă şi ochelari de soare care îl făceau mai greu de recunoscut, din faptul că a proferat la adresa părţii vătămate ameninţări explicite („totul se poate termina într-o secundă”, „mai trăieşti pentru că vreau eu”) şi se afla într-o stare de agitaţie specifică unei persoane care adoptat o hotărâre care pusă în executare produce consecinţe dramatice.

Deşi iniţial inculpatul a negat intenţia de a suprima viaţa părţii vătămate, arătând că nu a dorit decât să poarte o discuţie cu aceasta şi să o convingă să se împace şi să accepte să îşi stabilească reşedinţa în Buftea şi că briceagul nu a fost luat de acasă, ci dobândit de la un client în drumul de la Bucureşti la Codlea, instanţa de fond a reţinut, în mod judicios, că susţinerile privind modul în care inculpatul a intrat în posesia briceagului nu au fost dovedite şi, pe de altă parte, că inculpatul nu a putut justifica rezonabil împrejurarea că avea asupra sa briceagul în timpul discuţiei purtate cu partea vătămată (când briceagul ar fi putut să fie lăsat în maşină).

Instanţa de apel mai observă că inculpatul a încercat să o atragă pe partea vătămată în locuri mai puţin circulate, propunându-i chiar să se cazeze împreună la un hotel, aspect ce i-a trezit suspiciuni părţii vătămate, care a încercat să se afle în permanenţă în zone în care se aflau şi alte persoane, pentru a putea să fie ajutată în caz de nevoie. Partea vătămată a remarcat şi faptul că inculpatul şi-a aţintit privirea asupra gâtului său şi şi-a exprimat nemulţumirea pentru faptul că purta eşarfă, determinând-o să creadă că va exercita agresiuni asupra respectivei zone a corpului, aspect confirmat de evoluţia evenimentelor.

Deşi în apel inculpatul nu a criticat încadrarea juridică a faptei, critica sa a vizat exclusiv individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa de control judiciar a constatat că prima instanţă a procedat la o corectă caracterizare juridică a faptei comise de către inculpat, aşa cum s-a motivat anterior.

Singura chestiune supusă devoluţiunii a fost individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatului, avându-se în vedere şi împrejurarea că acesta, împreună cu familia de origine, a depus eforturi pentru achitarea despăgubirilor civile, astfel încât parte civilă a retras apelul promovat, dar şi înscrisul trimis de aceasta din urmă instanţei, prin care a solicitat clemenţă faţă de inculpat, arătând că acesta nu a fost violent întotdeauna, ci doar în ultimul timp, de când a luat hotărârea de a se despărţi de el.

Rezultă cu evidenţă că inculpatul a comis fapta pe fondul unor sentimente de iubire faţă de partea vătămată, greşit înţelese şi manifestate, al geloziei, aşa cum a rezultat din actele de la dosar, acesta o acuza pe partea vătămată că l-ar înşela, devenind astfel agresiv, împrejurări ce au determinat ca partea vătămată să părăsească locuinţa comună şi să se mute în oraşul Codlea, iniţial la un centru de sprijin al victimelor violenţei în familie şi apoi în chirie.

În speţă, s-a pus problema dacă în raport cu dispoziţiile art. 320¹ C. proc. pen. şi celelalte criterii de individualizare judiciară a pedepsei înscrise în art. 71 C. pen., pedeapsa aplicată corespunde scopului general şi special al prevenţiei penale.

Instanţa de control judiciar a apreciat că în situaţia în care sunt aplicabile şi circumstanţe atenuante legale sau judiciare prevăzute de art. 73-74 C. pen. în favoarea inculpatului, aplicarea efectelor circumstanţelor atenuante s-au făcut prin raportarea la limitele pedepsei închisorii reduse ca urmare a aplicării procedurii prevăzute de art. 320¹alin. (7) C. proc. pen.

Art. 320¹ C. proc. pen. a fost introdus în legislaţia română urmare a recunoaşterii, garantării şi aplicării a rt. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţia europeană a repturilor omului şi libertăţilor sale fundamentale, ce garantează acuzatului dreptul să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. Acest drept are caracter relativ, acuzatul putând să renunţe la exercitarea sa în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, şi să aleagă să fie judecat în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. În acest sens, Curtea de la Strasbourg a arătat că acuzatul are posibilitatea de a renunţa la dreptul garantat de art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţia europeană şi, pe cale de consecinţă, nu poate pretinde că i-a fost încălcat acest drept, în cazul în care instanţa îşi întemeiază hotărârea de condamnare pe declaraţia dată în cursul urmăririi penale de un martor (inclusiv anonim), la a cărui audiere acuzatul a renunţat (hotărârea din 28 august 1991 în cauza Brandstetter contra Austriei, parag. 49).

Această instituţie are la bază conceptul de „justiţie negociată”, doctrina oferind o definiţie acestui concept, arătând că prin „justiţie negociată” se înţelege „acea procedură prin care se permite părţilor să intervină, într-o măsură mai restrânsă sau mai extinsă, fie într-o formă pozitivă, care implică o acceptare, fie într-o manieră negativă, care presupune lipsa unui refuz, în cadrul procedurilor penale, putând să influenţeze prin demersul lor deznodământul acestor proceduri. Posibilitatea conferită inculpatului de a refuza sau de a accepta anumite propuneri, privită izolat, nu este de natură a conferi un caracter negociat procedurilor. Accentul cade pe posibilitatea părţilor de a supune discuţiilor aspecte ce ţin de desfăşurarea procedurilor penale, având puterea ca, prin concesii reciproce, să influenţeze măcar parţial conţinutul acestor propuneri, ajungându-se în final la pronunţarea unei hotărâri care să reprezinte rezultatul negocierilor”.

În sistemul de drept anglo-saxon (care a stat la baza tuturor reglementărilor din dreptul continental în materia justiţiei negociate) obiectul negocierii îl poate constitui pedeapsa - în procedura „sentence barganing”, existând un acord vertical care se impune judecătorului în stabilirea pedepsei, ori chiar învinuirea - procedura „charge barganing”, când se realizează un acord orizontal între persoana acuzată şi procuror, acesta din urmă putând fie să renunţe la acuzaţii, fie să modifice învinuirea, cu precizarea că în sistemul nostru de drept are la bază concepţia dreptului continental, nu cea de common-law.

Reglementarea procedurii judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţie reprezintă transpunerea în procedura penală actuală a dispoziţiilor art. 374 din noul C. proc. pen. potrivit căruia:

„(1) Până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara, personal sau prin înscris autentic, că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

(2) Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală doar atunci când inculpatul declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicită administrarea de probe.

(3) La termenul de judecată, când cauza se află în stare de judecată, instanţa îl întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală şi acordă cuvântul procurorului, celorlalte părţi şi persoanei vătămate asupra cererii formulate.

(4) Instanţa de judecată admite cererea atunci când, din probele administrate, rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite şi sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse şi procedează la audierea inculpatului, potrivit art. 378.

(5) În caz de admitere a cererii, preşedintele explică persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă şi întreabă partea civilă şi partea responsabilă civilmente dacă propun administrarea de probe. Instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile, potrivit art. 26, dacă pentru soluţionarea acesteia este necesară administrarea de probe, prin care s-ar prelungi în mod nejustificat soluţionarea acţiunii penale.

(6) În caz de admitere a cererii, dispoziţiile art. 386 şi 391-395 se aplică în mod corespunzător.

(7) Instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. Dispoziţiile alin. (1)-(6) nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţie pe viaţă”.

Prin urmare, acest nou concept a derivat din necesitatea reformei penale şi instanţa a constatat că potrivit acestei noi instituţii, inculpatul care îşi recunoaşte vinovăţia (nu pur şi simplu, ci sub rezerva îndeplinirii cerinţelor legale) beneficiază de reducerea limitelor speciale de pedeapsă cu o treime şi în ipoteza existenţei altor circumstanţe (fie agravante, fie atenuante), efectul acestora s-a raportat la limitele de pedeapsă astfel reduse.

Acest beneficiu acordat persoanei care a fost judecată în baza acordului de vinovăţie, trebuie reflectat în pedeapsa aplicată, având în vedere că durata procedurii este redusă considerabil, nu se mai administrează alte probe, prin urmare, celeritatea procedurii este accentuată.

Aşadar, instanţa a verificat dacă în speţă sunt aplicabile alte circumstanţe ori stări de agravare sau de atenuare a răspunderii penale; din această perspectivă, instanţa a observat că inculpatul a avut comportare corectă anterior comiterii faptei, în sensul că a provenit dintr-o familie organizată, şi-a întemeiat o familie, a adoptat un stil de viaţă organizat - avea loc de muncă, a desfăşurat diverse activităţi lucrative pentru a-şi întreţine familia, avea locuinţă stabilă şi a fost apreciat de membrii comunităţii în care trăia şi de colegii de la locul de muncă.

Atitudinea agresivă a inculpatului s-a manifestat numai faţă de partea vătămată, aşa cum a rezultat atât din declaraţiile acesteia şi ale inculpatului, dar şi din împrejurarea că a fost sancţionat contravenţional, de fiecare dată fiind necesară intervenţia organelor de poliţie, întrucât inculpatul a avut un comportament inadecvat.

Nu a fost neglijat înscrisul depus la dosar de către partea vătămată, prin care aceasta a relatat că inculpatul a devenit violent în ultimul timp, că a fost tot timpul un tată responsabil şi că s-a ocupat de copii, solicitând clemenţă pentru acesta, chiar dacă este foarte grav ceea ce a făcut.

Instanţa a avut în vedere faptul că, în ultimul timp, între inculpat şi victimă a existat o relaţie tensionată care a condus la separarea celor doi şi prin urmare, fapta gravă comisă de inculpat, în condiţiile menţionate, cu premeditare şi în loc public (doar pentru că astfel avea acces la victimă), agresivitatea de care a dat dovadă, împreună cu faptul că astfel inculpatul a înţeles să o pedepsească pe partea vătămată că a părăsit locuinţa comună împreună cu doi din cei trei copii, trebuie analizate împreună cu celelalte circumstanţe ale comiterii faptei şi cele personale ale inculpatului.

În consecinţă, stăruinţa depusă de inculpat pentru a repara paguba produsă nu a rămas fără impact, fiind de observat şi că s-a străduit să ofere familiei mijloacele de subzistenţă din muncă, s-a opus ideii de creştere a copiilor în acel centru unde stătea partea vătămată, a fost apreciat ca o persoană harnică, muncitoare. Aşadar, instanţa a fost obligată a eficientiza şi aceste împrejurări, alături de celelalte circumstanţe, în sensul reţinerii circumstanţelor atenuante judiciare, în sensul art. 74 alin. (2) C. pen., pe lângă cea prevăzută de art. 74 lit. b) C. pen.

Prin urmare, constatând că nu există nici un impediment în reţinerea circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. b) şi celor prevăzute de art. 74 alin. (2) C. pen., instanţa de apel a apreciat că pedeapsa aplicată inculpatului, chiar în condiţiile art. 320¹C. proc. pen., este prea aspră şi se impune a fi redusă urmare a reţinerii şi acestei circumstanţe şi că o pedeapsă de 4 ani şi 6 luni închisoare ar fi fost suficientă şi în strânsă consonanţă cu scopul general şi special al prevenţiei penale, urmând a fi redusă în mod corespunzător şi pedeapsa complementară la 2 ani şi 6 luni.

Împotriva deciziei penale nr. 124/Ap din 29 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Braşov a declarat recurs inculpatul B.P.D.

În conformitate cu dispoziţiile art. 385¹⁰ alin. (1) şi (2) C. proc. pen., recursul a fost motivat, iar motivele de recurs s-au formulat în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuia depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, fiind invocate motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 şi 17 C. proc. pen.

Inculpatul a motivat că:

A. Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17² al art. 385⁹ C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

Astfel, în cazul hotărârilor supuse atât căii de atac a apelului, cât şi căii de atac a recursului, controlul judiciar exercitat în recurs - cale de atac declarată sub imperiul Legii nr. 2/2013, împotriva unei hotărâri pronunţate în apel după intrarea în vigoare a acesteia - nu a mai fost realizată prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 385⁹alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. referitor la eroarea gravă de fapt sau în art. 385⁹alin. (1) pct. 14 teza I C. proc. pen. referitor la aplicarea unor pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen., întrucât cazul de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. a fost abrogat prin Legea nr. 2/2013, iar cazul de casare prevăzut în art. 385⁹alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, în sensul restrângerii incidenţei acestuia la aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Prin urmare, singurul cazul de casare care poate fi invocat în susţinerea criticilor privitoare la greşita individualizare a pedepsei efectiv aplicate este cel prevăzut în art. 385⁹alin. (1) pct. 17² C. proc. pen. (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia nr. 1605 din 13 mai 2013).

Este adevărat că, în temeiul art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen., instanţa de recurs a verificat corecta încadrare juridică a faptei din perspectiva corespondenţei elementelor faptice reţinute în hotărârile recurate cu elementele constitutive ale infracţiunilor, fără să procedeze la analiza sau la reaprecierea situaţiei de fapt, o atare verificare nefiind posibilă în calea de atac. Însă, chiar şi după intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 2/2013, se consideră că instanţa de recurs este pe deplin abilitată să cenzureze corecta aplicare a dispoziţiilor privitoare la incidenţa circumstanţelor atenuante consacrate de art. 74 C. pen., în sensul orientării pedepsei aplicate spre minimul special sau sub minimul special coroborat cu aplicarea dispoziţiilor art. 76 alin (1) lit. b) C. pen.

Aceasta interpretare este apreciată a fi cea care se afla în concordanta cu exigentele impuse de principiul garantării dreptului la un proces echitabil consacrat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ratificată de România prin Legea nr. 30/1994. Este ştiut faptul că şi în materia dreptului procesual penal Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este considerată a fi devenit izvor de drept intern, obligatoriu şi prioritar, în temeiul dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi ale art. 20 din Constituţia României. Prin urmare, s-a impus corelarea interpretărilor normei de drept intern, art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen., cu garanţiile impuse de art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Judecătorul national, apreciază recurentul, ca organ al statului independent de puterea legiuitoare, poate aplica în mod direct Recomandarea (2004)5 a Comitetului de Miniştri către statele membre ale Uniunii Europene privind verificarea compatibilităţii proiectelor de lege, a legilor în vigoare şi a practicilor administrative cu standardele impuse de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (adoptată la 12 mai 2004, la cea de-a 114 a sesiune), iar modalitatea concretă în care se poate ajunge la acest obiectiv este indicat în pct. 12 din Anexa la Recomandarea mai sus-menţionată: „pentru asigurarea compatibilităţii, este suficient să se procedeze la schimbări de jurisprudenţă şi de practică. Pct. III.28 din aceeaşi Anexă la Recomandare prevede ca modalitate de verificare a compatibilităţii legilor în vigoare şi a practicii administrative de către instituţiile judiciare următoarele: „verificarea poate avea loc în cadrul procedurilor judiciare iniţiate de persoane care au calitate procesuala activă sau chiar de organe ale statului”.

Din această perspectivă s-a apreciat că este admisibil ca instanţa de recurs să cenzureze dacă instanţele anterioare au conferit suficienta relevanţă circumstanţelor atenuante pe care le-au reţinut în favoarea mea ca dovedite, precum şi modalitatea în care reţinerea circumstanţelor atenuante s-a reflectat în durata pedepsei efectiv aplicate.

B. Pe de altă parte, recurentul invocă şi motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., în aplicarea principiului privitor la aplicarea legii penale mai favorabile consacrat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) C. proc. pen. potrivit cărora în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă (art. 13 C. pen. din 1969).

S-a observat faptul că, în noul C. pen., săvârşirea faptei de omor în public nu mai este încriminată ca şi împrejurare de natură a agrava infracţiunea de omor şi de a determina încadrarea juridică a acestei fapte în infracţiunea de omor calificat aşa cum se întâmplă în reglementarea anterioară, conform dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior.

Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat reţinându-se două împrejurări agravante de natură a determina încadrarea juridică în forma calificată a acestei infracţiuni, atât săvârşirea faptei cu premeditare [art. 175 lit a)], cât şi săvârşirea faptei în public [art. 175 lit. i)].

Prevederile art. 189 din noul C. pen. reţin drept circumstanţă legală agravantă de natură a determina încadrarea infracţiunii în forma calificată doar omorul săvârşit cu premeditare, săvârşirea faptei în public nemaiconstituind forma de agravare a răspunderii penale în această materie, motiv pentru care se impune să reţineţi ca dispoziţiile art. 189 ale noului C. pen. reprezintă legea mai favorabilă în raport cu art. 175 C. pen. din 1969. Conform exigenţelor impuse de art. 5 alin. (1) C. pen., instanţa a fost ţinută să aplice legea mai favorabilă.

Recurentul arată că omorul calificat presupune, prin definiţie, realizarea conţinutului omorului simplu în una sau mai multe dintre formele prevăzute expres în art. 175 C. pen. anterior (art. 189 C. pen. actual). În cazul în care omorul se săvârşeşte în două sau mai multe dintre aceste modalităţi alternative de realizare a formei calificate a acestei infracţiuni, infracţiunea nu îşi pierde caracterul unitar, însă numărul acestor modalităţi alternative, precum şi gravitatea fiecăreia dintre acestea se reflectă în individualizarea pedepsei ce este efectiv aplicată. Prin urmare, cu prilejul individualizării pedepsei, cuantumul pedepsei ce i-a fost aplicată în apel, de 4 ani şi 6 luni a fost stabilit de instanţa de apel în considerarea ambelor forme de agravare, atât cea prevăzută de art. 175 lit. a), cât şi cea prevăzută de art. 175 lit. i), ultima dintre acestea nemaiconstituind circumstanţa de agravare de natură a antrena forma calificată a infracţiunii.

În considerarea celor ce preced, recurentul solicită să se reţină că se impune reindividualizarea pedepsei ce i-a fost efectiv aplicată de instanţa de apel ca urmare a intrării în vigoare a Noului C. pen., ce constituie lege mai favorabilă: să se reţină că până în prezent a executat deja aproape 25% din pedeapsa aplicată de instanţa de apel, că în favoarea sa au fost reţinute incidente patru circumstanţe atenuante care trebuie să fie avute în vedere la individualizarea pedepsei, că pericolul social concret al faptei s-a manifestat în contextul unei puternice tulburări de ordin emoţional, că singura persoană care a fost pusă în pericol consideră personal şi nemijlocit că s-a îndreptat, din legea nouă a fost îndepărtată calificarea ca omor calificat în cazul în care fapta a fost săvârşită în public.

Pe de altă parte, s-a reţinut că scopul general şi special al răspunderii penale a fost atins, iar menţinerea deciziei pronunţate de instanţa de apel apare ca fiind excesivă în raport de toate circumstanţele reale şi personale.

Este de reţinut faptul că pedeapsa pentru infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 174-175 C. pen. din 1997 se încadrează între 15 şi 25 de ani, iar pentru săvârşirea acestei infracţiuni în forma tentativei, limitele pedepsei se reduc la jumătate, conform art. 21 alin. (2) C. pen. Astfel, în cazul tentativei, minimul pedepsei este de 7 ani şi 6 luni, iar maximul prevăzut de lege este de 12 ani şi 6 luni.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 320¹ C. proc. pen. şi procedând la reducerea acestor limite cu o treime, rezultă că limitele în care se putea situa pedeapsa ce urma a fi efectiv aplicată subsemnatului s-ar situa între un minim special de 5 ani şi un maxim special de 8 ani şi 4 luni, în condiţiile în care s-au reţinut două modalităţi de agravare a tentativei realizate de subsemnatul ce au condus la încadrarea acesteia în tentativa la omor calificat [art. 175 alin. (1) lit. a) şi lit. i) C. pen. din 1969].

S-a observat faptul că instanţa de apel, procedând la reindividualizarea pedepsei în funcţie de circumstanţele atenuante, a redus pedeapsa de 7 ani închisoare la care a fost condamnat de instanţa fondului, la o pedeapsă de 4 ani şi 6 luni de închisoare. Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut o serie de împrejurări cu titlu de circumstanţe atenuante, legale şi judiciare, de natură a justifica reducerea pedepsei efectiv aplicate sub minimul special prevăzut de lege, în speţă 5 ani.

S-a remarcat faptul că şi în sentinţa instanţei de fond s-a reţinut că: „în urma examenului medico-legal, s-a stabilit că E.A.D. prezintă leziuni traumatice ce necesită 25-30 zile îngrijiri medicale, leziuni care prin natura şi gravitatea lor nu au pus în primejdie viaţa victimei”.

Instanţa de fond a mai reţinut că: „inculpatul a fost determinat să adopte o atitudine necorespunzătoare din pricina sentimentelor de iubire pentru partea vătămată, motiv pentru care inculpatul nu a acţionat „cu sânge rece”, ci aflându-se sub imperiul unei tulburări psihice pricinuită de situaţie”.

Împotriva sentinţei penale nr. 155 din 10 iunie 2013 a declarat apel B.P.D. Instanţa de apel a avut în vedere chitanţa întocmită în data de 15 octombrie 2013 din care reiese că partea civilă E.A.D. a primit sumele de 1.750 RON şi 10.000 euro cu titlu de daune materiale şi morale, astfel cum a fost stabilit de instanţa de fond. Faţă de această împrejurare, partea civilă E.A.D., prezentă personal în faţa instanţei de apel, a declarat că înţelege să retragă apelul formulat. După dezbaterile pe fondul apelului, partea civilă a trimis instanţei un înscris prin care a arătat că inculpatul nu a fost întotdeauna violent, ci numai când a decis să se despartă de el, că s-a purtat foarte bine cu copiii şi a fost un tată responsabil şi că deşi ştie că este foarte grav ce a făcut, a solicitat clemenţă pentru acesta, pe considerentul că i-ar fi greu să se descurce singură cu cei trei copii.

Deşi instanţa de apel a avut în vedere la individualizarea pedepsei faptul că în cazul inculpatului se fac incidente dispoziţiile art. 74 alin (1) lit. b), în considerentele deciziei pronunţate, se face referire şi la conduita subsemnatului atât în perioada anterioară săvârşirii faptei, menţionându-se faptul că „am avut o comportare corectă anterior comiterii faptei, în sensul că provin dintr-o familie organizată, mi-am întemeiat o familie, am adoptat un stil de viaţă organizat, aveam loc de muncă la data săvârşirii faptei, am desfăşurat diverse activităţi lucrative pentru a-mi întreţine familia, aveam o locuinţa stabilă şi eram apreciat de membrii comunităţii în care trăiam, precum şi de colegii de la locul de muncă, astfel cum rezultă din declaraţiile de la dosar”, cât şi comportamentul manifestat după ce fapta a fost săvârşită, în sensul recunoaşterii săvârşirii faptei, comportarea sinceră în cursul procesului penal, aspecte care intră sub incidenţa prevederilor art. 74 alin (1) lit. a) şi c) care nu au fost luate în considerare de instanţa de apel la individualizarea pedepsei aplicate, deşi se impunea acest lucru.

Coroborând dispoziţiile art. 76 alin (2) cu dispoziţiile art. 76 alin (1) lit. b) raportat la art. 74 alin (1) lit. a), b) şi c) C. pen., recurentul solicită să se observe faptul că, deşi instanţa de apel reţine în considerentele deciziei nr. 124/Ap din 29 octombrie 2013 faptul că se fac incidente toate cele 3 circumstanţe atenuante prevăzute de art. 74 alin (1) C. pen., cât şi circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 73 C. pen., la individualizarea pedepsei aplicate nu ţine cont decât de circumstanţa prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen., în mod eronat scăzând pedeapsa aplicată sub minimul special cu doar 6 luni.

Art. 76 alin (1) lit. b) prevede în mod obligatoriu pentru instanţa de judecată ca, în cazul în care se fac incidente circumstanţe atenuante, pedeapsa să fie scăzută sub minimul special, însă nu mai puţin de un an, în cazul de faţă nu mai puţin de o treime din minimul special. S-a considerat că reducerea pedepsei aplicate, conform dispoziţiilor art. 76 alin (1) lit. b) C. pen. trebuie să se facă proporţional cu circumstanţele atenuante care se reţin în favoarea inculpatului, or în cazul de faţă, în favoarea inculpatului, însăşi instanţa de apel a reţinut 4 circumstanţe atenuante; totuşi reducerea efectivă a pedepsei aplicate este de doar 6 luni sub maximul special, ceea ce nu este conform scopului pedepsei.

Recurentul a solicitat să se ia act despre împrejurarea că în plus faţă de motivele de recurs depuse la dosar prin poştă la data de 26 februarie 2014, se susţine şi motivul de recurs fondat pe dispoziţiile art. 385⁹ alin. (1) pct. 13 şi 14 C. pen. din 1997 (1969) raportat la art. 5 şi art. 6 C. pen. ce a fost pus în dezbaterea orală a părţilor din oficiu de către instanţa de recurs în şedinţa publică.

Astfel, instanţa supremă a sesizat împrejurarea ca în dispozitivul deciziei penale nr. 124/Ap din 29 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Braşov s-a reţinut expres faptul că subsemnatului i-a fost aplicată pedeapsa redusă în apel de 4 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat în temeiul dispoziţiilor art. 20 C. pen. rap. la art. 175 lit. i) C. pen.

Instanţa de recurs a observat că, prin însuşi dispozitivul deciziei prin care s-a admis apelul, instanţa de apel nu a mai reţinut în sarcina sa două împrejurări agravante de natură a determina încadrarea juridică în forma calificată a acestei infracţiuni, respectiv săvârşirea faptei cu premeditare [art. 175 lit a)], cât şi săvârşirea faptei în public [art. 175 lit. i)], ci doar o singură formă de agravare, cea prevăzută de fostul art. 175 lit. i).

În considerarea acestei situaţii, instanţa de recurs a supus dezbaterii contradictorii părţilor mai multe probleme juridice, respectiv:

1. este această menţiune din dispozitivul deciziei pronunţate în apel o simplă eroare materială, susceptibilă a fi îndreptată, având în vedere împrejurarea că în considerentele deciziei pronunţate în apel nu se menţionează explicit înlăturarea formei de agravare prevăzută la art. 175 lit. a)?

2. mai poate fi această eroare remediată în calea de atac a recursului promovat exclusiv de către inculpat, în condiţiile în care această remediere ar presupune încălcarea principiului non reformatio în pejus?

3. în considerarea încadrării juridice menţionate în dispozitivul hotărârii pronunţate în apel [art. 20 C. pen. rap. la art. 174 şi art. 175 lit. i) C. pen. anterior] cum s-ar da eficienţă, în speţa de faţă, principiului aplicării legii penale mai favorabile?

1. Recurentul solicită să se constate că, din analiza întregii hotărâri pronunţate în apel, nu se poate stabili în mod cert, fără niciun dubiu, că ne-am afla doar în prezenţa unei erori materiale săvârşite de către instanţa de apel, eroare susceptibil a fi remediată în procedura prevăzută de art. 194-196 C. proc. pen. anterior. Un prim argument în acest sens îl constituie faptul că în calea de atac a apelului, instanţa de control judiciar, a admis apelul, cu consecinţa diminuării pedepsei efectiv aplicate. Or, diminuarea sancţiunii se putea realiza atât ca urmare a înlăturării formei de agravare prevăzută de art. 175 lit. a) de către instanţa de apel, chiar nemotivată în cuprinsul considerentelor, precum şi ca efect al valorificării tuturor circumstanţelor de atenuare a răspunderii penale reţinute de instanţa de fond, dar şi de cea învestită cu soluţionarea apelului.

Prin urmare, interpretarea menţionării în dispozitivul deciziei pronunţate în apel doar a agravantei prevăzută de art. 175 lit. i) C. pen. anterior ca fiind o simplă eroare materială este de natură a contraveni principiului fundamental al dreptului penal şi procesual penal in dubio pro reo, ceea ce nu poate fi primit. Totodată, cu prilejul pronunţării asupra acestui prim aspect pus în discuţie din oficiu, se solicită să se aibă în vedere şi poziţia procesuală exprimată fără echivoc de reprezentantul Ministerului Public care, prin concluziile sale orale, a învederat instanţei că inserarea în dispozitiv doar a dispoziţiilor art. 175 lit. i) nu şi a celor din art. 175 lit. a) referitor la încadrarea juridică a faptei nu poate fi apreciată ca o simplă eroare materială susceptibil a fi remediată în procedura prevăzută de art. 194-196 C. proc. pen. anterior, ci trebuie văzută ca o eroare de judecată a cărei remediere se putea realiza doar prin exercitarea căii de atac a recursului de către Parchet. Or, avându-se în vedere faptul că Parchetul nu a promovat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel nu mai este posibilă modificarea dispozitivului deciziei recurate în sensul de a se menţiona ambele forme de calificare, atât cea prevăzută de art. 175 lit. a), cât şi cea prevăzută de art. 175 lit. i) fără a se înfrânge principiul potrivit căruia inculpatului nu i se poate crea o situaţie mai grea în propria sa cale de atac (non reformatio in pejus).

2. În ipoteza în care s-ar considera că ne aflam în ipoteza unei simple erori materiale, recurentul solicită să se constatate că aceasta în nici un caz nu mai poate fi remediată în calea de atac promovată de inculpat fără a se încălca astfel principiul non reformatio in pejus.

În ipoteza în care inculpatul nu ar mai fi promovat calea de atac a recursului, hotărârea Curţii de Apel Braşov devenea definitivă de la pronunţare, în dispozitiv fiind menţionată o singură împrejurare de natură a conduce la încadrarea faptei săvârşite de inculpat în tentativă la omor calificat, cea prevăzută de art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior, săvârşirea faptei în public. Ulterior, ca efect al intrării în vigoare a noilor coduri, C. pen. şi C. proc. pen., la data de 01 februarie 2014, în condiţiile în care în noul C. pen., săvârşirea faptei de omor în public nu mai este încriminată ca şi împrejurare de natură a agrava infracţiunea de omor şi de a determina încadrarea juridică a acestei fapte în infracţiunea de omor calificat aşa cum se întâmpla în reglementarea anterioară, conform dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior, se impunea recalificarea încadrării faptei în tentativă la omor simplu, prevăzută de art. 188 C. pen din 2009, care, în mod evident reprezintă legea penală mai favorabilă. Or, nedeclarând prezentul recurs, inculpatul s-ar fi aflat în situaţia prevăzută de art. 6 alin. (1) şi alin. (7) C. pen.

3. În opinia apărării este obligatoriu ca, în prezentul recurs, să se dea eficienţă principiului aplicării legii penale mai favorabile prevăzut de art. 5 C. pen., motiv pentru care se impune a dispune reîncadrarea juridică a faptei în tentativă la omor simplu [art. 33 alin. (2) rap. la art. 188 C. pen. din 2009 cu aplicarea dispoziţiilor art. 75 alin. (2) şi art. 76 din C. pen. din 2009]. S-a observat că limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de omor simplu reglementată de art. 188 din noul C. pen. sunt între 10 şi 20 de ani, iar pentru săvârşirea acestei infracţiuni în forma tentativei ele se reduc la jumătate, ceea ce înseamnă ca pedeapsa are un minim special de 5 ani (60 luni) şi un maxim special de 10 ani (120 luni).

Făcând şi aplicaţiunea dispoziţiilor art. 320¹ C. proc. pen. anterior, dispoziţii de favoare câştigate cauzei şi asupra cărora nu se mai poate reveni, şi procedându-se la reducerea acestor limite cu o treime, rezultă că limitele în care se putea situa pedeapsa ce urma a fi efectiv aplicată s-ar situa între un minimum special de 3 ani şi 4 luni (40 de luni) şi un maximum special de 6 ani şi 6 luni (80 de luni).

Pe de altă parte, s-a arătat că, faţă de circumstanţele de atenuare a răspunderii valorificate anterior de instanţa de apel prin decizia recurată, se impune a reţine circumstanţele atenuante prevăzute de art. 75 alin. (2) C. pen:

a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii;

b) împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului.

Or, noul C. pen., stabileşte în cuprinsul art. 76 C. pen., care sunt efectele obligatorii ale reţinerii acestor circumstanţe atenuante, respective reducerea limitelor de pedeapsa cu o treime.

Din perspectiva normelor de drept substanţial, care au reglementat efectul circumstanţelor atenuante în vechea reglementare, se impune a constata că prevederile art. 76 din noul C. pen. reprezintă legea mai favorabilă.

Prin urmare, aplicând şi această reducere a limitelor de pedeapsă cu câte o treime obţinem un minim special de 2 ani, 2 luni şi 20 zile şi un maxim special de 53 de luni, mai mic decât pedeapsa efectiv aplicată de 4 ani şi 6 luni, adică 54 de luni.

Analizând decizia penală nr. 124/Ap din 29 octombrie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, instanţa va admite recursul pentru următoarele considerente ce ţin de aplicarea legii penale mai favorabile:

Cu privire la cadrul procesual:

Conform art. 12 din Legea nr. 255/2013, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a C. proc. pen., declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs. În consecinţă, instanţa urmează să analizeze atât respectarea termenul de declarare a căii de atac, cât şi cazurile de casare în conformitate cu normele C. proc. pen. anterior, respectiv art. 385⁹, art. 385³C. proc. pen. anterior.

Legea garantează dublul grad de jurisdicţie. Eliminarea căii de atac a apelului în cazul tuturor hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în primă instanţă a format obiectul controlului de constituţionalitate, excepţia de neconstituţionalitate fiind respinsă (Decizia nr. 230 din 15 martie 2012, publicată în M. Of. al României nr. 287/02.05.2012 sau Decizia Curţii Constituţionale nr. 612/2012, publicată în M. Of. nr. 437/30.06.2012). În Decizia nr. 230 din 15 martie 2012, Curtea a statuat, de exemplu, că prevederile din Legea nr. 202/2010 privind eliminarea apelului nu aduc nicio atingere dispoziţiilor constituţionale întrucât stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, inclusiv reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Totodată, Curtea a constat că nu se încalcă nici dreptul la un proces echitabil, reglementat de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât nu înlătură posibilitatea inculpaţilor de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Totodată, dreptul la un proces echitabil nu presupune obligativitatea parcurgerii, în materie penală, a unui număr de trei grade de jurisdicţie. Astfel, textele de lege criticate asigură dreptul la două grade de jurisdicţie (judecata în primă instanţă şi cea în recurs) în materie penală, drept reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Impunerea unei căi de atac în materie penală se conformează atât cerinţelor constituţionale de acces la justiţie, cât şi art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de consolidare a caracterului de excepţie a căilor extraordinare de atac.

Prin Decizia nr. 523 din 12 decembrie 2012, Curtea Constituţională a constatat că legiuitorul poate institui reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, cei interesaţi având posibilitatea neîngrădită de a utiliza aceste proceduri în formele şi modalităţile instituite de lege, ei putându-se prevala de toate garanţiile care condiţionează procesul echitabil.

Cu privire la pretinsa încălcarea a dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, prin Decizia nr. 506 din 05 decembrie 2013 Curtea a apreciat că instituirea unor reguli speciale de procedură, inclusiv cu privire la căile de atac, nu creează discriminare atât timp cât aceste reguli se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice sau similare. În aceeaşi decizie s-a arătat că, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că principiul dublului grad de jurisdicţie prevăzut de art. 2 parag. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie este recunoscut numai în materie penală şi doar dacă obiectul judecăţii îl formează raportul penal de conflict.

În această situaţie modificările aduse prin Legea nr. 2/2013 privind cazurile de casare nu aduc atingere accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil.

Cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen. când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Recurentul a criticat decizia în principal cu privire la individualizarea sancţiunii pe care a apreciat-o ca fiind contrară art. 72 C. pen. anterior, iar în subsidiar cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, solicitând aplicarea unei sancţiuni în limitele prevăzute de C. pen. în vigoare, fără agravarea sancţiunii conform efectelor săvârşirii faptei într-un loc public.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la individualizarea sancţiunii în raport de criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. anterior, instanţa constată că modificarea adusă cazurilor de casare prin Legea nr. 2/2013, în vigoare la data pronunţării apelului, exclud posibilitatea analizei criticii formulate. Astfel, după data de 15 februarie 2013, cazul de casare de la art. 385⁹ pct. 14. C. proc. pen. anterior, permite instanţei să analizeze sancţiunea doar în ceea ce priveşte aplicarea unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Abrogarea dispoziţiei referitoare la posibilitatea de a examina criteriile de individualizare din art. 72 C. pen. anterior, decurge din limitarea căii de atac a recursului la probleme de drept. În acelaşi sens, Legea nr. 2/2013 a înlăturat, odată cu abrogarea art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen. anterior, posibilitatea instanţei de recurs de a reaprecia faptele. Orice reformare a hotărârii pronunţate în apel este în consecinţă strict legată de aplicarea legii. În consecinţă, având în vedere că înlăturarea textului de lege din art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen. anterior este echivalentă cu o limitare a cazurilor de casare, instanţa de recurs nu poate examina în cauza de faţă critica referitoare la individualizarea pedepselor în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. anterior. Nici chiar în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile instanţa de recurs nu poate să facă o nouă individualizare a sancţiunii, fiind obligată să reducă proporţional sancţiunea stabilită de instanţa de apel (către minimum, mediu sau maximul special), în raport de limitele prevăzute de legea nouă (către minimum, mediu sau maximul special). Astfel, în aplicarea legii penale mai favorabile, instanţa de recurs nu poate stabili o sancţiune către minimul special prevăzut de legea nouă, dacă instanţa de apel a stabilit aceeaşi sancţiune către maximul special prevăzut de legea veche, aşa cum nu este posibilă nici situaţia inversă.

Cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen. când faptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică.

Conform art. 3 din Legea nr. 187/2012, dispoziţiile art. 4 C. pen. privind legea penală de dezîncriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii. Dispoziţiile art. 4 C. pen. nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire.

Faţă de situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel fapta constituie o infracţiune contra vieţii. Efectele intrării în vigoare a unui nou C. pen. sunt în sensul reţinerii formei simple a infracţiunii de omor astfel cum se va examina mai jos.

Cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii.

Cu privire la încadrarea juridică dată faptei:

Instanţa de recurs a observat că prin dispozitivul deciziei de admitere a apelului nu au mai fost reţinute în sarcina inculpatului două împrejurări agravante de natura a determina încadrarea juridică în forma calificată a acestei infracţiuni, respectiv săvârşirea faptei cu premeditare [art. 175 lit. a)], cât şi săvârşirea faptei în public [art. 175 lit. i)], ci doar o singură formă de agravare, cea prevăzută de fostul art. 175 lit. i).

În considerarea acestei situaţii, instanţa de recurs a supus dezbaterii contradictorii părţilor mai multe probleme juridice, respectiv:

1. dacă menţiunea din dispozitivul deciziei pronunţate în apel este o simplă eroare materială, susceptibilă a fi îndreptată, având în vedere împrejurarea că în considerentele deciziei pronunţate în apel nu se menţionează explicit înlăturarea formei de agravare prevăzută la art. 175 lit. a) C. pen.

2. dacă eroarea mai poate fi remediată în calea de atac a recursului promovat exclusiv de către inculpat.

Conform art. 385⁸C. proc. pen. anterior, instanţa de recurs, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat recurs. În recursul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de recurs nu poate agrava situaţia acesteia.

Condamnarea inculpatului în apel prin reţinerea art. 175 lit. i) C. pen. anterior nu şi a agravării din art. 175 lit. a) C. pen. anterior nu poate fi apreciată ca o simplă eroare materială susceptibil a fi remediată în procedura prevăzută de art. 194-196 C. proc. pen. anterior. Omisiunea instanţei de apel cu privire la reţinerea unui element de calificare a infracţiunii reprezintă o eroare de judecată a cărei remediere se putea realiza doar prin exercitarea căii de atac a recursului de către Parchet. Având în vedere faptul că Ministerul Public nu a promovat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, nu mai este posibilă modificarea dispozitivului deciziei recurate în sensul de a se menţiona ambele forme de calificare a infracţiunii, atât cea prevăzută de art. 175 lit. a) C. pen. anterior, cât şi cea prevăzută de art. 175 lit. i) C. pen. anterior, fără a se înfrânge principiul potrivit căruia inculpatului nu i se poate crea o situaţie mai grea în propria sa cale de atac (non reformatio în pejus).

Cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile:

În aplicarea art. 5 C. pen., circumstanţele atenuante nu reprezintă o instituţie autonomă în raport de încriminare şi sancţiune. În situaţia intrării în vigoare a unei legi noi, ce aduce modificări atât cu privire la pedepse, cât şi cu privire la circumstanţe atenuante, circumstanţele ca parte din instituţia sancţiunii unei infracţiuni nu pot fi privite şi analizate distinct (autonom) faţă de instituţia pedepsei. Înlăturarea circumstanţelor atenuante nu aduce atingere principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac prevăzut în art. 418 C. proc. pen., atunci când în concret pentru aceeaşi faptă se stabileşte o sancţiune mai puţin severă.

În situaţia intrării în vigoare a unei legi noi, ce aduce modificări atât cu privire la pedepse, cât şi cu privire la circumstanţe atenuante, circumstanţele ca parte din instituţia sancţiunii unei infracţiuni nu pot fi privite şi analizate distinct (autonom) faţă de instituţia pedepsei.

În cazul succesiunii de legi penale în timp, în cadrul evaluării legii penale mai favorabile, autonomia unei instituţii se raportează la încadrarea faptei într-o normă de încriminare şi pedeapsa stabilită pe baza normei de încriminare şi a circumstanţelor atenuante şi agravante sau limitele de pedeapsă stabilite pe baza normei de încriminare.

Prin lex tertia se au în vedere acele situaţii prin care condiţiile unui fapt juridic sunt separate de efectele aceluiaşi fapt juridic, nu şi aplicarea unor legi diferite cu privire la instituţii juridice diferite (fapte juridice diferite), dar în mod unitar cu privire la condiţiile de existenţă ale unei instituţii şi efectele acelei instituţii. Aplicarea legii penale mai favorabile în cadrul fiecărei instituţii autonome nu contravine principiului legalităţii, nu este creată o lex tertia. Lex tertia apare atunci când sunt preluate condiţiile de existenţă ale unei instituţii dintr-o lege, iar efectele aceleiaşi instituţii sunt preluate dintr-o altă lege, respectiv atunci când sunt combinate dispoziţii de favoare din legi diferite în cadrul aceleiaşi instituţii juridice.

Aplicarea legii mai favorabile raportat la instituţii autonome nu contravine conceptului de lege penală. Codul prevede (art. 173) că prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege. Noţiunea de dispoziţie cu caracter penal avută în vedere de legiuitor are sensul de prevedere penală, iar nu de element component în structura normei juridice penale. Prevederea penală poate fi o dispoziţie cu caracter penal de parte specială ce cuprinde actul de conduită interzis şi sancţiunea aplicabilă pentru săvârşirea acelui act. Prevederea penală poate fi orice dispoziţie cu caracter penal dintr-o normă penală generală ce reglementează o instituţie a dreptului penal cum ar fi, de exemplu, concursul de infracţiuni, recidiva sau o cauză care înlătură răspunderea penală.

Dispoziţiile cu caracter penal se pot regăsi fie în aceeaşi lege penală (de ex. C. pen.), fie pot fi cuprinse în diferite legi penale speciale. Noţiunea de lege penală nu priveşte în mod automat un întreg act normativ care aduce atât modificări ale limitelor de pedeapsă pentru o anumită infracţiune, cât şi modificări ale altor instituţii cum ar fi concursul de infracţiuni, recidiva, măsuri de individualizare ale executării pedepsei etc. Aşadar unitatea la care ne raportăm priveşte dispoziţia penală, iar nu întreaga lege în cuprinsul căreia se găseşte acea dispoziţie penală.

Instituţiile autonome sunt instituţiile al căror mecanism de aplicare funcţionează separat de încadrare şi/sau pedeapsă şi ale căror condiţii de existenţă sunt diferite de faptul juridic faţă de care sunt apreciate ca fiind autonome. Efectele instituţiilor autonome nu sunt generate de acelaşi tip de fapt juridic.

Instituţiile autonome în cazul situaţiilor tranzitorii create prin abrogarea Codului din 1969 şi intrarea în vigoare a noului cod penal se caracterizează prin faptul că:

a) efectele acestor instituţii depind de o pluralitate de infracţiuni şi nu de unitatea infracţională: recidivă, concurs de infracţiuni, pluralitate intermediară;

b) efectele acestor instituţii se produc deopotrivă atât în cazul unităţii cât şi în cazul pluralităţii de infracţiuni: suspendarea condiţionată sau sub supraveghere, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, liberarea condiţionată, prescripţia executării sau prescripţia răspunderii, minoritatea, măsurile educative, lipsa de pericol social concret a faptei prevăzute de legea penală;

c) efectele se produc şi cu privire la conduite anterioare faptei încriminate: confiscarea extinsă;

d) efectele se produc şi în cazul în care nu aplică o pedeapsă: măsurile de siguranţă;

e) efectele se produc cu privire la pluralitate de acte de executare care în mod natural ar reprezenta o pluralitate de infracţiuni, dar prin voinţa legiuitorului sunt reunite într-o formă a unităţii legale.

Având în vedere că efectele instituţiilor autonome nu sunt generate de acelaşi tip de fapt juridic, instituţiile enumerate mai sus sunt autonome şi între ele nu numai în raport de încriminare şi sancţiune. Operaţiunea de aplicare a instituţiilor descrise anterior este autonomă în cadrul evaluării legii penale mai favorabile. Instituţiile autonome presupun, în principiu, o etapă distinctă de aplicare, ulterioară stabilirii încadrării şi/sau pedepsei, necondiţionată de încadrarea într-o anumită lege penală şi/sau de pedeapsa ori limitele de pedeapsă stabilite conform unei legi penale, în cazul succesiunii de legi penale în timp. Modul în care legiuitorul concepe anumite instituţii sau modul în care legiuitorul concepe operaţiunea de aplicare a anumitor instituţii - separat şi necondiţionat de încadrare şi/sau pedeapsă - relevă caracterul autonom al acestora (de exemplu în art. 9, art. 10, art. 15, art. 17, art. 22 din Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen.).

Pedeapsa decurge însă din norma care încriminează fapta, are un caracter accesoriu acesteia. Conform art. 12 din Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă.

Unitatea dintre încriminare şi pedeapsă exclude posibilitatea, în cazul legilor succesive, să se combine încriminarea dintr-o lege cu pedeapsa dintr-o altă lege. Aceeaşi unitate împiedică şi combinarea dispoziţiilor de favoare privitoare la circumstanţe agravante şi atenuate, acestea participând în egală măsură la configurarea cadrului legal unitar pe baza căruia se stabileşte încriminarea şi se individualizează sancţiunea penală.

Stabilirea legii penale mai favorabile în condiţiile neagravării situaţiei în propria cale de atac, nu poate determina aplicarea legii mai favorabile prin combinarea unor dispoziţii de favoare din legi succesive cu privire la aceeaşi instituţie juridică. Dat fiind rangul principiului statuat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, se constată că acesta pe de o parte nu poate fi limitat de îndeplinirea unor condiţii procedurale care din motive obiective nu au putut fi cunoscute de destinatarii lor. În acelaşi timp neagravarea situaţie în propria cale de atac nu poate aduce atingere legalităţii sancţiunii şi încriminării, astfel încât mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile poate permite înlăturarea circumstanţelor prevăzute de legea veche dacă în concret limitele de sancţiune la care se ajunge în aplicarea legii noi sunt mai mici decât cele la care se poate ajunge prin aplicarea legii vechi cu reţinerea circumstanţelor atenuante şi efectelor acestora din legea veche.

În consecinţă înlăturarea circumstanţelor atenuante nu aduce atingere principiului non reformatio in pejus prevăzut în art. 418 C. proc. pen., atunci când în concret pentru aceeaşi faptă se stabileşte o sancţiune mai puţin severă, întrucât procesul de stabilire a legii penale mai favorabile are ca scop determinarea efectivă a legii mai favorabile, cu consecinţa aplicării unei pedepse într-un cuantum mai redus faţă de cuantumul pedepsei aplicate anterior intrării în vigoare a noului C. pen.

În teoria dreptului penal, ca şi în practica judiciară este unanim admis că determinarea legii mai favorabile, în ce priveşte circumstanţele atenuante, trebuie să se facă ţinându-se seama nu de prevederile generale şi abstracte ale legii, ci de măsura în care reglementările legale duc în mod concret la o pedeapsă mai blândă.

M ecanismul de aplicare a legii mai favorabile în situaţii tranzitorii de legi succesive care modifică atât cadrul circumstanţelor atenuante, cât şi efectele acestora presupune:

a) evaluarea influenţei modificărilor legislative cu privire la conţinutul infracţiunii şi sancţiune;

a¹) evaluarea influenţei modificărilor legislative cu privire la conţinutul infracţiunii.

Pentru a compara cele două legi instanţa trebuie să analizeze consecinţele faptei în legea în vigoare la data săvârşirii ei (încadrarea juridică dată în rechizitoriu şi sancţiunile ce decurg din încriminare) şi consecinţele faptei în urma intrării în vigoare a legii noi. Astfel, pentru a vedea cum este sancţionată fapta în legea nouă, trebuie mai întâi să se stabilească dacă şi cum anume este încadrată juridic acuzaţia în legea nouă. Pentru a compara cele două legi instanţa trebuie să analizeze consecinţele faptei raportate la legea aflată în vigoare la data săvârşirii ei, respectiv încadrarea juridică pentru care inculpatul a fost condamnat cu reţinerea circumstanţelor atenuante şi consecinţele faptei în urma intrării în vigoare a legii noi.

Examinarea încadrării juridice data faptei ca urmare a situaţiei tranzitorii este necesară atât pentru a verifica dacă abrogarea unor texte de lege este echivalentă cu o dezîncriminare, cât şi ca situaţie premisă pentru a face analiza în concret a consecinţelor cu privire la sancţiune.

Art. 175 C. pen. anterior

Omorul calificat

(1) Omorul săvârşit în vreuna din următoarele împrejurări:

(…) i) în public,

se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

(2) Tentativa se pedepseşte.

Art. 188 C. pen. actual

Omorul

(1) Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Fapta este încriminată ca infracţiune în ambele legi, însă legea nouă este mai favorabilă având în vedere că este reţinută doar forma simplă. Odată stabilită legea mai favorabilă în raport de conţinutul infracţiunii, instanţa va avea în vedere această lege la aplicarea sancţiunii.

a²) compararea limitelor de pedeapsă în raport de fiecare dintre conţinuturile stabilite anterior, cu precizarea că se va avea în vedere caracterul unitar al dispoziţiilor referitoare la pedeapsă şi circumstanţele de individualizare în raport de încadrarea juridică dată faptei.

În cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă. Determinarea legii mai favorabile în cazul circumstanţelor atenuante presupune deci totdeauna examinarea prealabilă a tuturor dispoziţiilor legale din fiecare lege în parte, privitoare la aplicarea pedepsei, raportându-le la împrejurările în care s-a săvârşit fapta şi la persoana infractorului, spre a putea constata pe baza căror dispoziţii se ajunge în cazul dat la o pedeapsă mai uşoară. Instanţa soluţionează această problemă calculând pedeapsa pe baza dispoziţiilor privitoare la circumstanţele atenuante, raportate la împrejurările de fapt, din fiecare lege în parte şi comparând între ele limitele de pedeapsă astfel stabilite.

Pe lângă aceste criterii generale, care-şi găsesc aplicare în cazul în care potrivit ambelor legi există circumstanţe atenuante, la soluţionarea problemei legii mai favorabile trebuie să se ţină seama uneori şi de condiţiile cerute de fiecare din cele două legi pentru existenţa sau pentru calificarea ca atare a unei circumstanţe atenuante.

Stabilirea legii penale mai favorabile în condiţiile în care limitele pedepselor în noul C. pen. sunt mai mici decât în vechiul C. pen., iar circumstanţele atenuante reţinute de instanţă la individualizarea judiciară a pedepsei nu se mai regăsesc în noul C. pen., implică examinarea limitelor pedepsei prevăzute de lege (cu reţinerea circumstanţelor atenuante şi a efectelor acestora prevăzute de legea veche) corespunzător încriminării faptei din legea veche şi compararea doar cu limitele pedepsei corespunzător noii încriminări atunci când circumstanţele atenuante din legea veche nu se mai regăsesc în legea nouă.

Aceste reguli îşi vor găsi aplicare în soluţionarea problemei stabilirii legii mai favorabile sub aspectul circumstanţelor atenuante, în situaţiile tranzitorii create prin intrarea în vigoare a C. pen. actual.

Circumstanţele atenuante reţinute de instanţă conform legii vechi nu mai sunt reluate de legea nouă care prevede că circumstanţa atenuantă a acoperirii integrale a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, nu se aplică în cazul săvârşirii infracţiunilor contra persoanei. Dată fiind excluderea expresă a acestei împrejurări dintre cele care pot produce atenuarea sancţiunii, instanţa nu o poate încadra în art. 76 alin. (2) lit. a) [pot constitui circumstanţe atenuante judiciare: a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii (…)]. Totodată legiuitorul a exclus circumstanţele atenuante personale C. pen. actual, reţinând doar împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului.

Art. 74 C. pen. anterior

Împrejurări care pot constitui circumstanţe atenuante

(1) Următoarele împrejurări pot fi considerate circumstanţe atenuante:

a) conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii;

b) stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba pricinuită;

c) atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii, rezultând din prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor.

(2) Împrejurările enumerate în prezentul articol au caracter exemplificativ.

Art. 76 C. pen. anterior

Efectele circumstanţelor atenuante

(…) (2) În cazul (…) infracţiunii de omor (…) dacă se constată că există circumstanţe atenuante, pedeapsa închisorii poate fi redusă cel mult până la o treime din minimul special.

Art.75 C. pen. actual

Circumstanţe atenuante

(1) Următoarele împrejurări constituie circumstanţe atenuante legale:

a) săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau printr-o altă acţiune ilicită gravă;

b) depăşirea limitelor legitimei apărări;

c) depăşirea limitelor stării de necesitate;

d) acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei. Circumstanţa atenuantă nu se aplică în cazul săvârşirii următoarelor infracţiuni: contra persoanei, de furt calificat, tâlhărie, piraterie, fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice, ultraj, ultraj judiciar, purtare abuzivă, infracţiuni contra siguranţei publice, infracţiuni contra sănătăţii publice, infracţiuni contra libertăţii religioase şi respectului datorat persoanelor decedate, contra securităţii naţionale, contra capacităţii de luptă a forţelor armate, infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, a infracţiunilor privind frontiera de stat a României, a infracţiunilor la legislaţia privind prevenirea şi combaterea terorismului, a infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, a celor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, a infracţiunilor privitoare la nerespectarea regimului materiilor explozive, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, privind regimul juridic al drogurilor, privind regimul juridic al precursorilor de droguri, a celor privind spălarea banilor, privind activităţile aeronautice civile şi cele care pot pune în pericol siguranţa zborurilor şi securitatea aeronautică, privind protecţia martorilor, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, a celor privind traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană, privind prevenirea şi combaterea pornografiei şi a celor la regimul adopţiilor.

(2) Pot constitui circumstanţe atenuante judiciare:

a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii;

b) împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului.

Art. 76 C. pen. actual

Efectele circumstanţelor atenuante

(1) În cazul în care există circumstanţe atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc cu o treime.

(2) Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, în cazul reţinerii circumstanţelor atenuante se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.

(3) Reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanţelor atenuante reţinute.

Faţă de cele ce preced limitele sancţiunii în legea nouă, apreciată mai favorabilă în raport de încadrarea juridică sunt între 5 ani şi 10 ani şi interzicerea unor drepturi.

Conform art. 12 din Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen. î n cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă.

Potrivit hot ărârii de condamnare inculpatului i s-au interzis ca pedeapsă complementară interzicerii exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. anterior, pe o perioadă de 2 ani şi şase luni, după executarea pedepsei principale, iar ca pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei, a interzicerii exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b C. pen. anterior, respectiv: dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o func ţie implicând exerciţiul autorităţii de stat. Aceste pedepse au corespondent în art. 66 lit. a) şi b) C. pen., respectiv: a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

A şadar constată că pedeapsă complementară a interzicerii exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. anterior, pe o perioadă de 2 ani şi şase luni are corespondent în art. 66 lit. a) şi b) C. pen. în vigoare, urmând a se executa în acest conţinut pentru o perioadă de 1 an, în condiţiile art. 12 din Legea nr. 187/2012 şi art. 68 C. pen. în vigoare.

De asemenea, pedeapsa accesorie a interzicerii exerci ţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. anterior are corespondent în art. 66 lit. a) şi b) C. pen., urmând a se executa în acest conţinut, în condiţiile art. 65 C. pen.

b) compararea condiţiilor de existenţă şi a efectelor instituţiile autonome în raport de încriminare şi sancţiune.

În cauză procedura recunoaşterii vinovăţiei produce efecte în sensul reducerii limitelor de pedeapsă cu o treime, astfel încât acestea sunt 3 ani şi 4 luni - 6 ani şi 8 luni şi interzicerea unor drepturi.

Orice reformare a hotărârii pronunţate în apel este în consecinţă strict legată de aplicarea legii. În consecinţă, având în vedere că înlăturarea textului de lege din art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen. anterior este echivalentă cu o limitare a cazurilor de casare, instanţa de recurs nu poate examina în cauza de faţă critica referitoare la individualizarea pedepselor în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17²C. proc. pen. anterior. Nici chiar în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile instanţa de recurs nu poate să facă o nouă individualizare a sancţiunii, fiind obligată să reducă proporţional sancţiunea stabilită de instanţa de apel (către minimum, mediu sau maximul special), în raport de limitele prevăzute de legea nouă (către minimum, mediu sau maximul special). Astfel, în aplicarea legii penale mai favorabile, instanţa de recurs nu poate stabili o sancţiune către minimul special prevăzut de legea nouă, dacă instanţa de apel a stabilit aceeaşi sancţiune către maximul special prevăzut de legea veche, aşa cum nu este posibilă nici situaţia inversă.

În speţă instanţa de recurs a stabilit o sancţiune cu reţinerea circumstanţelor atenuante orientându-se către aprecierea faptei ca având o periculozitate concretă minimă astfel încât instanţa de recurs va proceda la individualizarea sancţiunii către minimul prevăzut de legea nouă.

Faţă de cele ce preced, va dmite recursul declarat de inculpatul B.P.D. împotriva deciziei penale nr. 124/Ap din 29 octombrie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Va casa în parte decizia penală recurată şi sentinţa penală nr. 155 din 10 iunie 2013 a Tribunalului Braşov şi, rejudecând:

În baza art. 386 C. proc. pen. va schimba încadrarea juridică a faptei reţinută în sarcina inculpatului B.P.D. din infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior în infracţiunea prevăzută de art. 32 raportat la art. 188 alin. (1) C. pen.

În baza art. 32 raportat la art. 188 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 320¹alin. (7) C. proc. pen. anterior, va condamna inculpatul B.P.D. la o pedeapsă de 3 ani şi 4 luni închisoare şi 1 an interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

Va face aplicarea art. 65 raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

Va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 03 aprilie 2013 la 11 martie 2014.

Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul parţial al avocatului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de inculpatul B.P.D. împotriva deciziei penale nr. 124/Ap din 29 octombrie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Casează în parte decizia penală recurată şi sentinţa penală nr. 155 din 10 iunie 2013 a Tribunalului Braşov şi, rejudecând:

În baza art. 386 C. proc. pen. schimbă încadrarea juridică a faptei reţinută în sarcina inculpatului B.P.D. din infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior în infracţiunea prevăzută de art. 32 raportat la art. 188 alin. (1) C. pen.

În baza art. 32 raportat la art. 188 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 320¹alin. (7) C. proc. pen. anterior, condamnă inculpatul B.P.D. la o pedeapsă de 3 ani şi 4 luni închisoare şi 1 an interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

Face aplicarea art. 65 raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 03 aprilie 2013 la 11 martie 2014.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul parţial al avocatului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 50 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 martie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 971/2014. Penal		ICCJ. Decizia nr. 731/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215... →

ICCJ. Decizia nr. 863/2014. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 863/2014. Penal