ICCJ. Decizia nr. 946/2014. Penal. Neglijenţa în serviciu (art.249 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 946/2014
Dosar nr. 8962/40/2011
Şedinţa publică din 14 martie 2014
Asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. La data de 15 noiembrie 2006, numitul M.L. - persoană privată de libertate aflată în executarea unei pedepse de 13 ani închisoare în Penitenciarul de Maximă Siguranţă Botoşani, a cerut identificarea şi cercetarea, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de neglijenţă în serviciu, a cadrelor din Penitenciarul Botoşani care, la data de 27 septembrie 2006, în jurul orelor 14.00, nu l-au supravegheat pe deţinutul P.I., care a venit la uşa camerei în care era deţinut şi prin vizetă i-a înfipt un cuţit în ochiul stâng provocându-i o leziune gravă care a condus la pierderea totală a vederii ochiului vătămat.
Din verificările preliminare efectuate a reieşit că la data de 27 septembrie 2006, în cadrul Penitenciarului Botoşani, îşi exercitau atribuţiile de supraveghetori patru agenţi, respectiv: H.T.C. şi M.G.V., S.G. şi M.Ş., precum şi faptul că din dispoziţia subinspectorului B.D. (care-l substituia în funcţie pe şeful de secţie D.D., aflat în concediu), agentul M.Ş. l-a scos din cameră pe deţinutul G.M. şi l-a condus la magazinul artizanal al Penitenciarului Botoşani să-şi facă cumpărăturile, astfel că agentul S.G. a rămas singur să asigure supravegherea.
Tot din dispoziţia aceluiaşi subinspector, agentul S.G. a procedat la deschiderea camerei şi permiterea unui număr de 4 deţinuţi, printre care şi P.I., de a-şi căuta altă cameră conform dorinţei lor, context în care deţinutul P.I., profitând de condiţiile existente (absenţa celuilalt supraveghetor, plecarea subinspectorului şi faptul că se servea masa de prânz şi se scotea gunoiul) s-a strecurat şi l-a agresat pe deţinutul M.L., acţiune favorizată de faptul că şi pe această secţie se afla doar agentul M.G.V., întrucât colegul său, H.T.C. era plecat la popota unităţii pentru a servi masa.
Având în vedere calitatea persoanei care-l substituia pe şeful de secţie, aceea de subinspector, prin ordonanţa nr. 50/P/2007 din 19 martie 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani s-a dispus declinarea competenţei de cercetare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, unde a fost înregistrată la data de 23 martie 2007 sub nr. 58/P/2007.
2. Prin rezoluţia nr. 58/P/2007 din 28 decembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) rap. la art. 10 lit. e) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de B.D. - subinspector la Penitenciarul Botoşani, H.T.C., M.G.V., S.G. şi M.Ş., toţi patru agenţi la Penitenciarul Botoşani, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prev. de art. 249 C. pen., întrucât fapta de vătămare corporală gravă comisă de deţinutul P.I. din Penitenciarul Botoşani la data de 27 septembrie 2006 asupra deţinutului M.L. din acelaşi penitenciar a fost săvârşită într-o împrejurare care nu putea fi prevăzută de cei în cauză.
3. Împotriva rezoluţiei procurorului din 28 decembrie 2007 petentul M.L. a formulat plângere la procurorul ierarhic superior, care prin rezoluţia nr. 67/II/2 din 11 februarie 2008 a procurorului general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava a respins-o, ca neîntemeiată, arătând că din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezulta, în esenţă, că împrejurările în care deţinutul P.I. l-a vătămat pe petent nu puteau fi prevăzute de persoanele faţă de care s-au efectuat cercetări şi care erau de serviciu în acea zi.
Împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale, întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., petentul M.L. a formulat plângere la instanţa competentă, solicitând, în esenţă, desfiinţarea rezoluţiilor date în cauză, de către procuror şi confirmate de procurorul ierarhic superior şi trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale faţă de intimaţi, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 249 C. pen., întrucât aceştia nu au respectat Regulamentul de ordine interioară a Penitenciarelor care îi obligau să depună diligenţele necesare pentru a preîntâmpina săvârşirea unor acte de violenţă în cadrul Penitenciarului Botoşani. Totodată acesta a arătat că potrivit regulamentului la ieşirea din camerele de deţinere, persoanele private de libertate sunt supuse în mod obligatoriu percheziţiei corporale, iar scoaterea din camere a deţinuţilor se face doar în prezenţa unui număr suficient de personal dotat corespunzător, aspecte care nu au fost respectate de către intimaţii făptuitori.
4. Prin sentinţa penală nr. 17 din 11 aprilie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală, în Dosarul nr. 69/39/2008, rămasă definitivă prin nerecurare, a fost admisă plângerea formulată de petentul M.L., desfiinţate rezoluţiile nr. 58/P/2007 din 28 decembrie 2007 şi nr. 67/II/2 din 11 februarie 2008 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, şi trimisă cauza la aceeaşi unitate de Parchet în vederea începerii urmăririi penale privind pe B.D., H.T.C., M.G.V., S.G. şi M.Ş. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prev. de art. 249 C. pen., reţinându-se în motivare, în esenţă, că în cauză s-a efectuat o cercetare penală sumară pe baza căreia nu se poate stabili cu certitudine împrejurările concrete în care s-a întâmplat incidentul dintre deţinutul P.I. şi petentul M.L., cât şi faptul dacă intimaţii nu şi-au îndeplinit sau şi-au îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu, fiind indicate totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin ce anume mijloace de probă.
Conform dispoziţiilor instanţei, prin rezoluţia nr. 58/P/2007 din 16 septembrie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de B.D. - subinspector şef la Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranţă Botoşani şi H.T.C., M.G.V., S.G. şi M.Ş. - agenţi în cadrul Penitenciarului cu Regim de Maximă Siguranţă Botoşani, pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prev. de art. 249 alin. (1) C. pen., faptă constând în aceea că la data de 27 septembrie 2006 aceştia şi-au îndeplinit în mod defectuos îndatoririle de serviciu, neasigurând supravegherea deţinutului P.I., care a venit la uşa camerei în care era deţinută partea vătămată M.L. şi, prin vizetă, i-a aplicat acesteia o lovitură cu cuţitul în ochiul stâng, cauzându-i o leziune gravă care a dus la pierderea totală a vederii la ochiul vătămat şi o invaliditate permanentă în proporţie de 35%.
În vederea stabilirii împrejurărilor concrete în care s-a petrecut incidentul, procurorul de caz a procedat la citarea în calitate de martori a numiţilor D.A., C.M., T.L.I., M.D.S., O.I. şi C.I. şi la audierea efectivă doar a ultimilor trei, în contextul în care nu s-a putut realiza identificarea şi ascultarea celorlalţi menţionaţi.
5. Prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava nr. 58/P/2007 din 31 martie 2009, în temeiul art. 249 C. proc. pen., art. 11 pct. 1 lit. b) rap. la art. 10 lit. e) C. proc. pen., s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiţilor B.D. - subinspector şef la Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranţă Botoşani şi H.T.C., M.G.V., S.G. şi M.Ş. - agenţi în cadrul aceleiaşi instituţii, pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prev. de art. 249 alin. (1) C. pen., întrucât există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, respectiv cazul fortuit, prev. de art. 47 C. pen.
Prin ordonanţa nr. .237/II/2/2009 din 22 iunie 2009 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava s-a dispus admiterea plângerii formulată în temeiul art. 278 C. proc. pen. de petentul M.L., infirmarea rezoluţiei anterior menţionate şi continuarea cercetărilor în vederea completării urmăririi penale, respectiv a stabilirii condiţiilor prevăzute de lege (regulament) în care deţinuţii pot fi mutaţi dintr-o celulă în alta, dacă pot fi scoşi individual sau în grup, dacă era necesar ca, înainte de a fi scoşi din celulă, să se stabilească viitorul loc de cazare şi, cel mai important, dacă deţinuţii pot rămâne nesupravegheaţi pe holul secţiilor, iar probele obţinute să fie analizate în raport de obligaţiile fiecărui învinuit în parte, în funcţie de îndatoririle care îi revin conform fişei postului, cât şi în raport de situaţia de fapt de la momentul săvârşirii infracţiunii.
6. Prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava nr. 58/P/2007 din 30 decembrie 2009, în temeiul art. 249 C. proc. pen., art. 11 pct. 1 lit. b) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiţilor B.D. - subinspector şef la Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranţă Botoşani şi H.T.C., M.G.V., S.G. şi M.Ş. - agenţi în cadrul aceleiaşi instituţii, pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prev. de art. 249 alin. (1) C. pen., întrucât în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, sub aspectul laturii subiective.
Împotriva acestei rezoluţiei a procurorului din 30 decembrie 2009, petentul M.L. a formulat plângere la procurorul ierarhic superior, care prin rezoluţia nr. 37/II/2 din 23 februarie 2010 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava a respins-o, ca neîntemeiată, arătând că din cercetările efectuate s-a stabilit că învinuiţii şi-au îndeplinit îndatoririle de serviciu potrivit fişei postului şi Regulamentului de ordine interioară, în cauză nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu, sub aspectul laturii subiective, lipsind elementul vinovăţiei sub forma culpei şi că incidentul soldat cu vătămarea corporală gravă a deţinutului M.L. a constituit un act premeditat de răzbunare săvârşit de deţinutul P.I. în împrejurări care exclud vinovăţia învinuiţilor.
Împotriva acestor rezoluţii, petentul M.L. a formulat plângere, în termenul legal prevăzut de art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., la instanţa competentă, solicitând, în esenţă, desfiinţarea rezoluţiilor date în cauză, de către procuror şi confirmate de procurorul ierarhic superior, pe care le-a apreciat ca fiind nelegale şi netemeinice, întrucât intimaţii şi-au încălcat atribuţiile de serviciu referitoare la efectuarea percheziţiei corporale şi escortarea deţinuţilor.
7. Prin sentinţa penală nr. 77 din 20 august 2010 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală, în Dosarul nr. 208/39/2010, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul M.L. împotriva rezoluţiilor nr. 58/P/2007 din 30 decembrie 2009 şi nr. 37/II/2 din 23 februarie 2010 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, reţinându-se în motivare, în esenţă, nu poate fi reţinută culpa învinuiţilor sub niciuna dintre cele două forme ale sale, respectiv uşurinţă sau neglijenţă (când făptuitorul prevede posibilitatea producerii rezultatului socialmente periculos, dar consideră fără temei că acesta nu se va produce, sau nu l-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să îl prevadă), aceştia aflându-se în imposibilitate să prevadă consecinţele care s-au produs.
Prin decizia penală nr. 4079 din 16 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost admis recursul declarat de petentul M.L. împotriva sentinţei penale anterior menţionate, casată această hotărâre şi admisă plângerea petentului cu consecinţa desfiinţării rezoluţiilor atacate şi a trimiterii cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale în legătură cu faptele sesizate şi faţă de persoanele reclamate, în conformitate cu prevederile art. art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a constatat că atât petentul M.L., cât şi numitul P.I. se aflau, la data faptelor, în stare de detenţie, ca persoane aflate temporar în custodia statului, context în care, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, statului îi revine obligaţia de a lua măsurile necesare preîntâmpinării actelor de agresiune contra persoanei aflată în custodia sa şi de a da o explicaţie plauzibilă atunci când o astfel de persoană prezintă anumite leziuni corporale, în urma realizării unei anchete eficace, anchetă eficientă care presupune cu necesitate anchetarea oricărei piste care ar putea explica faptele reclamate, mai ales atunci când aceasta implică suspiciuni la adresa unor agenţi ai statului. Necesitatea realizării unei anchete eficiente implică, în primul rând, realizarea tuturor actelor procedurale ce pot conduce la obţinerea de informaţii privind circumstanţele faptei reclamate, iar această anchetă trebuie însoţită de garanţii de ordin procedural, să fie independentă şi imparţială şi să răspundă anumitor criterii de efectivitate.
Raportat la speţa dată, s-a arătat că nu rezultă cu claritate cum a fost posibilă pătrunderea în perimetrul unde era cazat petentul (secţie special amenajată, supusă unui regim de maximă siguranţă) a numitului P.I., care s-a deplasat între două etaje, cum a fost posibilă - în acel mediu închis şi supus unor restricţii speciale - deţinerea unui cuţit şi mai ales cum a fost posibilă disimularea acestui obiect care nu a fost găsit asupra deţinutului în pofida „percheziţiei corporale sumare a fiecăruia”, situaţie în care pornind de la premisa stabilită prin rechizitoriul nr. 1194/P/2006 şi sentinţa penală nr. 246 din 28 ianuarie 2009 a Judecătoriei Botoşani, prin care a fost trimis în judecată şi condamnat numitul P.I. pentru infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. (conform cărora lovitura a fost aplicată cu un cuţit, în perioada în care ambii deţinuţi se aflau în custodia statului), organele judiciare de anchetă au obligaţia de a cerceta toate ipotezele de anchetă şi a obţine toate informaţiile ori datele necesare elucidării depline a împrejurărilor în care s-a produs agresiunea asupra petentului, de a stabili eventualele responsabilităţi a tuturor persoanelor cărora le reveneau obligaţii profesionale şi sarcini de serviciu în legătură cu contextul faptic care a condus la vătămarea gravă a unuia dintre deţinuţi.
În concret, s-a indicat procurorului a proceda la efectuarea demersurilor eficace - care să respecte şi cerinţa termenului rezonabil - în vederea localizării şi audierii martorilor aflaţi în cele două camere, a nu se limita la cercetarea faptelor reclamate numai prin prisma încadrării juridice dată faptelor de către petent, care nu posedă cunoştinţe juridice, şi a avea în vedere la examinarea eventualelor vinovăţii ale persoanelor reclamate prin plângerea penală şi a regimului special al locului săvârşirii faptei, împrejurare de natură să sporească necesitatea îndeplinirii riguroase a îndatoririlor de serviciu, precum şi a respectării acestor îndatoriri de către intimaţi, finalitatea urmărită fiind aceea de a se clarifica pe deplin modul în care a fost posibilă săvârşirea faptelor reclamate.
8. Prin rechizitoriul nr. 58/P/2007 din 15 septembrie 2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, secţia de urmărire penală şi criminalistică, în temeiul art. 262 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaţilor S.G. şi M.G.V., ambii pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prev. de art. 249 alin. (1) C. pen., constând în aceea că în data de 27 septembrie 2006, în timp ce se aflau în exercitarea atribuţiilor de serviciu, din culpă nu şi-au îndeplinit în mod corespunzător îndatoririle de serviciu, primul neasigurând supravegherea deţinutului P.I., dându-i posibilitatea să părăsească secţia fără a fi însoţit şi să se deplaseze în alte locuri decât cele ordonate, iar cel de-al doilea prin nesupravegherea sectorului de care răspundea, a permis unui deţinut de pe altă secţie, respectiv P.I., să intre pe secţia sa, fapte ce au condus la posibilitatea producerii incidentului dintre deţinuţii P.I. şi M.L.
Prin acelaşi rechizitoriu, în temeiul art. 249, art. 11 pct. 1 lit. b) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiţilor B.D., H.T.C. şi M.Ş. faţă de care s-a început urmărirea penală sub aspectul săvârşirii infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prev. de art. 249 alin. (1) C. pen., întrucât în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, sub aspectul laturii obiective, respectiv activităţile desfăşurate de aceştia în data de 27 septembrie 2006 nu se circumscriu conţinutului constitutiv al infracţiunii prev. de art. 249 alin. (1) C. pen. şi nu au avut o legătură de cauzalitate directă cu producerea incidentului dintre deţinuţii P.I. şi M.L.
Pentru a dispune trimiterea în judecată a inculpaţilor S.G. şi M.G.V., Parchetul a reţinut următoarele:
La 27 septembrie 2006, învinuitul B.D. - subinspector şef în cadrul Penitenciarului Botoşani, îndeplinea funcţia de şef de secţie, calitate în care răspundea de secţiile I, IV şi VI, fiind totodată desemnat de către conducerea penitenciarului să-l suplinească în funcţie pe şeful de secţie care răspundea de secţiile II şi III, numitul D.D., care la acea dată era plecat în interes de serviciu la o consfătuire.
În clădirea unde erau cele două secţii, la etajul I, pe secţia a II-a cu regim de maximă siguranţă, la care era arondată şi camera 46, se afla încarcerată partea vătămată M.L. împreună cu alţi deţinuţi, secţie unde erau de serviciu agenţii supraveghetori H.T.C. şi M.G.V.
În aceeaşi clădire, la etajul II, pe secţia a III-a cu regim închis, la camera 77 se afla încarcerat numitul P.I., împreună cu alţi deţinuţi, secţie unde erau de serviciu agenţii supraveghetori S.G. şi M.Ş..
S-a reţinut în actul de sesizare a instanţei că în jurul orelor 14, agentul H.T.C. de pe secţia a II-a s-a deplasat la popota unităţii pentru a servi masa de prânz, atribuţiile de serviciu fiindu-i preluate temporar de colegul său M.G.V., fapt care de altfel se întâmpla zilnic, în baza acordului dat de directorul penitenciarului.
Tot în jurul orelor 14.00, la solicitarea agentului S.G., subinspectorul şef B.D. s-a deplasat la secţia a III-a a etajului II pentru a clarifica un incident ivit între deţinuţii de la camera 77, unde era încarcerat şi P.I., întrucât patru deţinuţi cazaţi în această cameră au solicitat ieşirea la raport.
În acest sens, el s-a deplasat la această cameră pentru a discuta cu cei patru deţinuţi, printre care şi P.I., care solicitaseră ieşirea la raport, manifestându-se violent şi cerând cu insistenţă să fie scoşi din cameră şi mutaţi în altă parte, deoarece considerau că viaţa le este pusă în pericol viaţa de deţinuţii I. şi S., care le adresaseră ameninţări cu moartea.
În prezenţa şefului de secţie, agentul S.G. a deschis uşa de acces în camera 77 a etajului II, şi în urma discuţiilor purtate la grilaj cu cei patru deţinuţi, văzând starea conflictuală ivită şi constatând că nu există nicio posibilitate de conciliere între cele două grupuri, mai ales că şi în prezenţa sa deţinuţii C.F.D., I.C. şi S.I. i-au cerut în mod expres să-i scoată pe cei patru din cameră, deoarece în caz contrar va fi nevoit să-i ia mai târziu „făcuţi bucăţele”, B.D. a hotărât scoaterea lor în vederea mutării în alte camere, apreciind că starea conflictuală era deosebit de gravă, aceasta fiind singura soluţie pentru a preîntâmpina actele de violenţă care s-ar fi putut produce.
Conform Regulamentului, cei patru deţinuţi, printre care şi P.I., au fost scoşi pe rând din cameră în prezenţa celor două cadre, fiind percheziţionaţi corporal sumar de către agentul supraveghetor S.I., urmând a li se găsi alte locuri de cazare, după care B.D. a părăsit secţia, plecând la locţiitorul comandantului penitenciarului pe nume P.V. pentru a raporta aceste evenimente.
Tot în aceeaşi perioadă, agentul M.Ş., coleg pe aceeaşi secţie şi etaj cu S.G., în baza unei aprobări anterioare a lui B.D., a plecat cu un deţinut pe nume G.M. la magazinul alimentar al unităţii, aşa încât pe secţia a III-a şi pe întregul etaj II al clădirii a rămas doar agentul supraveghetor S.G.
În sfârşit, s-a reţinut că, profitând de faptul că agentul S. se ocupa de supravegherea deţinuţilor bucătari care distribuiau masa de prânz, cât şi a deţinutului care scotea gunoiul din celelalte camere ale secţiei, deţinutul P.I. s-a deplasat la etajul I al clădirii, pe secţia a II-a la camera nr. 46, unde era partea vătămată M.L. şi, prin vizeta uşii care era deschisă, întrucât se servise masa de prânz, a chemat-o la vizetă pe partea vătămată, aplicându-i o lovitură cu un obiect tăietor-înţepător în regiunea ochiului stâng, după care a revenit la etajul II unde era cazat, fără să fie observat de cei doi agenţi supraveghetori din cadrul secţiilor II şi III ale etajelor I şi II, rămaşi să exercite supravegherea, respectiv M.G.V. şi S.G.
După cum rezultă din rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani nr. 1194/P/2006 din 02 iulie 2007, prin care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului P.I. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prev. de art. 182 alin. (2) C. pen., cât şi din sentinţa penală de condamnare a acestuia modificată şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 328 din 26 august 2009 a Curţii de Apel Suceava, obiectul tăietor-înţepător a fost un cuţit, fapta fiind comisă cel mai probabil într-un moment în care inculpatul P.I. a scăpat de sub supravegherea personalului de pază, ajungând la camera unde se afla partea vătămată.
S-a concluzionat că, pe baza probelor administrate în cauză, pe care procurorul le-a detaliat în rechizitoriul, la data comiterii faptei, deţinutul P.I. se afla sub paza agentului supraveghetor S.G. de la secţia a III-a de deţinere, iar partea vătămată M.L. se afla sub paza agentului supraveghetor M.G.V. de la secţia a II-a de deţinere. În această situaţie, potrivit atribuţiilor de serviciu şi consemnului postului, agentul supraveghetor S.G. trebuia să ia toate măsurile necesare pentru a nu permite deţinutului P.I. să părăsească secţia a III-a de deţinere, iar agentul supraveghetor M.G.V. trebuia să ia măsuri pentru a nu permite intrarea deţinutului P.I. în secţia a doua de deţinere.
Din datele anchetei administrative, precum şi din probele administrate, Parchetul a reţinut că principala cauză care a condus la posibilitatea comiterii infracţiunii prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen., pentru care deţinutul P.I. a fost condamnat, este aceea că uşile de acces în ambele secţii de deţinere nu au fost ţinute închise, responsabilitatea ce revenea agenţilor supraveghetori de pe aceste secţii, respectiv inculpaţilor S.G. şi M.G.V. Dacă această cerinţă minimă, cu privire la securitatea locului de deţinere, ar fi fost îndeplinită, nu ar fi fost posibilă părăsirea de către deţinutul P.I. a secţiei în care era încarcerat şi pătrunderea în cealaltă secţie de deţinere unde se afla partea vătămată, deci nu ar mai fi fost posibilă săvârşirea, în aceste împrejurări, a infracţiunii de vătămare corporală gravă prevăzute şi pedepsite de art. 182 alin. (2) C. pen., a cărei victimă a fost M.L.
Totodată, acuzarea a apreciat că celelalte aspecte de ordin administrativ şi organizatoric premergătoare comiterii faptei, cum ar fi insuficienţa personalului de pază, derularea în acelaşi timp a activităţilor de servire a mesei şi de scoatere a gunoiului menajer din camerele de deţinere, etc. invocate în apărare de către inculpaţi, nu au avut un rol determinant în producerea incidentului din data de 26 septembrie 2006 ce a avut loc la Penitenciarul Botoşani, aceste aspecte putând constitui doar condiţii favorizante, neexistând un raport direct de cauzalitate între acestea şi evenimentul produs.
Tribunalul Botoşani învestit cu soluţionarea prezentei cauze, în conformitate cu art. 68 din Legea nr. 293/2004, a dispus citarea inculpaţilor trimişi în judecată şi a părţii vătămate, cât şi în calitatea de martori a persoanelor pentru care nu s-a dispus trimiterea în judecată, respectiv M.Ş., B.D. şi H.T.C.
Partea vătămată, prezentă în instanţă, a arătat că îşi menţine plângerea iniţială formulată în cauză, că nu se constituie parte civilă în prezenta cauză deoarece a formulat asemenea pretenţii într-un dosar separat aflat pe rolul Judecătoriei Botoşani sub nr. 12077/193/2008, dosar a cărei judecată este suspendată până la soluţionarea actualului dosar.
Printr-o cerere separată, depusă la dosar la termenul din 12 ianuarie 2012, partea vătămată M.L. a solicitat să se dispună schimbarea încadrării juridice a infracţiunii pentru care cei doi inculpaţi au fost trimişi în judecată, în infracţiunea prevăzută de art. 249 alin. (2) C. pen., cu consecinţe deosebit de grave, cerere pe care instanţa a pus-o în discuţia părţilor şi a rămas să fie analizată odată cu fondul cauzei, concluziile părţilor în legătură cu această cerere fiind consemnate în încheierea pronunţată cu ocazia dezbaterilor din 12 ianuarie 2012.
Fiind audiaţi, inculpaţii S.G. şi M.G.V. au arătat în primul rând că nu înţeleg să beneficieze de procedura de judecată în cazul recunoaşterii vinovăţiei prevăzute de art. 3201C. proc. pen., iar pe fond au arătat că nu recunosc săvârşirea infracţiunii pentru care au fost trimişi în judecată, întrucât au apreciat că în condiţiile date şi-au îndeplinit în mod corect atribuţiile de serviciu.
9. Prin sentinţa penală nr. 15 din 16 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Botoşani în Dosarul nr. 8962/40/2011, a fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de partea vătămată M.L., în prezent deţinut în Penitenciarul Botoşani, privind schimbarea încadrării juridice a infracţiunii prevăzute de art. 249 alin. (1) C. pen., pentru care inculpaţii S.G. şi M.G.V. au fost trimişi în judecată, în infracţiunea prevăzută de art. 249 alin. (2) C. pen. şi în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen. şi la art. 47 C. pen., inculpaţii S.G. şi M.G.V. au fost achitaţi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 249 alin. (1) C. pen., pentru existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei.
Totodată, prin aceeaşi sentinţă, s-a constatat că partea vătămată M.L. nu s-a constituit parte civilă în cauză, iar cheltuielile judiciare au fost lăsate în sarcina statului.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
I. Analizând, în primul rând, încadrarea juridică dată prin rechizitoriu faptei pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, urmare a solicitării formulate în scris de către partea vătămată, care a arătat că se impune schimbarea acestei încadrări în infracţiunea de neglijenţă în serviciu cu consecinţe deosebit de grave prevăzute de art. 249 alin. (2) C. pen. şi a analizei comparative a prevederilor legale cu situaţia de fapt, s-a apreciat că această cerere este neîntemeiată, urmând a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:
Conform art. 249 alin. (2) C. pen., pentru care se solicită schimbarea încadrării, textul de lege prevede faptul că infracţiunea prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen., de neglijenţă în serviciu, dacă a avut consecinţe deosebit de grave, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.
Conform art. 146 C. pen., prin consecinţe deosebit de grave se înţelege paguba materială mai mare de 200.000 RON sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145 C. pen., ori altei persoane juridice sau fizice.
Partea vătămată M.L. este o persoană fizică care însă nu se încadrează în aceste condiţii, nedovedindu-se în cauză că a suportat o pagubă materială mai mare de 200.000 RON; că el este o autoritate publică sau că este o unitate dintre cele despre care face vorbire art. 145 C. pen. ori că este o altă persoană juridică din afara ariei prevăzute de art. 145 C. pen., căruia i s-a adus o perturbare deosebit de gravă a activităţii.
Drept urmare, sub acest aspect, prima instanţă a procedat în consecinţă.
II. În cadrul situaţiei de fapt deduse judecăţii, din analiza tuturor actelor depuse la dosar, a soluţiilor pronunţate în mod succesiv în cauză până la trimiterea în judecată, a dosarului anexat prezentei cauze, prin care s-a dispus condamnarea deţinutului P.I., a declaraţiilor date de către inculpaţi, cât şi de către celelalte persoane cercetate pentru care nu s-a dispus trimiterea în judecată, dar au fost audiaţi în calitate de martori în prezenta cauză, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani din 02 iulie 2007, a fost trimis în judecată, arestat în altă cauză, inculpatul P.I., la vremea respectivă în executarea unei pedepse cu închisoare şi încarcerat la Penitenciarul Botoşani, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 182 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., reţinându-se în sarcina acestuia că la data de 27 septembrie 2006, i-a aplicat o lovitură în ochi cu un cuţit părţii vătămate M.L., aflat de asemenea în executarea unei pedepse cu închisoare şi încarcerat în acelaşi penitenciar, provocându-i leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare un număr de 50 zile de îngrijiri medicale, reţinându-se că prin pierderea definitivă a acuităţii vizuale a ochiului stâng, partea vătămată prezintă o invaliditate permanentă în proporţie de 35%.
În concret, s-a reţinut în sarcina inculpatului faptul că în ziua de 27 septembrie 2006, acesta se afla încarcerat în camera 77 de la locul de deţinere din Penitenciarul Botoşani; partea vătămată era încarcerată în camera 46 din acelaşi loc de deţinere la etaje diferite, iar în jurul orelor 14.00, inculpatul a mers la camera părţii vătămate, a chemat-o la vizeta uşii de la intrare, iar când partea vătămată s-a apropiat, inculpatul a lovit-o cu un cuţit în ochiul stâng, plecând de la faţa locului, după care partea vătămată a fost transportată la Spitalul Judeţean Botoşani.
În cauză s-au efectuat două expertize medico-legale care au examinat partea vătămată la data de 29 septembrie 2006 şi respectiv 05 iunie 2007.
Prima expertiză a arătat prin concluzii că partea vătămată a prezentat un traumatism forte al globului ocular stâng cu plagă a pleoapei superioare, plagă perforantă sclerală şi hemoftalmus ce datează din 27 septembrie 2006, leziunile traumatice putând fi produse prin lovire cu un obiect înţepător tăietor, necesitând 48-50 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, fără să fie pusă în primejdie viaţa părţii vătămate, urmând să se facă o nouă apreciere a sechelelor după terminarea tratamentului oftalmologic.
A doua expertiză medico-legală de la dosar a reţinut că partea vătămată M.L. a prezentat la data expertizării 05 iunie 2007, următorul diagnostic „OS Status post traumatism ocular perforant. Vitrorectinopatie proliferativă cu dezlipire totală de retină. VOS cu vagă percepţie luminoasă”. Prin acelaşi concluzii ale expertizei s-a arătat că la consultul oftalmologic din 06 noiembrie 2006 s-a consemnat epuizarea resurselor terapeutice chirurgicale.
De asemenea, s-a concluzionat că prin pierderea definitivă a acuităţii vizuale a ochiului stâng, partea vătămată M.L. prezintă o invaliditate permanentă în proporţie de 35%, neîncadrabilă în grade de invaliditate.
Învestită cu soluţionarea cauzei, Judecătoria Botoşani, prin sentinţa penală nr. 246 din 28 ianuarie 2009, îndreptată pentru erori materiale prin încheierea din 04 februarie 2009, aşa cum a rămas ea definitivă prin desfiinţarea parţială şi respectiv casare, conform deciziei penale nr. 107/A din 07 mai 2009 a Tribunalului Botoşani, dată în apel şi respectiv deciziei penale nr. 328 din 26 august 2009 a Curţii de Apel Suceava, dată în recurs, a reţinut vinovăţia inculpatului P.I. şi a dispus condamnarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de mai sus, ca efect şi al stării sale de recidivă, la o pedeapsă rezultantă de 2.605 zile închisoare, cu aplicarea unui spor de 3 ani închisoare.
În rezolvarea laturii civile, printre alte dispoziţii, inculpatul P.I. a fost obligat definitiv să plătească părţii vătămate M.L. suma de 40.000 RON daune morale.
S-a reţinut cu titlu definitiv că, potrivit probelor de la dosar, inculpatul P.I. a fost cel care, în acea zi de 27 septembrie 2006, în jurul orelor 13.30, deşi se afla încarcerat pe o altă secţie a Penitenciarului Botoşani, decât partea vătămată, a ajuns la uşa camerei părţii vătămate, unde prin vizetă a solicitat martorului M.D.S., care se afla în apropierea uşii să cheme partea vătămată la vizeta, iar în momentul în care acesta s-a apropiat de vizetă, cu un cuţit, inculpatul a aplicat o lovitură părţii vătămate în zona capului, mai exact în zona ochiului stâng, partea vătămată fiind observată curgându-i sânge din zona feţei de către ceilalţi deţinuţi cu care se afla în aceeaşi cameră de detenţie şi care au încercat să-i dea primul ajutor, partea vătămată fiind transportată de urgenţă la spital, după care s-au făcut constatările medicale de la dosar.
Aşadar este un fapt stabilit cu autoritate de lucru judecat că la data de 27 septembrie 2006, în timp ce partea vătămată M.L., cât şi numitul P.I. erau deţinuţi în Penitenciarul Botoşani în executarea unei pedepse cu închisoarea, primul fiind cazat la etajul I al unui corp de clădire din cadrul unităţii, la camera 46, secţia II denumită secţie lungă cu regim închis, iar al doilea la etajul a II-a al aceleiaşi clădiri, camera 77 secţia a III-a, de asemenea, secţie lungă cu regim închis, deţinutul P.I. a fost cel care s-a deplasat de la etajul II şi de la locul său de deţinere prin coborârea scărilor la etajul I, la locul de deţinere al părţii vătămate M.L., pe care a chemat-o la vizeta camerei acesteia prin intermediul numitului M.D.S., deţinut în aceeaşi cameră cu partea vătămată, vizetă evidenţiată în fotografiile judiciare din dosarul anexă, aplicându-i acesteia o lovitură cu un cuţit în ochiul stâng, cauzându-i vătămarea corporală gravă, aşa cum s-a constatat prin expertizele medico-legale sus arătate, iar pentru săvârşirea acestei infracţiuni, deţinutul P.I., aflat în stare de recidivă, a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 2.605 zile închisoare, pedeapsă la care s-a adăugat un spor de 3 ani închisoare.
Deţinutul P.I. nu a recunoscut niciodată săvârşirea infracţiunii pentru care a fost cercetat şi condamnat, vinovăţia sa rezultând din probele administrate în dosarul anexat prezentei cauze, iar în rezolvarea laturii civile a cauzei, acesta a fost obligat să plătească părţii vătămate 40.000 RON daune morale.
Este, de asemenea, real şi exact faptul că la data respectivă, comandant al celor două secţii de deţinere era subinspectorul şef B.D., audiat ca martor în prezenta cauză, iar acesta avea în subordine pe agenţii supraveghetori care îşi executau efectiv atribuţiile de serviciu în cadrul acestor secţii, atribuţiile de serviciu ale acestora fiind prevăzute atât în legile specifice locului de deţinere, cât şi în fişa posturilor acestor agenţi, depuse la dosarul de urmărire penală nr. 58/P/2007.
Cele două secţii se află fiecare la etajul I şi respectiv etajul II, suprapuse unele peste altele, adică secţia a III-a de la etajul II peste secţia a II-a de la etajul I; camerele din cadrul acestor secţii cu nr. 77 de la etajul II şi respectiv 46 de la etajul I fiind aproape suprapuse dar nu chiar pe verticală. Aceste două secţii sunt situate efectiv în extremitatea a două holuri, de asemenea suprapuse, accesul în secţii se face pe uşile din extremitatea secţiilor; holurile sunt separate aproape de mijloc de alte scări, iar în extremitatea opusă a holurilor se află uşi identice ca cele opuse, dar aceste uşi nu sunt cele mai des folosite, situaţie ce rezultă în mod grafic din schiţa de la dosar.
Mai rezultă cu certitudine din probele de la dosar, că la etajul I secţia a II-a, unde era arondată camera 46 a părţii vătămate, au fost de serviciu în acea zi, în calitate de agenţi supraveghetori, martorul H.T.C. şi inculpatul M.G.V., iar la etajul II secţia a III-a unde era arondată camera 77 şi unde era cazat deţinutul P.I., erau de serviciu Inculpatul S.G. şi martorul M.Ş.
Mai este real şi exact faptul că în jurul orelor 14.00 martorul H.T.C. s-a deplasat de pe secţia unde îşi desfăşura activitatea la popota unităţii pentru a servi masa de prânz, iar atribuţiile i-au fost preluate temporar de colegul său, inculpatul M.G.V., în baza acordului conducerii unităţii.
Tot în acelaşi interval, martorul B.D., şeful celorlalţi agenţi, i-a cerut martorului M.Ş. să părăsească locul său de activitate de la etajul II şi să-l însoţească pe un alt deţinut, pe nume G.M., la magazinul unităţii pentru a face cumpărături, aşa încât pe toate secţiile la etajul I a rămas ca agent supraveghetor, singur, inculpatul M.G.V., iar pe toate secţiile de la etajul II a rămas ca agent supraveghetor, singur, inculpatul S.G., timp în care pe ambele etaje şi secţii se distribuia masa de prânz deţinuţilor la vizetele deschise ale camerelor şi se scotea gunoiul menajer, de asemenea, de către alţi deţinuţi, în prezenţa celor doi agenţi supraveghetori.
Întrucât la camera 77 de la etajul II unde era cazat deţinutul P.I. împreună cu alţi deţinuţi, se ivise un conflict între aceştia, martorul B.D., şeful tuturor supraveghetorilor, s-a deplasat la această cameră pentru a discuta cu deţinuţii din interior, conflict despre care agentul S.G. îl informase mai din timp.
Este de necontestat, de asemenea, că în prezenţa comandantului de secţie B.D. şi la solicitarea acestuia, agentul supraveghetor inculpat S.G. a deschis uşa de acces în camera 77, a discutat cu deţinuţii din interior în legătură cu conflictul dintre cele două grupuri creat în cameră, aşa încât, B.D. a hotărât scoaterea lor din cameră în vederea mutării în alte camere, apreciind că starea conflictuală dintre cele două grupuri este gravă, trebuind să fie preîntâmpinată agravarea acesteia.
În continuare, agentul supraveghetor, inculpatul S.G., i-a percheziţionat pe deţinuţii scoşi din încăpere, care au rămas în grija comandantului de secţie B.D., iar inculpatul S.G. şi-a văzut în continuare de activitatea sa în legătură cu supravegherea servitului mesei de prânz şi a celorlalte activităţi gospodăreşti.
După cum rezultă din autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale arătate anterior, prin care s-a dispus condamnarea deţinutului P.I. pentru vătămarea corporală gravă a deţinutului parte vătămată M.L., acest deţinut a fost cel care, profitând de faptul că agentul supraveghetor, inculpatul S.G., se ocupa de supravegherea servitului mesei şi a celorlalte activităţi, s-a deplasat de la etajul II de unde fusese scos din camera 77, la etajul inferior, adică la etajul I la camera 46, unde a chemat-o, prin intermediul martorului M.D.S., pe partea vătămată, la vizeta camerei, care era deschisă pentru servitul mesei de prânz, căruia i-a aplicat o lovitură cu un cuţit în ochiul stâng, după care a revenit pe scările de la extremitatea holurilor la etajul II, fără să fie observat de către agenţii supraveghetori, nici chiar de către agentul supraveghetor inculpatul M.G.V., care rămăsese singur cu supravegherea pe tot holul etajului I.
Instanţa de fond, în raport cu exigenţele desprinse din hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului privind situaţia persoanelor aflate temporar în custodia statului datorită stării lor de deţinere, hotărâri arătate şi în decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la care s-a făcut referire mai sus, a întreprins o cercetare amănunţită a prezentei cauze, audiind inculpaţii, cât şi în calitate de martori persoanele implicate în evenimentele de mai sus, respectiv martorii B.D., M.Ş. şi H.T.C.
Declaraţiile acestora au confirmat încă o dată datele certe sus arătate, prima instanţă trebuind ca în actuala cauză să stabilească adevărul în legătură cu modul în care a fost posibilă deplasarea deţinutului P.I. de la etajul II la etajul I al clădirii pentru a o lovi pe partea vătămată şi trebuind de asemenea să stabilească dacă cei doi inculpaţi care au fost trimişi în judecată dintre cele cinci persoane implicate în cauză în calitate de cadre ale penitenciarului, se fac, de asemenea, vinovate de săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu.
Martorul B.D. a arătat printre altele, în declaraţia dată în faţa primei instanţe, că în dimineaţa acelei zile a fost informat de inculpatul S.G. de la etajul II secţia a III-a a locului de deţinere, despre conflictul dintre deţinuţii din camera 77 şi care solicitau să fie mutaţi în alte camere, fiind în atribuţiile sale de serviciu să rezolve asemenea situaţie, iar când a ajuns în jurul amiezii pe secţie la etajul II, cei doi agenţi supraveghetori ai etajului, inculpatul S.G. şi martorul M.Ş. erau la locul de muncă, moment în care i-a dat dispoziţie lui M.Ş. să-l ducă pe un alt deţinut G.M. la cumpărături, iar în continuare a deschis camera 77 în prezenţa agentului rămas S.G., pentru a discuta cu deţinuţii din interior şi a aplana conflictul.
Mai arată acest martor că deţinuţii au fost percheziţionaţi sumar de către agentul S.G. şi că, în continuare, i-a lăsat pe aceştia scoşi din cameră în grija agentului, iar el s-a deplasat la directorul adjunct al unităţii P.V., întrucât nu avea competenţa să dispună mutarea deţinuţilor dintr-o cameră în alta, iar tocmai când se afla în biroul acestuia, directorul adjunct a fost informat prin radiotelefonul mobil din dotare, că la celălalt etaj I secţia a II-a a avut loc un incident în sensul că un deţinut a fost agresat şi că a fost dus la cabinetul medical, deţinutul agresat fiind partea vătămată M.L.
A mai arătat martorul în legătură cu situaţia locurilor de deţinere, că uşile de la extremităţile holurilor acestor locuri erau la vremea respectivă, aşa cum sunt ele desenate la dosar, nesecurizate, ci doar ulterior au fost securizate, că aceste uşi puteau să fie forţate şi deschise inclusiv cu un cuţit sau chiar cu ajutorul unei cartele telefonice.
De asemenea, acest martor a arătat că, atunci când a părăsit secţia prin extremitatea holului unde se afla camera 77, uşa prin care a ieşit a fost încuiată în urma sa de către unul dintre supraveghetorii secţiilor, martorul arătând că tot ce s-a întâmplat în acest răstimp a fost regulamentar.
La rândul său, inculpatul S.G., care l-a însoţit în acele momente pe martorul B.D., a arătat că la ora respectivă era singur pe secţie, întrucât colegul său M.Ş. era plecat la cumpărături cu deţinutul G.M., că l-a informat pe martorul B.D., în calitate de şef de secţie, în dimineaţa acelei zile despre situaţia conflictuală de la camera 77, că în jurul orelor 14.00, deţinuţii din această cameră au fost scoşi din cameră pentru a se găsi o cale de rezolvare a conflictului, fiind preluaţi de către martorul B.D. cu care s-au deplasat spre extremitatea holului, iar el şi-a continuat activitatea de serviciu specifică momentului, iar după cca. 15 minute de la această succesiune de evenimente, a văzut că deţinuţii scoşi din camera 77 erau din nou la uşa camerei, fiind reintroduşi în interior, martorul arătând că nu cunoaşte ce s-a întâmplat în acest interval, întrucât era ocupat cu celelalte activităţi.
A mai arătat că după cca. 10 minute s-a auzit soneria secţiei, întrucât colegul său M.Ş. se întorsese de la cumpărăturile cu deţinutul S.G., care au reintrat în secţie.
În sfârşit, a arătat că nu înţelege în ce condiţii deţinutul P. s-a deplasat de la etajul său la celălalt etaj şi nici dacă el a lovit-o pe partea vătămată M.L. în ochi.
Martorul M.Ş. a arătat în declaraţia sa că, într-adevăr, în acea zi a fost de serviciu alături de inculpatul S.G. la etajul II al clădirii pe secţia scurtă, dar în secţia sa nu este cuprinsă şi camera 77 care face parte din secţia lungă de sub supravegherea inculpatului S.G. şi că, într-adevăr, în jurul amiezii a primit dispoziţie de la martorul B.D. să-l ducă pe deţinutul G.M. la cumpărături, timp în care se consumau evenimentele în faţa camerei 77 a etajului II, iar când a ieşit pe uşa etajului din extremitatea holului, uşa a fost deschisă de colegul său, inculpatul S.G., care a închis uşa şi a încuiat-o în urma sa.
A mai arătat martorul că ultima sa reprezentare înainte de părăsirea etajului II constă în faptul că grupul celor patru deţinuţi scoşi din cameră, însoţit de şeful său B.D., se deplasa din faţa camerei 77 în sens opus lui, adică spre cealaltă secţie, deci spre cealaltă extremitate a holului şi că de vreme ce uşa a fost deschisă şi închisă în urma sa de inculpatul S.G., acesta nu putea să se situeze în acelaşi timp şi lângă deţinuţi şi martorul B.D.
Acelaşi martor a arătat care este situaţia uşilor de la extremităţile celor două etaje ale clădirii, care sunt metalice, prevăzute cu sticlă armată, dar la vremea respectivă nu prezentau nici un fel de securitate, întrucât încuietorile puteau fi forţate, mai mult, uşa pe care a ieşit la vremea respectivă putea fi deschisă uşor din interior spre exterior, inclusiv cu ajutorul unui cuţit, arătând în continuare că legătura cu chei de la accesul pe aceste uşi nu părăseau niciodată secţia, propriile sale chei fiind date şefului său, martorul B.D., iar când a revenit în secţie, incidentul dintre P.I. şi partea vătămată era deja consumat.
În declaraţia sa, martorul H.T.C. care funcţiona la etajul I al clădirii unde era deţinută partea vătămată, fiind coleg pe secţie alături de inculpatul M.G.V., a arătat că în jurul amiezii din acea zi, într-adevăr a plecat la masă de pe această secţie şi a predat cheile secţiei şi toate responsabilităţile colegului său, inculpatului M.G.V., care a rămas singur pe ambele secţii şi pe tot etajul până la întoarcerea sa.
A precizat acest martor că, atunci când a ieşit din secţie pentru a pleca la masă, uşa din extremitatea holului pe care a ieşit şi în preajma căreia este camera 46, a fost încuiată în urma sa de către inculpatul M.G.V., iar tot în acele momente începuse să se servească masa de prânz a deţinuţilor.
De asemenea, martorul a arătat că accesul la cele două etaje se făcea la vremea respectivă pe uşile din extremitatea holului, în preajma cărora se aflau cele două camere, nr. 46 şi respectiv nr. 77, iar uşile din celelalte extremităţi erau folosite mai rar, prin construcţia lor uşile putând fi forţate uşor, chiar prin intermediul unui cuţit, iar când a revenit în secţie de la masă, uşa i-a fost deschisă tot de inculpatul M.G.V. care l-a informat despre cele ce s-au întâmplat cu deţinutul M. ce se afla în acea zi în paza lor.
A mai precizat martorul că activitatea de pe secţiile de deţinuţi din jurul prânzului este mai amplă, în sensul că în acelaşi timp se introduc alimentele, se serveşte masa, se face curăţenie şi se scoate gunoiul din încăperi, iar secţiile erau la vremea respectivă foarte aglomerate, adică încărcate cu peste 100 de deţinuţi.
În aceeaşi ordine de idei, inculpatul M.G.V. a arătat că nu recunoaşte săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, că într-adevăr, în ziua respectivă era de serviciu împreună cu martorul H.T.C., în aceeaşi calitate de supraveghetor, descriind în exact locul unde ambii îşi desfăşurau activitatea şi modul cum se făcea la vremea respectivă accesul pe secţiile unde funcţionau, partea vătămată fiind în acele momente în îngrijirea colegului său, martorul H.T.C., iar el preluându-i atribuţiile, întrucât acesta a plecat la masă, momente în care se desfăşura şi distribuirea mesei de prânz deţinuţilor, unde rămăsese singur pe ambele secţii.
A arătat acest inculpat că la un moment dat, în timp ce se afla cu spatele spre camera unde era deţinută partea vătămată, a auzit nişte zgomote puternice, aşa încât el s-a întors înspre această direcţie, alergând ca să vadă ce se întâmplă, iar când a ajuns la uşa camerei nr. 46, a observat-o pe partea vătămată plină de sânge, dar holul din preajma camerei era pustiu, în timp ce ceilalţi deţinuţi ţipau, iar partea vătămată spunea că a fost omorâtă. Se poate aprecia că acesta a fost în fapt momentul cel mai critic al întregii situaţii de fapt, întrucât în acest moment partea vătămată a fost lovită de către deţinutul P.I.
De asemenea, a mai arătat martorul că uşa de acces în secţie din preajma camerei era întredeschisă, cu toate că era firesc să fie închisă, întrucât la plecarea colegului său H.T.C., personal a încuiat această uşă, cheile de la această uşă aflându-se în posesia inculpatului de la plecarea colegului său H.T.C. la masă, inculpatul apreciind că în realitate, uşa a fost forţată să fie deschisă în acele momente, deoarece, aşa cum sunt construite uşile, ele fac imposibilă părăsirea secţiei şi nu intrarea în secţie, inculpatul arătând că plecarea unuia dintre supraveghetori de pe secţii, fără să fie schimbat cu o altă persoană, era uzuală şi se făcea cu aprobările şefilor.
În sfârşit, a arătat acest inculpat că vizeta de la uşa camerei unde era cazată partea vătămată, era deschisă, iar la rândul ei, aşa cum este ea construită, poate fi deschisă atât din înăuntru, cât şi din afară în mod fraudulos, prin blocarea sistemului de închidere, vizeta fiind de altfel redată în fotografiile judiciare din dosarul anexă.
Concluzionând asupra celor sus arătate şi a situaţiei de fapt deduse judecăţii, pe lângă datele cu caracter real şi exact, de asemenea arătate, în legătură cu vinovăţia sau nevinovăţia celor doi inculpaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunii de neglijenţă în serviciu pentru care au fost trimişi în judecată, instanţa de fond a reţinut că există probe directe şi indirecte care atestă cu adevărat că cei doi inculpaţi nu sunt vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor, întrucât în acea zi, 27 septembrie 2006, prin tot ce s-a întâmplat şi prin prisma condiţiilor concrete în care s-au întâmplat lucrurile, ei s-au aflat într-o situaţie de caz fortuit, ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, prevăzute de art. 47 C. pen.
Din probele dosarului, parchetul a reţinut că principala cauză care a condus la posibilitatea comiterii infracţiunii prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen., pentru care deţinutul P.I. a fost condamnat, este aceea că uşile de acces în ambele secţii de deţinere nu au fost ţinute închise, responsabilitate ce revenea agenţilor supraveghetori de pe aceste secţii, respectiv inculpaţilor S.G. şi M.G.V. Dacă această cerinţă minimă, cu privire la securitatea locului de deţinere, ar fi fost îndeplinită, nu ar fi fost posibilă părăsirea de către deţinutul P.I. a secţiei în care era încarcerat şi pătrunderea în cealaltă secţie de deţinere unde se afla partea vătămată, deci nu ar mai fi fost posibilă săvârşirea, în aceste împrejuri, a infracţiunii de vătămare corporală gravă prevăzute şi pedepsite de art. 182 alin. (2) C. pen., a cărei victimă a fost M.L.
S-a apreciat de către acuzare că celelalte aspecte de ordin administrativ şi organizatoric premergătoare comiterii faptei, cum ar fi insuficienţa personalului de pază, derularea în acelaşi timp a activităţilor de servire a mesei şi de scoatere din camere a gunoiului menajer invocate de către inculpaţi, nu au avut un rol determinant în producerea incidentului.
Drept urmare, s-a dispus trimiterea în judecată doar a celor doi inculpaţi, întrucât, în timp ce se aflau în exercitarea atribuţiilor de serviciu, din culpă, nu şi-au îndeplinit în mod corespunzător îndatoririle de serviciu, primul neasigurând supravegherea deţinutului P., dându-i posibilitatea să părăsească secţia fără a fi însoţit şi să se deplaseze în alte locuri decât cele ordonate, iar al doilea, prin nesupravegherea sectorului de care răspundea, a permis deţinutului P.I., de pe altă secţie, să intre în secţia sa, situaţie care a condus la posibilitatea producerii incidentului dintre deţinutul P.I. şi deţinutul M.L.
Contrar acestei aprecieri, din probele de la dosar, cât şi din situaţia de fapt sus arătată, aşa cum rezultă ea din declaraţia martorilor audiaţi, instanţa de fond a dedus faptul că la vremea respectivă, cele două etaje şi cele două secţii erau corect supravegheate dacă este a se avea în vedere şi condiţiile concrete în care cadrele din orice penitenciar îşi desfăşoară activitatea la locul de muncă.
De asemenea, prima instanţă a reţinut că uşile de acces în cele două holuri de la cele două etaje, erau la data şi ora respectivă încuiate şi nu descuiate sau lăsate fără supraveghere, uşile fiind încuiate în urma celor care au plecat de la cele două etaje, adică a martorului H. la masă şi a martorului M.Ş. la cumpărături cu deţinutul G.M.
Instanţa de fond a mai reţinut că aceste uşi, la aceeaşi vreme, cu toate că erau încuiate, nu prezentau nici un fel de securitate, putând fi deschise foarte uşor, cu diferite obiecte, printre care, de exemplu o cartelă telefonică sau un cuţit, aşa cum au arătat martorii, uşi care au fost securizate doar ulterior, după cele ce s-au petrecut în prezenta cauză.
În acest condiţii, deţinutul P.I., care probabil era în relaţii de duşmănie cu partea vătămată, aşa cum arată martorul M.D.S. a profitat de neatenţia celor din jur de la etajul II, a forţat uşa din extremitatea holului secţiei sale de deţinere de la acest etaj, a coborât scările la etajul I, unde a forţat cealaltă uşă de la secţia unde este situată camera 46 a părţii vătămate, a chemat-o pe acesta la vizeta camerei care, dacă nu era deschisă în vederea servitului mesei, a fost deschisă prin forţare şi a lovit-o în ochi cu un cuţit, iar pe acelaşi traseu, lăsând uşa de la etajul I întredeschisă, a revenit la etajul II închizând doar uşa de la acest etaj în urma sa, fără să fie observat de nimeni, activitate pe care acesta nu a vrut să o descrie niciodată sau să o recunoască, întrucât în dosarul anexă unde a fost condamnat, el nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii de vătămare gravă a părţii vătămate şi nici nu a vrut să facă declaraţii în cauză, păstrând dreptul la tăcere.
Cele de mai sus reprezintă concluzia logică pe care instanţa de fond a reţinut-o din tot lanţul desfăşurării evenimentelor, aşa cum rezultă el din probele dosarului.
Aceasta fiind situaţia de fapt, în cadrul situaţiei de drept, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Conform art. 249 alin. (1) C. pen., infracţiunea de neglijenţa în serviciu, pentru care cei doi inculpaţi au fost trimişi în judecată, reprezintă „încălcarea din culpă, de către un funcţionar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane”.
Cu privire la existenţa acestei infracţiuni, instanţa de fond a reţinut că neglijenţa în serviciu, după cum rezultă chiar din denumirea ei, se săvârşeşte numai din culpă.
Culpa, în cazul acestei infracţiuni, poate să se prezinte sub oricare dintre formele prevăzute în art. 19 alin. (2) C. pen., adică sub forma culpei simple (a neglijenţei) fie sub forma culpei cu previziune (a uşurinţei).
Dacă nu se poate stabili culpa făptuitorului sub una dintre aceste două forme, fapta se consideră săvârşită fie datorită unui caz fortuit, fie datorită erorii de fapt, în ambele cazuri răspunderea penală fiind înlăturată.
În cazul culpei simple, făptuitorul nu a prevăzut urmarea faptei sale - vătămarea unei persoane, deşi putea şi trebuia să o prevadă, iar în cazul culpei cu previziune, făptuitorul a prevăzut rezultatul periculos al faptei sale, dar a sperat fără just temei că acesta nu se va produce.
La rândul lui, cazul fortuit, numărându-se printre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, consacrat în art. 47 C. pen., prevede că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală a cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.
Practica judiciară şi literatura juridică sprijinite pe această prevedere legală statuează faptul că există caz fortuit când acţiunea unei persoane a produs un rezultat pe care persoana nu l-a prevăzut şi urmărit, rezultat care este consecinţa unei împrejurări ce nu putea fi prevăzută şi care s-a suprapus peste acţiunea făptuitorului. Întrucât persoana nu a putut prevedea intervenţia energiei străine, suprapuse peste activitatea sa, care a produs rezultatul, rezultă că acesteia i-a lipsit prevederea, factorul intelectiv şi pe cale de consecinţă, vinovăţia. Lipsind vinovăţia, fapta sa, deşi prevăzută de legea penală, nu constituie infracţiune.
Pentru existenţa cazului fortuit, întotdeauna trebuie să se constate, pe lângă împrejurările de mai sus, îndeplinirea următoarelor condiţii, respectiv:
Rezultatul acţiunii (sau inacţiunii) săvârşite de o persoană să fie consecinţa unei împrejurări străine de condiţia şi voinţa făptuitorului; făptuitorul să fi fost în imposibilitate de a prevedea survenirea împrejurării care a dus la producerea rezultatului; acţiunea (inacţiunea) care a determinat rezultatul neaşteptat să fie o faptă prevăzută de legea penală.
Fapta săvârşită în condiţiile cazului fortuit, după cum s-a mai arătat, nu constituie infracţiune, întrucât îi lipseşte vinovăţia, făptuitorul fiind în imposibilitate de a prevedea survenirea împrejurării care, suprapusă peste acţiunea sa, a condus la apariţia urmării periculoase, sub aspect material.
Comparând situaţia de fapt cu situaţia de drept sus arătată, instanţa de fond a reţinut că în cauză este dată tocmai o asemenea cauză de caz fortuit, cei doi inculpaţi situându-se în momentul consumării evenimentelor, tocmai în împrejurările şi situaţiile sus arătate din punct de vedere al prevederilor legale, ceea ce face ca într-adevăr inculpaţii să nu poată fi apreciaţi ca fiind vinovaţi de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, în concret de săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu.
Nu se poate aprecia că inculpaţii, în acele momente, au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască că partea vătămată este într-un pericol real şi imediat, cercetarea judecătorească expusă mai sus relevând că nu este dată vinovăţia acestora pentru săvârşirea faptelor pentru care au fost trimişi în judecată, neputând să intuiască pe nici o cale că un deţinut de la etajul II poate să părăsească acest etaj şi să vină la etajul I, inferior, pentru a lovi un alt deţinut cazat la acest etaj.
Chiar dacă prin ipoteză, nu s-ar releva situaţia de caz fortuit sus arătată, există suficiente elemente de fapt şi de drept în cauză care să conducă la concluzia rezonabilă că asupra celor doi inculpaţi planează o mare doză de îndoială în legătură cu vinovăţia lor pentru tot ce s-a întâmplat, aşa încât ei beneficiază pe deplin de principiul penal in dubio pro reo, potrivit căruia de îndoială profită inculpaţilor.
Drept urmare, instanţa de fond a dispus în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen. şi la art. 47 C. pen., achitarea inculpaţilor S.G. şi M.G.V., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 249 alin. (1) C. pen., pentru existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei şi a constatat că partea vătămată M.L. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoşani şi partea vătămată M.L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Reiterând situaţia de fapt descrisă în actul de sesizare şi sintetizând motivarea primei instanţe, procurorul a criticat raţionamentul instanţei de judecată arătând că aceasta a exclus din argumentaţia sa atribuţiile concrete ce reveneau celor doi inculpaţi şi prin respectarea cărora se avea în vedere tocmai preîntâmpinarea unor situaţii de genul celei ce fac obiectul cauzei. Astfel, din fişele de atribuţii ale inculpaţilor reiese faptul că aceştia aveau obligaţia de a nu permite persoanelor private de libertate să circule fără aprobare sau neînsoţite, iar din probatoriul administrat rezultă faptul că nerespectarea acestei obligaţii de serviciu a fost cauza ce a facilitat pătrunderea numitului P.I. în sectorul unde era amplasată camera în care se afla încarcerată partea vătămată M.L., aşa încât apare ca neavenită susţinerea instanţei de judecată potrivit căreia cei doi inculpaţi nu aveau cum să prevadă cele întâmplate ulterior.
A mai constatat procurorul că neglijenţa celor doi inculpaţi în ceea ce priveşte asigurarea în mod concret asupra faptului că uşile de acces în ambele secţii de deţinere sunt închise a fost cauza determinantă a producerii incidentului, celelalte aspecte de ordin administrativ organizatoric - insuficienţa personalului de pază, servirea mesei sau scoaterea gunoiului menajer din camerele de deţinere - având doar un rol secundar putând fi considerate doar ca şi condiţii favorizante. Deşi aceste aspecte au stat la baza susţinerii nevinovăţiei inculpaţilor, ele nu au relevanţă în cauză întrucât ele făceau parte din rutina zilnică a activităţii pe care aceştia o desfăşurau.
S-a mai arătat că susţinerea instanţei de judecată în ceea ce priveşte existenţa cazului fortuit nu este pertinentă având în vedere împrejurarea că partea vătămată M.L. ca persoană privată de libertate aflată în custodia temporară a statului trebuia să se bucure de protecţie, sens în care trebuiau a fi respectate toate normele necesare atingerii scopului menţionat anterior.
În consecinţă, s-a solicitat admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei primei instanţe, în sensul condamnării celor doi inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prev. de art. 249 C. pen., la pedeapsa închisorii, iar ca modalitate de executare s-a apreciat că prin aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen. s-ar atinge scopul prev. de art. 52 C. pen.
Partea vătămată M.L. a criticat soluţia de achitare pronunţată de prima instanţă, motivând că nu se poate lua în considerare cazul fortuit întrucât inculpaţii aveau obligaţii profesionale stabilite în fişa postului şi potrivit Statului funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, conform cărora percheziţia corporală se efectuează cu aparate de detectare a obiectelor interzise, persoanele private de libertate sunt escortate sub supraveghere permanentă, iar deschiderea şi închiderea uşilor de acces la camerele de deţinere şi a celor de pe holurile secţiilor se face cu cheile din dotare care la acea dată se aflau în posesia lui S.G. şi M.G.V.
Din punctul său de vedere, dacă inculpaţii şi-ar fi respectat atribuţiile de serviciu, închizând uşile de acces prin asigurarea acestora cu cheile din dotare, numitul P.I. nu ar fi avut cum să se deplaseze de pe secţia a III-a pe secţia a II-a şi să săvârşească infracţiunea de vătămare corporală gravă asupra părţii vătămate.
Totodată, partea vătămată a solicitat a se avea în vedere şi ordonanţa nr. 237/II/2/2009 din 22 iunie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava care a constatat că este nelegat cazul fortuit, prev. de art. 47 C. pen.
În final partea vătămată M.L. a solicitat condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 249 alin. (1) şi (2) C. pen.
Prin decizia penală nr. 107 din 29 octombrie 2012, Curtea de Apel Suceava a respins ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoşani şi partea civilă M.L. împotriva sentinţei penale nr. 15 din 16 ianuarie 2012 a Tribunalului Botoşani.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de prim control judiciar a reţinut în baza probelor administrate în cele două faze ale procesului penal precum şi în baza probatoriului administrat în faza apelului că prin sentinţa penală nr. 246 din 26 august 2009 a Judecătoriei Botoşani, modificată şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 328 din 26 august 2009 a Curţii de Apel Suceava (Dosar nr. 6602/193/2007), inculpatul P.I., a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prev. de art. 182 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. la pedeapsa de 2.605 zile închisoare, la care s-a adăugat un spor de 3 ani închisoare, şi obligat la plata sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale către partea vătămată M.L.
În considerentele hotărârii de condamnare s-a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, că la data de 27 septembrie 2006, atât inculpatul P.I., cât şi partea vătămată M.L. erau deţinuţi în Penitenciarul Botoşani, în executarea unor pedepse cu închisoarea, primul aflându-se în camera 77, iar partea vătămată în camera 46 şi că, în jurul orelor 14.00, inculpatul s-a deplasat la camera părţii vătămate, a chemat-o la vizetă, iar când aceasta s-a apropiat, a lovit-o cu un cuţit în ochiul stâng după care a plecat. În urma agresiunii exercitate de acest inculpat, partea vătămată a suferit un traumatism forte al globului ocular stâng, cu plagă a pleoapei superioare, plagă perforantă, hemoftalmus, necesitând pentru vindecare un număr de 45-50 zile îngrijiri medicale, şi cu toate că a fost prezentată imediat organelor sanitare, ochiul stâng al acesteia nu a mai putut fi salvat, pierzându-se definitiv acuitatea vizuală, în urma vitroretinopatiei poliferante cu dezlipirea totală a retinei, M.L. prezentând astfel o infirmitate permanentă în proporţie de 35%.
Aşadar la data faptei, şi partea vătămată M.L. şi inculpatul P.I. se aflau în stare de deţinere, ca persoane aflate temporar în custodia statului, primul fiind cazat la etajul I al corpului de clădire A din cadrul unităţii, la camera 46, secţia II cu regim de maximă siguranţă, pe tronsonul denumit secţia lungă, iar celălalt la etajul II al aceleiaşi clădiri, camera 77, secţia a III-a cu regim închis, tot pe tronsonul denumit secţia lungă.
Camerele de deţinere din pavilionul A în care sunt cazate persoanele private de libertate sunt dispuse pe trei niveluri, secţii, împărţite pe două tronsoane denumite (secţii) lungi şi scurte, accesul de la o secţie la alta efectuându-se pe casa scării, prin uşi de acces închise permanent, câte una la capătul fiecărui tronson - folosindu-se, de regulă, conform declaraţiilor date în cauză de către inculpaţi şi martorii audiaţi, uşa de la extremitatea secţiei lungi - şi una situată la mijlocul celor 2 tronsoane, vis a vis de biroul supraveghetorului, cheile de la aceste uşi aflându-se în permanenţă la supraveghetori.
În cazul dat, în cadrul secţiilor a II-a şi a III-a (aflate la etajul I şi respectiv etajul II ale corpului de clădire menţionat), unde erau poziţionate camerele nr. 46 şi nr. 77 în care erau cazaţi partea vătămată şi numitul P.I., la data menţionată efectuau serviciul de supraveghere 4 agenţi, cu atribuţii specifice de supraveghere, conform fişei postului şi regulamentului, respectiv inculpaţii intimaţi din prezenta cauză şi martorii H.T.C. şi M.Ş., după cum urmează: martorul H.T.C. răspundea de secţia denumită lungă, iar inculpatul M.G.V. de cea denumită scurtă, ambele aflate pe acelaşi tronson, pe secţia a II-a, iar la un nivel superior, pe secţia a III-a, S.G. răspundea de secţia denumită lungă, iar M.Ş. de cea denumită scurtă, ambele aflate, de asemenea, pe acelaşi tronson.
La data respectivă, în camera nr. 46 - poziţionată, conform schiţei, vis a vis de uşa de acces aflată la capătul secţiei a II-a lungă, uşă cu ieşire la casa scării care face legătura cu etajele I şi III - erau cazaţi deţinuţii A.M.I., C.P.C., C.P., C.I., C.V., L.L., M.D.S., partea vătămată M.L., P.V.F. şi U.I.P., iar în camera nr. 77 - fiind a treia cameră de la capătul secţiei a III-a lungă, conform schiţei, poziţionată în apropierea uşii de acces situată la extremitatea tronsonului denumit secţia lungă, uşă cu ieşire la casa scării care face legătura cu etajul II - erau cazaţi deţinuţii C.M., I.C., S.I., O.C., C.F.D., numitul P.I., P.D.M., U.P. şi D.A.F.
La data de 27 septembrie 2006 martorul B.D. - subinspector în cadrul Penitenciarului de Maximă Siguranţă Botoşani a fost desemnat să-l înlocuiască în funcţie pe comandantul de secţie D.D., care răspundea de secţiile I, II, III, IV, şi VI.
În acea zi, în jurul orelor 14.00, martorul H.T.C. s-a deplasat la popota unităţii pentru a servi masa de prânz (această practică a agenţilor de supraveghere având loc zilnic în baza acordului dat de directorul penitenciarului), atribuţiile fiindu-i preluate temporar de colegul său, inculpatul M.G.V., căruia i-a predat şi cheile de la uşile camerelor de deţinere, astfel că acesta din urmă a rămas singur să supravegheze ambele tronsoane ale secţiei a II-a.
Din declaraţiile acestui martor, date în faţa primei instanţe, cât şi în apel, reiese că la momentul plecării sale de pe secţie încă se servea masa deţinuţilor şi că atât la plecare, cât şi la întoarcere, cel care a încuiat şi respectiv a descuiat uşa a fost inculpatul M., de la care a aflat despre incident.
În acelaşi timp, la etajul superior, din dispoziţia martorului B.D., martorul M.Ş. l-a însoţit pe deţinutul G.M. de la camera nr. 68 la magazinul din incinta penitenciarului pentru a-şi face cumpărăturile, fără ca o astfel de dispoziţie să fie consemnată în registrul de intrări-ieşiri de pe secţia a III-a şi fără a se ţine cont că la acel moment se servea masa de prânz deţinuţilor şi se scotea gunoiul din celule, astfel că activitatea de supraveghere a întregii secţii a revenit inculpatului S.G.
După acest prim moment, la solicitarea a patru deţinuţi din celula nr. 77, respectiv D.A.F., C.M., P.I. şi O.C., martorul B. s-a deplasat la această cameră pentru a discuta cu aceştia, în contextul în care inculpatul Scripcariu îl informase că aceştia ieşiseră la raport, manifestându-se violent şi cerând insistent să fie scoşi din cameră şi mutaţi în altă cameră, deoarece considerau că viaţa le este pusă în pericol de deţinuţii I. şi S., care le adresaseră ameninţări cu moartea.
În prezenţa comandantului de secţie şi la solicitarea lui, inculpatul S.G. a deschis uşa de acces a camerei nr. 77, iar în urma discuţiilor purtate la grilaj, văzând starea conflictuală ivită şi constatând personal, din conduita adoptată de deţinuţii C.F.D., I.C. şi S.I., că nu există nicio posibilitate de conciliere între cele două grupuri, martorul Brehuescu a hotărât scoaterea lor în vederea mutării în alte camere, apreciind că în această modalitate preîntâmpină eventualele actele de violenţă care s-ar fi putut produce.
În acest sens, cei patru deţinuţi mai sus menţionaţi au ieşit pe rând pe hol, având asupra lor şi bagajele, fiind percheziţionaţi corporal sumar - operaţiune ce presupune o acţiune de pipăire a deţinuţilor de la cap până la picioare, cu braţele şi picioarele desfăcute - de către inculpatul S.G.
Sub acest aspect, deşi partea vătămată apelantă a susţinut că percheziţia corporală trebuia efectuată cu aparate de detectare a obiectelor interzise şi în mod amănunţit, Curtea nu împărtăşeşte acest punct de vedere având în atenţie prevederile art. 101 din H.G. nr. 1897/2006, potrivit cărora „La ieşirea şi intrarea din şi în camerele de deţinere, persoanele private de libertate sunt supuse în mod obligatoriu percheziţiilor corporale”, cât şi atribuţiile speciale indicate în fişa postului la lit. d). O procedură riguroasă şi amănunţită de efectuare a percheziţiilor corporale avea loc doar în cazul deplasării persoanelor private de libertate la organele judiciare, spitale, precum şi transferarea lor la un alt loc de deţinere, situaţii ce nu se regăsesc în speţa de faţă.
Aşadar în această privinţă, nu rezultă că inculpatul S.G. ar fi încălcat în mod culpabil dispoziţiile legale anterior menţionate.
Dacă până la momentul scoaterii celor patru deţinuţi din camera nr. 77, declaraţiile martorului B. converg în acelaşi sens cu cele ale inculpatului S., după acest moment, fiecare prezintă propria variantă, respectiv primul că i-a lăsat pe acei deţinuţi pe holul secţiei în supravegherea agentului, iar acesta din urmă că dimpotrivă cei patru l-au însoţit pe martor către mijlocul celor două tronsoane, el continuându-şi activităţile în care era implicat, având convingerea că în contextul dat acesta se va ocupa de supravegherea lor.
Cert este însă faptul că martorul menţionat a părăsit secţia, probabil pentru a a-şi anunţa superiorul despre măsurile dispuse, fără a se putea preciza momentul şi uşa folosită, şi la fel de adevărat este şi faptul că numitul P.I. a profitat de întreaga conjunctură pentru a se deplasa, (în modalitatea descrisă de către prima instanţă, astfel că nu va mai fi reiterată), de pe secţia sa pe secţia unde era cazată partea vătămată şi a comite infracţiunea pentru care a fost condamnat, după care a revenit imediat pe secţia a III, fiind reintrodus în aceeaşi cameră 77 împreună cu ceilalţi deţinuţi, cu excepţia lui D.A.F.
Din declaraţiile martorului M.Ş. date în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de control judiciar, inclusiv cele din etapele imediat următoare evenimentului produs, reiese că acesta s-a conformat ordinului dat de martorul B., precizând totodată că după ce l-a scos pe deţinutul G. din cameră, l-a văzut pe numitul P.I. că era în perimetrul secţiei scurte şi vorbea prin uşă celor din camera nr. 55, motiv pentru care întrebându-l ce face acolo a aflat că martorul B. îl lăsase să-şi caute o cameră unde să se mute, după care a plecat luând cunoştinţă de cele întâmplate la revenirea sa pe secţie.
În acelaşi sens converg şi nota de raport dată la scurt timp după incident la solicitarea conducerii de către inculpatul S.G. care a arătat că a respectat ordinul dat de superiorul său, de a-i scoate din cameră pe cei patru deţinuţi şi a-i lăsa să-şi caute camera unde urmau să se mute.
În atare situaţie, conduita subinspectorului B. de a ordona scoaterea celor patru deţinuţi, printre care şi numitul P.I., din camera nr. 77, pe holul secţiei a III-a în contextul în care:
- acesta ordonase unuia dintre agenţii ce efectua serviciu de pază să însoţească un alt deţinut prin trimiterea acestuia de pe secţie la o oră de vârf (servirea mesei şi scoaterea gunoiului menajer), fără a-l înlocui cu altcineva;
- art. 101 alin. (2) teza a II-a din H.G. nr. 1897/2006 prevede că scoaterea din camere se desfăşoară numai în prezenţa unui număr de personal suficient, dotat corespunzător, iar atunci când situaţia impune, persoanelor private de libertate li se aplică mijloace de imobilizare;
- în dimineaţa aceleiaşi zile tot personalul penitenciarului fusese informat de către directorul adjunct pentru Pază şi Regim I.S.P.- P.G. să-şi sporească măsurile de supraveghere, întrucât între deţinutul M.L. şi ocupanţii camerei nr. 77 avusese loc (de la ferestre) schimburi de injurii şi ameninţări, aspect ce reiese din conţinutul ordonanţei de declinare a competenţei nr. 50/P/2007 din 19 martie 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani, fapt ce implica din partea acestuia îndeplinirea riguroasă a atribuţiei specificată în fişa postului în ceea ce priveşte organizarea supravegherii şi însoţirea deţinuţilor în interiorul secţiilor;
- conform regulamentului martorul menţionat trebuia să dispună în ce camere urmau să se mute deţinuţii scoşi şi să se asigure ca această mutare să aibă loc efectiv, aspect recunoscut de altfel de cel în cauză în faţa instanţei de apel;
- în nota de relaţii înaintată de acest martor organelor de anchetă, se precizează la parag. 4 că în perioada servirii mesei către deţinuţi se întrerup celelalte activităţi, agentul supraveghetor participând efectiv la distribuirea mesei, acordând atenţie deosebită acestei activităţi, vizetele camerelor de cazare fiind deschise, iar din depoziţiile celorlalţi martori - agenţi supraveghetori reiese că o atenţie sporită trebuia acordată şi momentelor în care se procedează la scoaterea gunoiului din celule, când se deschid uşile de la camere, pentru a evita o ieşire forţată a ocupanţilor încăperilor respective;
- la nivelul secţiei sunt 29 de camere în care sunt cazate peste 200 de persoane, dacă se are în vedere că într-o celulă 8-10 persoane private de libertate;
- şi nu în ultimul rând că nu există probe certe care să dovedească fără putinţă de tăgadă că condiţiile anterior prezentate, martorul menţionat i-a lăsat pe cei patru deţinuţi în grija inculpatului S., simpla sa susţinere necoroborându-se cu celelalte probe existente la dosar;
- este cel puţin discutabilă, şi nu poate conduce la concluzia că vreunul dintre inculpaţii intimaţi nu şi-ar fi îndeplinit sau şi-ar fi îndeplinit, în mod culpabil, atribuţiile de serviciu.
În raport de cele arătate, susţinerea acuzării în sensul că inculpaţii intimaţi nu şi-au respectat obligaţia de a nu permite persoanelor private de libertate să circule fără aprobare sau neînsoţite, nu a fost primită.
Cu privire la modalitatea în care numitul P.I. a putut să părăsească secţia unde era arondată camera în care era cazat şi să pătrundă pe secţia aflată la un etaj inferior unde se afla partea vătămată, Curtea, având în vedere declaraţiile martorilor B.D., H.T.C. şi M.Ş., a reţinut pe de o parte că la data critică uşile de acces la casa scărilor ce făcea legătura între nivele erau închise şi asigurate cu cheia, iar pe de altă parte, din coroborarea depoziţiilor aceloraşi martori cu cele ale martorilor C.I. şi M.M.C., reţine că aceste uşi puteau fi uşor deschise cu ajutorul unei cartele sau a unei lame de cuţit, nefiind securizate ca în prezent.
Este real că cei doi inculpaţi au fost sancţionaţi disciplinar cu mustrare scrisă pentru îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, reţinându-se că nu au asigurat corespunzător uşile de acces în cadrul secţiilor de deţinere, singura explicaţie de la acel moment fiind aceea că doar în această modalitate deţinutul P. putea să se deplaseze pe cealaltă secţie (aceasta fiind de altfel şi premisa avută în vedere de către acuzare) însă sub acest aspect este de observat că nu există nicio dovadă concretă că în urma verificărilor ce se impuneau a fi efectuate la scurt timp de la evenimentul în care a fost implicată partea vătămată, măcar vreuna dintre aceste uşi a fost găsită neasigurată.
În acelaşi timp dacă mijloacele de închidere ale acestor uşi ar fi fost suficient de eficiente, nu ar mai fi fost posibilă părăsirea de către P.I. a secţiei în care era încarcerat şi pătrunderea în cealaltă secţie de deţinere unde era M.L. şi nu ar fi impus, ulterior acestui eveniment, luarea de către conducerea unităţii a unor măsuri adecvate (securizarea uşilor prin folosirea unui sistem de închidere cu cartelă magnetică şi amplasarea camerelor de vederi pe holurile secţiilor) de natură să contribuie la o supraveghere riguroasă a deţinuţilor şi să preîntâmpine producerea unor incidente de genul celui de faţă.
Referitor la obiectul tăietor înţepător folosit de deţinutul P. pentru agresarea părţii vătămate, Curtea a constatat că probatoriul administrat în cauză nu relevă vreun indiciu din care să rezulte maniera în care acest deţinut a intrat în posesia unui astfel de obiect, prin raportare şi la mediul închis şi suspus unor restricţii speciale, iar privitor la maniera destul de rapidă în care acesta a acţionat, instanţa de apel reţine că acest lucru a fost posibil, întrucât potrivit declaraţiei martorului M.Ş., P.I. era cunoscut ca o persoană cu abilităţi sportive, dar şi ca executant al unor deţinuţi.
Ori, potrivit art. 249 C. pen., infracţiunea de neglijenţă în serviciu constată în încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat, printre altele, o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane.
Obiectul juridic al infracţiunii se referă la valorile sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţii de serviciu, care presupune îndeplinirea corectă şi cu conştiinciozitate de către funcţionarii publici, precum şi de către ceilalţi funcţionari a îndatoririlor lor de serviciu.
Pentru existenţa laturii obiective a acestei infracţiuni este necesar ca fapta (activitatea materială) infracţională să constea în încălcarea unei îndatoriri de serviciu, (prin îndatorire înţelegându-se tot ceea ce cade în sarcina unui funcţionar public sau a altui funcţionar, potrivit normelor care reglementează serviciul respectiv) fie prin neîndeplinirea acesteia, ca formă omisivă de săvârşire a infracţiunii, fie prin îndeplinirea ei defectuoasă, ca formă comisivă de comitere a infracţiunii, iar fapta neglijentă să fi produs vreuna din urmările vătămătoare prevăzute de lege, printre care şi o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane, legătura de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi urmarea care s-a produs trebuind să fie dovedită.
Latura subiectivă a acestei infracţiuni constată în săvârşirea faptei din culpă, care poate fi simplă sau cu previziune. În cazul culpei simple, făptuitorul nu prevede urmarea faptei sale, deşi putea şi trebuia să o prevadă, iar în cazul culpei cu previziune, el prevede posibilitatea survenirii urmării, dar crede fără temei că aceasta nu se va produce. Culpa făptuitorului este o culpă profesională, deoarece se întemeiază pe nerespectarea regulilor de exercitare a atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului public sau ale funcţionarului.
Culpa nu poate fi prezumată, fiind necesar ca organele de urmărire penală să stabilească în mod concret faptele obiective care au avut loc şi dacă ele constituie cauza prejudiciului.
Posibilitatea făptuitorului de a prevedea urmarea faptei sale nu se apreciază în raport cu o unitate de măsură abstractă, ci în raport de împrejurările concrete în care a fost săvârşită fapta, precum şi în raport cu persoana făptuitorului (pregătirea şi deprinderile sale profesionale, experienţa pe care o are în munca respectivă, etc.).
Aşa cum a reţinut în mod corect prima instanţă, dacă nu se poate stabili culpa făptuitorului sub una dintre aceste două forme, cum este cazul în speţa de faţă, fapta se consideră săvârşită fie datorită unui caz fortuit, fie datorită erorii de fapt, în ambele cazuri răspunderea penală fiind înlăturată.
Potrivit art. 47 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări ce nu putea fi prevăzută. Pentru a fi în prezenţa cazului fortuit este deci, necesară o împrejurare exterioară care se suprapune peste acţiunea desfăşurată de autor, ducând la producerea unui rezultat ce nu putea fi prevăzut. Cu alte cuvinte, într-un astfel de caz, întotdeauna trebuie să se constate, dacă rezultatul acţiunii (sau inacţiunii) săvârşite de o persoană este consecinţa unei împrejurări străine de condiţia şi voinţa făptuitorului, dacă făptuitorul a fost în imposibilitate de a prevedea survenirea împrejurării care a dus la producerea rezultatului, iar acţiunea (inacţiunea) care a determinat rezultatul neaşteptat să fie o faptă prevăzută de legea penală.
Fapta săvârşită în condiţiile cazului fortuit, după cum s-a mai arătat, nu constituie infracţiune, întrucât îi lipseşte vinovăţia, făptuitorul fiind în imposibilitate de a prevedea survenirea împrejurării care, suprapusă peste acţiunea sa, a condus la apariţia urmării periculoase, sub aspect material.
Ori, în speţă, raportând situaţia de fapt reţinută şi descrisă anterior la cerinţele legale mai sus menţionate, Curtea a considerat că inculpaţii şi-au îndeplinit în mod corespunzător îndatoririle de serviciu astfel cum acestea erau stabilite prin fişa postului, cât şi regulamentul de ordine interioară, iar incidentul soldat cu vătămarea corporală gravă a părţii vătămate M.L. a constituit un act premeditat de răzbunare comis de deţinutul P.I. în împrejurări care nu puteau fi prevăzute de către niciunul dintre aceştia.
Raportat la situaţia de fapt reţinută, Curtea a constatat că încadrarea juridică dată faptei pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată de către prima instanţă, este legală, nefiind întrunite condiţiile impuse de lege pentru se reţine varianta agravată a infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prev. de alin. (2) al art. 249 C. pen.
Deşi în motivele de apel formulate partea vătămată nu a cerut în mod expres schimbarea încadrării juridice dată faptei în discuţie, a precizat însă că solicită condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 249 alin. (1) şi (2) C. pen.
Conform alin. (2) al art. 249 C. pen., „fapta prevăzută la alin. (1), dacă a avut consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani închisoare”.
Noţiunea de consecinţe deosebit de grave este definită de art. 146 C. pen., în sensul că prin aceasta se înţelege o paguba materială mai mare de 200.000 RON sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145 C. pen., ori altei persoane juridice sau fizice.
Este real că partea vătămată M.L. este persoană fizică şi că prejudiciul suferit de aceasta în urma acţiunii ilicite desfăşurate de P.I. este grav, având în vedere sumele la care acesta din urmă a fost obligat a le plăti victimei, însă în speţa de faţă apelanta nu a dovedit că a suportat o pagubă materială ce depăşeşte limita minimă cerută de art. 146 C. pen., respectiv de 200.000 RON, fiind totodată evident că celelalte cerinţe ale textului legal amintit nu sunt îndeplinite.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava şi partea vătămată M.L.
Criticile formulate deopotrivă de Parchet şi partea vătămată vizează greşita achitare a inculpaţilor şi solicită a se reţine că din probele dosarului rezultă că incidentul din cadrul Penitenciarului Botoşani s-a datorat faptului că cei doi inculpaţi nu şi-au îndeplinit în mod corespunzător îndatoririle de serviciu prin neluarea măsurilor necesare asigurării supravegherii deţinuţilor şi a accesului acestora de pe o secţie pe alta.
Cazul de casare invocat este art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. referitor la comiterea unei erori grave de fapt cu consecinţa pronunţării unei soluţii greşite de achitare, fapt pentru care solicită admiterea recursurilor şi condamnarea inculpaţilor pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 249 alin. (1) C. pen.
Inculpatul M.G., prezent în instanţă, a arătat că nu doreşte să fie audiat.
Cu ocazia soluţionării recursului părţii vătămate a solicitat să fie audiată, sens în care Înalta Curte a purces la audiere la termenul din 17 ianuarie 2014 ocazie cu care partea vătămată a reiterat nemulţumirea sa faţă de soluţia de achitare a inculpaţilor, arătând că aceştia se fac vinovaţi de comiterea infracţiunii de neglijenţă în serviciu întrucât aveau obligaţia să-i controleze şi să-i escorteze pe deţinuţi către locurile unde aveau nevoie.
Prin decizia penală nr. 383 din 31 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava şi partea vătămată M.L. împotriva deciziei penale nr. 107 din 29 octombrie 2012 a Curţii de Apel Suceava, a casat decizia penală atacată, a reţinut cauza spre rejudecare şi a dispus administrarea următoarelor mijloace de probă: audierea martorilor B.D., P.I., M.D.S. şi M.Ş.
Pentru a decide în acest mod Înalta Curte a reţinut că deşi instanţele inferioare au administrat un vast ansamblu probator, situaţia de fapt stabilită nu este lămuritoare asupra unor momente esenţiale în care s-au desfăşurat evenimentele în ziua de 27 septembrie 2006.
În acest context, Înalta Curte a apreciat că se impune readministrarea unor probe, şi anume reaudierea martorilor B.D., P.I., M.D.S. şi M.Ş.
Întrucât instanţa de fond a pronunţat o soluţie de achitare a inculpaţilor M.G.V. şi S.G. reţinând incidenţa cazului fortuit, soluţie menţinută de instanţa de prim control judiciar, pentru a-şi forma propria convingere asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpaţilor, Înalta Curte a considerat necesar a readministra o parte a probelor relevante cauzei.
Această soluţie a fost impusă şi de necesitatea soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, drept consacrat de disp. art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi de jurisprudenţa constantă a instanţei europene.
Aşa cum rezultă din verificarea actelor dosarului, prima instanţă, în baza evaluării proprii, juste a probelor administrate în cursul urmăririi penale, a celor readministrate în condiţii de oralitate, nemijlocire şi contradictorialitate în etapa cercetării judecătoreşti şi a celor administrate cu respectarea dreptului la apărare al părţilor în această fază procesuală a reţinut corect situaţia de fapt.
În acelaşi mod şi instanţa de apel, în vederea aflării adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei, precum şi în raport de prevederile art. 289 C. proc. pen. care consacră principiile oralităţii, nemijlocirii şi contradictorialităţii în faza procesuală a apelului a constatat necesară audierea în calitate de martori a numiţilor B.D., P.I., M.D.S. şi M.Ş. ce au avut iniţial calitatea de făptuitori, precum şi a persoanelor încarcerate în celulele 46 şi 77 unde erau cazaţi partea vătămată M.L. şi numitul P.I., respectiv O.C., Z.O.V., C.I., I.C., L.I., M.D.S. şi D.A.F.
A fost, de asemenea, audiat în calitate de martor şi M.M.C. care avea calitatea de agent în cadrul Penitenciarului Botoşani.
Instanţa de prim control judiciar şi-a însuşit în totalitate situaţia de fapt stabilită de prima instanţă, astfel încât a supus analizei doar aspectele criticate în apel.
Tot în acelaşi context, pentru a evita pronunţarea unei soluţii contrare celei pronunţate de instanţele inferioare doar în baza reaprecierii materialului probator administrat în faza de cercetare judecătorească, Înalta Curte a considerat că se impune a readministra o parte a probelor relevante cauzei pentru ca în baza propriului examen analitic să stabilească realitatea faptică.
În urma analizării materialului probator administrat atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza de cercetare judecătorească, precum şi probele administrate în calea de atac a apelului cât şi cele administrate în mod direct şi nemijlocit, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate în faţa instanţei de recurs, reţine Înalta Curte că partea vătămată M.L. cât şi P.I. se aflau în stare de deţinere în cadrul Penitenciarului Botoşani, primul fiind cazat la etajul I al corpului de clădire A la camera 46 secţia a II-a cu regim de maximă siguranţă pe tronsonul denumit secţia lungă, iar celălalt, la etajul II al aceleiaşi clădiri, camera 77 secţia a III-a cu regim închis, tot pe tronsonul denumit secţia lungă.
La data respectivă, în cadrul secţiilor unde erau poziţionate camerele 46 şi 77 efectuau serviciul de supraveghere 4 agenţi, cu atribuţii specifice de supraveghere, respectiv H.T.C. răspundea de secţia denumită lungă, iar M.Ş. de secţia denumită scurtă, ambele aflate pe secţia a II-a, iar la un nivel superior, pe secţia a III-a S.O. răspundea de secţia denumită lungă, iar M.Ş. de secţia denumită scurtă, ambele aflate pe acelaşi tronson.
La data de 27 septembrie 2006 martorul B.D., subinspector în cadrul Penitenciarului de Maximă Siguranţă Botoşani a fost desemnat să-l înlocuiască în funcţie pe comandantul de secţie D.D. care răspundea de secţiile I, II, III, IV şi VI.
În aceeaşi zi în jurul orelor 14.00, martorul H.T.C. s-a deplasat la popota unităţii pentru a servi masa de prânz, atribuţiile fiindu-i preluate temporar de colegul său M.G.V. căruia i-a predat cheile de la uşile camerelor de deţinere, astfel că acesta a rămas singur să supravegheze ambele tronsoane ale secţiei a II-a.
La etajul superior, din dispoziţia martorului B.D., martorul M.Ş. l-a însoţit pe deţinutul G.M. la magazinul din incinta penitenciarului pentru a-şi face cumpărăturile.
În acest interval de timp, dată fiind solicitarea a patru deţinuţi din camera 77 de mutare din cameră din cauza unui presupus conflict cu ceilalţi deţinuţi, în prezenţa comandantului de secţie şi la solicitarea acestuia, inculpatul S.G. a deschis uşa de acces a camerei nr. 77 şi întrucât cele două grupuri nu au ajuns la o înţelegere, martorul B.D. a hotărât scoaterea din cameră a celor patru deţinuţi şi mutarea într-o altă cameră.
În acest sens, deţinuţii D.A.F., C.M., P.I. şi O.C. au ieşit pe hol având asupra lor şi bagajele şi au fost supuşi unui control sumar prin pipăire de către inculpatul S.G.
Din declaraţiile date de martorul B.D. în faţa instanţei de apel cât şi în faţa Înaltei Curţi rezultă că acesta a părăsit secţia pentru a-şi anunţa superiorii despre situaţia deţinuţilor din camera 77, context în care inculpatul S.G. a rămas pe holul secţiei cu cei patru deţinuţi care au rămas în supravegherea sa.
Inculpatul S.G. nu s-a prezentat în faţa Înaltei Curţi pentru a fi audiat iar inculpatul M.G.V. a arătat că nu doreşte să fie audiat.
Din declaraţiile date anterior în celelalte faze procesuale, rezultă o altă situaţie prezentată de inculpatul S.G. în sensul că cei patru deţinuţi au fost preluaţi de către martorul B.D. şi s-au deplasat spre extremitatea holului, iar el şi-a continuat activitatea de serviciu specifică momentului, iar după circa 15 minute a raportat că deţinuţii scoşi din camera 77 erau din nou la uşa camerei, fiind reintroduşi în interior, fără a cunoaşte ce s-a întâmplat în acest interval de timp.
Aşa cum bine se poate observa, atât martorul B.D., cât şi inculpatul S.G. prezintă propria lor versiune, însă, indiferent de variantele prezentate este cert că în acest interval de timp, martorul P.I., profitând de situaţie a reuşit să ajungă la secţia unde era cazată partea vătămată şi chemând-o la vizetă, a lovit-o cu un cuţit în ochiul stâng, după care a plecat.
Prin sentinţa penală nr. 246 din 28 ianuarie 2009 a Judecătoriei Botoşani, definitivă prin decizia penală nr. 328 din 26 august 2009 a Curţii de Apel Suceava, inculpatul P.I. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prev. de art. 182 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., la pedeapsa de 2.605 zile închisoare la care s-a adăugat un spor de 3 ani.
Prin aceeaşi sentinţă, inculpatul P.I. a fost obligat la plata sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale către partea vătămată M.L.
În sentinţa de condamnare s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că la data de 27 septembrie 2006 atât inculpatul P.I., cât şi partea vătămată M.L. erau deţinuţi în Penitenciarul Botoşani, primul fiind deţinut la camera 77, iar partea vătămată la camera 46 şi în ziua de 27 septembrie 2006 în jurul orelor 14.00, inculpatul s-a deplasat la camera părţii vătămate, a chemat-o la vizetă, iar când aceasta s-a apropiat, a lovit-o cu un cuţit în ochiul stâng după care a plecat.
În urma agresiunii exercitate de acest inculpat, partea vătămată a suferit un traumatism forte al globului ocular stâng, cu plagă a pleoapei superioare, plagă perforantă, hemoftalmus, necesitând pentru vindecare un număr de 45-50 zile îngrijiri medicale.
Deşi i s-au acordat îngrijiri medicale de urgenţă, ochiul nu a mai putut fi salvat, pierzându-se definitiv acuitatea vizuală, partea vătămată M.L. prezentând o infirmitate permanentă în proporţie de 35%.
În raport de modalitatea de derulare a evenimentelor, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au apreciat că în cauză nu poate fi angajată răspunderea penală a inculpaţilor S.G. şi M.G.V. întrucât faptele au fost comise în baza unui caz fortuit, rezultatul fiind consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.
Astfel, instanţa de fond reţine că există caz fortuit când acţiunea unei persoane a produs un rezultat pe care persoana nu l-a prevăzut şi urmărit, rezultat care este consecinţa unei împrejurări ce nu putea fi prevăzută şi care s-a suprapus peste acţiunea făptuitorului. Întrucât persoana nu a putut prevedea intervenţia energiei străine, suprapuse peste activitatea sa, care a produs rezultatul, rezultă că acesteia i-a lipsit prevederea, factorul intelectiv şi pe cale de consecinţă, vinovăţia. Lipsind vinovăţia, fapta sa deşi este prevăzută de legea penală nu constituie infracţiune.
Sub acest aspect, reţine instanţa de fond că nu se poate aprecia că inculpaţii, în acele momente au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască că partea vătămată este într-un pericol real şi imediat, cercetarea judecătorească relevând că nu este dată vinovăţia acestora pentru săvârşirea faptelor pentru care au fost trimişi în judecată, neputând să intuiască pe nici o cale că un deţinut de la etajul II poate să ajungă la etajul I pentru a lovi un alt deţinut cazat la acest etaj.
Şi instanţa de apel îşi însuşeşte argumentaţia instanţei fondului în sensul incidenţei cazului fortuit şi reţine că inculpaţii şi-au îndeplinit în mod corespunzător îndatoririle de serviciu, astfel cum acestea erau stabilite prin fişa postului cât şi regulamentul de ordine interioară, iar incidentul soldat cu vătămarea corporală gravă a părţii vătămate M.L. a constituit un act premeditat de răzbunare comis de deţinutul P.I. în împrejurări care nu puteau fi prevăzute de către nici unul dintre aceştia.
Contrar argumentelor reţinute de instanţa fondului, cât şi de instanţa de prim control judiciar, Înalta Curte apreciază că inculpatul S.G. şi M.G.V. se fac vinovaţi de comiterea infracţiunii de neglijenţă în serviciu în formă simplă prev. de art. 249 alin. (1) C. pen. pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.
Cazul fortuit este reglementat ca una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei fiind definit în art. 47 C. pen. potrivit căruia - nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.
Din aceste dispoziţii legale rezultă că există caz fortuit când acţiunea sau inacţiunea unei persoane a produs un rezultat pe care acea persoană nu l-a conceput şi nu l-a urmărit, producerea lui fiind datorată unei împrejurări neaşteptate, adică acţiunii unei forţe, unei energii a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută.
Această împrejurare care a dat naştere rezultatului neaşteptat are caracter obiectiv în sensul că apariţia ei nu ar fi putut fi prevăzută în aceleaşi condiţii de fapt de nici o altă persoană.
Ca atare, când se invocă existenţa cazului fortuit trebuie să se examineze caracterul obiectiv al imposibilităţii de a fi prevăzută împrejurarea care a dat loc rezultatului neaşteptat, adică să se stabilească că în situaţii similare, nimeni nu ar fi putut să prevadă ivirea acelei împrejurări.
Pentru existenţa cazului fortuit trebuie îndeplinite mai multe condiţii şi anume:
- rezultatul faptei săvârşite de către o persoană să fie consecinţa unei împrejurări străine de cunoaşterea şi voinţa acelei persoanei;
- fapta care a produs un rezultat neaşteptat datorită împrejurării ce nu putea fi prevăzută trebuie să fie o faptă prevăzută de legea penală întrucât numai cu privire la aceste fapte cazul fortuit poate înlătura caracterul penal al faptei;
- împrejurarea care a determinat producerea rezultatului să fie de aşa natură încât intervenţia ei să nu fi putut fi prevăzută.
Din acest punct de vedere, ceea ce nu poate fi prevăzut de făptuitor este momentul intervenţiei împrejurării care a provocat producerea rezultatului, această imposibilitate fiind de natură obiectivă în sensul că nici o persoană într-o situaţie identică nu poate să prevadă momentul intervenţiei împrejurării.
Raportând aceste aspecte teoretice la cauza dedusă judecăţii, apreciază Înalta Curte că în mod eronat instanţele inferioare au reţinut că nu poate fi angajată răspunderea penală a inculpaţilor ca urmare a incidenţei unui caz fortuit.
Deplasarea numitului P.I., de la un etaj superior la un etaj inferior la camera unde era cazată partea vătămată M.L., pe care a agresat-o, nu poate avea consistenţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută de către inculpaţi, ea s-a datorat neglijenţei de care au dat dovadă inculpaţii în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Modul defectuos în care inculpaţii S.G. şi M.G.V. şi-au exercitat atribuţiile de serviciu au favorizat comportamentul numitului P.I. care, deşi avea calitatea de deţinut, fiind în executarea unei pedepse privative de libertate, aflat temporar în custodia statului, s-a deplasat nestingherit de la o secţie la alta, agresându-l pe M.L., aflat şi el în executarea unei pedepse privative de libertate, situaţie ce nu poate fi similară cu acţiunea unei forţe, a unei energii a cărei intervenţie să nu poată fi prevăzută.
Dacă inculpatul S.G. ar fi realizat un control eficient al martorilor scoşi din camera 77 unde se afla şi P.I., dacă i-ar fi supravegheat în permanenţă, ar fi putut să împiedice acel eveniment ce a avut ca rezultat agresarea părţii vătămate.
La fel şi inculpatul M.G.V. şi-a îndeplinit în mod defectuos sarcinile de serviciu cât timp, deşi susţine că se afla la locul său de muncă, nu a văzut evenimentul, arătând în declaraţie că în timp ce se afla cu spatele spre camera unde era deţinută partea vătămată, a auzit nişte zgomote puternice, el s-a întors înspre această direcţie, alergând să vadă ce se întâmplă, iar când a ajuns la camera 46 a observat-o pe partea vătămată plină de sânge.
Rezultă chiar din declaraţia inculpatului M.G.V. că acesta a dat dovadă de neglijenţă în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu prin nesupravegherea corespunzătoare a sectorului său de activitate.
Astfel, vizetele camerelor nu erau închise, nu a supravegheat corespunzător sectorul unde îşi îndeplinea atribuţiile de serviciu, aceste împrejurări favorizând comiterea faptei de către P.I.
Regulile de conduită într-un penitenciar sunt foarte stricte şi nu permit deplasarea deţinuţilor în cadrul penitenciarului decât sub o supraveghere atentă a agenţilor supraveghetori şi numai în prezenţa acestora, ori rezultă cu certitudine că deplasarea numitului P.I. de pe o secţie pe alta a fost favorizată de neglijenţa manifestată de către inculpaţii S.G. şi M.G.V. care nu au asigurat uşile de acces între cele două secţii, ei fiind singurii care aveau chei pentru deschiderea acestora, nu au supravegheat corespunzător deţinuţii scoşi din camera 77, nu au realizat un control ferm a deţinuţilor la scoaterea din cameră şi, de asemenea, nu au realizat o pază eficientă a sectorului unde îşi desfăşurau activitatea.
Dacă cei doi inculpaţi şi-ar fi îndeplinit în mod corespunzător sarcinile de serviciu cu certitudine evenimentul a cărei victimă a fost M.L. nu s-ar fi produs.
Aspectele invocate de inculpaţi referitoare la insuficienţa personalului de pază, ineficienţa sistemului de închidere a uşilor de acces la celelalte secţii, derularea mai multor activităţi în acelaşi interval de timp, nu au avut un rol determinant în producerea evenimentului cât timp aceste împrejurări erau cunoscute şi puteau fi remediate mai ales că programul zilnic în timpul servirii prânzului era identic în sensul că în acelaşi timp se scotea şi gunoiul din camere, fără a fi sesizate neajunsuri din acest punct de vedere în celelalte zile.
Deficienţele în exercitarea atribuţiilor de serviciu de către cei doi inculpaţi au fost determinante în producerea incidentului, rezultatul acestuia producându-se datorită culpei inculpaţilor, situaţie ce exclude existenţa cazului fortuit şi implicit conduce la tragerea la răspundere penală a inculpaţilor sub aspectul comiterii infracţiunii de neglijenţă în serviciu.
Chiar dacă vătămarea corporală gravă a părţii vătămate a constituit un act premeditat de răzbunare comis de deţinutul P.I., aşa cum argumentează instanţa de apel, dacă inculpaţii şi-ar fi îndeplinit în mod corespunzător atribuţiile de serviciu, acest eveniment nu s-ar fi produs.
Reţinând că inculpaţii se fac vinovaţi de comiterea infracţiunii de neglijenţă în serviciu prev. de art. 249 alin. (1) C. pen., Înalta Curte va dispune condamnarea acestora la amendă penală considerând că această pedeapsă este suficientă pentru a atinge scopul educativ şi coercitiv al pedepsei, astfel cum este definit de disp. art. 52.
Este adevărat că inculpaţii au negat comiterea faptelor pe parcursul procesului penal, însă apreciază Înalta Curte ca fiind la primul conflict cu legea penală, aplicarea unei amenzi penale poate să-i determine pe inculpaţi să adopte pe viitor un comportament adecvat regulilor de convieţuire socială.
Va atrage atenţia inculpaţilor asupra nerespectării disp. art. 631 C. pen.
Văzând şi dispoziţiile art. 191 C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În temeiul art. 249 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. condamnă pe inculpaţii S.G. şi M.G.V. la pedeapsa amenzii penale în cuantum de câte 1.500 RON fiecare.
Atrage atenţia inculpaţilor asupra nerespectării dispoziţiilor art. 631 C. pen.
Obligă fiecare inculpat la plata sumei de câte 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 378/2014. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1077/2014. Penal → |
|---|
