Transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA PENALĂ
Decizia nr. 113/2014
Dosar nr. 5067/2/2013
Ședința publică din 14 ianuarie 2014
Prin sentinţa penală nr. 514 din 31 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a admis sesizarea Parchetului de pe lângă. Curtea de Apel Bucureşti având ca obiect transferarea persoanei condamnate H.M., cu domiciliul în com. Gohor, sat Gara Berheci, jud. Galaţi.
A fost recunoscută sentinţa nr. 2 din 08 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Tivoli - Italia, definitivă la 02 noiembrie 2010.
S-a dispus transferarea persoanei condamnate H.M. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 16 ani închisoare şi 8.000 euro amendă penală.
S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a, b), d), e) C. pen.
S-a dedus din durata pedepsei perioada prevenţiei si a pedepsei executate din 27 ianuarie 2009 la zi.
În baza art. 192 alin. (3) C. pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Onorariul avocatului din oficiu in cuantum de 320 lei se avansează din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, prin sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, înregistrată pe rolul instanţei la data de 18 iulie 2013, în conformitate cu dispoziţiile art. 162 alin. (4) şi art. 163 din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a solicitat recunoaşterea sentinţei emise de autorităţile italiene şi a punerii în executare a acesteia, în conformitate cu dispoziţiile art. 158 sau art. 159 din Legea nr. 302/2004, republicată, în procedura soluţionării cererii de transferare într-un penitenciar din România a persoanei condamnate H.M. pentru a continua executarea pedepselor, formulată de autorităţile judiciare din Republica Italiană.
Au fost ataşate la dosar: copia certificată pentru conformitate de pe hotărârea definitivă de condamnare, dovada rămânerii definitive de pe dispoziţiile legale aplicabile, indicarea duratei condamnării deja executate, declaraţie cuprinzând consimţământul la transfer al persoanei condamnate.
La solicitarea instanţei, au fost depuse la dosarul cauzei relaţiile solicitate de la Ministerul Afacerilor Externe, respectiv declaraţia privind consimţământul la transfer şi referatul privind situaţia familială şi socială a acestuia.
Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut că numitul H.M., domiciliul în România, fiind astfel îndeplinită condiţia prev. de art. 3 lit. a) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg şi art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004 republicată.
Prin sentinţa din data de 08 ianuarie 2010 a Tribunalului Tivoli, numitul H.M. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 16 ani, amendă în cuantum de 8000 € şi pedepsele accesorii a interdicţiei de a ocupa funcţii publice pe viaţă, interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator, pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie agravată, provocarea de pagube materiale, port ilegal de cuţit, viol şi tâlhărie agravată prevăzute de art. 582, 605, 628, 635, 609 bis C. pen. italian, precum şi art. 4 din Legea 18/1975.
În fapt, s-a reţinut că, la data 19 ianuarie 2009, ora 22:30, în timp ce se afla în localitatea Guidonia M, persoana condamnată, împreună cu alte persoane, au sustras, prin folosirea de ameninţări cu un cuţit, bunuri din posesia numiţilor V.F. şi F.V. care se aflau în autoturismul proprietate personală. De asemenea, s-a mai reţinut că în aceeaşi împrejurare au spart geamul de la autoturismul susnumiţilor.
În data de 22 ianuarie 2009, în jurul orelor 23:30, în timp ce se afla în localitatea Guidonia M, persoana condamnată, împreună cu alte persoane, au sustras, prin folosirea de violenţe, bunuri din posesia numiţilor F.L. şi F.M., care se aflau într-un autoturism.
În data de 23 ianuarie 2009, în jurul orelor 00:30, în timp ce se afla în localitatea Guidonia M, persoana condamnată, împreună cu alte persoane, au sustras, prin folosirea de violenţe, bunuri din posesia numiţilor D.A.A. şi C.G., care se aflau într-un autoturism. De asemenea, s-a mai reţinut că, în aceeaşi împrejurare, au spart geamul autoturismului şi, ulterior, l-au privat de libertate pe numitul D.A.C., închizându-l în portbagajul autoturismului. în aceeaşi noapte, persoana condamnată, împreună cu alte persoane, au constrâns-o, prin folosirea de violenţe, pe numita C.G. să întreţină acte sexuale contra voinţei sale.
Sentinţa a rămas definitivă la data de 02 noiembrie 2010, astfel că este îndeplinită condiţia prev. de art. 3 lit. b) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg şi art. 143 lit. b) din Legea nr. 302/2004.
În cauză este îndeplinită şi condiţia dublei incriminări prev. de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 şi art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg, faptele reţinute în sarcina persoanei condamnate având corespondent în legislaţia penală română realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii prev. de art. 211 alin. (2) lit. b), c), alin. (2)1 lit. a), b) C. pen., art. 217 alin. (1) C. pen., art. 197 alin. (1) C. pen.
Numitul H.M. a început executarea pedepsei la data de 27 ianuarie 2009, iar executare pedepsei se împlineşte la data de 26 ianuarie 2025, astfel încât acesta are de executat o perioadă mai mare de 6 luni din durata pedepsei, fiind îndeplinită condiţia prev. de art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004.
Persoana condamnată H.M. şi-a exprimat consimţământul la transfer în faţa autorităţilor consulare române, astfel că este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 143 lit. d) din Legea 302/2004.
Totodată, s-a constatat că felul şi durata pedepsei sunt compatibile cu legislaţia română, astfel încât nu este necesară conversia acesteia în raport de dispoz. art. 157-159 din Legea nr. 302/2004.
Instanţa de fond a apreciat că se impune şi punerea în executare a sancţiunii pecuniare aplicate, în raport de dispoz. art. 233 şi urm. din Legea nr. 302/2004 şi Decizia-cadru nr. 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a sancţiunilor pecuniare, precum şi Decizia nr. 3 din 12 martie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casație și justiție în soluţionarea recursului în interesul legii.
S-a apreciat că se impune şi aplicarea art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a, b), d), e) C. pen., având în vedere dispoziţia instanţei de condamnare prin care inculpatului i-a fost interzis dreptul de a ocupa şi exercita funcţiile publice, tutela şi curatela pe perioada executării pedepsei, pedeapsă ce corespunde celei prev. de art. 71 C. pen.
Instanţa de fond nu a dispus executarea pe teritoriul României a pedepsei complementare, aşa cum aceasta este definită de legislaţia română corespunzătoare interdicţiei perpetue de la ocuparea funcţiilor publice, tutelei şi curatelei (nici adaptată la sistemul românesc, care nu prevede o interdicţie permanentă, ci doar pe o perioadă de maxim 10 ani) având în vedere domeniul de aplicare a Convenţiei Europene privind transferul persoanelor condamnate, încheiată la Strasbourg în 1983 care priveşte exclusiv pedepse sau măsuri privative de libertate, interesul pe care îl are statul de condamnare ca persoana condamnată să execute pe teritoriul său această pedeapsă, precum şi faptul că Italia a exclus expres procedura conversiei.
S-a mai apreciat că, în raport de situaţia socială şi familială a persoanei condamnate, aşa cum reiese din referatul întocmit de autorităţile consulare române, continuarea executării pedepsei în România va favoriza reinserţia socială a acesteia, în temeiul art. 162 din Legea nr. 302/2004, astfel că va admite sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti având ca obiect transferarea persoanei condamnate H.M. şi va recunoaşte sentinţa nr. 2 din 08 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Tivoli - Italia, definitivă la 02 noiembrie 2010.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs persoana transferabilă H.M., solicitând respingerea sesizării parchetului, întrucât nu mai este de acord să fie transferat într-un penitenciar în România.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinând recursul, în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că acesta este nefondat, pentru considerentele următoare:
Potrivit prevederilor art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) condamnatul este resortisant al statului de executare; b) hotărârea este definitivă; c) la data primirii cererii de transferare condamnate urmare de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei; d) transferul este consimţit de către persoana condamnată; e) faptele care au atras condamnarea constituie infracţiuni potrivit legii statului de executare; f) statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestui transfer; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc.
În prezenta cauză, instanţa de fond a apreciat în mod corect că sunt îndeplinite cerinţele legale menţionate, iar împrejurarea că în prezent persoana condamnată nu mai este de acord cu transferul său într-un penitenciar din România, nu are relevanţă, întrucât, consimţământul la transfer este irevocabil.
În consecinţă, constatând că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă P.I.C.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă H.M. împotriva sentinței penale nr. 514 din 31 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția penală.
Obligă recurentul condamnat persoană transferabilă, la plata sumei de 620 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care 320 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică, azi 14 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Înşelăciune calificată în convenţii. Participație... | ICCJ. Decizia nr. 932/2014. Penal → |
|---|
