ICCJ. Decizia nr. 113/2015. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 113/A/2015
Dosar nr. 8119/271/2010*
Şedinţa publică din 31 martie 2015
Deliberând asupra apelului, în baza lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 23/C din data de 23 martie 2015 Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, printre altele, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5, art. 38 alin. (1), art. 89 alin. (3), art. 131 alin. (2), art. 132 alin. (1) şi (2) din Legea 304/2004, a prev. art. 40 din O.U.G. 83/2014 publicată în M. Of. nr. 925/2014, apreciindu-se, în esenţă că, nu sunt îndeplinite cumulative condiţiile prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Împotriva acestei dispoziţii petenta L.V. a declarat apel solicitând admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.
Examinând apelul prin prisma dispoziţiilor legale Înalta Curte constată că este nefondat pentru cele ce urmează:
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legal:
a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;
c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate.
Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi (3), instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Acest text de lege instituie obligaţia în sarcina instanţei de a verifica legalitatea excepţiei de neconstituţionalitate invocate înaintea sa, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, de subiectul sesizării sau de temeiul constituţional al acesteia.
Instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat o excepţie de neconstituţionalitate nu are competenţa examinării acesteia, ci se limitează exclusiv la analizarea pertinenţei excepţiei, în sensul constatării existenţei unei legături cu soluţionarea cauzei, în orice fază a procesului şi oricare ar fi obiectul acestuia, precum şi a îndeplinirii celorlalte cerinţe legale.
În cauză, excepţia de neconstituţionalitate invocată, privind dispoziţiile art. 5, art. 38 alin. (1), art. 89 alin. (3), art. 131 alin. (2), art. 132 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 304/2004, a prev. art. 40 din O.U.G. 83/2014 vizează texte de lege care este în vigoare şi nu s-a constatat anterior, printr-o decizie a Curţii Constituţionale că acestea sunt neconstituţionale.
Referitor la condiţia de admisibilitate - dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate a fost invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, aceasta vizează incidenţa prevederii legale asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauza dedusă judecăţii, adică asupra obiectului procesului penal aflat pe rolul instanţei judecătoreşti şi a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată.
Fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate impune justificarea unui interes de către autorul cererii.
Stabilirea acestui interes se face de către instanţă, pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport cu procesul în care a intervenit şi a efectului pe care decizia Curţii Constituţionale o produce în soluţionarea procesului principal, respectiv asupra conţinutului hotărârii ce se va pronunţa în cauză.
Dacă cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu, pe cale de consecinţă, irelevantă este situaţia în care o excepţie de neconstituţionalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată.
Faţă de motivele invocate în scris şi susţinute oral în faţa instanţei de către autorul excepţiei, se impun a fi făcute câteva precizări de ordin teoretic, privind condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, după modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992, privind organizarea Curţii Constituţionale.
Modificarea legii organice a adus o nuanţare a condiţiei relevanţei, aceasta apărând uşor atenuată, deoarece ea nu mai prezintă o relaţie de dependenţă între dispoziţia atacată şi soluţionarea cauzei, ci o simplă "legătură" între acestea.
Noţiunea de relevanţă este subsumată ideii de interes al părţii de a invoca excepţia de neconstituţionalitate, însă această noţiune nu a fost definită în jurisprudenţa Curţii Constituţionale; cu toate acestea, există o serie de elemente care influenţează aprecierea relevanţei unei excepţii de neconstituţionalitate, un astfel de element fiind caracterul material sau procesual al normei contestate.
Din această perspectivă, instanţa este chemată, în egală măsură, să verifice şi legalitatea excepţiei de neconstituţionalitate a unei norme procedurale aplicabile procedurii de soluţionare a cauzei, dacă excepţia a fost invocată într-un moment al procesului în care relevanţa sa să poată fi apreciată pe baza stării de fapt şi a probelor administrate.
În ceea ce priveşte dreptul subiectiv de a invoca o excepţie de neconstituţionalitate, acesta nu are un caracter absolut, ci trebuie exercitat în condiţiile şi în limitele stabilite de lege (cu bună-credinţă), cu respectarea scopului legii şi nu pentru a se încerca denaturarea sau a se împiedica aplicarea unei instituţii ori a unei norme legale.
Examinând prin prisma dispoziţiilor legale menţionate cererea formulată de petenta L.V., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că prevederile art. 5, art. 38 alin. (1), art. 89 alin. (3), art. 131 alin. (2), art. 132 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 304/2004, a prev. art. 40 din O.U.G. 83/2014, a căror neconstituţionalitate a fost invocată, nu au legătură cu soluţionarea cauzei.
Faţa de toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că în mod corect Curtea de Apel Oradea a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, motiv pentru care, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) va respinge ca nefondat apelul declarat de petenta L.V. împotriva dispoziţiei de respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din Decizia penală nr. 23/C din data de 23 martie 2015 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi va obliga petenta la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de petenta L.V. împotriva dispoziţiei de respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din Decizia penală nr. 23/C din data de 23 martie 2015 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă apelanta la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 31 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 107/2015. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 120/2015. Penal. Contestaţia la executare... → |
|---|
