ICCJ. Decizia nr. 120/2015. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 120/A/2015
Dosar nr. 3690/2/2014
Şedinţa publică din 07 aprilie 2015
Deliberând asupra apelului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 1418/A din data de 17 noiembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 3690/2/2014 (nr. 1923/2014), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de apelantul - contestator R.A. împotriva Deciziei penale nr. 568 din 05 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, şi a obligat contestatorul la plata sumei de 150 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre s-a reţinut, în esenţă că, la data de 03 iunie 2014, R.A. în calitate de reprezentant al A.P. a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, sub nr. 3690/2/2014, o contestaţie în anulare, prin care a susţinut că organele de cercetare penală, parchetul, instanţa de fond şi de apel au refuzat să facă demersuri pentru a afla adevărul, respectiv că timp de trei ani au fost cercetaţi abuziv, discreţionar, fiind împiedicaţi să cunoască dosarul, să efectueze copii după filele de interes ori să valorifice afirmaţiile referitoare la sustragerea de documente din dosar.
Totodată, s-a reţinut că o contestaţie în anulare reprezintă un remediu procesual destinat, în mod esenţial, înlăturării unor grave erori de drept procesual pe care le-ar putea conţine o hotărâre penală definitivă. Aceasta înseamnă că modul de evaluare a chestiunilor faptice şi a mijloacelor de probă ori interpretarea dată aspectelor de drept penal substanţial, ambele existente într-o hotărâre penală definitivă, nu pot face obiectul contestaţiei în anulare, partea sau participantul interesat având la îndemână, în aceste ultime două situaţii, alte căi extraordinare de atac.
De asemenea, s-a constatat că motivul de contestaţie prevăzut de art. 426 lit. a) C. proc. pen. a fost invocat pur formal de către contestator, deoarece, din examinarea părţii introductive a Deciziei nr. 568/2014, a rezultat prezenţa personală la dezbateri a numitului R.A. (subsecventă legalei sale citări). Invocarea nelegalităţii procedurii de citare cu alte părţi, cum ar fi numitul Toca loan - singurul intimat existent în cauză - nu a fost admisibilă prin raportare la cazul de contestaţie anterior invocat, deoarece dreptul contestatorului de a solicita retractarea unei decizii definitive se grefează în mod necesar pe invocarea unei vătămări aduse propriilor sale interese ori drepturi procesuale, nicidecum drepturilor altor părţi. Şi în acest caz, Curtea a notat, de altfel, lipsa de suport faptic a susţinerilor contestatorului, din examinarea actelor dosarului rezultând că intimatul anterior menţionat a fost citat în apel. Argumentele expuse - referitoare la obligativitatea invocării unei încălcări a propriilor drepturi procesuale - sunt valabile şi în ceea ce priveşte pretinsa neascultare a intimatului în cel de-al doilea grad de jurisdicţie. în plus, chestiunea neascultării intimatului sau a contestatorului în apel nu se subsumează nici măcar formal cazurilor de contestaţie prevăzute de art. 426 lit. h) ori e) C.pr.pen. Aceasta deoarece dosarul de bază a avut ca obiect plângere întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen. din 1968, fără să se fi pus în mişcare însă acţiunea penală în prealabil şi fără a exista persoane care să aibă calitatea de "inculpat" la care norma de procedură face referire şi a căror prezenţă ori ascultare să fi fost, prin urmare, obligatorii. în fine, aspectele referitoare la schimbarea componenţei completului de judecată în fond ori la dispoziţiile preşedintelui completului de apel în derularea procedurii nu au evidenţiat un minimum de date care să susţină, la un nivel aparent, incidenţa cazului de contestaţie prevăzut de art. 426 lit. c) C. proc. pen. în acest sens, s-a constatat, pe de o parte, că atât hotărârea instanţei de apel, cât şi a primei instanţe au fost pronunţate de acelaşi complet în faţa căruia s-au purtat dezbaterile, iar, pe de altă parte, că nemulţumirea contestatorului faţă de modul de soluţionare a apelului declarat nu se subsumează cazului legal invocat.
Împotriva acestei hotărâri a formulat prezentul apel contestatorul R.A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ia data de 17 februarie 2015, stabifindu-se termen de judecată la data de 7 aprilie 2015,
Examinând apelul formulat sub toate aspectele, se constată că aceasta este inadmisibil pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Înalta Curte reţine că prin hotărârea atacată, a fost respinsă, ca inadmisibilă în principiu cererea de contestaţie în anulare formulată de contestatorul R.A. împotriva Deciziei penale nr. 1418/A din 17 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, în Dosarul nr. 28408/300/2013.
Se constată că în privinţa hotărârii penale atacate, definitivă, legea nu prevede posibilitatea exercitării vreunei căi ordinare de atac, fiind susceptibile de reformare pe calea apelului exclusiv hotărârile judecătoreşti nedefinitive/determinate de lege.
De altfel, chiar instanţa care a pronunţat decizia atacată a făcut expres menţiunea, în minuta şi dispozitivul hotărârii, că hotărârea este definitivă.
Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Eundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Totodată, admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
În cauză, s-a constatat că s-a formulat apel împotriva unei hotărâri pronunţate având ca obiect o contestaţie în anulare care, potrivit art. 432 alin. (4) C. proc. pen., este definitivă. Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul R.A. împotriva Deciziei penale nr. 1418/A din 17 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală.
Va obliga contestatorul R.A. la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul R.A. împotriva Deciziei penale nr. 1418/A din 17 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală.
Obligă apelantul contestator la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică astăzi 07 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 120/2015. Penal. Contestaţia la executare... | ICCJ. Decizia nr. 145/2015. Penal. Falsul în înscrisuri sub... → |
|---|
