ICCJ. Decizia nr. 1594/2015. SECŢIA PENALĂ
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1594/2015
Dosar nr. 5032/2/2015
Şedinţa publică din 23 noiembrie 2015
Asupra contestaţiei de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 144/F din 16 septembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. a admis contestaţia la executare formulată de condamnatul L.C.M.
A lămurit dispozitivul sentinţei penale nr. 12 din 11 ianuarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin nerecurare, în sensul că pedeapsa de 18 ani şi 2 luni închisoare în vederea continuării executării căreia a fost transferat în România condamnatul L.C.M. a fost aplicată pentru 2 infracţiuni de furt calificat, prevăzute de art. 210 alin. (1) şi (2) lit. b) raportat la art. 204 alin. (1) lit. f) şi alin. (2) lit. f) C. pen. (portughez), 2 infracţiuni de lipsire de libertate, prevăzute de art. 158 alin. (1) C. pen. (portughez) şi 2 infracţiuni de constrângere, în formă agravată, prevăzute de art. 154 alin. (1) şi art. 155 alin. (1) lit. a) C. pen. (portughez).
A anulat Mandatu de executare a pedepsei închisorii nr. 12/2011 din 18 martie 2011 emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, şi a dispus emiterea altui mandat de executare a pedepsei închisorii, conform prezentei.
Pentru a hotărî în acest sens a reţinut următoarele:
Prin sentinţa din 06 iunie 2008 a Curţii Districtuale din Faro, modificată prin sentinţa pronunţată la 2 ianuarie 2009, în Dosarul nr. 3187/2008 de Curtea de Apel din Evona, cetăţeanul român L.C.M. a fost condamnat la pedeapsa de 18 ani şi 2 luni închisoare pentru săvârşirea a patru infracţiuni de furt calificat (art. 210, art. 204 C. pen. portughez), patru infracţiuni de lipsire de libertate (art. 158), patru infracţiuni de constrângere (art. 154 C. pen. portughez), două infracţiuni de furt calificat, două infracţiuni de constrângere în formă agravată, două infracţiuni de lipsire de libertate.
În fapt, s-a reţinut că în cursul anului 2007 condamnatul L.C.M., împreună cu alte persoane au pătruns în locuinţele părţilor vătămate, au imobilizat pe unele din acestea şi au sustras bunuri prin violenţă.
De asemenea, s-a reţinut că persoana transferabilă a fost arestată preventiv la 30 ianuarie 2007 şi în prezent este încarcerată în Penitenciarul Carragneira.
Deliberând asupra solicitării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Curtea a constatat că sunt realizate exigenţele impuse de art. 129 din Legea nr. 302/2004 modificată. Astfel:
- persoana transferabilă este cetăţean român;
- hotărârea de condamnare a rămas definitivă la 20 iulie 2009;
- faptele pentru care persoana transferabilă a fost condamnată de instanţele portugheze sunt incriminate şi în art. 211, art. 189 C. pen. român, fiind prevăzute pedepse până la 20 ani închisoare;
- persoana transferabilă şi-a exprimat consimţământul la data de 4 martie 2010 de a fi transferată într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei.
Din pedeapsa de 18 ani şi 2 luni închisoare a cărei executare a început la data de 30 ianuarie 2007, a rămas de executat mai mult de 6 luni.
În executarea acestei sentinţe, definitivă prin nerecurare la 18 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a emis Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 12/2011 din 18 martie 2011, reţinând că persoana transferată a fost condamnată la pedeapsa rezultantă de 18 ani şi 2 luni închisoare „pentru săvârşirea a patru infracţiuni de furt calificat, patru infracţiuni de lipsire de libertate, patru infracţiuni de constrângere), două infracţiuni de furt calificat, două infracţiuni de constrângere informă agravată, două infracţiuni de lipsire de libertate prev. de art. 210, art. 204, art. 158 şi art. 154 C. pen. portughez".
Analizând actele şi lucrările cauzei, Curtea a constatat că, într-adevăr, atât în motivarea sentinţei penale nr. 12/F din 11 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, cât şi în mandatul de executare emis în baza acesteia s-a reţinut că inculpatul a fost condamnat pentru câte 6 infracţiuni de furt calificat, lipsire de libertate şi, respectiv, constrângere, prevăzute de C. pen. portughez, omiţându-se că pentru patru din cele şase tâlhării din locuinţă pentru care a fost trimis în judecată a fost achitat prin hotărâre penală definitivă, soluţia de condamnare fiind pronunţată numai pentru câte două infracţiuni de furt calificat, lipsire de libertate şi, respectiv, constrângere, şi anume pentru: 2 infracţiuni de furt calificat, prevăzute de art. 210 alin. (1) şi (2) lit. b) raportat la art. 204 alin. (1) lit. f) şi alin. (2) lit. f) C. pen. (portughez), 2 infracţiuni de lipsire de libertate, prevăzute de art. 158 alin. (1) C. pen. (portughez) şi 2 infracţiuni de constrângere, în formă agravată, prevăzute de art. 154 alin. (1) şi art. 155 alin. (1) lit. a) C. pen. (portughez) [v. pag. 62 din Hotărârea Curţii Districtuale din Faro (fila 50 Dosar nr. 1218/11/5/2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București) şi pag. 136 din Hotărârea Curţii de Apel Evora (fila 13 Dosar nr. 1218/II/5/2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București)], Curtea urmând a lămuri dispozitivul hotărârii de recunoaştere în acest sens.
Nu poate fi opusă contestatorului, sub acest aspect, puterea de lucru judecat în care ar fi intrat sentinţa penală de recunoaştere a hotărârii pronunţate de instanţele portugheze, dat fiind că, pe de o parte, dispoziţiile art. 6 C. proc. pen. devin incidente numai în situaţia judecării unei persoane pentru aceeaşi faptă, prin urmare „pe fondul" cauzei, ceea ce nu este cazul în speţă (fiind vorba de o hotărâre de recunoaştere a unei hotărâri pronunţate de o instanţă străină, în vederea continuării executării acesteia în România), iar pe de altă parte situaţia de fapt „eronată" a fost reţinută în considerentele hotărârii de recunoaştere, care nu se bucură de autoritate de lucru judecat.
Sancţiunea inadmisibilităţii prevăzută de art. 599 alin. (5) C. proc. pen. în materie de contestaţie la executare presupune o contestaţie la executare anterioară, „dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi de apărări"; or, nici această condiţie nu este îndeplinită în cauză, întrucât condamnatul a mai formulat anterior o cerere de îndreptare a erorii materiale, respinsă prin încheierea din 10 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secţia a II-a penală, (Dosar nr. 1983/2/2015).
În ceea ce priveşte celălalt motiv de contestaţie la executare invocat de contestator, referitor la aplicarea legii penale mai favorabile (care corespunde cazului de la art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.), a fost analizat tot de Curte, care a apreciat că nu s-ar justifica aplicarea dispoziţiilor art. 46 C. proc. pen., referitoare la disjungerea cauzei, doar pentru a declina competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare pentru unul din motivele invocate unei instanţe inferioare în grad (judecătoria - competentă material în primă instanţă având în vedere infracţiunile pentru care a fost condamnat contestatorul). Pentru identitate de raţiune, având în vedere soluţia legislativă de la art. 44 alin. (1) C. proc. pen., ca instanţă superioară în grad, Curtea este competentă să judece contestaţia la executare întemeiată atât pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) - care îi atrag competenţa exclusivă (potrivit art. 598 alin. (2) C. proc. pen.) - cât şi pe cele ale art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
În acest sens, Curtea a reţinut că, deşi, ulterior recunoaşterii hotărârii legea care guvernează executarea este, de regulă, legea statului de executare (conform art. 133 şi art. 144 din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală), dispoziţiile referitoare la aplicarea legii mai favorabile, care presupun, eventual, modificări privind cuantumul pedepselor aplicate, sunt guvernate tot de legea statului de condamnare, fiind condiţionate de aplicarea, retroactivă, a unor norme de drept penal material (în condiţiile prevăzute tot de legea statului de condamnare).
Prin urmare, Curtea a apreciat că cererea contestatorului condamnat de aplicare a legii penale mai favorabile nu poate fi admisă.
Împotriva sentinţei penale nr. 144/F din 16 septembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a formulat contestaţie condamnatul L.C.M.
Examinând contestaţia formulată de condamnatul L.C.M., Înalta Curte apreciază că este nefondată pentru următoarele considerente:
Înalta Curte reţine că prin decizia penală nr. 13 din 05 iunie 2014, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în sensul că dispoziţiile art. 6 alin. (1) C. pen. se aplică şi cu privire la hotărârile de condamnare pronunţate de un alt stat faţă de un cetăţean român, dacă acestea au fost recunoscute în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004.
În ceea ce priveşte motivarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte observă că nu s-a avut în vedere Decizia nr. 13 din 05 iunie 2014 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în considerentele hotărârii instanţa menţionând că „dispoziţiile referitoare la aplicarea legii mai favorabile, care presupun, eventual, modificări privind cuantumul pedepselor aplicate, sunt guvernate tot de legea statului de condamnare, fiind condiţionate de aplicarea, retroactivă, a unor norme de drept penal material (în condiţiile prevăzute tot de legea statului de condamnare)."
Cu toate acestea, concluzia la care a ajuns Curtea de Apel Bucureşti, respectiv că cererea condamnatului privind aplicarea legii penale mai favorabile nu poate fi admisă, este cea corectă.
În prealabil, Înalta Curte constată că, condamnatul L.C.M. se află în executarea unei pedepse de 18 ani şi 2 luni închisoare aplicată prin sentinţa din 06 iunie 2008 a Curţii Districtuale din Faro, modificată prin sentinţa pronunţată la 02 ianuarie 2009, în Dosarul nr. 3187/2008 de Curtea de Apel din Evona.
Efectele acestei hotărâri au fost recunoscute, prin sentinţa penală nr. 12/F din 11 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 10679/2/2010.
În fapt, s-a reţinut că în cursul anului 2007 condamnatul L.C.M., împreună cu alte persoane au pătruns în locuinţele părţilor vătămate, au imobilizat unele din acestea şi au sustras bunuri prin violenţă.
Prin sentinţa penală nr. 144/F din 16 septembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost lămurit dispozitivul sentinţei penale nr. 12 din 11 ianuarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin nerecurare, în sensul că pedeapsa de 18 ani şi 2 luni închisoare în vederea continuării executării căreia a fost transferat în România condamnatul L.C.M. a fost aplicată pentru 2 infracţiuni de furt calificat, prevăzute de art. 210 alin. (1) şi (2) lit. b) raportat la art. 204 alin. (1) lit. f) şi alin. (2) lit. f) C. pen. (portughez), 2 infracţiuni de lipsire de libertate, prevăzute de art. 158 alin. (1) C. pen. (portughez) şi 2 infracţiuni de constrângere, în formă agravată, prevăzute de art. 154 alin. (1) şi art. 155 alin. (1) lit. a) C. pen. (portughez).
Totodată, s-a arătat că infracţiunile au corespondent în legislaţia noastră, respectiv în dispoziţiile art. 211 şi art. 189 din V.C.P. român (art. 234 şi art. 205 din N.C.P.).
Potrivit art. 6 alin. (1) C. pen.: „când după rămânerea definitiva a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsa mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea noua pentru infracţiunea săvârşită se reduce la acest maxim".
În consecinţă, se va proceda la compararea pedepsei aplicate condamnatului cu pedeapsa care ar putea fi dispusă conform N.C.P.
Astfel, în actuala reglementare tâlhăria calificată, prevăzută de art. 234 alin. (1) C. pen. se sancţionează cu închisoare de la 5 la 12 ani iar lipsirea de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen. cu închisoare de la unu la 7 ani.
De asemenea, potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) N.C.P.: „când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite".
Prin urmare, în raport cu faptele comise, sub imperiul noii legi contestatorul ar fi condamnat la pedeapsa de 12 ani închisoare pentru tâlhărie calificată la care s-ar adăuga o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, astfel că pedeapsa rezultantă ar depăşi pedeapsa de 18 ani şi 2 luni închisoare, care i s-a aplicat condamnatului.
Înalta Curte constată că, pedeapsa rezultantă este mai favorabilă în condiţiile aplicării dispoziţiilor C. pen. anterior şi se încadrează în limite legale, ca urmare, în condiţiile în care proportionalizarea în baza legii noi ar determina o majorare a pedepsei, legea care conduce, în concret la un rezultat mai favorabil pentru condamnat este legea penală anterioară.
În consecinţă, contestaţia la executare formulată de contestatorul condamnat L.C.M. împotriva sentinţei penale nr. 144/F din 16 septembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, va fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de către contestatorul condamnat L.C.M. împotriva sentinţei penale nr. 144/F din 16 septembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă contestatorul la plata sumei de 230 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 130 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 noiembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1563/2015. SECŢIA PENALĂ | ICCJ. Decizia nr. 1642/2015. SECŢIA PENALĂ → |
|---|
