ICCJ. Decizia nr. 164/2015. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Apel
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 164/A/2015
Dosar nr. 1479/46/2013
Şedinţa publică din 8 mai 2015
Asupra apelurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 49/F din 5 martie 2014 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi familie, s-a dispus:
I.1. Condamnarea inculpatului M.I., la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., în condiţiile art. 60 C. pen.
S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), d) şi g) C. pen. pe o perioadă de 5 ani.
În baza art. 65 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. pen., ca pedeapsă accesorie.
În baza art. 16 din Legea nr. 255/2013, art. 399 şi art. 241 lit. d) C. proc. pen., s-a constatat încetată de drept măsura preventivă dispusă faţă de inculpatul M.I., prin încheierea nr. 5/F/CC din 03 iulie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, aceea a obligării de a nu părăsi ţara.
În baza art. 291 alin. (2) C. pen. şi art. 112 lit. e) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 2.500 RON.
S-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului instituit prin ordonanţa procurorului nr. 164/P/2010 din 11 iunie 2013.
2. Condamnarea inculpatului B.G., la 1 an şi 4 luni închisoare, pentru săvârşirea, infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., în condiţiile art. 60 C. pen.
S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. pen. pe o perioadă de 3 ani.
În baza art. 65 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. pen., ca pedeapsă accesorie.
În baza art. 72 C. pen. rap. la art. 404 alin. (4) lit. b) C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi a arestării preventive, începând cu data de 28 mai 2013, şi până la 01 noiembrie 2013.
În baza art. 16 din Legea nr. 255/2013, art. 399 şi art. 241 lit. d) C. proc. pen., s-a constatat încetată de drept măsura preventivă dispusă faţă de inculpatul B.G., prin încheierea nr. 9/F din 15 ianuarie 2014, a Curţii de Apel Piteşti, definitivă prin nerecurare, aceea a obligării de a nu părăsi ţara.
În baza art. 291 alin. (2) C. pen. şi art. 112 lit. e) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 2.500 RON.
S-a menţinut măsura sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa procurorului nr. 164/P/2010 din 11 iunie 2013. la act că inculpatul B.G. a consemnat la Banca C. - Sucursala Piteşti suma de 4.200 RON la data de 19 iunie 2013, la dispoziţia organelor judiciare.
3. Condamnarea inculpatului E.V., la 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 C. pen., cu aplic. art. 5 C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., în condiţiile art. 60 C. pen.
S-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. pen. pe o perioadă de 3 ani, ca pedeapsă complementară.
S-a aplicat inculpatului şi dispoziţiile art. 65 C. pen., interzicând aceleaşi drepturi, ca pedeapsă accesorie.
S-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi a arestării preventive, începând cu data de 28 mai 2013, şi până la 01 noiembrie 2013.
În baza art. 16 din Legea nr. 255/2013, art. 399 şi art. 241 lit. d) C. proc. pen., s-a constatat încetată de drept măsura preventivă dispusă faţă de inculpat, prin încheierea nr. 9/F din 15 ianuarie 2014, a Curţii de Apel Piteşti, definitivă prin nerecurare, aceea a obligării de a nu părăsi ţara.
În baza art. 292 alin. (4) C. pen. şi art. 112 lit. e) C. pen., s-a dispus confiscarea specială de la inculpat a sumei de 2.500 RON.
S-a menţinut măsura sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa procurorului nr. 164/P/2010 din 11 iunie 2013. la act că inculpatul E.V. a consemnat la Banca C. - Sucursala Piteşti suma de 4.200 RON la data de 19 iunie 2013, la dispoziţia organelor judiciare.
4. Condamnarea inculpatului D.G., la 1 an şi 4 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 C. pen., cu aplic. art. 5 C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., în condiţiile art. 60 C. pen.
S-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. pen. pe o perioadă de 3 ani, ca pedeapsă complementară.
S-a aplicat inculpatului şi dispoziţiile art. 65 C. pen., interzicând aceleaşi drepturi, ca pedeapsă accesorie.
S-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi a arestării preventive, începând cu data de 28 mai 2013, şi până la 01 noiembrie 2013.
În baza art. 16 din Legea nr. 255/2013, art. 399 şi art. 241 lit. d) C. proc. pen., s-a constatat încetată de drept măsura preventivă dispusă faţă de inculpat, prin încheierea nr. 9/F din 15 ianuarie 2014, a Curţii de Apel Piteşti, definitivă prin nerecurare, aceea a obligării de a nu părăsi ţara.
În baza art. 292 alin. (4) C. pen. şi art. 112 lit. e) C. pen., s-a dispus confiscarea specială de la inculpat a sumei de 2.500 RON.
S-a menţinut măsura sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa procurorului nr. 164/P/2010 din 11 iunie 2013. S-a luat act că inculpatul D.G. a consemnat la Banca C. - Sucursala Piteşti suma de 4.200 RON la data de 03 septembrie 2013, la dispoziţia organelor judiciare.
5. Condamnarea inculpatului A. (fost E.) R., la 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 C. pen., cu aplic. art. 5 C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., în condiţiile art. 60 C. pen.
S-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. pen. pe o perioadă de 3 ani, ca pedeapsă complementară.
S-a aplicat inculpatului şi dispoziţiile art. 65 C. pen., interzicând aceleaşi drepturi, ca pedeapsă accesorie.
S-a descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului A. (fost E.) R. prin sentinţa penală nr. 16 MF din 22 noiembrie 2012 a Tribunalului Argeş, definitivă prin decizia penală nr. 2078 din 13 iunie 2013 a Î.C.C.J., precum şi pedepsele contopite prin sentinţa penală nr. 4220 din 27 noiembrie 2012 a Judecătoriei Piteşti.
S-au repus aceste pedepse în individualitatea lor, înlăturând sporul.
S-a constatat că fapta dedusă judecăţii este concurentă cu faptele pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului prin sentinţa penală nr. 16 MF din 22 noiembrie 2012 a Tribunalului Argeş, sentinţa penală nr. 1934 din 06 octombrie 2011 a Judecătoriei Piteşti şi sentinţa penală nr. 386/2010 a Tribunalului Dâmboviţa.
În baza.art. 33 lit. a) şi art. 34 C. pen. anterior cu aplic. art. 5 C. pen., s-a dispus contopirea acestor pedepse şi executarea pedepsei celei mai grele, de 6 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. anterior.
S-au anulat mandatele de executare emise pe numele inculpatului în baza sentinţelor sus-menţionate şi s-a dispus emiterea unui nou mandat, la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe.
S-a constatat că inculpatul A.R. este arestat în altă cauză.
În baza art. 292 alin. (4) C. pen. şi art. 112 lit. e) C. pen., s-a dispus confiscarea specială de la inculpat a sumei de 2.500 RON.
S-a menţinut măsura sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa procurorului nr. 164/P/2010 din 11 iunie 2013.
II. În baza art. 16 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 şi art. 215 C. proc. pen., s-a dispus luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpaţii M.I., B.G., E.V. şi D.G.
Pe timpul cât se află sub control judiciar, s-a dispus ca inculpaţii să respecte obligaţiile prevăzute de art. 215 alin. (1) lit. a), b), c) C. proc. pen., respectiv:
a) să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori sunt chemaţi;
b) să informeze de îndată instanţa de judecată cu privire la schimbarea locuinţei;
c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori sunt chemaţi.
S-au impus inculpaţilor şi obligaţiile prevăzute de art. 215 alin. (2) lit. a), d) şi j) C. proc. pen., şi anume:
a) să nu depăşească limita teritorială a României decât cu încuviinţarea prealabilă a instanţei;
d) să nu se apropie de ceilalţi inculpaţi din prezenta cauză;
j) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme.
În baza art. 215 alin. (4) C. proc. pen., s-a desemnat I.P.J. Dâmboviţa, pentru inculpaţii M.I., B.G. şi D.G. şi, respectiv, I.P.J. Argeş, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul E.V., pentru a supraveghea respectarea de către inculpaţi a obligaţiilor impuse de către instanţă.
S-a atras atenţia inculpaţilor că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care le revin, măsura controlului judiciar se poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau cu măsura arestării preventive.
S-a dispus ca o copie a prezentei hotărâri să se comunice inculpaţilor şi instituţiilor prevăzute de art. 215 alin. (5) C. proc. pen.
În baza art. 398 şi art. 292 C. proc. pen., s-a dispus obligarea fiecărui inculpat la câte 10.800 RON cheltuieli judiciare avansate de stat.
S-a dispus ca onorariile parţiale ale avocaţilor desemnaţi din oficiu, în sumă de câte 150 RON, să fie avansate din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a avut în vedere următoarea situaţie de fapt:
Prin rechizitoriul nr. 164/P/2010 din 25 iunie 2013 al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. Serviciul Teritorial Piteşti, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor: E.V., pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, fapta prevăzută şi pedepsită de art. 61 din Legea nr. 78/2000; D.G., pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 61 din Legea nr. 78/2000; B.G., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000; M.I., preşedinte al Tribunalului Dâmboviţa, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Prin acelaşi rechizitoriu, au fost trimişi în judecată şi învinuiţii: A. (fost E.) R., pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 6 din Legea nr. 78/2000; D.GH., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 260 alin. (1) C. pen.
În esenţă, s-a reţinut că activitatea infracţională descrisă în actul de sesizare a instanţei constă în următoarele:
Inculpatului M.I., magistrat - judecător şi preşedinte al Tribunalului Dâmboviţa i se impută că, la data de 2 noiembrie 2010, a pretins suma de 6.000 euro, iar la data de 7 noiembrie 2010 a primit suma de 12.500 RON, echivalentul sumei de 3.000 euro, de la coinculpatul A.R. şi dela fratele său, coinculpatul E.V., prin intermediul inculpatului B.G., lăsând să se creadă că are influenţă asupra judecătoarei, pentru a o determina pe aceasta să-l pună în libertate pe A.R. şi să îi suspende executarea pedepsei. Martora M.A., în calitatea sa de magistrat, judeca dosarul în care inculpatul A.R. se afla în stare de arest preventiv.
Potrivit acuzării, inculpatul B.G. a pretins la data de 2 noiembrie 2010 pentru inculpatul M.I., magistrat-judecător, preşedinte al Tribunalului Dâmboviţa, suma de 6.000 euro, iar la data de 7 noiembrie 2010 a primit suma de 12.500 RON, echivalentul sumei de 3.000 euro, de la A.R. şi de la fratele său, inculpatul E.V., prin intermediul lui D.G. Banii au fost remişi în aceeaşi zi inculpatului M.I., acesta lăsând să se creadă că are influenţă asupra judecătoarei M.A.L., pentru a o determina să-l pună în libertate pe A.R. şi să-i aplice o condamnare cu suspendarea executării pedepsei.
La rândul său, inculpatul E.V. ar fi oferit la data de 2 noiembrie 2010, în mod indirect, inculpatului M.I., magistrat - judecător, preşedinte al Tribunalului Dâmboviţa, prin intermediul inculpatului D.G. şi a inculpatului B.G., suma de 6.000 euro, iar la data de 7 noiembrie 2010 ar fi dat efectiv suma de 12.500 RON, echivalentul sumei de 3.000 euro, prin intermediul aceloraşi inculpaţi, inculpatului M.I., acesta lăsând să se creadă că are influenţă asupra magistratului - judecător M.A.L., pentru a o determina pe aceasta să-i pună în libertate pe învinuit şi a dispune o condamnare cu suspendarea executării pedepsei.
Inculpatul A.R., persoană judecată în stare de arest preventiv în Dosarul nr. 6446/120/2008 al Tribunalului Dâmboviţa, la data de 2 noiembrie 2010, în mod indirect a oferit împreună cu fratele său, inculpatul E.V., coinculpatului M.I., preşedinte al Tribunalului Dâmboviţa, prin intermediul inculpaţilor D.G. şi B.G., suma de 6.000 euro, iar la data de 7 noiembrie 2010, prin intermediul fratelui său, a dat efectiv suma de 12.500 RON, echivalentul sumei de 3.000 euro inculpatului M.I., prin intermediul inculpaţilor D.G. şi B.G., inculpatul M.I. lăsând să se creadă că are influenţă asupra judecătoarei M.A.L., pentru a o determina pe aceasta să îl pună în libertate şi să-i suspende executarea pedepsei.
În fine, inculpatul D.G. a fost acuzat că, la data de 2 noiembrie 2010, la solicitarea lui A.R., judecat în stare de arest preventiv în Dosarul nr. 6446/120/2008 al Tribunalului Dâmboviţa, şi a fratelui acestuia, inculpatul E.V., ar fi oferit suma de 6.000 euro, pretinsă de inculpatul M.I., prin intermediul inculpatului B.G., iar la data de 7 noiembrie 2010, ar fi dat efectiv suma de 12.500 RON, echivalentul a 3.000 euro, inculpatului M.I., prin intermediul inculpatului B.G., inculpatul M.I. lăsând să se creadă că are influenţă asupra judecătoarei M.A.L., pentru a o determina să-l pună în libertate pe învinuit şi a dispune o condamnare cu suspendarea executării pedepsei.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Piteşti la data de 26 iunie 2013 şi a fost fixat termen pentru a se pune în discuţie măsurile preventive luate în faza de urmărire penală.
Faţă de inculpatul M.I. s-a dispus luarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara, iar inculpaţii E.V., D.G. şi B.G. au rămas în arest preventiv până la data de 1 noiembrie 2013, dată la care le-a fost înlocuită detenţia preventivă cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea (a se vedea încheierea din data de 03 iulie 2013, astfel cum a rămas definitivă prin decizia penală nr. 2364 din 10 iulie 2013 a Î.C.CJ. şi încheierea nr. 177/F din 25 octombrie 2013, definitivă prin decizia penală nr. 3382 din 01 noiembrie 2013 a Î.C.C.J.). Ulterior, prin încheierea pronunţată la data de 15 ianuarie 2014, Curtea de Apel a apreciat că măsura obligării de a nu părăsi ţara satisface pe deplin exigenţele bunei desfăşurări a procesului penal, precum şi pe acelea ale prevenţiei, astfel că a acceptat cererile celor trei inculpaţi, E.V., D.G. şi B.G., de înlocuire a obligaţiei de a nu părăsi localitatea cu această măsură. Inculpatul A.R. a fost arestat în altă cauză, pe tot parcursul judecăţii.
În şedinţa publică din data de 03 octombrie 2013 a fost discutată regularitatea actului de sesizare a instanţei, Curtea considerându-se legal sesizată, potrivit prevederilor art. 300 C. anterior de proc. pen., prin rechizitoriul emis de procuror.
În aceeaşi şedinţă de judecată, au fost ridicate excepţii şi a fost invocată nulitatea actului de sesizare de către inculpatul M.I., prin apărătorii săi, acestea fiind respinse prin încheierea din data de 18 octombrie 2013, pentru considerentele expuse în hotărâre.
Tot la data de 03 octombrie 2013, coinculpaţii B.G., A.R., D.G. şi E.V. au cerut instanţei ca judecata să aibă loc, în ce-i priveşte, în procedura simplificată prevăzută de art. 3201 C. proc. pen. anterior, în condiţiile recunoaşterii vinovăţiei.
În acest sens, ei au declarat în faţa Curţii că îşi însuşesc în totalitate acuzaţiile aduse lor prin rechizitoriu şi au arătat ca nu solicită probe în apărare, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere, în condiţiile alin. (1) – (3) ale acestui articol.
S-a luat act de cererile formulate, iar solicitarea de disjungere a cauzei cu privire la aceşti inculpaţi a fost respinsă, apreciindu-se ca inoportună judecarea separată a acuzaţilor, din raţiuni ce ţin de buna desfăşurare a procesului penal şi de necesitatea aflării adevărului, existând o evidentă conexitate între faptele deduse judecăţii, potrivit prevederilor art. 34 lit. d) C. proc. pen. anterior.
În plus, Curtea a observat că solicitanţii au avut o poziţie oscilantă pe parcursul cercetărilor, astfel încât se impunea a se stabili care dintre declaraţiile date de ei se coroborau cu celelalte dovezi administrate în cauză întrucât, chiar şi în cazul formulării unor cereri de aplicare dispoziţiilor art. 3201, instanţa poate soluţiona latura penală a cauzei în procedură simplificată doar atunci când, din probele administrate, rezultă că faptele inculpaţilor sunt stabilite şi sunt suficiente date cu privire la persoana lor pentru a permite stabilirea unor pedepse [a se vedea alin. (4) al art. 3201 C. proc. pen. anterior].
Pe parcursul cercetării judecătoreşti, s-a procedat la ascultarea inculpatului M.I., au fost audiaţi martori propuşi atât de acuzare, cât şi de apărare (pentru inculpatul care nu a uzat de procedura abreviată), după cum urmează: D.G., P.N., P.J., L.I., P.D., M.A.L., B.A.M., S.L., T.M., M.M.R., V.I. şi N.M.
Au fost solicitate copii de pe cazierele judiciare ale acuzaţilor, s-au depus acte în circumstanţiere.
În probaţiune, inculpatul M.I. a depus, la rândul său, acte la dosar şi a cerut a se verifica registrul de intrare ţinut în perioada de referinţă 11-12 nov. 2010 la Tribunalul Dâmboviţa.
Cererile sale de probatorii au fost primite, Curtea considerând probele utile, pertinente şi concludente şi solicitând Tribunalului Dâmboviţa copii ale registrului de evidenţă a accesului persoanelor.
Totodată, s-au făcut demersuri pentru a se viziona eventualele înregistrări video, însă instituţia menţionată a comunicat că în perioada arătată nu existau camere de luat vederi.
Tot în probaţiune, s-au cerut înregistrările efectuate la staţia P.M. Ţârgovişte în ziua de 11 noiembrie 2010, dar ele nu au mai fost disponibile, fiind şterse în mod automat, prin suprascriere, potrivit adresei înaintate la dosar.
Au fost solicitate D.N.A. Serviciul Teritorial Piteşti informaţii în legătură cu stadiul cercetărilor în denunţurile formulate de inculpaţii B.G., A.R. şi E.V., răspunsul fiind primit cu adresele nr. 143/P/2013.
În şedinţă publică, au fost vizionate imaginile şi înregistrările video puse la dispoziţie de procuror, au fost ataşate copii de pe încheierea nr. 4/F/CC din 09 iunie 2013, precum şi de pe notele grefierului de şedinţă.
La data de 3 octombrie 2013, inculpatul M.I., prin apărătorul său, a cerut a se constata nulitatea interceptărilor şi înregistrărilor efectuate în cauză, apreciind că ele nu au fost efectuate în condiţiile art. 912 alin. (1) C. proc. pen. şi că nu au fost autorizate de instanţa competentă. Curtea a verificat aceste susţineri prin prisma prevederilor art. 64 C. proc. pen. şi a constatat că probele au fost obţinute în conformitate cu legea, fiind realizate în condiţiile stipulate de art. 911 şi urm. şi autorizate de către instanţa care era competentă la data formulării cererii de autorizare, Tribunalul Argeş.
S-a mai arătat că legalitatea interceptărilor nu este condiţionată de începerea urmăririi penale (aşa cum, de altfel, a statuat şi I.C.C.J., prin decizia nr. 10 din 07 ianuarie 2008, dosar instanţă), aceste probe urmând a fi luate în considerare de Curte în stabilirea stării de fapt, doar în măsura în care ele se coroborează cu restul probatoriului.
În baza dovezilor produse, Curtea a reţinut următoarea stare de fapt:
Cumpărarea de influenţă. Pretinderea de bani de către inculpatul B.G.
La data de 02 noiembrie 2010, inculpatul A.R. se afla în stare de arest, fiind cercetat în Dosarul nr. 6446/120/2008 al Tribunalului Dâmboviţa, cu termen de judecată data de 08 noiembrie 2010, pentru comiterea unor infracţiuni de înşelăciune. Dosarul respectiv a fost finalizat prin sentinţa penală nr. 386 din 02 decembrie 2010.
În încercarea de a obţine el însuşi ceva bani din această tranzacţie veroasă (a se vedea discuţia purtată cu fiul său, B.I.C., precum şi aceea purtată cu D.G. - dosar de urmărire penală, precum şi declaraţiile date pe parcursul procesului), inculpatul B.G. le-a promis coinculpaţilor D.G. şi E.V. (acesta din urmă fiind fratele lui A.R.) că va interveni pe lângă judecătorul M.I., pentru ca acesta la rândul său, în calitatea sa de preşedinte al Tribunalului Dâmboviţa, să intervină la magistratul căruia îi fusese repartizată cauza spre soluţionare, M.A.L., pentru punerea în libertate a lui A.R. şi suspendarea executării pedepsei ce urma să-i fie aplicată.
Pentru a fi cât mai convingător în legătură cu „seriozitatea" sa şi a relaţiei sale, inculpatul B. l-a apelat telefonic pe coinculpatul M.I. chiar în prezenţa lui D.G., care a văzut „pe telefon numili Iu' ăla mare". Listingul convorbirilor telefonice purtate de inculpatul M.I. confirmă că inculpatul B.G. a vorbit la data de 01 noiembrie 2010, la ora 16,50, de la postul telefonic cu numărul 40723xxxxxx, cu utilizatorul postului telefonic 40723xxxxxx, M.I.).
B.G. a pretins pentru magistratul M.I. - preşedinte al Tribunalului Dâmboviţa, de la numiţii A. (fost E.) R. şi E.V., prin intermediul numitului D.G., suma totală de 6.000 euro, lăsând să se înţeleagă că magistratul ar fi avut o influenţă reală asupra judecătoarei M.A., preşedinta completului de judecată în Dosarul nr. 6446/120/2008, pentru ca la termenul de judecată din data de 08 noiembrie 2010 A. (fost E.) R. să fie pus în libertate şi să obţină o condamnare eu suspendarea executării pedepsei, pentru infracţiunile ce făceau obiectul judecăţii.
La data de 02 noiembrie 2010, inculpatul D.G. i-a comunicat lui E.V. „să fie pregătit (...) azi l-a chemat şi vine el d-acolo", iar din desfăşurătorul convorbirilor şi comunicărilor telefonice ale inculpatul M.I. rezultă că în aceeaşi zi, la ora 10.26, magistratul a purtat o discuţie telefonică cu inculpatul B.G.
Bazându-se pe promisiunea făcută de inculpatul M.I., coinculpatul B.G., prin intermediul inculpatului D.G., a efectuat demersuri pentru strângerea banilor, pentru a-i remite preşedintelui Tribunalului Dâmboviţa. Inculpatul E.V. s-a străduit a obţine suma de bani necesară pentru eliberarea fratelui său, încercând să gajeze un apartament sau un autoturism.
S-a apreciat ca fiind important faptul că, în urma discuţiilor purtate pe tema eliberării din închisoare a lui A.R., inculpatul M.I. preia iniţiativa contactării lui B.G., astfel că, la data de 05 noiembrie 2010, ora 20,14, inculpatul B.G. a fost apelat telefonic de martorul P.J. - cunoştinţă comună, care intermediase „relaţia" dintre primarul (pe atunci) B.G. şi judecătorul M.I., preşedintele Tribunalului Dâmboviţa -, care i-a comunicat: „Dă tu un telefon colo, că e ceva important". După numai trei minute, inculpatul B.G. îi spune inculpatului D.G. că a fost sunat de „omu' " prin altă persoană, că a discutat telefonic cu el şi că l-a chemat duminică la el.
S-a reţinut că, convorbirile telefonice la care s-a făcut anterior referire, care îl implică în mod direct pe inculpatului M.I., rezultă cu certitudine din listingul convorbirilor şi comunicărilor telefonice ale acestuia: în data de 05 noiembrie 2010, el a iniţiat un apel şi a purtat o convorbire telefonică cu martorul P.J.; ulterior, la ora 20 şi 13 minute a aceleiaşi zile, P.J. îi comunică transmiterea mesajului său (cel redat în paragraful de mai sus), iar după numai două minute de la primirea apelului martorului P.J., la 20:16, inculpatul B.G. s-a conformat solicitării şi a telefonat la magistrat, aşa cum el însuşi îi ceruse.
În următoarea zi, de 06 noiembrie 2010, inculpatul B.G. i-a reamintit lui D.G. că a doua zi trebuie să se ducă neapărat la „om" şi, văzând că A.R. şi fratele acestuia, E.V., nu au putut face rost de suma de 6.000 euro, inculpatul s-a implicat personal pentru a găsi bani, încercând fără succes să obţină un împrumut de la martorul V.I.
În final, A.R., prin intermediul fratelui său, inculpatul E.V., şi-a gajat propriul autoturism marca B. numitei C.G. pentru suma de 12.500 RON, echivalentul a 3.000 euro, bani care au fost înmânaţi de inculpatul E.V. inculpatului D.G., care la rândul său i-a remis lui B.G., în ziua de 07 noiembrie 2010.
Primirea sumei de 12.500 RON de către magistratul M.I.
În continuare, s-a apreciat că probele demonstrează că, în seara zilei de 07 noiembrie 2010, începând cu ora 19,45, când inculpatul B.G. se afla la adresa de domiciliu a inculpatului D.G., a purtat o scurtă discuţie telefonică cu inculpatul M.I., după care acelaşi inculpat B.G. s-a deplasat cu autoturismul marca V.T. cu numărul de înmatriculare DB XX, proprietatea fiului său B.I.C., la domiciliul inculpatului M.I., situat la ieşirea din municipiul Târgovişte, în apropierea localităţii Aninoasa, domiciliu aflat într-un grup de vile, cu drum separat de acces, după corpul de proprietate cu numărul ZZ.
Inculpatul sus-numit a pătruns în domiciliul magistratului la 20.50 şi a rămas acolo pentru scurt timp, până la ora 21. Anterior sosirii, inculpatul B.G. l-a apelat telefonic la ora 20,49 pe M.I., iar la domiciliul acestuia din urmă, coinculpatul B.G. i-a remis suma de 12.500 RON, pentru a interveni la judecătoarea M.A.L., în scopul eliberării inculpatului A.R. şi obţinerii unei condamnări cu suspendarea executării pedepsei.
S-a mai apreciat că primirea banilor este dovedită nu doar cu procesele-verbale de redare a discuţiilor telefonice purtate de coinculpaţii care au recunoscut în cauza pendinte săvârşirea faptelor (care se coroborează cu declaraţia de recunoaştere a vinovăţiei dată de B.G. în faza judecăţii, dar şi cu procesele - verbale de redare a convorbirilor purtate de inculpatul B. cu rudele sale şi cu persoanele apropiate, cum şi cu dovezile din care rezultă că între B.G. şi M.I. au avut loc întâlniri dese în zilele ce au urmat, fie la sediul instanţei, fie la staţia P.M. Târgovişte, precum şi cu desfăşurătorul ce relevă traficul intens al convorbirilor telefonice purtate de B.G. cu M.I. ulterior datei de 7 noiembrie, în încercarea disperată a primului de a recupera banii daţi secundului, pe fondul presiunilor mari cărora era supus de „plătitori" (în persoana fraţilor E.V. şi A.R., care nu-şi rezolvaseră „problema" şi, în plus, datorau dobândă pentru suma împrumutată).
După întâlnirea cu judecătorul din data de 07 noiembrie 2010, la ora 22, B.G., aflat împreună cu E.V. la domiciliul a inculpatului D.G., discută de pe telefonul lui D.G. cu inculpatul deţinut în penitenciar A.R. şi îl asigură de succesul deplin al „misiunii" sale (B.: (...) există şi posibilitatea să nu îţi dea mâine drumul (...) Adică să dea pronunţarea în două zile, trei (...) Nu s-a schimbat nimic, rămâne (...) ca (...) la fel ca (...) exact aşa cum am vorbit! Cu suspendare cu tot ce trebuie decât că s-ar putea să nu-ţi dea mâine pronunţarea (...) să o amâne două, trei (...) că e dosarul mare (...) oricum în două, trei zile rezolvăm (...)" R.: „Numai să fie bine!" B.: „Păi e bine, nu (...) nu s-a schimbat nimic (...) a luat (...) nu s-a schimbat nimic (...) decât că trebuie să (...) na! A zis că are multe (...) probleme în dosarul ăsta şi trebuie să stea două, trei zile pronunţarea! Da' bineînţeles că noi credem că a făcut treaba asta pentru diferenţă, că trebuie să mai dăm o diferenţă de 2.000! Că d-ai suntem toţi aci! (...) Noi încercăm să facem ceva acuma, să văd, dacă e mă duc eu mâine dimineaţă, iar la şapte jumate (...) la ei (...) (...) după ce a văzut că (...) n-am (...) toată suma la mine şi mai îmi trebuie 2000, a zis: <Domne, e posibil să dea o pronunţare peste două, trei zile (...) că are multe probleme pe rol (...)> şi nu ştiu ce şi nu ştiu cum!. Dar când am plecat mi-a zis: <Zilele astea până să dă pronunţarea, treceţi pe la mine!> <Trec fără nici un fel de problemă, nu vă faceţi griji, să nu mă lase!>".
Restituirea banilor
La termenul din 08 noiembrie 2010, în Dosarul nr. 6446/120/2008 al Tribunalului Târgovişte a fost amânată pronunţarea asupra cererilor formulate de către A.R., stabilindu-se termen data de 22 noiembrie 2010.
Panicat de această amânare, inculpatul D.G. i-a cerut telefonic explicaţii inculpatului B.G. (D.: „Păi le-a dat termen la ăştia peste trei săptămâni, mânca-ţi-aş! Peste trei săptămâni!" B.: „Cum adică a dat termen?!" D.: „Păi a dat termen peste trei săptămâni! Cum?!").
Confuz la rândul său, după numai două minute de la finalizarea convorbirii de mai sus, inculpatul B.G. a iniţiat o discuţie cu inculpatul M.I., după care l-a informat prompt pe inculpatul D.G. că M.I. le-a spus „să stea liniştiţi, că nu se schimbă nimic". Peste câteva ore, la 16,40, din nou inculpatul B.G. ia legătura telefonic cu M.I., iar lui D.G. îi spune că „nu se schimbă cu nimic, da' trebuie să mă duc la el să-i spun, ce dracu?, una a vorbit aseară, una spune acuma".
Motivul încurcăturii în care s-a aflat B.G. este relatat de acesta soţiei sale, B.D., care era la curent cu încercările inculpaţilor de a-l elibera pe A.R.: „vorbeam cu ăla unde am fost aseară, că am vorbit cu ăsta şi aştept un telefon că s-a încurcat treaba acolo, a dat termen peste trei săptămâni şi a înnebunit lumea".
În continuare, s-a arătat că rezultă din probe că inculpatul M.I. a fost acela care, cu ocazia întrevederii avute la data de 10 noiembrie 2010 la sediul Tribunalului Dâmboviţa, în Cabinetul preşedintelui, l-a înştiinţat pe inculpatul B.G. că unul dintre motivele pentru care s-a amânat pronunţarea şi nu a putut fi pus în libertate A.R. era starea sa de recidivă.
Prezenţa inculpatului B.G. la Tribunalul Dâmboviţa, chiar în biroul preşedintelui, între orele 12,41 - 12,52, apare înregistrată în registrul de evidenţă a accesului persoanelor; la câteva minute după părăsirea sediului instituţiei (respectiv, la ora 13), el i-a transmis celorlalţi inculpaţi, prin intermediul lui D.G., informaţia primită (B.: „Mă, s-a discutat în sală, în sală, vis-a-vis de el că e recidivist?!" D.: „Nu!" B.: „S-aprins cu 625 de zile, are recidivă!".
Despre starea de recidivă a inculpatului A.R., coinculpatul B.G. nu putea avea cunoştinţă din altă sursă, întrucât martorul P.N., avocatul lui A.R., a declarat în mod constant că nu a discutat cu B.G. despre aceasta. Faţă de împrejurarea nou descoperită - starea de recidivă -, care făcea imposibilă punerea în libertate a inculpatului A.R. şi aplicarea suspendării executării pedepsei, cei interesaţi (fraţii E.) au făcut presiuni pentru a le fi restituiţi banii, având o din ce în ce mai puternică bănuială că ar fi fost traşi pe sfoară de B.G. şi că, în realitate, el nu ar fi vorbit cu nimeni.
La cererea expresă a lui A.R., B.G. a făcut demersuri pentru recuperarea cât mai rapidă a sumei de 12.500 RON de la inculpatul M.I., motiv pentru care în zilele următoare a efectuat numeroase deplasări, atât la domiciliul inculpatului M.I., cât şi la locul său de muncă.
De asemenea, la data de 11 noiembrie 2010, inculpatul M.I. s-a întâlnit cu B.G. la Staţia P.M. Târgovişte, aflată în drumul spre domiciliu său, condus fiind de şoferul Tribunalului Dâmboviţa, chiar cu autoturismul instituţiei. Inculpatul i-a cerut martorului D.I. să îl oprească la benzinărie, unde stabilise să se întâlnească cu B.G. Întâlnirea celor doi a durat câteva minute, în cadrul ei discutându-se despre restituirea banilor.
Din declaraţia martorului D.I. a rezultat că, deşi i-a spus preşedintelui tribunalului că autoturismul fusese recent alimentat cu benzină, acesta i-a cerut totuşi să oprească, spunându-i că „are o treabă", după care a coborât pentru circa 10-15 minute la benzinărie, iar la întoarcere „a zis <nenorociţii>, sau cam aşa ceva". Acelaşi martor a arătat că preşedintele său i-a cerut să declare la D.N.A., contrar adevărului, că el însuşi ar fi dat „hârtiile" persoanei cu care M.I. s-a întâlnit la benzinărie şi că a acceptat aceasta solicitare, fiindu-i teamă să nu îşi piardă locul de muncă, dată fiind relaţia sa de subordonare faţă de conducătorul instituţiei; ulterior, confruntat cu celelalte probe, martorul a revenit, iar în faţa Curţii şi-a menţinut cea de-a doua declaraţie dată în faţa procurorului, în care a relatat exact cele întâmplate.
Despre modul neplăcut în care au decurs discuţiile la benzinărie, B.G. s-a lamentat la interlocutoarea sa necunoscută (cea care este denumită „femeie", în procesele - verbale de redare a convorbirilor telefonice şi care era la curent cu toate „tratativele" purtate): B.: „Da! Ce să fac, uite vin dă la Târgovişte! (...) Să-mi bag picioarele în capu' meu, că nu ştiu de ce m-am băgat!" Femeie: „Ai vrut să faci bine p-o parte, să faci şi un ban! Păi! Dacă făceai bani era bine?" B.: „M-a făcut ăsta dă a picat (...) P. ăla pă mine! Că în P. m-am întâlnit! (...) Pentru că dobitocii ăştia nu înţeleg că poate să-l ajute aşa cum a zis şi (...) a zis: <Asta e ţigăneală domnu' B.! e ţigăneală, astea sânt ţigăneli!> Femeie: „Şi? Nu ţi-a dat banii, nu?" B.: „Ce?! Păi nu mi-a dat că nu era omu' pregătit, să vorbească mâine cu aia! (...) Să vadă ce face, că acuma a apucat dă a vorbit! (...) Acu' să-i spună, nu mai trebuie, şi (...) e de rău şi pentru el, e rău şi pentru mine (...)."
S-a reţinut că întâlnirea celor doi în staţia P. este confirmată nu doar de martorul D.I., ci şi de inculpatul M.I. însuşi, însă acesta din urmă a pretins că ea ar fi avut ca scop doar restituirea unor acte pe care inculpatul B. i le lăsase, atunci când îi ceruse sfatul în legătură cu procesele civile purtate, şi nu pentru a vorbi despre suma de 12.500 RON, primită anterior de la acesta.
Restituirea banilor nu s-a putut face atunci, ci în ziua de 12 noiembrie 2010, în biroul preşedintelui Tribunalului Dâmboviţa. Deşi la data menţionată prezenţa inculpatului B.G. nu apare înregistrată la instanţă, ea este confirmată, pe de o parte, de discuţiile purtate de acesta în ziua respectivă de inculpat cu membri ai familiei sale şi cu persoanele apropiate, dar şi de convorbirile avute de el cu ceilalţi inculpaţi, urmate de înmânarea efectivă a banilor familiei E.
În acest sens, trebuie observat că întâlnirea scurtă din data de 12 noiembrie 2010 a lui M.I. cu B.G. a fost relatată cu lux de amănunte nu numai lui D.G. (D.: „A (...)! Pai mă sună ăla că (...) pierde maşina (...)" B.: „Spune-i că am rezolvat! Eram în birou! (...) Da, mă! Am rezolvat! încerc să (...) Oricum am (...) a făcut o chestie rea, da' e problema lor! (...) Deci nici n-a vrut să mai vorbească cu mine (...) Ca să stau de vorbă, mi-a zis: <Nu mai avem ce discuta!> Asta e! (...) Mi-a dat plicu' şi am vrut să-i spun: <Şefu (...) s-a întâmplat, asta e>. A zis: <Domnu B., cu tot respectu' nu mai avem ce discuta!> (...) Dar nici nu m-a băgat (...) Pă cuvânt! Nici nu m-a băgat în seamă! Â stat numai cu capu' în jos, mi-a dat plicu!" D.: „Da!" B.: „<Cât era?> O sută două'ş cinci! <Luaţi-l> <Staţi un pic, zic, să vedeţi că (...)> <Nu, nu, nu. Din momentu' ăsta, nu mai avem ce discuta!>", dar şi martorei S.L., în convorbirea purtată în aceeaşi zi, după câteva minute de la precedenta: „(...) Scuză-mă, ce vroiai să-mi spui?" „Am luat banii! Da' cu (...), cu trei cuvinte: <Nu mai avem ce discuta!>".
După încheierea conversaţiei cu inculpatul D.G., B.G., marcat în mod evident de atitudinea glaciară a preşedintelui, a apelat pe o persoană de sex femeiesc neidentificată, menţionată în procesele - verbale de redare a convorbirilor telefonice „femeie", căreia i se adresează cu apelativul „iubirea mea": „Am luat banii! (...) Da' cu trei cuvinte: <Nu mai avem ce discuta!> (...) Trebuia să-i spun: <Şefu', degeaba spui că (...) e dă vină aia care ai vorbit cu ea. Aia şi-a luat un angajament, trebuia să verifice dracu' dosaru', nu ?>". După alte câteva minute B.G. îi relatează telefonic şi soţiei sale, B.D., aceleaşi amănunte stânjenitoare: B.: „Ce să fac, mamă, am luat (...) N-am putut să vorbesc foarte multe cu ăsta, că a zis <Nu mai avem ce discuta!> D.: „Ţi-a închis gura repede? (...) Păi da, da' trebuia să-i spui: <Da' dumneata ce ai făcut?> B.: "Păi da' nu mi-a dat voie să vorbesc, pentru că asta am zis: <Domne, nu sunteţi de vină, da' probabil persoana respectivă e de vină. Când a promis că face un lucru, trebuia să verifice.>".
Poziţia procesuală a acuzaţilor
Deşi iniţial au negat comiterea infracţiunilor şi chiar au încercat să zădărnicească aflarea adevărului, punându-se de acord ce declaraţii trebuie să facă în faţa organelor de anchetă, ulterior, în faza de urmărire penală, precum şi în faza judecăţii, inculpaţii B.G., D.G., E.V. şi A.R. au recunoscut întocmai acuzaţiile, solicitând ca judecata să aibă loc în procedura recunoaşterii vinovăţiei, aşa cum s-a menţionat la începutul prezentei expuneri.
În ce-l priveşte pe inculpatul M.I., acesta a contestat orice implicare a sa în activitatea infracţională, încercând să demonstreze că discuţiile şi întâlnirile sale cu inculpatul B.G. au fost legate doar de consultaţiile juridice pe care cel din urmă i le-a solicitat, despre anumite litigii purtate în trecut. În susţinerea acestei apărări, inculpatul a produs înscrisuri. Fără a pune la îndoială existenţa acelor litigii, cum nici faptul că ele au făcut obiectul unor discuţii dintre cei doi, Curtea a constatat că, în perioada 01 noiembrie 2010 – 12 noiembrie 2010, subiectul conversaţiilor şi întâlnirilor a fost cu totul diferit, anume punerea în liberate a inculpatului A.R., arestat în dosarul penal al Tribunalului Târgovişte.
S-a apreciat ca fiind cert că ei se cunoscuseră cu cel puţin o lună înainte (dosar instanţă, din care rezultă că, la data de 08 octombrie 2010 B.G. îl vizitase pe preşedintele M. în biroul său de la Tribunalul Dâmboviţa). Martorul P.J. este persoana care a facilitat contactul dintre cei doi, la solicitarea inculpatului B.G. dându-i numărul de telefon al inculpatului M.I.
Martorul sus-numit a afirmat că, după ce a cerat permisiunea lui M.I., i-a comunicat lui B.G. numărul de telefon al magistratului; după un interval de timp, din nou i-a cerut numărul de telefon, întrucât îl pierduse. Deşi nu a cunoscut subiectul asupra căruia au purtat discuţiile între cei doi, martorul a putut să relateze că, după trecerea unui timp de la evenimentele relatate, când a participat la o petrecere la care se afla şi inculpatul M.I., acesta din urmă i-a reproşat: „Vezi, mă, că B. nu e om serios!".
Cu toate că nu se cunoaşte conţinutul convorbirilor purtate între coinculpaţii B.G. şi M.I., întrucât primul s-a folosit în conversaţiile purtate cu secundul de un alt post telefonic decât acela utilizat în mod frecvent (dovadă în acest sens, conversaţia redată la dosarul urm. penală, în care vorbeşte de „alte telefoane"), iar pe alocuri, declaraţiile date de B.G. se contrazic între ele, s-a apreciat ca fiind indubitabil că, în ceea ce priveşte remiterea sumei de 12.500 RON magistratului, lucrurile au decurs întocmai aşa cum acesta a relatat.
Este adevărat, coinculpaţii E.V. şi A.R. aveau suspiciuni cu privire la aducerea la îndeplinire a promisiunilor făcute lor de B.G., iar după termenul din data de 08 noiembrie 2010, nefiind realizată punerea în libertate a lui A.R., suspiciunile li s-au accentuat, fapt ce rezultă neîndoielnic din discuţiile purtate între ei.
În convorbirea cu fratele său A.R., E.V. i-a spus despre B.G.: „mă duc, dă-i în (...) de zdrenţe! îi zic: <Băi, vere! Ge facem cu dobânda aia, mâncaţi-aş? Suportăm toţi la ea, ce (...)? Ai fost sigur, acuma nu mai eşti sigur! De ce m-ai băgat să iau banii, mânca-ţi-aş!> (...) Păi nu e, mă, nu cred că a vorbit cu nimeni zdreanţă asta, mă! Ei ştia că trebuie după ce te judecă ăia trebuie să-ţi dea drumu', aia el (...) Banii i-a luat el cu Ţ., cred!" („Ţ." fiind porecla lui D.G.) „Nu mă, că a dat! a avut treabă cu banii, mă, Gogule, mă, ce dracu'? păi dacă lua ăla banii în mână, nu se punea problema! Era gata, ce dracu'!".
Supărat, la rândul său, că nu este crezut, B.G. s-a confensat cunoscuţilor: „m-a chemat dup'aia! Ai dracu' sânt (...) negri, aoleo mamă ce supărare că n-a făcut, că n-a dres, că nu s-a rezolvat, p-o parte şi pă altă parte, când îi ajuţi, să schimbă imediat" (a se vedea conversaţia lui B.G. cu persoana necunoscută de sex femeiesc, denumită „femeie"- dosar urm. penală). Şi fiului său, B.I.C. i se plânge de presiunea pe care coinculpaţii nemulţumiţi o exercitau asupra sa, pentru restituirea banilor: „uite, cu ăla, trebuia să iasă, n-a ieşit, s-au încurcat treburile, s-au supărat ăştia! (...) Ş-au luat speranţa ăştia! Ţipa (...) că a luat bani cu dobândă!". În fine, în conversaţia cu D.G., exasperat că nu este crezut, B.G. îi cere acestuia să le explice cum stau lucrurile, iar interlocutorul său exclamă: „le-am explicat, fratele meu! Le-am explicat şi degeaba le-am explicat, că a zis că (...) nu s-a făcut nimic!".
Faptul că, în această privinţă, inculpatul B.G. a fost extrem de „serios", făcând întocmai ceea ce promisese, cu toate că nu era crezut [„azi a fost în sală şi să (...) dau mâine iar o fugă (...) că mă duc la Târgovişte ca la mine acasă! Şi lumea nu crede!", dosar urm. penală] reiese nu numai din desfăşurătorul care demonstrează frecvenţa crescută a convorbirilor telefonice purtate cu M.I. în perioada de referinţă, din procesele-verbale de redare a convorbirilor dintre B. şi ceilalţi inculpaţi, pe de o parte, dar şi din declaraţiile martorului D.I., coroborate cu procesele-verbale de supraveghere operativă, pe de altă parte, din care rezultă indubitabil că, exact atunci când a promis, inculpatul s-a întâlnit cu magistratul. O dovadă în plus o constituie menţiunile din registrul intrărilor în instanţă, la care s-a făcut referire cu ocazia descrierii stării de fapt.
Declaraţia martorei T.M., audiată atât în cursul urmăririi penale, cât şi nemijlocit, de instanţa de judecată, s-a arătat că nu a adus lumină asupra evenimentelor din 7 noiembrie 2010, întrucât ea vorbeşte în mod constant de o întâlnire de câteva minute pe care ar fi avut-o inculpatul M.I. cu o persoană de sex masculin într-o zi lucrătoare, iar nu în ziua de duminică. Având în vedere că prima sa declaraţie a fost luată în anul 2013, la trei ani după evenimentele din 2010, s-a apreciat că nu este relevantă sub aspect probator, nici în susţinerea acuzării, nici a apărării. Pentru aceleaşi considerente, nici declaraţia martorei P.D., maseuza familiei M. (propusă spre audiere de către inculpat), în care sunt relatate după trei ani, „cu precizie", întâmplări care ar fi putut avea loc în toamna anului 2010 (martora arată că în ziua de duminică, 7 noiembrie 2010, inculpatul nu s-ar fi aflat la domiciliul său până după ora 22 - dosar fond), contrară celorlalte dovezi care fac dovada întâlnirii dintre cei doi inculpaţi în ziua respectivă, nu a fost luată în considerare.
S-a mai menţionat faptul că prezenţa inculpatului B.G. la domiciliul magistratului, într-o seară din toamna anului 2010, nu este contestată nici măcar de inculpatul M.I., însă acesta plasează momentul respectiv într-o noapte „la mijlocul săptămânii".
S-a mai reţinut că declaraţiile de recunoaştere date de inculpatul B.G. sunt confirmate şi de convorbirile pe care acesta le-a purtat cu soţia sa şi cu martora S.L., în care menţionează explicit numele magistratului M., exasperat că ceilalţi inculpaţi îi cereau insistent banii, iar magistratul nu răspundea la telefon: „încerc să-l sun p'ăsta, pă M., şi nu răspunde".
Toate aceste încercări disperate ale lui B.G. de a recupera banii de la judecător, mărturisite unor persoane faţă de care nu ar fi avut niciun interes să „confecţioneze" o altă situaţie decât cea reală, coroborate cu probele la care s-a făcut referire mai sus, demontează apărarea prin care inculpatul M.I. a încercat să îl decredibilizeze pe coinculpat şi să demonstreze că totul a fost doar o născocire şi o încercare a lui B.G. de a stoarce bani pentru sine, fără ca vreodată să fi vorbit ceva cu judecătorul despre A.R.
Ele fac dovada, dincolo de orice îndoială rezonabilă, a comiterii de către inculpatul M.I. a faptei de corupţie pentru care a fost trimis în judecată, constând în primirea la data de 7 noiembrie 2010 a sumei de 12.500 RON, echivalentul sumei de 3.000 euro, de la coinculpatul A.R. şi de la fratele său, inculpatul E.V., prin intermediul lui B.G., M.I. lăsând să se creadă că ar fi avut influenţă asupra judecătoarei M.A.L., pentru a o determina pe aceasta să-l pună în libertate pe A.R. şi să îi suspende executarea pedepsei.
S-a arătat că această faptă întruneşte în drept elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă.
În legătură cu fapta de pretindere a banilor de către acelaşi inculpat, nefiind suficient probată, întrucât însuşi inculpatul B.G. a negat că judecătorul i-ar fi pretins suma de 6.000 de euro, Curtea nu a reţinut comiterea infracţiunii de trafic de influenţă şi în această variantă, ci doar a primirii.
Legea penală mai favorabilă
Potrivit art. 257 vechiul C. pen., primirea ori pretinderea de băni sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 10 ani.
În noul C. pen., în vigoare la data pronunţării prezentei sentinţe, traficul de influenţă este sancţionat de art. 291, care prevede că pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Cât priveşte conţinutul constitutiv al infracţiunii, legea nouă nu conţine modificări de substanţă, acea condiţie obligatorie menţionată explicit [şi care promite că îl va determina pe acesta (...)] fiind conţinută şi de reglementarea anterioară, în maniera mai sus-arătată [pentru a-l determina să facă ori să nu facă (...)], cunoscut fiind că pentru consumarea infracţiunii nu avea importanţă dacă s-a produs ori nu intervenţia, dacă s-a efectuat ori nu actul ce intra' în atribuţiile de serviciu; de asemenea, pentru existenţa infracţiunii de trafic nu interesa dacă intervenţia pe lângă un funcţionar s-a produs sau nu, nici dacă prin intervenţie s-a urmărit determinarea unei acţiuni licite sau a unei acţiuni ilicite. În fine, era rară eficienţă juridică împrejurarea că pretenţia a fost sau nu satisfăcută ori că promisiunea de foloase a fost sau nu respectată (a se vedea Vintilă Dongoroz, S. Kahane, Explicaţii teoretice ale C. pen. român Partea specială, Editura A. R.S.R., Bucureşti, 1972).
Dispoziţia C. pen. în vigoare la data pronunţării fiind mai favorabilă sub aspect sancţionator, s-a reţinut ca atare, în condiţiile art. 5, infracţiunea de trafic de influenţă.
Relativ la ceilalţi inculpaţi, care au cerut ca judecata să aibă loc în procedură simplificată, în baza aceloraşi probe la care s-a făcut referire şi care se coroborează cu declaraţiile de recunoaştere a vinovăţiei pe care ei le-au dat, Curtea, constatând că faptele sunt stabilite, a apreciat că sunt întemeiate cererile de aplicare a prevederilor art. 3201 alin. (1)-(7) vechiul C. proc. pen., care se regăsesc în actuala procedură, în art. 396 alin. (10).
S-a apreciat că fapta comisă de inculpatul B.G., de a fi pretins la data de 2 noiembrie 2010 suma de 6.000 euro pentru magistratul M.I. de la coinculpaţii A.R. şi E.V., prin intermediu coinculpatului D.G. şi de a fi primit de la aceştia, la data de 07 noiembrie 2010, suma de 12.500 RON, bani pe care i-a remis în aceeaşi zi inculpatului M.I., magistratul lăsând să se creadă că avea influenţă asupra judecătoarei M.A.L., care judeca Dosarul nr. 6446/120/2008 al Tribunalului Dâmboviţa, pentru a o determina să îl pună în libertate pe A.R., cercetat în stare de arest, întruneşte în drept, elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzute de art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 din Cod.
S-a mai apreciat că realitatea faptică rezultată din probe concordă întru totul cu situaţia de fapt descrisă în rechizitoriu, însuşită de inculpatul B.G. în declaraţia dată potrivit art. 3201 vechiul C. proc. pen. (în ceea ce priveşte împrejurările comiterii faptelor şi momentul consumării infracţiunilor, în variantele descrise cu prilejul redării stării de fapt), motiv pentru care inculpatului i-a fost redusă pedeapsa cu o treime.
S-a arătat că faptele comise de inculpaţii E.V., A.R. şi D.G. la data de 2 noiembrie 2010, de a fi oferit magistratului M.I. suma de 6.000 euro, şi de a-i fi dat la data de 7 noiembrie 2010 suma de 12.500 RON, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzute de art. 61 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen. şi a art. 396 alin. (10) C. proc. pen.
Curtea de Apel a mai arătat că stabilirea cuantumului pedepselor se va face în raport cu gravitatea infracţiunilor săvârşite şi cu periculozitatea infractorilor, evaluate după împrejurările şi modul de comitere a faptelor, starea de pericol creată, gravitatea rezultatului produs, motivele săvârşirii infracţiunilor şi scopul urmărit, circumstanţele care caracterizează persoana fiecărui inculpat.
Aceleaşi criterii au determinat instanţa să aplice inculpaţilor şi pedepsele complementare prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. pen., iar inculpatului M.I., care a comis fapta în calitatea sa de judecător, şi pe aceea prevăzută de lit. g) alin. (1) al art. 66 C. pen.
S-a avut în vedere că inculpatul E.V. are antecedente penale, iar fapta comisă de inculpatul A. (fost E.) R. este concurentă cu faptele pentru care s-a dispus condamnarea sa, prin sentinţa penală nr. 16MF din 22 noiembrie 2012 a Tribunalului Argeş, sentinţa penală nr. 1934 din 06 octombrie 2011 a Judecătoriei Piteşti şi sentinţa penală nr. 386/2010 a Tribunalului Dâmboviţa.
De aceea, în baza art. 33 lit. a) şi art. 34 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., a dispus contopirea acestor pedepse şi executarea pedepsei celei mai grele.
S-a dispus a nu se face aplicaţiunea art. 19 din O.U.G. României nr. 43/2002 în favoarea inculpaţilor A. (fost E.) R. şi B.G., întrucât acest text de lege presupune îndeplinirea în mod cumulativ a celor două condiţii (denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni), apreciindu-se că până la momentul pronunţării prezentei sentinţe, aceste două condiţii nu sunt realizate.
Măsuri preventive:
Potrivit art. 16 alin. (3) din Legea nr. 255/2013, în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea ori cea a obligării de a nu părăsi ţara, aflată în curs de executare, se menţine până la termenul de judecată acordat în cauză, când instanţa poate lua împotriva inculpatului oricare dintre măsurile preventive prevăzute de legea nouă.
Faţă de soluţia de condamnare a inculpaţilor, Curtea a făcut aplicaţiunea acestui text de lege, cum şi a prevederilor art. 215 noul C. proc. pen., luând faţă de aceştia măsura controlului judiciar, precum impunerea restricţiilor obligatorii prevăzute de lege, precum şi a obligaţiei de a nu părăsi ţara.
Măsura asigurătorie dispusă pe parcursul urmăririi penale, prin ordonanţa nr. 164/P/2010 din 11 iunie 2013, a fost menţinută, în temeiul art. 249 C. proc. pen., în vederea executării dispoziţiei confiscării speciale de la inculpaţi a sumelor de bani care au făcut obiectul infracţiunilor, ce a fost luată în temeiul art. 292 alin. (4) C. pen. şi art. 112 lit. e) din acelaşi cod.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie-Serviciul Teritorial Piteşti şi inculpaţii E.V., D.G., B.G., M.I.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti,a invocat în cuprinsul motivelor de apel depuse la dosarul cauzei mai multe critici pe care Ie-a susţinut oral după cum urmează:
Referitor la primul motiv de apel care vizează conţinutul pedepselor accesorii şi complementare deşi iniţial a precizat că nu susţine opinia exprimată în scris în motivele de apel în sensul că hotărârea instanţei de fond ar fi nelegală întrucât în mod greşit a stabilit conţinutul pedepsei accesorii aplicată inculpatului M.I. omiţând să dispună pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. şi a apreciat că odată ce s-a aplicat pedeapsa accesorie prev. la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. faţă şi de prevederile art. 66 alin. (2) C. pen. nu mai este necesară acea interdicţie privind interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică, a revenit asupra acestui motiv cu prilejul reluării dezbaterilor după repunerea cauzei pe rol şi a susţinut că se impune aplicarea şi a pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. în opoziţie cu concluziile formulate iniţial.
Totodată reprezentantul parchetului a mai precizat că în egală măsură cu privire la primul motiv de apel solicită menţinerea pedepsei accesorii reţinută, prev. de art. 66 lit. d) C. pen. - dreptul de a alege, pentru toţi inculpaţii, întrucât de asemenea apreciază în opoziţie cu concluziile formulate iniţial că se impune şi menţinerea acestei pedepse.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, care îl priveşte exclusiv pe inculpatul A. (E.) R., a precizat că îl susţine în parte, în sensul de a se deduce perioada reţinerii şi arestării preventive de la 29 ianuarie 2010 la zi; şi să se constate că pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare cu executare în regim de detenţie aplicată inculpatului ar trebui să aibă corespondent în pedepsele accesorii prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen.
A mai precizat că nu susţine punctul referitor la recidivă, la neaplicarea dispoziţiilor în materia recidivei, întrucât faţă de prevederile noului C. pen. nu se impune reţinerea acesteia.
Referitor la cel de-al treilea motiv de apel şi anume că prima instanţă a omis să instituie în sarcina fiecăruia din inculpaţii M.I., B.G., E.V. şi D.G., obligaţia de a nu comunica cu ceilalţi inculpaţi, pe nicio cale, direct sau indirect, a precizat că nu îl susţine, faţă de stadiul procesual al apelului.
Cu privire la cel de-al patrulea motiv de apel a precizat că nu îl susţine în forma exprimată în scris, greşită, întrucât aşa cum rezultă din actele dosarului suma de bani ce face obiectul traficului, de vânzare şi cumpărare de influenţă, a fost restituită inculpatului E.V., motiv pentru care apreciază că este corect, legal şi temeinic ca respectiva sumă de bani să fie confiscată de la acest inculpat, sens în care a solicitat admiterea apelului în această privinţă, să se aplice măsura specială a confiscării sumei de bani de la inculpatul E.V. şi să se menţină sechestrul asigurător exclusiv cu privire la acest inculpat şi să se înlăture obligarea la confiscarea specială pentru toţi ceilalţi inculpaţi şi pe cale de consecinţă să se ridice măsura sechestrului în privinţa acestora.
Referitor la cel de-al cincilea motiv de apel şi anume că în mod greşit prima instanţă a stabilit în sarcina inculpaţilor M.I., B.G., E.V. şi D.G. obligaţia de a se prezenta la inspectoratele judeţene de poliţie, ca organe desemnat cu supravegherea acestora, a precizat că nu îl susţine apreciind că este nelegal şi netemeinic.
Inculpatul E.V. prin apărătorul său ales a solicitat admiterea apelului formulat, critica sa circumscrisă motivelor de apel depuse la dosarul cauzei o constituie cuantumul pedepsei, solicitând coborârea acesteia de la 2 ani închisoare la 1 an şi 4 luni închisoare pentru motive de proporţionalitate, având în vedere că inculpaţii E.V. şi A.R. au gestionat o singură latură a rezoluţiei infracţionale, spre deosebire de inculpaţii B.G. şi D.G. care au gestionat ambele laturi ale rezoluţiei infracţionale.
Inculpatul D.G., a solicitat admiterea apelului formulat, reindividualizarea pedepsei şi să fie avute în vedere limitele de pedeapsă reduse faţă de dispoziţiile art. 61 din Legea nr. 78/2000 şi aplicarea unei pedepse cu suspendarea executării sub supraveghere conform art. 91 C. pen., inculpatul şi-a recunoscut vinovăţia, a absolvit numai 4 clase şi nu a conştientizat că săvârşeşte o infracţiune, este bine integrat în societate, are o familie organizată şi nu a creat probleme organelor judiciare.
Inculpatul B.G., prin apărătorul său în susţinerea motivelor de apel, a învederat că prima critică pe care înţelege să o formuleze împotriva sentinţei penale atacate se referă la faptul că instanţa nu a reţinut aplicarea disp. art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.
A arătat că la dosarul cauzei există două adrese emise de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti, în prima se comunică faptul că inculpatul B.G. a formulat un denunţ împotriva unei persoane, în cea de a doua, că denunţul şi declaraţiile inculpatului se coroborează cu celelalte probe din dosar, iar în aceeaşi adresă la care magistratul asistent a făcut referire se comunică faptul că denunţul nu s-a concretizat, iar cu privire la acest aspect a arătat că nu înţelege ce a vrut să spună D.N.A. prin concretizare, apreciind că, probabil, D.N.A. se aştepta ca cei denunţaţi să fie condamnaţi. În acest sens, apărătorul a arătat că textul de lege este foarte clar întrucât presupune îndeplinirea în mod cumulativ a celor două condiţii (denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni), apreciind că, în opinia sa, sunt îndeplinite aceste condiţii..
A mai învederat că motivele de apel se întemeiază şi pe legea penală mai favorabilă în condiţiile art. 5 C. pen. apreciind că noul C. pen. nu este mai favorabil pentru următoarele motive: limita superioară este de 10 ani, iar în noul Cod aceasta este de 7 ani, apărătorul apreciind că nu au fost avute în vedere două aspecte şi anume: faptul că circumstanţele atenuante în noul C. pen. reduc pedeapsa cu 1/3, iar pe de altă parte pedeapsa complementară (art. 66 noul C. pen.) interzice nişte drepturi, sens în care a apreciat că, în cauză, legea penală mai favorabilă este legea veche, iar în măsura în care instanţa va aprecia că nu se impune aplicarea disp. art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, a solicitat să fie avute în vedere dispoziţiile art. 74 lit. a) şi c) vechiul C. pen., buna comportare anterioară a inculpatului, acesta este bine integrat în societate, a colaborat cu organele de anchetă, sens în care a solicitat admiterea apelului, scăderea cuantumului pedepsei, iar modalitatea de executare să se facă în condiţiile art. 81 sau art. 86 C. pen.
Inculpatul M.I., prin apărătorii săi aleşi, circumscris motivelor de apel depuse la dosarul cauzei, a susţinut şi dezvoltat oral în faţa Înaltei Curţi mai multe critici sentinţei apelate:
În esenţă toţi apărătorii inculpatului M.I. au criticat greşita condamnare a acestuia şi au invocat succesiv critici de netemeinicie sau nelegalitate a hotărârii prin care s-a dispus condamnarea acestuia.
Astfel s-a apreciat în dezvoltarea motivelor de apel că, la baza condamnării inculpatului M. stau convorbirile telefonice, purtate între inculpaţii E.V., A.R. şi B.G., iar studierea atentă a conţinutului acestora oferă elemente ilustrative şi edificatoare pentru stabilirea traseului real al sumelor de bani, spre exemplu convorbirea din 10 noiembrie 2010 dintre A.R. şi E.V.: „mă duc la P. ăla şi gata (...)"; „păi el ce ţi-a zis ţie?"; „că nu se poate! Nu s-a aranjat nimic."; „minţea că a rezolvat P.! nu a rezolvat nimic nici ăla"; „cine?"; „P. ăla!" „Păi cine dracu e creierul? Nu e P.?" apreciind că aceste discuţii nu îl implică pe inculpatul M.I., dimpotrivă, se face referire la un avocat „creierul" afacerii şi care, în viziunea interlocutorilor, este cel care poartă toată vina eşuării combinaţiei.
De altfel, elementele de logică juridică şi factuală îl desprind pe inculpatul M.I. din ţesătura deducţiilor forţate şi circumstanţelor desprinse de realitate prin care s-a încercat şi s-a reuşit până în acest moment antrenarea răspunderii sale.
A invocat existenţa Directivei 2012/13 UE a Parlamentului european şi a Consiliului care menţionează expres că Uniunea şi-a stabilit obiectivul de a menţine şi de a dezvolta un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, apreciind că, inculpatului M.I. i s-au încălcat drepturile prev. de art. 6 parag. 1 şi 3 CEDO, iar una din garanţiile esenţiale în realizarea acestor drepturi o constituie informarea, în termenul cel mai scurt şi în mod amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse şi acordarea înlesnirilor necesare pregătirii unei apărări reale.
Astfel a apreciat că urmărirea penală a fost unidirecţionată, abuzivă, nelegală, neloială, discriminatorie, şi s-a făcut fără respectarea legii. Or, respectarea garanţiilor dreptului la un proces echitabil presupune, printre altele, respectarea principiilor contradictorialităţii, egalităţii armelor, nemijlociţii, legalităţii şi loialităţii în administrarea mijloacelor de probă, garantate prin art. 6 parag. 1 din CEDO.
A mai arătat că un alt aspect îl reprezintă relevanţa procedurii în cazul recunoaşterii învinuirii (art. 3201 vechiul C. proc. pen.) asupra judecării şi antrenării răspunderii penale a inculpatului M.I.
Astfel, în opinia apărării, aplicarea art. 3201 vechiul C. proc. pen. pentru ceilalţi coinculpaţi nu îl puteau priva pe inculpatul M.I. de dreptul de a se apăra contradictoriu în timpul urmăririi penale şi al judecăţii, iar probele care au constituit temei de condamnare, nu pot fi folosite ca probe împotriva inculpatului M.I. O astfel de procedură şi probatoriul pe care se bazează, în momentul în care se constituie în argumente pentru fundamentarea acuzaţiei şi stabilirea vinovăţiei unui alt participant, parte în procesul penal, care urmează procedura comună, sunt lipsite cel puţin de asigurarea contradictorialităţii, nemijlocirii şi egalităţii armelor în detrimentul acestuia din urmă, devenind pentru el premisa unui proces inechitabil şi privându-l de posibilitatea unei apărări reale.
Referitor la un alt aspect şi anume ignorarea probabilului traseu al activităţilor desfăşurate de B.G. pentru a obţine de la fraţii E., prin intermediul lui D.G., sume de bani sub pretextul influenţării unor martori, apărătorul a arătat că este de neînţeles pasivitatea organelor de urmărire penală care, deşi controlau situaţia printr-o amplă supraveghere operativă, nu au realizat flagrantul nici în momentul presupusei primiri şi nici în momentul pretinsei restituiri a banilor de către M.I., dacă astfel de momente ar fi existat în realitate.
A mai învederat faptul că apărarea s-a referit pe larg la lipsa de suport probator al acuzaţiei, condamnarea fiind pronunţată doar în baza unor construcţii artificiale, unor deducţii greşite, unor interpretări eronate şi tendenţioase, apreciind că, potrivit art. 291 alin. (1) noul C. pen., traficul de influenţă este caracterizat în mod esenţial şi determinant, de promisiunea neechivocă şi clar exprimată de determinare a funcţionarului public, pentru ca acesta să manifeste o anumită conduită în exercitarea funcţiei sens în care a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi pronunţarea unei soluţii de achitare cu referire la art. 396 alin. (1) şi (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a)-c) C. proc. pen.
Tot în apărarea inculpatului M.I., avocat D.M., cu privire la primul motiv de apel formulat de inculpat, respectiv greşita soluţionare a unor excepţii şi cereri fondate, pe încălcarea unor norme de procedură, a arătat că îl susţine astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.
Referitor la cel de-al doilea motiv de apel respectiv încălcarea, de către Parchet şi instanţa de fond, a principiilor legalităţii procesului penal, aflării adevărului şi caracterului echitabil al procesului penal a arătat că hotărârea atacată este dată cu ignorarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (2), art. 103 alin. (3) şi art. 396 alin. (2) noul C. proc. pen., apreciind că, considerentele hotărârii nu au nici o susţinere în probele dosarului, nu numai că nu sunt susţinute prin probe, dar suferă şi de infirmităţi de raţionament judiciar şi logic, iremediabile.
A apreciat că, a reţine, aşa cum a făcut instanţa de fond, „cu toate că nu se cunoaşte conţinutul convorbirilor telefonice între coinculpaţii B.G. şi M.I." şi că „pe alocuri declaraţiile date de B.G. se contrazic între ele", pentru a conchide că „este indubitabil că în ceea ce priveşte remiterea sumei de 12.500 RON magistratului, lucrurile au decurs aşa cum acesta a relatat", înseamnă a face din judecata penală o paradă de discreţionar, incompatibilă cu exerciţiul responsabil al învestiturii de magistrat.
A învederat faptul că hotărârea atacată a fost pronunţată la 5 săptămâni după intrarea în vigoare a noului C. pen. şi a noului C. proc. pen., apreciind că, judecătorul fondului, nu şi-a însuşit concepţia renovată despre valorificarea probelor în procesul penal pe care o promovează noul C. proc. pen., făcând referire la disp. art. 103 alin. (3) noul C. proc. pen., potrivit căruia „hotărârea de condamnare (...) nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor, ori ale martorilor protejaţi".
A apreciat că, dându-se credit probator exclusiv declaraţiilor pe care B.G. le-a dat, inconsecvente, ezitante şi esenţial contradictorii, instanţa a reţinut tocmai ceea ce nu era susţinut de nicio altă probă administrată în cauză, fiind singurul argument care echivalează cu un suport al situaţiei de fapt.
În ceea ce priveşte argumentul contactelor telefonice sau directe dintre B.G. şi M.I. pe tema traficului de influenţă, dedus din „frecvenţa crescută a convorbirilor purtate cu M. în perioada de referinţă", listingul acestor convorbiri arată că instanţa de fond îşi armează soluţia doar cu o imagine neproductivă. În perioada 01-08 noiembrie 2010 B.G. l-a apelat de opt ori pe M.I., cinci apeluri în perioada 01-07 noiembrie 2010 şi trei apeluri în ziua de 08 noiembrie 2010. Ceea ce, însă, compromite considerentul instanţei de fond în acest sens este absenţa din listing a vreunui apel către M.I., după data de 08 noiembrie 2010.
Apărătorul a mai apreciat că, creditul nelimitat acordat de prima instanţă declaraţiilor acuzatoare ale lui B.G. nu îşi are explicaţia decât într-un clişeu judiciar, care, din păcate, funcţionează ca un postulat şi anume acela potrivit căruia declaraţiile inculpatului, de revenire asupra nerecunoaşterii faptelor care i se impută, şi pe care se sprijină acuzarea, sunt cele credibile în raport cu cele anterioare şi a solicitat de asemenea pronunţarea unei soluţii de achitare cu referire la art. 396 alin. (1) şi (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a)-c) C. proc. pen.
O ultimă apărare formulată în cauză de unul dintre apărătorii inculpatului M.I., a vizat greşita condamnare a inculpaţilor E.V., D.G., B.G., pentru infracţiunile de cumpărare de influenţă cu privire la primii doi inculpaţi şi trafic de influenţă raportat la cel de-al treilea şi au solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunile menţionate în infracţiunea de înşelăciune, întrucât inculpatul M.I. a fost indus în eroare de către inculpaţi sens în care s-a solicitat să se ia act de împăcare şi să se dispună achitarea acestuia.
Înalta Curte analizând apelurile formulate prin prisma motivelor invocate şi în baza propriei cercetări efectuată în cauză, apreciază ca fondate parţial apelurile formulate în cauză în raport de următoarele considerente:
Înalta Curte, în analiza prezentului apel, va porni de la criticile circumscrise noţiunii de nulitate absolută invocate în scris de către inculpatul M.I., şi care au fost înserate în conţinutul motivelor scrise de apel detaliat dezvoltate la dosarul cauzei după cum urmează:
Astfel prima critică de nelegalitate vizează, potrivit inculpatului M.I., faptul că actul de sesizare este nul, a fost întocmit de un organ de cercetare penală necompetent cu consecinţa directă, a sesizării instanţei cu un rechizitoriu lovit de nulitate absolută, urmând ca în temeiul art. 332 vechiul C. proc. pen., să fie restituită cauza la procurorul competent (Serviciul Teritorial Ploieşti al D.N.A.), în vederea refacerii urmăririi penale; motivat de faptul că cercetarea în speţă, a început prin procesul-verbal de sesizare din oficiu întocmit la 03 noiembrie 2010 de către doi ofiţeri de poliţie judiciară din cadrul Serviciului Teritorial Piteşti al D.N.A., ori în prezenta speţă obligatorie era efectuarea tuturor actelor de către procuror.
Această critică de nelegalitate impune în opinia Înaltei Curţi, obligativitatea prezentării unor scurte consideraţiuni, cu privire la modul şi modalitatea de sesizare a organului de cercetare penală, atunci când în cauză există date sau indicii privind săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană.
Astfel capitolul intitulat „Sesizarea organelor de urmărire penală" text legal aplicabil la data sesizării instanţei; reglementează în secţiunea intitulată modurile de sesizare, faptul că organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu.
Aşadar sesizarea constituie, în primul rând, un mijloc prin care organul de urmărire penală ia cunoştinţă de comiterea unei infracţiuni şi, totodată, dacă este realizată în modurile prevăzute de lege, reprezintă şi un act procesual care are ca efect juridic obligaţia organului de urmărire penală de a se pronunţa cu privire la declanşarea sau nu a procesului penal pentru infracţiunea cu care a fost sesizat.
Practic, principiul legalităţii procesului penal impune ca orice organ judiciar să nu poată începe şi desfăşura activitatea procesuală proprie fără o sesizare, pentru că organele de urmărire penală pot acţiona şi desfăşura activităţile necesare pentru soluţionarea cauzei doar în baza unui act de sesizare, astfel putându-se controla şi elimina eventualele abuzuri ce ar putea fi comise, în strânsă corelaţie cu celelalte măsuri şi garanţii procesuale oferite de legiuitor părţilor.
Circumscris modurile de sesizare ,ce dă posibilitatea organelor abilitate să demareze procedura cercetărilor într-o cauză penală se încadrează şi sesizarea din oficiu, care intervine şi se poate realiza în cazul constatării unei infracţiuni flagrante, denunţurilor anonime, mijloacelor de informare în masă, zvonului public, cercetării altor fapte, când se ia cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni prin activităţi informativ operative specifice.
Toate aceste aspecte relevă că, sesizarea din oficiu, ca modalitate internă de sesizare, este de aplicabilitate imediată şi are caracter imperativ ori de câte ori organele judiciare nu sunt sesizate prin plângere sau denunţ sau alt mod cu privire la săvârşirea unei infracţiuni sau la faptul că se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni şi nu este condiţionată de întocmirea procesului verbal de către procuror ci aşa cum prevăd dispoziţiile legale în materie de către organul de urmărire penală care a luat la cunoştinţă prin modalităţile precizate de comiterea unei infracţiuni.
Că ulterior investirii organului de urmărire penală prin vreunul din modurile de sesizare arătate, în raport de calitatea persoanei, competenţa de soluţionare ţine de supravegherea proprie a procurorului, reprezintă în opinia Înaltei Curţi o etapă procesuală distinctă generatoare de efecte diferite, aspecte însă care nu se regăsesc prin prisma analizei prezentei critici.
Ori toate aceste aspecte, nu fac altceva decât să reliefeze faptul că modalitatea de sesizare se circumscrie cadrului legal ce permite o astfel de sesizare şi ca atare nu poate fi admisă critica în raport cu care ne aflăm în prezenţa sesizării instanţei cu un rechizitoriu lovit de nulitate absolută, pentru a se da curs solicitării în temeiul art. 332 vechiul C. proc. pen., de restituirea cauzei la procurorul competent (Serviciul Teritorial Ploieşti al D.N.A.), în vederea refacerii urmăririi penale.
A admite că procurorul era singura persoană sau după caz instituţie să se sesizeze din oficiu cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, ar însemna să lipsim de conţinut dispoziţiile art. 221 alin. (1) C. proc. pen. anterior, care reglementează sesizarea din oficiu şi care nu identifică în nici un mod organul de urmărire penală cu titulatura expresă de procuror , astfel cum se încearcă a se susţine.
A doua critică vizează faptul că actul de sesizare din oficiu a fost făcut de către un organ de cercetare penală aparţinând unei unităţi de parchet necompetente, întrucât la data întocmirii acestui act, datele sau indiciile despre săvârşirea unei infracţiuni de corupţie nu-i implica decât pe inculpaţii E.V., D.G., B.G., A.R. şi pe numita R.S.J.; iar discuţiile telefonice ale acestora au evocat numai posibilitatea de a trafica influenţa, pe lângă un magistrat al Tribunalului Dâmboviţa, iar suma cu care avea să fie remunerat traficul de influenţă, era de 6000 de euro.
Ori, potrivit art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002, este de competenţa D.N.A. infracţiunea de corupţie, prevăzută de Legea nr. 78/2000, „dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul a 10.000 euro". Infracţiunea de corupţie prevăzută de Legea nr. 78/2000, este de competenţa D.N.A., indiferent de valoarea sumei sau a bunului care face obiectul ei, dacă a fost „comisă", printre alţii, şi de un judecător, ori la data sesizării de 03 noiembrie 2010, organul de cercetare penală nu putea reţine că un magistrat de la Tribunalul Dâmboviţa a comis, sau era pe cale să comită, o infracţiune de corupţie dintre cele prevăzute de legea citată.
Analiza acestei critici, nu face altceva decât să reliefeze lipsa de obiectivitate şi pertinenţă a apărărilor inculpatului M.I., care deşi fac referire şi mai mult decât atât le şi redă în susţinere, atunci când explică normele de competenţă; deşi admite persistenţa unor indicii de vinovăţie în sarcina acestuia, care implicit atrage competenţa D.N.A. în raport de calitatea de judecător al inculpatului, în momentul în care le raportează la speţa supusă judecăţii aceste dispoziţii legale care relevă cu precizie, claritate când sunt ele aplicabile, ignoră cu desăvârşire faptul că în cauză existau suficiente indicii care să justifice şi să atragă competenţa organului de cercetare care de altfel corect a fost sesizat, astfel că şi această critică în opinia Înaltei Curţi nu are suport legal subiectivitatea unei astfel de critici fiind evidentă.
Al treilea motiv de nelegalitate invocat a vizat faptul că actul de sesizare din oficiu a fost întocmit de către un organ de cercetare necompetent teritorial, întrucât după cum rezultă, fără echivoc, din convorbirile telefonice ale sus-numiţilor, infracţiunea de cumpărare şi de trafic de influenţă, aveau să se săvârşească în circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti, astfel că potrivit art. 30 alin. (1) lit. a), cu raportare la art. 45 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., competenţa de cercetare şi urmărire penală aparţinea, după calitatea persoanei, Parchetului Tribunalului Dâmboviţa, sau Serviciului Teritorial Ploieşti al D.N.A., iar dispoziţiile art. 45 alin. (2), asociate cu cele ale art. 30 alin. (1) C. proc. pen., sunt categorice în sensul că „organului de urmărire penală care a fost mai întâi sesizat", îi revine competenţa, cu ignorarea criteriilor enunţate de art. 30 citat, numai când niciunul dintre „locurile arătate" de acest text, nu este cunoscut.
Prezentarea selectivă a acestor texte de lege reliefează din nou în opinia Înaltei Curţi, faptul esenţial că la stabilirea competenţei s-a avut în vedere calitatea inculpatului M.I., judecător şi preşedinte al Tribunalului Dâmboviţa, astfel că nu poate fi vorba despre o ignorarea a criteriilor ce stau la baza stabilirii competenţei, ci de o aplicare a acestora tocmai în considerarea normelor legale de competenţă.
Deşi în apărare s-au invocat normele legale ce reglementează competenţa unei instanţe, Înalta Curte constată că prezentarea selectivă a acestora derivă din însăşi ignorarea deliberată a dispoziţiilor art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002 care arată expres că Direcţia Naţională Anticorupţie, ca structură a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este un organ de urmărire penală cu competenţă procesuală unică, iar serviciile teritoriale pot efectua acte de urmărire penală în toate cauzele de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie indiferent dacă este sau nu incident vreunul din cazurile prevăzute de art. 30 alin. (1) C. proc. pen., iar ca urmare a faptului că aceste servicii teritoriale nu au o competenţă materială sau teritorială proprie stabilită prin norme procesual penale pot în momentul în care întocmesc rechizitoriul, dacă apreciază că se impune pentru buna înfăptuire a actului de justiţie să desemneze o altă curte de apel decât cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, potrivit normelor legale de competenţă să judece cauza.
Aşadar, Înalta Curte constată că în mod legal, corect şi temeinic alegerea Curţii de Apel Piteşti a avut la baza tocmai considerentele explicitate mai sus şi mai mult decât atât alegerea unei alte instanţe decât cea în raza căreia inculpatul M.I. a fost judecător şi preşedinte al Tribunalului Dâmboviţa se impunea cu atât mai mult pentru a înlătura orice suspiciune de imparţialitate şi subiectivitate.
A patra critică vizează faptul că procesul-verbal de sesizare din oficiu din 03 noiembrie 2010 nu a menţionat care a fost calea prin care organul de urmărire penală a aflat că s-a săvârşit o infracţiune („când află pe altă cale că s-a săvârşit o infracţiune"), aşa cum cer dispoziţiile art. 221 alin. (1) teza I-a C. proc. pen. şi întrucât acest act se limitează la referinţa: „având în vedere datele de sesizare", fără a se arăta în concret cum a fost sesizată, faţă de această neregularitate a actului de sesizare din oficiu, dreptul la apărare al inculpatului a fost substanţial încălcat, acesta neputând să-şi facă apărarea în cunoştinţa tuturor datelor şi împrejurărilor care au motivat exercitarea acţiunii penale împotriva lui.
Această critică a fost analizată detaliat prin prisma analizării motivului de apel privitor la modalităţile de sesizare, astfel că în considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte nu va mai reitera motivele în considerarea cărora a apreciat că instanţa a fost corect sesizată.
S-a criticat de asemenea faptul că Serviciul Teritorial Piteşti al D.N.A. şi-a adjudecat competenţa în speţă, în consideraţia calităţii persoanei - anume a unui magistrat de la Tribunalul Dâmboviţa - însă toate actele de urmărire penală care reclamau intervenţia instanţei, trebuiau autorizate, verificate, examinate, de către Curtea de Apel Piteşti, or, în speţă, până la cererea de autorizare a interceptării convorbirilor telefonice ale făptuitorului M.I., nicio altă autorizare, verificare sau examinare din partea instanţei nu au fost cerute Curţii de Apel Piteşti, ci Tribunalului Argeş.
Şi pe această critică, Înalta Curte apreciază lipsa de temeinicie a unei astfel de susţineri, analiza datelor dosarului de urmărire penală reliefează clar considerentele pentru care iniţial s-a solicitat autorizări de la Tribunalul Dâmboviţa, faptul că iniţial au fost demarate cercetări doar faţă de inculpaţii E.V., D.G., B.G., A.R. şi numita R.S.J., impunea în opinia Înaltei Curţi cum de altfel şi corect s-a procedat solicitarea de autorizaţie către instanţa competentă material şi nu după calitatea persoanei, iar dispoziţiile procedurale în materie nu prevăd niciunde obligaţia de examinare sau verificare de către instanţa ierarhic superioară a autorizaţiilor de interceptare atunci când se declină competenţa în considerarea calităţii unei persoane, în cazul de faţă în raport de calitatea inculpatului M.I. şi anume aceea de judecător la Tribunalul Dâmboviţa, într-o procedură distinctă celei de apreciere a întregului material probator ce se administrează într-o cauză, iar acest lucru a avut loc în momentul analizării de către instanţa fondului atât a regularităţii actului de sesizare cât şi cu prilejul analizării probelor în cadrul procesului de deliberare astfel că nu poate fi admisă critica sau excepţia ce vizează necompetenţa instanţei care a autorizat interceptările şi înregistrările, şi că neefectuarea lor de către organele anume prevăzute de lege, iar actele de administrare ale acestor probe sunt lovite de nulitate potrivit art. 197 alin. (2) şi (4) vechi C. proc. pen., şi nu pot fi folosite în speţă, întrucât au fost obţinute ilegal.
Critica de substanţă formulată de acest inculpat vizează însă greşita sa condamnare, iar în analiza acestor critici, Înalta Curte constată şi retine următoarele:
Inculpatul M.I., prin apărătorii săi aleşi, a invocat lipsa de temeinicie a condamnării sale, invocând în apărare faptul că vinovăţia sa are la baza declaraţiile celorlalţi coinculpaţi, încălcându-se în mod flagrant atât normele de drept intern cât şi cele are vizează dreptul la un proces echitabil circumscris art. 6 CEDO.
Analiza situaţiei de fapt din prezenta cauză, impune din punctul de vedere al Înaltei Curţi, prezentarea înainte de a face analiza detaliată a situaţiei de fapt a unor aspecte ce ţin de dreptul la un proces echitabil raportat pe de o parte la natura criticii formulată în cauză, iar pe de altă parte pentru a demonstra netemeinicia criticilor formulate de inculpat.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat în sensul că principiul prezumţiei de nevinovăţie reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării şi ca dubiul să fie profitabil acuzatului. Acuzării îi revine obligaţia de a arăta învinuitului care sunt acuzaţiile cărora le va face obiectul şi a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declaraţie de vinovăţie iar statul este obligat să asigure acuzatului dreptul la apărare şi să-i permită, să interogheze sau să pună să fie audiaţi martorii acuzării. Acest drept, nu implică numai un echilibru între acuzare şi apărare, ci impune ca audierea martorilor să fie în general, în contradictoriu.
Coroborând toate probele administrate în ambele faze ale procesului penal, respectiv fond şi apel, Înalta Curte, acordând întâietate principiului preeminenţei dreptului, a respectării tuturor prevederilor legale (a se vedea cazul Sunday Times din 26 mai 1979 de la Curtea Europeană de la Strasbourg) şi luând în considerare declaraţiile aflate la dosar date în faţa instanţei de judecată, precum şi cele date în cursul urmăririi penale, şi ulterior în faţă Înaltei Curţi constată că acestea răspund dublei condiţionalităţi privitoare la argumentele temeinice care le-au determinat şi la coroborarea lor cu celelalte probe administrate în cauză.
Totodată Înalta Curte constată că întreaga examinare şi apreciere a probelor administrate în cauză, atât în faţa instanţei de fond cât şi în faţa sa ca instanţă de apel, a fost subordonată principiului aflării adevărului şi angajării răspunderii penale a inculpatului M.I., în condiţiile legii iar hotărârea de condamnare pronunţată este rezultatul unui proces de cunoaştere a realităţii obiective, în legătură cu existenţa infracţiunii pentru care acesta a fost condamnat, întrucât întreaga cercetare judecătorească s-a desfăşurat în cadrul unei procedurii ce a generat fără dubiu adevărul judiciar.
Potrivit dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. probele nu au o valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecăreia se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, în urma examinării tuturor celor administrate, în scopul aflării adevărului.
Pe de altă parte, prezumţia de nevinovăţie care guvernează procesul penal îmbracă două coordonate: probele culese în faza de urmărire penală simt administrate prin cercetarea judecătorească şi interpretarea acestora. În ceea ce priveşte interpretarea probelor, pentru a putea fi răsturnată prezumţia de nevinovăţie este necesar ca instanţa să înlăture eventualitatea, bănuielile, supoziţiile, aproximaţiile, pentru că atunci când faptele nu sunt stabilite cu certitudine, nu poate fi pronunţată o hotărâre de condamnare.
În raport de dispoziţiile art. 62, 63 C. proc. pen. cu referire la art. 1, art. 200, art. 289 C. proc. pen., hotărârea prin care se soluţionează cauza penală dedusă judecăţii trebuie să apară ca o concluzie, susţinută de materialul probator administrat în dosar, constituind un lanţ deductiv, fără discontinuitate.
Analiza probelor administrate în cauză atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de cercetare judecătorească, reliefează că toate dispoziţiile legale menţionate au fost pe deplin respectate3iar din analiza şi modul în care au fost administrate probele în cursul urmăririi penale Înalta Curte apreciază că în speţă au fost administrate suficiente probe care să conducă la concluzia indubitabilă că inculpatul M.I. este autorul infracţiunii de trafic de influenţă pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat, iar condamnarea sa'nu este rezultatul deducţiilor forţate şi circumstanţelor desprinse de realitate aşa cum s-a susţinut ci este rezultatul unei analize minuţioase şi a unei cercetări judecătoreşti complete şi complexe care au dus la adoptarea prezentei soluţii pronunţată de instanţa de fond şi menţinută de instanţa supremă.
Înalta Curte, constată în deplin acord cu instanţa fondului, că inculpatului M.I. i s-au respectat toate drepturile circumscrise noţiunii de proces echitabil şi că instanţa internă de judecată a examinat problemele esenţiale ale cauzei şi să nu s-a mulţumit pur şi simplu să confirme rechizitoriul, iar motivarea hotărârii reflectă pe deplin acest fapt (Cauza Helle împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Cauza Boldea împotriva României - Hotărârea din 15 decembrie 2007).
Mai mult decât atât în acord cu exigenţele Curţii Europene ce au fost invocate în mod constant ca fiind încălcate, Înalta Curte,constată în dezacord cu apărările formulate, că întreg procesul penal s-a desfăşurat în prezenţa acuzatului M.I. la şedinţa de judecată, dată fiind importanţă esenţială pentru o bună soluţionare a cauzei, în sensul în care instanţa a examinat în mod direct şi nemijlocit nu numai personalitatea acuzatului ci a avut posibilitatea să analizeze nemijlocit întreg contextul factual, respectând în toate formele sale caracterul echitabil al procedurii ce impune atât prezenţa acuzatului, cât şi a celorlalte părţi vătămate, alături de apărătorii lor" (cauza Kremzow contra Austriei din 21 septembrie 1993).
În cadrul procedurii în faţa instanţei de fond inculpatului M.I., ca de altfel tuturor inculpaţilor din prezenta cauză li s-au respectat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil prin respectarea principiului egalităţii de arme, promovat de CEDO, iar condamnarea inculpatului s-a dispus pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, şi care au fost de natură să reflecte realitatea obiectivă (faptele supuse judecăţii), dând posibilitatea acuzatului atât la fond cât şi la apel de a întreba sau de a solicita audierea martorilor acuzării astfel cum prevăd dispoziţiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin art. 6 parag. 3 lit. d).
Toate criticile invocate de inculpatul M.I., pe încălcarea dreptului la un proces echitabil sunt în opinia Înaltei Curţi, nejustificate, au caracter subiectiv şi nu sunt susţinute de nici unul din actele dosarului.
În analiza situaţiei de fapt, de asemenea, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, analiza riguroasă a întreg ansamblului probator confirmat de altfel prin administrarea suplimentară de probe propuse atât de inculpat cât şi de către instanţă urmarea a repunerii cauzei pe rol în vederea lămuririi cauzei sub toate aspectele, vinovăţia inculpatului M.I. fiind pe deplin demonstrată.
Constată Înalta Curte astfel, că pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă este necesar să fie întrunite cumulativ următoarele condiţii referitoare la latura obiectivă: în primul rând, să se fi realizat una dintre acţiunile alternative prevăzute de textul de incriminare şi indiferent de modalitatea de săvârşire a faptei, este absolut necesar ca inculpatul să primească, să pretindă sau să accepte promisiunile, darul ori foloasele, înainte ca funcţionarul, asupra căruia are sau lasă să se creadă că are influenţă, să fi îndeplinit actul care constituie obiectul intervenţiei.
O altă condiţie ce se cere a fi îndeplinită pentru existenţa infracţiunii este aceea ca făptuitorul să aibă influenţă sau să lase să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar.
O altă condiţie ce se cere a fi îndeplinită pentru existenţa infracţiunii de trafic de influentă este aceea ca acţiunea care constituie obiectul material să fie săvârşită mai înainte sau concomitent ca funcţionarul - pe lângă care s-a pretins influenţa şi promis a se interveni - să fi îndeplinit actul care intră în atribuţiile sale de serviciu sau, cel mai târziu, în timpul efectuării lui.
În ceea ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii, traficul de influenţă se săvârşeşte numai cu intenţie calificată prin scop, care constă în efectuarea ori neefectuarea unui act ce intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului, neexistând niciun dubiu asupra atitudinii făptuitorului de conştiinţă şi voinţă. Astfel, voinţa sa constă în săvârşirea uneia sau mai multora din acţiunile specifice elementului material al infracţiunii - ştiind că foloasele reprezintă preţul influenţei sale asupra funcţionarului - pe planul conştiinţei reprezentându-şi pericolul creat pentru activitatea funcţionarului şi, implicit, crearea de suspiciuni cu privire la onestitatea funcţionarilor.
Pe de altă parte, existenţa infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 291 alin. (1) C. pen. nu presupune existenţa unei influenţe reale a făptuitorului asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, însă pentru existenţa acestei infracţiuni este necesar ca influenţa, pe care o are sau lasă să se creadă că o are făptuitorul, să privească un funcţionar care are atribuţii în îndeplinirea actului pentru care făptuitorul a primit sau a pretins bani ori alte foloase.
Ori pornind de la analiza considerentelor teoretice subsumate infracţiunii de trafic de influenţă, Înalta Curte constată că probele cauzei relevă indubitabil că inculpatul M.I., în calitatea sa de preşedinte al Tribunalului Dâmboviţa la data săvârşirii faptei a promis şi a creat convingerea prin întreaga sa atitudine inculpatului B.G., că va interveni pe lângă magistratul căruia îi fusese repartizată cauza spre soluţionare pentru punerea în libertate a inculpatului A.R. şi suspendarea executării pedepsei ce urma să-i fie aplicată.
În pofida atitudinii sale de negare, probele cauzei relevă indubitabil că inculpatul B.G. a intervenit şi l-a contactat telefonic pe inculpatul M.I. în scopul precizat, iar întreaga sa atitudine reliefată din conţinutul interceptărilor telefonice purtate de ceilalţi inculpaţi între ei dar cu directă referire la inculpatul M.I., îl plasează pe acesta în întreg tabloul infracţional ca şi autor al infracţiunii de trafic de influenţă.
În cauză nu poate fi vorba despre o simplă discuţie legată de diverse teme între inculpatul M.I. şi inculpatul B.G., astfel cum acesta a încercat să acrediteze ideea ci, despre activităţi concrete ale acestuia legate de influenţa reală pe care inculpatul M.I. o avea în calitatea sa dublă de judecător şi preşedinte la Tribunalul Dâmboviţa, de convingerea clară pe care a creat-o inculpatului B.G. că „îi va rezolva acestuia problema", fiind greu de crezut că inculpatul B.G., a iniţiat demersurile de a aduna o suma de bani pe care ulterior a şi remis-o inculpatului M.I., doar pur formal.
Că nu poate fi vorba doar despre o conversaţie banală între inculpatul B.G. şi inculpatul M.I., reiese şi din întreg conţinutul convorbirilor telefonice purtate de ceilalţi inculpaţi între ei, care reliefează cu prisosinţă faptul că acesta promisese că va rezolva favorabil situaţia juridică şi mai mult decât atât deşi inculpatul M.I. a infirmat faptul că inculpatul B.G., s-ar fi deplasat la domiciliul său şi i-ar fi dat vreo sumă de bani, modul detaliat în care acesta din urma a descris amplasamentul locuinţei inculpatului M.I., precum şi a însăşi locuinţei acestuia şi, de asemenea, a persoanei cu care a intrat prima dată în contact în momentul în care a ajuns la locuinţa acestuia, şi care corespunde întrutotul situaţiei reale cum de altfel şi inculpatul M.I. a confirmat, reliefează de asemenea plasarea ca şi autor în câmpul infracţional al acestuia.
Nu poate fi primită apărarea inculpatului M.I., cu privire la declaraţiile părtinitoare ale celorlalţi inculpaţi, care au uzitat de procedura simplificată a recunoaşterii vinovăţiei, neputând fi consideraţi ca "interesaţi" în a obţine vreun avantaj juridic, întrucât acest fapt nu poate fi considerat suficient de puternic pentru a lipsi de valoare toate celelalte probe administrate în cauză, interceptări telefonice, demersurile neechivoce ale celorlalţi inculpaţi de adunare a sumei de bani ce ulterior a fost remisă inculpatului, precum şi probele care reliefează parcursul ulterior generat de nerezolvarea situaţiei juridice ce a atras activitatea de restituire a banilor primiţi, respectiv a sumei de 12.500 RON.
Activitatea inculpatului M.I. de a se întâlni cu inculpatul B.G. şi pe care acesta a încercat să o circumscrie sferei normalului, banalului chiar, a avut indubitabil la bază un scop infracţional şi s-a finalizat prin întâlnirea în benzinăria P. pentru a restitui banii primiţi, întâlnire ce a fost confirmată nu numai de inculpatul B.G. şi martorul D.I. ci şi de însuşi inculpatul M.I.
Dacă întâlnirea inculpatului M.I., astfel cum acesta a încercat să acrediteze ideea; nu avea la bază un scop infracţional acesta nu ar fi depus demersuri în a-şi influenţa propriul şofer să declare în mod nereal modul în care a decurs întâlnirea dintre el şi inculpatul B.G., şi tocmai pentru că a încercat să minimizeze faptul că i-a sugerat martorului D.I., să-şi schimbe depoziţia în apel, Înalta Curte pentru a clarifica pe deplin această situaţie şi a dispus reaudierea acestuia.
Conţinutul depoziţiei acestui martor, confirmă neechivoc faptul că inculpatul a încercat să ascundă scopul pentru care s-a întâlnit cu inculpatul B.G., că i-a cerut acestuia în mod expres "să mintă pentru el" astfel cum a declarat expres martorul şi să denatureze adevărul, şi de asemenea confirmă starea de puternică iritare şi nervozitate generată de faptul că a trebuit să restituie banii, ori restituirea unor acte ce i-au fost date spre consultare astfel cum a încercat inculpatul M.I. să acrediteze, nu putea genera o astfel de reacţie şi un aşa cumul de demersuri pentru a ascunde ceva ce acesta a încercat să diminueze ca şi importanţă.
Nici apărarea conform cu care nu a ştiut ce fel de persoană este inculpatul B.G., nu este una care să aibă o minima explicaţie logică, pentru că dincolo de funcţia de conducere pe care o ocupa la instanţa unde era şi judecător, dincolo de obligaţia de diligentă şi rezultat până la urmă de a nu se transformă în avocatul terţelor persoane, avea obligaţia expres instituită de lege de a adopta o conduită care să se circumscrie limitelor legii, astfel că modul în care acesta a acţionat, tertipurile de care a uzat, apărarea puerilă folosită prin care a încercat să arate că nu avea cum să primească vreo sumă de bani, întrucât la data de 07 noiembrie 2010 s-ar fi aflat necontenit la un eveniment în familie unde s-a tăiat un porc şi că nu era acasă când se susţine că a primit banii, se circumscriu unor încercări disperate de a disimula adevărul şi care reliefează de fapt că a sperat tocmai prin poziţia pe care o deţine să dobândească credibilitate sporită în pofida probelor certe de vinovăţie.
Înalta Curte apreciază că inculpatul M.I., prin însăşi apărările formulate, nu a făcut altceva decât să susţină probele în acuzare, şi deşi a criticat faptul că a fost condamnat în baza declaraţiilor celorlalţi inculpaţi, nici o secundă în apărarea sa nu a solicitat reaudierea lor, acest lucru întâmplându-se din oficiu şi ca efect al demersurilor şi diligentelor depuse de instanţa supremă. Toate apărările formulate de inculpat sunt ambigue, irelevante, nesincere şi disimulatorii făcute cu scopul de a crea echivoc asupra vinovăţiei sale care din punctul de vedere al Înaltei Curţi în consens cu opinia instanţei de fond a fost pe deplin dovedită.
Analiza tuturor apărărilor şi a tuturor probelor din cauză converg în opinia Înaltei Curţi şi relevă faptul că prezumţia de nevinovăţie a inculpatului M.I. a fost răsturnată, vinovăţia sa a fost riguros stabilită, condamnarea sa fiind consecinţa directă a activităţii sale infracţionale.
Apărarea potrivit cu care în cauză s-ar impune schimbarea încadrării juridice din infracţiunile de trafic de influenţă şi respectiv cumpărare de influenţă pentru care ceilalţi inculpaţi au fost trimişi în judecată în infracţiunea de înşelăciune şi dacă este posibil să se ia act de împăcare, reliefează în opinia Înaltei Curţi, dincolo de "ineditul situaţiei juridice", o încercare de-a dreptul inovatoare, de a transforma inculpatul M.I. într-o victimă practic a infracţiunii de înşelăciune, ceea ce până la urmă relevă acceptarea unei implicări a acestuia în această activitate infracţională, chiar dacă în ipostaza specială de parte vătămată indusă în eroare.
Această solicitare de schimbarea încadrării juridice care se circumscrie unei situaţii juridice fără precedent, urmează a fi respinsă atât pentru considerentele expuse cât şi în raport de poziţia procesuală a celorlalţi inculpaţi, de natura probatoriului administrat în cauză cât şi de limitele impuse instanţei prin actul de sesizare care a dat o încadrare corectă, reală şi susţinută faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.
Analiza motivelor de apel formulate de parchet, în număr de cinci şi susţinute doar trei dintre ele, reliefează doar în parte temeinicia formulării acestora.
Referitor la primul motiv de apel care vizează conţinutul pedepselor accesorii şi potrivit cu care a apreciat că se impune aplicarea şi a pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. în opoziţie cu concluziile formulate iniţial şi că de asemenea se impune şi menţinerea pedepsei accesorii reţinută, prev. de art. 66 lit. d) C. pen. — dreptul de a alege, pentru toţi inculpaţii, Înalta Curte apreciază că în ceea ce-l priveşte pe inculpatul M.I. calitatea sa de judecător şi respectiv de preşedinte al Tribunalului Dâmboviţa a încetat de drept pe data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, prin efectul legii, aşa încât interzicerea încă o data a acestei măsuri este fără efect; iar în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi inculpaţi aceştia nu se încadrează în niciun mod pe dispoziţiile menţionate.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel susţinut în parte, care îl priveşte exclusiv pe inculpatul A. (E.) R., în sensul de a se deduce perioada reţinerii şi arestării preventive de la 29 ianuarie 2010 la zi; şi să se constate că pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare cu executare în regim de detenţie aplicată inculpatului ar trebui să aibă corespondent în pedepsele accesorii prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen., Înalta Curte constată că este întemeiat cu privire la data de la care trebuie dedusă perioada executată, iar cu privire la susţinerea conform cu care pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare cu executare în regim de detenţie aplicată inculpatului ar trebui să aibă corespondent în pedepsele accesorii prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen., aceasta este neîntemeiată.
Cel de-al treilea motiv al parchetului, se referă la greşita confiscare, întrucât aşa cum rezultă din actele dosarului suma de bani ce face obiectul traficului de vânzare şi cumpărare de influenţă, a fost restituită inculpatului E.V., astfel că este nelegală confiscarea de la toţi inculpaţii a sumei data cu titlu de mită inculpatului M.I. şi ulterior remisă de acesta din urmă inculpatului E.V.
Înalta Curte apreciază că acest motiv de apel este întemeiat, datele cauzei relevă neechivoc că sums de bani ce a făcut obiectul traficului, de vânzare şi cumpărare de influenţă trebuie să fie confiscată de la acest inculpat, sens în care se impune admiterea apelului în această privinţă şi aplicarea măsurii speciale a confiscării sumei de bani de la inculpatul E.V. cu consecinţa menţinerii sechestrul asigurător exclusiv cu privire la acest inculpat şi să se înlăture obligarea la confiscarea specială pentru toţi ceilalţi inculpaţi şi pe cale de consecinţă să se ridice măsura sechestrului în privinţa acestora.
Motivele de apel ale inculpaţilor E.V., D.G. şi B.G. vizează netemeinicia soluţiei adoptată în cauză, în esenţă sub aspectul reindividualizării.
Inculpaţii E.V., D.G. prin apărătorul ales, a solicitat admiterea apelului formulat, critica circumscrisă motivelor de apel depuse la dosarul cauzei o constituie cuantumul pedepsei, solicitând coborârea acesteia de la 2 ani închisoare la 1 an şi 4 luni închisoare pentru motive de proporţionalitate, având în vedere că inculpaţii E.V. şi A.R. au gestionat o singură latură a rezoluţiei infracţionale, spre deosebire de inculpaţii B.G. şi D.G. care au gestionat ambele laturi ale rezoluţiei infracţionale.
Inculpatul D.G., a solicitat admiterea apelului formulat, reindividualizarea pedepsei şi să fie avute în vedere limitele de pedeapsă reduse faţă de dispoziţiile art. 61 din Legea nr. 78/2000 şi aplicarea unei pedepse cu suspendarea executării sub supraveghere conform art. 91 C. pen., inculpatul şi-a recunoscut vinovăţia, a absolvit numai 4 clase şi nu a conştientizat că săvârşeşte o infracţiune, este bine integrat în societate, are o familie organizată şi nu a creat probleme organelor judiciare.
Inculpatul B.G., prin apărătorul său în susţinerea motivelor de apel, a învederat că prima critică pe care înţelege să o formuleze împotriva sentinţei penale atacate se referă la faptul că instanţa nu a reţinut aplicarea disp. art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.
A arătat că la dosarul cauzei există două adrese emise de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti, în prima se comunică faptul că inculpatul B.G. a formulat un denunţ împotriva unei persoane, în cea de a doua, că denunţul şi declaraţiile inculpatului se coroborează cu celelalte probe din dosar, iar în aceeaşi adresă la care magistratul asistent a făcut referire se comunică faptul că denunţul nu s-a concretizat, iar cu privire la acest aspect a arătat că nu înţelege ce a vrut sa spună D.N.A. prin concretizare, apreciind că, probabil, D.N.A. se aştepta ca cei denunţaţi să fie condamnaţi. În acest sens, apărătorul a arătat că textul de lege este foarte clar întrucât presupune îndeplinirea în mod cumulativ a celor două condiţii (denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni), apreciind că, în opinia sa, sunt îndeplinite aceste condiţii.
A mai învederat că motivele de apel se întemeiază şi pe legea penală mai favorabilă în condiţiile art. 5 C. pen. apreciind că noul C. pen. nu este mai favorabil pentru următoarele motive: limita superioară este de 10 ani, iar în noul Cod aceasta este de 7 ani, apărătorul apreciind că nu au fost avute în vedere două aspecte şi anume: faptul că circumstanţele atenuante în noul C. pen. reduc pedeapsa cu 1/3, iar pe de altă parte, pedeapsa complementară (art. 66 noul C. pen.) interzice nişte drepturi, sens în care a apreciat că, în cauză, legea penală mai favorabilă este legea veche, iar în măsura în care instanţa va aprecia că nu se impune aplicarea disp. art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, a solicitat să fie avute în vedere dispoziţiile art. 74 lit. a) şi c) vechiul C. pen., buna comportare anterioară a inculpatului, acesta este bine integrat în societate, a colaborat cu organele de anchetă, sens în care a solicitat admiterea apelului, scăderea cuantumului pedepsei, iar modalitatea de executare să se facă în condiţiile art. 81 sau art. 86 C. pen.
Apelurile acestor inculpaţi, sunt din punctul de vedere al Înaltei Curţi, întemeiate, însă strict în ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepselor aplicate.
În considerarea acestei opinii, Înalta Curte are în vedere faptul că individualizarea pedepsei trebuie să aibă ca scop determinarea aplicării unei pedepse juste, corecte, atât sub aspectul restabilirii ordinii de drept încălcate, cât şi prin punctul de vedere al nevoii de reeducare a făptuitorului şi că doar în această manieră se realizează şi scopul pedepsei, cel de prevenţie generală şi specială.
Cu atât mai mult în cazul infracţiunilor de corupţie trebuie avute în vedere în egală măsură persoana infractorului şi respectiv, reintegrarea şi reeducarea sa socială, cât şi dimensiunea fenomenului infracţional şi aşteptările societăţii faţă de mecanismul justiţiei penale pentru a realiza o proporţionalitate reală între cele două aspecte, pentru că nu crea ideea aplicării unor pedepse exemplare cu efect intimidant este cea care dă valoare procesului în sine, ci aplicarea unor pedepse juste, echitabile atât pentru inculpat cât şi pentru societate.
Analiza criteriilor de individualizare este obligatorie şi trebuie făcută cumulativ, având în vedere faptul că primele două criterii - dispoziţiile părţii generale ale C. pen. şi limitele de pedeapsă fixate în partea specială a acestuia — vizează legalitatea operaţiunilor de individualizare judiciară — astfel încât trebuie insistat deopotrivă şi asupra celorlalte criterii şi anume gravitatea faptei săvârşite, persoana făptuitorului şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Gradul de pericol social al faptei săvârşite nu trebuie analizat în detrimentul celorlalte criterii de individualizare, iar simpla constatare a gradului de pericol social generic crescut al infracţiunilor de corupţie nu trebuie să reprezinte o motivare a mecanismului de individualizare judiciară a pedepsei ce urmează să fie aplicată, ci impune obligaţia analizării gradului de pericol social concret alături de analiza celorlalte criterii de individualizare.
Pentru a se putea aprecia în mod concret gravitatea faptei şi pentru a se realiza o justă individualizare a pedepsei este necesar a se raporta fapta dedusă judecăţii la sistemul general de valori acceptat de societate şi care ar trebui să se reflecte în hotărârea pronunţată. De asemenea este important a se analiza conţinutul concret al faptei, acţiunea sau inacţiunea concretă, mijloacele folosite, urmarea imediată şi în egală măsură caracterul şi importanţa obiectului infracţiunii, caracterul şi importanţa urmărilor acesteia, prejudiciul efectiv produs care trebuie să se reflecte în conţinutul hotărârii judecătoreşti, evaluarea gravităţii faptei nu se poate realiza în absenţa unei analize serioase a vinovăţiei infractorului, a atitudinii psihice a acestuia faţă de fapta comisă şi urmările produse.
În speţă, inculpatul M.I. a acceptat de la inculpatul B.G. suma de 12.500 RON, prevalându-se de influenţa pe care ar fi avut-o asupra unei colege judecător, pentru a o determina pe acesta din urmă să dea o soluţie favorabilă în dosarul penal ce-l avea spre soluţionare, faptă ce a fost pe deplin dovedită şi al cărui grad de pericol social concret a fost corect apreciat de instanţa de fond.
În raport de cele arătate în cauză, instanţa de fond a ţinut seama că gravitatea concretă a faptei este influenţată şi de mobilul şi scopul acesteia precum şi de finalitatea actului de corupţie, însă fără a nega sau minimaliza gradul de pericol social concret al faptei, a modalităţii şi mijloacelor concrete de săvârşire, nu au ignorat nici celelalte aspecte precum circumstanţele reale şi personale ale acestuia, realizând astfel o echitabilă aplicare a legii.
Dacă însă pentru inculpatul M.I., atât cuantumul pedepsei cât şi modalitatea de executare au fost corect realizate, prin raportare la criteriile menţionate, în ceea ce priveşte pe inculpaţii B.G., E.V. şi D.G., Înalta Curte apreciază că în raport de conduita procesuală, atitudinea de cooperare şi de facilitare a anchetei penale şi cercetării judecătoreşti, scopul pedepsei poate fi atins şi fără executare, sens în care apreciază că modalitatea de executare aleasă nu este una de natură să fundamenteze proporţionalitatea între scopul reeducării inculpaţilor prin caracterul retributiv al pedepsei aplicate şi aşteptările societăţii faţă de actul de justiţie realizat sub aspectul restabilirii ordinii de drept încălcate.
Pe aspectele ce ţin de aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune reluarea argumentelor ce corect au fost expuse de către instanţe de fond, astfel că în considerarea practic a argumentului decisiv ce ţine de tratamentul sancţionator mai favorabil în ceea ce priveşte infracţiunile pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, apreciază de asemenea că pentru toţi inculpaţii, legea penală mai favorabilă este legea nouă.
Faţă de toate aceste aspecte, precum şi în raport de considerentele expuse pe larg cu prilejul argumentării apelurilor formulate Înalta Curte va desfiinţa hotărârea atacată sub aspectele arătate şi în rejudecare va respinge cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de trafic de influenţă în infracţiunea de înşelăciune formulată de apărătorul ales al inculpatului M.I.
Va înlătură din conţinutul sentinţei apelate interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. ca şi pedeapsă complementară privind pe inculpatul M.I.
Va înlătură din conţinutul aceleiaşi sentinţe dispoziţia vizând confiscarea de la inculpatul M.I. a sumei de 2.500 RON şi va dispune ridicarea măsurii asigurătorii a sechestrului instituit prin ordonanţa procurorului nr. 164/P/2010 din 11 iunie 2013 privind pe acelaşi inculpat.
În temeiul art. 91 alin. (1) C. pen. va dispune suspendarea executării pedepselor sub supraveghere aplicate inculpaţilor B.G., E.V. şi D.G.
În temeiul art. 92 C. pen. va fixa termen de încercare pentru fiecare inculpat după cum urmează:
Pentru inculpatul B.G. va fixa termen de încercare de 2 ani calculat de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
Pentru inculpatul E.V. va fixa termen de încercare de 3 ani calculat de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
Pentru inculpatul D.G. va fixa termen de încercare de 2 ani calculat de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen. va dispune ca pe durata termenului de încercare fiecare inculpat să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Dâmboviţa-inculpaţii B.G. şi D.G. şi la Serviciul de Probaţiune Argeş - inculpatul E.V., la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În temeiul art. 93 alin. (2) C. pen. va dispune ca pe durata termenului de încercare fiecare inculpat să se supună obligaţiei instituită la lit. d) al acestui articol, respectiv să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei.
Va atrage atenţia fiecărui inculpat asupra nerespectării dispoziţiilor art. 96 C. pen., respectiv învederează acestora că dacă pe parcursul termenului de supraveghere, cu rea-credinţă, nu vor respecta măsurile de supraveghere sau nu vor executa obligaţiile impuse ori stabilite de lege, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei.
Va înlătură din conţinutul aceleiaşi sentinţe dispoziţia vizând confiscarea de la fiecare din inculpaţii B.G., D.G. şi A. (fost E.) R. a sumei de câte 2.500 RON şi dispune ridicarea măsurii asigurătorii a sechestrului instituit prin ordonanţa procurorului nr. 164/P/2010 din 11 iunie 2013 cu privire la aceşti inculpaţi.
Va modifică cuantumul sumei confiscate de la inculpatul E.V., în baza art. 292 alin. (4) C. pen. şi art. 112 lit. e) C. pen., de la 2.500 RON la 12.500 RON.
Va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului A.E.R. pedeapsa executată de la 29 ianuarie 2010 la 16 septembrie 2014.
Va constata încetată de drept măsura preventivă a controlului judiciar faţă de inculpaţii M.I., B.G., E.V. şi D.G.
Va constată că inculpatul E.V. este arestat în altă cauză.
Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea apelului declarat de parchet şi de inculpaţi vor rămâne în sarcina statului.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, pentru inculpatul D.G., în sumă de 400 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpaţii E.V., B.G. şi M.I., în sumă de câte 100 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul A. (fost E.) R., în sumă de 100 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie-Serviciul Teritorial Piteşti şi inculpaţii M.I., B.G., E.V., D.G., împotriva sentinţei penale nr. 49/F din 5 martie 2014 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi familie.
Desfiinţează sentinţa penală apelată numai în ceea ce priveşte:
Conţinutul pedepsei complementare privind pe inculpatul M.I.
Greşita confiscare şi menţinere a măsurii asigurătorii a sechestrului instituit prin ordonanţa procurorului nr. 164/P/2010 din 11 iunie 2013 privind pe acelaşi inculpat.
Modalitatea de executare a pedepselor aplicate inculpaţilor B.G., E.V. şi D.G.
Greşita confiscare şi menţinere a măsurii asigurătorii a sechestrului instituit prin ordonanţa procurorului nr. 164/P/2010 din 11 iunie 2013 privind pe inculpaţii D.G., B.G. şi A. (fost E.) R.
Cuantumul sumei confiscată de la inculpatul E.V.
Greşita deducere a perioadei executate cu privire la inculpatul A. (fost E.) R.
Măsura preventivă a controlului judiciar faţă de inculpaţii M.I., B.G., E.V. şi D.G.
Desfiinţează sentinţa apelată sub aspectele arătate.
Reţine cauza spre rejudecare şi în fond:
Respinge cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea, de trafic de influenţă în infracţiunea de înşelăciune formulată de apărătorul ales al inculpatului M.I.
Înlătură din conţinutul sentinţei apelate interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. ca şi pedeapsă complementară privind pe inculpatul M.I.
Înlătură din conţinutul aceleiaşi sentinţe dispoziţia vizând confiscarea de la inculpatul M.I. a sumei de 2.500 RON şi dispune ridicarea măsurii asigurătorii a sechestrului instituit prin ordonanţa procurorului nr. 164/P/2010 din 11 iunie 2013 privind pe acelaşi inculpat.
În temeiul art. 91 alin. (1) C. pen. dispune suspendarea executării pedepselor sub supraveghere aplicate inculpaţilor B.G., E.V. şi D.G.
În temeiul art. 92 C. pen. fixează termen de încercare pentru fiecare inculpat, după cum urmează:
Pentru inculpatul B.G. fixează termen de încercare de 2 ani calculat de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
Pentru inculpatul E.V. fixează termen de încercare de 3 ani calculat de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
Pentru inculpatul D.G. fixează termen de încercare de 2 ani calculat de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen. dispune ca pe durata termenului de încercare fiecare inculpat să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Dâmboviţa-inculpaţii B.G. şi D.G. şi la Serviciul de Probaţiune Argeş - inculpatul E.V., la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În temeiul art. 93 alin. (2) C. pen. dispune ca pe durata termenului de încercare fiecare inculpat să se supună obligaţiei instituită la lit. d) al acestui articol, respectiv să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei. Atrage atenţia, fiecărui inculpat asupra nerespectării dispoziţiilor art. 96 C. pen., respectiv învederează acestora că dacă pe parcursul termenului de supraveghere, cu rea-credinţă, nu vor respecta măsurile de supraveghere sau nu vor executa obligaţiile impuse ori stabilite de lege, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei.
Înlătură din conţinutul aceleiaşi sentinţe dispoziţia vizând confiscarea de la fiecare din inculpaţii B.G., D.G. şi A. (fost E.) R. a sumei de câte 2.500 RON şi dispune ridicarea măsurii asigurătorii a sechestrului instituit prin ordonanţa procurorului nr. 164/P/2010 din 11 iunie 2013 cu privire la aceşti inculpaţi.
Modifică cuantumul sumei confiscate de la inculpatul E.V., în baza art. 292 alin. (4) C. pen. şi art. 112 lit. e) C. pen., de la 2.500 RON la 12.500 RON.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului A.E.R. pedeapsa executată de la 29 ianuarie 2010 la 16 septembrie 2014.
Constată încetată de drept măsura preventivă a controlului judiciar faţă de inculpaţii M.I., B.G., E.V. şi D.G. Constată că inculpatul E.V. este arestat în altă cauză.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea apelului declarat de parchet şi de inculpaţi rămân în sarcina statului.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, pentru inculpatul D.G., în sumă de 400 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpaţii E.V., B.G. şi M.I., în sumă de câte 100 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul A. (fost E.) R., în sumă de 100 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 08 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 160/2015. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 170/2015. Penal. Vătămarea corporală din... → |
|---|
