ICCJ. Decizia nr. 224/2015. SECŢIA PENALĂ

Comentarii

0



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 224/A/2015

Dosar nr. 2418/2/2014

Şedinţa publică din 18 iunie 2015

Asupra apelului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, c/pnstată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 35/F din data de 27 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-ll-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 2418/2/2014 (1219/2014) în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen. a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de către inculpatul V.M. din infracţiunea prevăzută de art. 291 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 şi 7 lit. d) din Legea nr. 78/2000 în infr. prev. de art. 32 C. pen. rap. la art. 244 C. pen., ca neîntemeiată.

În baza art. 291 alin. (2) C. pen. rap. la art. 6 şi 7 lit. d) din Legea nr. 78/2000 a fost condamnat inc. V.M. la pedeapsa închisorii de 4 ani.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) C pen. s-a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a alege, dreptul de a ocupa o funcţie, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infr. pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei închisorii, în condiţiile art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a alege, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a alege, dreptul de a ocupa o funcţie, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infr. de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

S-a dedus din pedeapsa aplicată perioada de reţinere, arest preventiv şi arest la domiciliu, de la data de 19 martie 2014-24 aprilie 2014, respectiv 24 aprilie 2014 - 29 august 2014.

S-a menţinut măsura controlului judiciar faţă de inc. V.M.

A fost respinsă cererea de modificare a măsurii preventive a controlului judiciar, ca neîntemeiată.

Onorariul parţial pentru avocatul din oficiu în cuantum de 50 RON a fost avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. s-au stabilit cheltuieli judiciare în cuantum de 6000 RON ce au fost suportate de către inculpat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de Combatere a Corupţiei nr. 115/P/2014 din data de 7 aprilie 2014, a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv inculpatul V.M., avocat în cadrul Baroului laşi, preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a României şi arbitru în cadrul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen raportat la art. 6 şi 7 lit. d) din Legea nr. 78/2000.

S-a dispus clasarea cauzei faţă de P.G.I. pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, faptă prev. şi ped. de art. 292 alin. (1) C.pen raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, întrucât există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege.

S-a dispus clasarea cauzei faţă de O.A.I. şi Ş.C.L. pentru complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă, faptă prev. şi ped. de art. 48 C. pen raportat la art. 291 alin. (1) C. pen, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, întrucât nu există probe că au săvârşit infracţiunea.

În actul de sesizare a instanţei, s-a reţinut următoarea situaţie de fapt:

La data de 17 martie 2014, numitul P.G.I. a sesizat Direcţia Naţională Anticorupţie printr-un denunţ, în cuprinsul căruia învedera faptul că, la data de 13 martie 2014, inculpatul V.M. i-a pretins suma de 1.000.000 euro, în schimbul influenţei pe care a lăsat să se creadă că o are asupra arbitrilor din cadrul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, învestiţi cu soluţionarea dosarului de arbitraj nr. 147/RIC/2013 şi, promiţând că îi va determina pe aceştia să pronunţe o soluţie favorabilă denunţătorului.

Din conţinutul actelor de urmărire administrate în cauză, a rezultat cu certitudine că inculpatul V.M. a fost cel care a iniţiat demersurile infracţionale, după cum urmează:

În data de 06 martie 2014, martorul A.D. a participat la sediul biroului de avocaţi L. şi Asociaţii, la o întâlnire privitoare la pregătirea apărării în dosarul de arbitraj nr. 147/RIC/2013, dosar aflat pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional, ocazie cu care, martora L.C. i-a relatat că, inculpatul V.M. doreşte să îl cunoască, atât pe el cât şi pe numitul P.G.I., „în calitatea lor de experţi în industria tipografică".

Abordarea lui A.D. de către martora L.C. a survenit urmare a interesului manifestat expres de inculpat: „Conjunctura solicitării pe care a formulat-o către mine V.M. a fost următoarea: îi cunoşti pe P.G.I. şi A.D. care se ocupă de tipărituri? Eu am spus da, iar V.M. a spus că ar vrea să-i cunoască.

Ziua următoare, A.D. i-a comunicat lui P.G.I. cele discutate anterior cu martora L.C., de comun acord, stabilind să dea curs solicitării inculpatului, motivat şi de faptul că „fiica domnului V.M., doamna V.V., era membru în completul ce judeca dosarul de arbitraj".

S-a evidenţiat un aspect relevant pentru desfăşurarea ulterioară a activităţii infracţionale a inculpatului, şi anume modalitatea conspirată aleasă de acesta pentru comunicarea cu numitul P.G.I.. Astfel, pentru a participa la întâlnirea cu inculpatul V.M., P.G.I. a urmat „instrucţiunile" primite de la A.D. care, la rândul său, fusese informat de martora L.C. că, „pentru a-l contacta pe V.M. este necesar să facă o programare la cabinetul preşedintelui Camerei de Comerţ şi Industrie a României".

Drept urmare, P.G.I. alături de prietena sa, martora V.D., a căutat pe internet numărul de telefon aparţinând cabinetului preşedintelui Camerei de Comerţ şi Industrie a României, acesta fiind 021xxx.

În continuare, la data de 10 martie 2014, P.G.I. i-a solicitat martorei V.D. să sune la numărul de telefon 021xxx pentru stabilirea unei întrevederi, „în legătură cu industria tipografică".

În cursul aceleiaşi zile, V.D. a apelat numărul de telefon antemenţionat, s-a recomandat ca fiind „asistenta personală a numitului P.G.I. şi i-a solicitat martorei V.B.M. programarea unei întâlniri cu preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie a României". V.B.M. i-a relatat numitei V.D. că „ea nu poate stabili această întâlnire, cea care organizează agenda este doamna „Ş."(n.n. martora Ş.C.L.) care nu se afla în ţară la acel moment, însă urma să revină în două zile", oferindu-se, totodată, să-i transmită cele discutate.

La data de 12 martie 2014, V.D. a fost apelată telefonic de pe numărul 021zzz de numita Ş.C.L. care i-a spus: „aţi solicitat o întâlnire, puteţi să veniţi mâine, pe 13 martie 2014, la ora 12?". Împrejurarea la care facem referire este confirmată şi de martora Ş.C.L. care a declarat următoarele: „V.B.M. m-a anunţat că a sunat un domn G. care doreşte să se întâlnească cu domnul preşedinte, l-am comunicat preşedintelui V.M. ceea ce-mi spusese V.B.M. şi l-am întrebat dacă doreşte să stabilească o întâlnire. V.M. mi-a spus că este de acord stabilind şi ora 12, pe data de 13 martie 2014.".

Joi, 13 martie 2014, la orele 12:00 numitul P.G.I. s-a prezentat la sediul Camerei de Comerţ şi Industrie a României. Iniţial, a fost condus de martora V.B.M. în anticamera biroului inculpatului V.M. şi ulterior în biroul acestuia. Conform relatărilor lui P.G.I., pe toată perioadă cât a discutat cu inculpatul V.M., în birou nu s-a mai aflat nicio altă persoană.

La începutul discuţiilor, inculpatul V.M. I-a întrebat pe P.G.I. dacă ştie că are un proces iar la răspunsul pozitiv al acestuia a scos o hârtiuţă din buzunar şi i-a pus în vedere că va pierde procesul şi că va fi obligat să plătească suma de 4.000.000 euro. P.G.I. i-a replicat că ştie că reclamanţii solicită această sumă, însă pretenţiile acestora sunt nefondate.

În replică, inculpatul V.M. i-a precizat că este puţin important „dacă pretenţiile reclamanţilor sunt fondate sau nu, ideea fiind că va fi obligat să plătească 4 milioane de euro". În continuare, V.M. I-a întrebat dacă este dispus să „contribuie" la câştigarea procesului. P.G.I. a susţinut că a înţeles din această întrebare, că V.M. a solicitat, de fapt o sumă de bani în schimbul căreia acesta să câştige procesul însă, i-a răspuns că singurii bani pe care îi are sunt cei 270.000 euro, pe care i-a cerut prin cererea reconvenţională depusă în instanţă.

Întrucât P.G.I. nu-şi manifesta disponibilitatea remiterii sumei de bani pretinse de inculpat, V.M. s-a enervat şi i-a spus direct că pentru câştigarea procesului trebuie să-i dea suma de 1.000.000 euro. Răspunsul negativ al interlocutorului I-a iritat pe V.M. care şi-a continuat discursul lăudându-l pe denunţător că este „un băiat tânăr, cu faţă de intelectual întrebându-l totodată dacă el are „faţă de prost căruia să-i scoată ochii cu 270.000 euro".

Sesizând că P.G.I. nu are posibilitatea de a-i remite suma de 1.000.000 euro pretinsă, V.M. i-a solicitat ca măcar să-i promită suma de 1.000.000 euro din care 500.000 euro să-i dea imediat. P.G.I. i-a reiterat faptul că nu are suma de 500.000 euro şi că toţi banii de care ar putea face rost sunt cei 270.000 euro din cererea reconvenţională.

În finalul discuţiei, V.M. i-a propus numitului P.G.I. următoarea înţelegere: îi promite suma de 1.000.000 euro, iar până la termenul din 19 martie 2014 îi achită 200.000 euro, urmând a primi de la instanţă mai multe termene de judecată, astfel încât să aibă timpul necesar să achite, în tranşe, suma de 1.000.000 euro.

Bulversat de agresivitatea inculpatului, P.G.I. I-a întrebat pe V.M. cum îl va contacta atunci când este disponibil, iar acesta i-a răspuns că cel mai bine este să sune la cabinetul său de la Camera de Comerţ şi Industrie a României.

La scurt timp după ce P.G.I. a părăsit biroul inculpatului, numita V.D. a fost contactată telefonic de martora V.B.M. care i-a solicitat numărul de telefon mobil folosit de P.G.I. Fiind audiată, martora V.B.M. a declarat că a procedat în felul descris mai sus deoarece, „a fost întrebată de doamna Ş.C.L. sau de domnul preşedinte dacă are numărul de telefon al domnului P.G.I. Aceiaşi martoră a confiat că după ce a obţinut numărul de telefon folosit de denunţător, I-a notat în agendă şi ulterior I-a şi transmis martorei Ş.C.L.

În seara zilei de 13 martie 2014, P.G.I. i-a relatat prietenei sale, V.D., aspectele discutate în aceeaşi zi în biroul lui V.M., accentul fiind pus pe atitudinea agresivă a inculpatului, manifestare care i-a produs denunţătorului o oarecare stare de temere, în condiţiile în care, atât el, cât şi celălalt pârât, A.D., înţeleseseră că, în cazul în care nu onorau cerinţele inculpatului „procesul în care erau angrenaţi era ca şi pierdut".

Potrivit înţelegerii anterioare, în dimineaţa zilei de 18 martie 2014, P.G.I. a sunat la numărul de telefon asociat cabinetului preşedintelui Camerei de Comerţ şi Industrie a României şi a discutat cu martora V.B.M. căreia i-a solicitat stabilirea unei întâlniri cu V.M. Întrucât inculpatul nu se afla în localitate, V.B.M. i-a comunicat interlocutorului că îi va transmite solicitarea sa numitei Ş.C.L., lucru pe care I-a şi făcut.

Imediat, martora Ş.C.L. l-a apelat pe P.G.I. căruia i-a transmis că este plecată alături de inculpatul V.M. la o înmormântare la Brăila şi că întâlnirea pe care a cerut-o putea avea loc în acea seară, în jurul orelor 20:00, sub condiţia întoarcerii inculpatului în timp util în Bucureşti.

Ulterior, în aceeaşi zi, la ora 15:52:26, a avut loc o nouă discuţie telefonică între P.G.I. şi Ş.C.L., aceasta din urmă indicându-i locaţia şi ora exactă: „la ora 20:00, la H. (..) la englezesc.

Conform celor convenite anterior, în ziua de 18 martie 2014 inculpatul V.M. şi numitul P.G.I. s-au întâlnit în incinta barului englezesc din hotelul A.P.H. situat în Bucureşti. Inculpatul V.M. a făcut deplasarea către hotelul H. cu autoturismul marca P. condus de martorul O.A.I.

Aşa cum a reieşit din conţinutul convorbirii ambientale purtate la 18 martie 2014, inculpatul V.M. a reiterat pretinderea iniţială cu privire la suma de 1.000.000 euro, nelăsându-se impresionat de spusele denunţătorului care încerca să îi explice că suma este prea mare şi în plus aprecierea sa era că oricum va câştiga procesul.

Pentru a fi mai convingător, V.M. i-a reamintit interlocutorului că pretenţiile reclamanţilor din procesul de arbitraj se ridică la suma de 4.000.000 euro, iar în cazul în care va accepta remiterea sumei de 1.000.000 euro va câştiga „în mod normal şi natural".

În contextul aceleiaşi discuţii, dorind să fie sigur că s-a făcut bine înţeles, inculpatul V.M. a stabilit „condiţiile" pentru finalizarea înţelegerii anterioare: suma de 1.000.000 euro nu se mai negociază, eventual termenele ce urmau a fi acordate de instanţa de arbitraj, imediat trebuia remisă suma de 200.000 euro, iar la următorul termen alţi 300.000 euro, totul reprezentând „jumătate din bani".

Drept urmare, în finalul întâlnirii, după ce s-a asigurat că P.G.I. are la el suma de 200.000 euro, („Aveţi banii la dumneavoastră?") inculpatul V.M. i-a solicitat martorului O.A.I., care nu asistase la discuţii, aşteptând la o altă masă potrivit indicaţiilor inculpatului, să se deplaseze la maşina denunţătorului aflată în parcarea din faţa hotelului, fără a-i comunica motivul pentru care trebuie să facă acest lucru dar, atrăgându-i atenţia: „Te duci fix la maşină şi vin şi eu la maşină."

Înainte de a se despărţi de P.G.I., inculpatul a ţinut să îi precizeze acestuia că „personal nu are nici un avantaj întrucât banii trebuie daţi mai departe", motivându-şi acţiunile de faptul că ar fi fost „rugat" de martora L.C.

După achitarea consumaţiei, numitul P.G.I. s-a deplasat alături de martorul O.A.I. la autoturismul său unde, O.A.I. a primit suma de 200.000 euro împachetată într-o pungă de culoare roşie cu inscripţia „Ai văzut !? Noi suntem soluţia ! Vă mulţumim!".

Imediat după primirea banilor, O.A.I. a mers la autoturismul marca P., în care se pregătea să urce şi inculpatul V.M.

La acel moment, s-a procedat la constatarea infracţiunii flagrante, în autoturismul antemenţionat fiind identificată suma de 200.000 euro primită de V.M. la numitul P.G.I.

În rechizitoriu s-au făcut referiri la mijloacele de probă administrate, din examinarea cărora s-a susţinut că rezultă situaţia de fapt, astfel cum a fost descrisă, şi anume:

- Proces-verbal de studiere a materialului de urmărire penală, din data de 01 aprilie 2014;

- Denunţ formulat de P.G.I., din data de 17 martie 2014;

- împuternicire avocaţială seria B nr. 651139/2014 av. D.V.;

- Declaraţie olografă formulată de P.G.I., din data de 18 martie 2014;

- Declaraţie de martor formulată de P.G.I., din data de 19 martie 2014;

- Proces-verbal de sesizare din oficiu, din data de 18 martie 2014;

- Ordonanţă de începere a urmăririi penale, din data de 17 martie 2014;

- Ordonanţă de începere a urmăririi penale, din data de 18 martie 2014;

- Ordonanţă de efectuare a urmăririi penale faţă de suspectul V.M., din data de 18 martie 2014;

- Proces-verbal de aducere la cunoştinţă a calităţii de suspect şi de comunicare a drepturilor şi obligaţiilor suspectului V.M., din data de 18 martie 2014;

- Adresă D.N.A. către Baroul Bucureşti, din data de 18 martie 2014, de desemnare avocat din oficiu pentru suspectul V.M.;

- Proces-verbal, din data de 18 martie 2014;

- Delegaţie pentru asistenţa judiciară obligatorie nr. 9239, av. H.A. pentru V.M. şi procesul-verbal aferent;

- Procese-verbale şi împuterniciri avocaţiale av. V.F. şi av. C.I. pentru V.M.;

- Proces-verbal, din data de 18 martie 2014, de lecturare a conţinutului ordonanţei de începere a urmăririi penale;

- Proces-verbal, din data de 18 martie 2014, de lecturare a conţinutului procesului-verbal şi ordonanţei de începere a urmăririi penale;

- Declaraţie suspect V.M., din data de 18 martie 2014;

- Ordonanţă de punere în mişcare a acţiunii penale, faţă de inculpat V.M., din data de 19 martie 2014;

- Proces-verbal de aducere la cunoştinţă a ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpat V.M.;

- Declaraţie inculpat V.M., din data de 19 martie 2014;

- Proces-verbal, din data de 19 martie 2014;

- Ordonanţă de reţinere nr. 10 din 19 martie 2014 pentru inculpat V.M.;

- Adresă nr. 241/11-1/2014 şi ordonanţa din data de 19 martie 2014 de respingere, ca neîntemeiată, a plângerii formulate de V.M.;

- Ordonanţă de schimbare a încadrării juridice faţă de inculpat V.M., din data de 01 aprilie 2014;

- Proces-verbal de aducere la cunoştinţă a schimbării încadrării juridice, din data de 01 aprilie 2014;

- Declaraţie inculpat V.M., din data de 01 aprilie 2014;

- împuternicire avocaţială seria B nr. 1237379/2014 av. D.V.U.;

- Declaraţie inculpat V.M., din data de 03 aprilie 2014;

- Proces-verbal, din data de 01 aprilie 2014, privind citarea telefonică a inc. V.M.;

- Referat cu propunere de arestare preventivă, din data de 19 martie 2014;

- Adresă Curtea de Apel Bucureşti, din data de 19 martie 2014, în Dosar nr. 1833/2/2014 şi mandat de arestare preventivă nr. 5/UP din 19 martie 2014 faţă de inculpat V.M.;

- Minuta încheierii nr. 1083 a şedinţei din Camera de Consiliu de la 26 martie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de respingere a contestaţiei formulate de inculpatul V.M.;

- Adresă cazier şi fişă cazier pentru inculpat V.M.;

- Procese-verbale, din data de 18 martie 2014, privind accesul la baza informatizată de date;

- Corespondenţă D.N.A. - Baroul laşi;

- înscris tehnoredactat intitulat Lista de arbitri interni şi internaţionali;

- Proces-verbal, din data de 17 martie 2014;

- Adresă D.N.A. către Curtea ce Apel Bucureşti şi referatul din data de 18 martie 2014 prin care se solicită dispunerea unor măsuri de supraveghere tehnică;

- încheierea nr. 56 din 18 martie 2014 şi mandatul de supraveghere tehnică nr. 56/U.P. din 18 martie 2014 emise de Curtea de Apel Bucureşti;

- Adresă D.N.A. către Curtea de Apel Bucureşti şi referatul din data de 18 martie 2014 prin care se solicită dispunerea unor măsuri de supraveghere tehnică;

- încheierea nr. 58 din 18 martie 2014 şi mandatul de supraveghere tehnică nr. 58/U.P. din 18 martie 2014 emise de Curtea de Apel Bucureşti;

- Adrese D.N.A. către D.N.A. Serviciul tehnic şi ordonanţa din data de 21 martie 2014 prin care se dispune încetarea măsurilor de supraveghere tehnică dispuse prin mandatele de supraveghere tehnică nr. 56/U.P. din 18 martie 2014 şi 58/U.P. din 18 martie 2014, începând cu data de 22 martie 2014;

- Proces-verbal, din data 31 martie 2014, de îndreptare a erorii materiale;

- Proces-verbal, din data de 18 martie 2014, de consemnare a seriilor bancnotelor, care compun suma de 200.000 euro;

- Planşă fotografică întocmită de D.N.A - Serviciul tehnic nr. 226/II-1/2014;

- Proces-verbal, din data de 18 martie 2014, privind punerea la dispoziţia denunţătorului a sumei de 200.000 euro;

- Procese-verbale întocmite de D.N.A - Serviciul tehnic nr. 226/11-1/2014, din data de 18 martie 2014;

- Proces-verbal din data de 18 martie 2014, privind constatarea infracţiunii flagrante;

- Planşe fotografice întocmite de D.N.A - Serviciul tehnic nr. 226/11-1/2014;

- Procese-verbale din data de 27 martie 2014, de redare în formă scrisă a convorbirilor telefonice;

- Declaraţie martor I.I. din data de 26 martie 2014;

- Declaraţie martor Z.C.P., din data de 26 martie 2014;

- Declaraţie martor V.V., din data de 26 martie 2014 şi împuternicirea avocaţială seria IS/320579 av. V.N.;

- Declaraţie martor A.D.., din data de 25 martie 2014;

- Declaraţie martor V.D., din data de 25 martie 2014;

- Declaraţie martor L.C., din data de 24 martie 2014 şi împuternicirea avocaţială seria B/1733873/2014 av. A.Ş.;

- Declaraţie martor V.B.M., din data de 24 martie 2014 şi împuternicirea avocaţială seria IS/320578 av. V.N.;

- Declaraţie martor Ş.C.L., din data de 24 martie 2014 şi împuternicirea avocaţială seria IS/320577 av. V.N.;

- Declaraţie martor O.A.I., din data de 19 martie 2014, card de identitate av. şi împuternicirea avocaţială seria B/1470558 av. Ş.N.;

- Proces-verbal din data de 18 martie 2014;

- Ordonanţă din data de 18 martie 2014, privind efectuarea percheziţiei corporale asupra numitului V.M.;

- Ordonanţă din data de 18 martie 2014, privind efectuarea percheziţiei autovehiculului înmatriculat marca P.;

- Ordonanţă din data de 18 martie 2014, privind efectuarea percheziţiei corporale asupra numitului O.A.I.;

- Ordonanţă din data de 17 martie 2014, privind delegarea ofiţerilor de poliţie;

- Ordonanţă din data de 20 martie 2014;

- Cereri fotocopiere dosar av. C.I. şi av. V.F.;

- Referat din data de 20 martie 2014, privind fotocopierea Dosarului nr. 115/P/2014, adrese av. C.I. şi av. V.F. şi chitanţa nr. 1700 din 21 martie 2014;

- Ordonanţa din data de 01 aprilie 2014 şi cererea formulată de av. D.V.U. de fotocopiere a Dosarului nr. 115/P/2014;

- Fotocopie împuternicire avocaţială seria B/1237379 av. D.V.U. pentru inc. V.M.;

- Referat din data de 01 aprilie 2014, privind fotocopierea Dosarului nr. 115/P/2014, adrese av. D.V.U. şi chitanţa nr. 3413;

- Procese-verbale;

- înscris tehnoredactat intitulat Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României;

- înscrisuri tehnoredactate intitulate: Legea camerelor de comerţ din România, Lista de supraarbitri, Acte al Camerei de Comerţ şi Industrie a României;

- Proces-verbal din data de 18 martie 2014, încheiat potrivit art. 94 C. proc. pen.;

- Proces-verbal din data de 18 martie 2014, de depunere fotocopii înscrisuri, de către P.G.I. la Dosarul nr. 115/P/2014 şi înscrisurile aferente;

- Ordonanţă din data de 21 martie 2014, prin care se dispune ridicarea, în fotocopie, a înscrisurilor ce formează Dosarul nr. 147/RIC/2013 şi adresa D.N.A. către Camera de Comerţ şi Industrie, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional;

- Adresă de la Secretariatul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional nr. 41 din 24 martie 2014 către D.N.A. şi fotocopii de pe înscrisurile solicitate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 09 aprilie 2014, sub nr. 2418/2/2014.

Inculpatul a depus la dosarul cauzei corespondenţa prin e-mail dintre dl. dr. R.P.B. şi prof. univ. dr. V.N. privindu-l pe inculpat, C.V.-ul inculpatului, cereri şi excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, precum şi două înscrisuri - ANEXA 1 şi 2, înaintate de avocatul inculpatului, respectiv dl. av. M.S.S., memoriu, cerere de încuviinţare a părăsirii imobilului, cerere de revocare a măsurii arestului la domiciliu formulată de inculpat, adresă emisă de inculpat prin care informează instanţa cu privire la noul său domiciliu, declaraţia pe proprie răspundere dată de N.M., copie act de identitate, contract de promisiune de vânzare-cumpărare şi proces-verbal de predare-primire, cerere de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpat prin avocatul său ales S.A., adresă emisă de Camera de comerţ prin care aduce la cunoştinţă instanţei că nu este de acord cu schimbarea domiciliului ales de inculpat, declaraţia inculpatului din data de 24 septembrie 2014, cerere analiză situaţie cu privire la schimbarea domiciliului, concluzii scrise, decizia nr. 9 a Colegiului de Conducere al C.C.I.R., Hot. nr. 11 a Adunării Generale a C.C.I.R., Dec.17 a Colegiului de Conducere, Hot.nr. 13 a Adunării Generale a C.C.I.R., Diploma de acordare a titlului de Celebritatea anului 2009, proces-verbal privind interceptări telefonice încheiat de subcomisarul N.G., copie împuternicire avocaţială, proces-verbal încheiat la 18 martie 2014, cerere de renunţare la contestaţie, excepţie de neconstituţionalitate, cerere de probe, rectificare a cererii de probe, lista martorilor admişi prin încheierea din 13 noiembrie 2014, cerere de preschimbare a termenului, cerere de suplimentare a probatorului, note scrise.

Prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu din data de 29 mai 2014 în baza art. 346 alin. (1) Noul C. proc. pen., s-a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. 115/P/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, legalitatea administrării probelor şi efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

S-au respins, ca neîntemeiate, cererile şi excepţiile inculpatului.

S-a dispus începerea judecării cauzei privind pe inculpatul V.M. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 şi 7 lit. d) din Legea nr. 78/2000.

Judecătorul de cameră preliminară a reţinut:

Conform art. 342 C. proc. pen. obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Prin rechizitoriul nr. 115/P/2014 din 07 aprilie 2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului V.M. avocat în cadrul Baroului laşi, preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a României şi arbitru în cadrul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen raportat la art. 6 şi 7 lit. d) din Legea nr. 78/2000.

În fapt, în actul de sesizare s-a reţinut că inculpatul V.M., în calitate de preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a României şi arbitru în cadrul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, la data de 13 martie 2014, a pretins numitului P.G.I. suma de 1.000.000 euro, din care a primit 200.000 euro la data de 18 martie 2014, prin intermediul numitului O.A.I., în schimbul influenţei pe care a lăsat să se creadă că o are asupra arbitrilor din cadrul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, învestiţi cu soluţionarea dosarului de arbitraj nr. 147/RIC/2013 în care denunţătorul avea calitatea de pârât-reclamant, promiţând că îi va determina pe aceştia să pronunţe o hotărâre arbitrală favorabilă denunţătorului.

Prin ordonanţa din data de 17 martie 2014 s-a dispus începerea urmăririi penale în cauză.

Prin ordonanţa din data de 18 martie 2014 s-a dispus începerea urmăririi penale în cauză.

Prin ordonanţa din data de 18 martie 2014 s-a dispus efectuarea urmăririi penale faţă de suspectul V.M. sub aspectul săvârşirii infr. prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Prin ordonanţa din data de 01 aprilie 2014 s-a dispus schimbarea încadrării juridice faţă de inculpat V.M., în infr. prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Prin ordonanţa din data de 19 martie 2014 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpat V.M.

Prin ordonanţa de reţinere nr. 10 din 19 martie 2014 s-a dispus reţinerea inculpat V.M. pe o perioada de 24 ore de la data de 19 martie 2014, ora 00:35 la data de 20 martie 2014 ora 00:35.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 20 martie 2014 - Dosar nr. 1833/2/2014 Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a dispus arestarea preventivă a inc. V.M. pe 30 de zile de la 20 martie 2014 la 18 aprilie 2014 MAP nr. 5/UP din 19 martie 2014.

Au fost enumerate şi analizate mijloace de probă administrate în cauză.

Inculpatul a formulat, prin apărător ales, excepţii, privind probele administrate în faza de urmărire penală, constând în:

- nelegalitatea vădită a încadrării juridice a presupusei fapte comise art. 291 C. pen., rap. la art. 6 şi 7 lit. d) din Legea nr. 78/2000, invocând faptul că nu i se pot aplica dispoziţiile art. 7 lit. d) din Legea nr. 78/2000, întrucât nu era învestit ca membru al instanţei de arbitraj, ce urma a soluţiona litigiul dintre denunţătorul P.G.I. şi partea adversă, nu a fost desemnat sau numit ca arbitru în nicio instanţă a Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional, din momentul în care s-a înscris pe lista facultativă de arbitrii în anul 2008;

- nelegalitatea şi netemeinicia legalităţii încadrării juridice a presupusei fapte în dispoziţiile art. 291 C. pen., ca trafic de influenţă, invocând aceleaşi considerente prezentate mai sus, cât şi nulitatea probelor administrate, denunţul şi declaraţia denunţătorului, care nu sunt susţinute de alte probe şi care nu au folosit expresii gen „membrii instanţelor de arbitraj", „arbitrii", „complet arbitrar" asupra cărora urma a fi exercitată influenţa. De asemenea, invocă faptul că înregistrarea ambientală nu poate fi asimilată unei probe în acuzare, întrucât nu face dovada folosirii în dialogul denunţătorului şi inculpatului a unor expresii „membrii instanţelor de arbitraj", „arbitrii", „complet arbitrar" şi este, în realitate, trunchiată şi falsă.

Flagrantul este o probă circumstanţială ce face dovada că o persoană a dat banii şi că o altă persoană a luat, putând fi luaţi pentru mită, trafic de influenţă, înşelăciune, restituire împrumut, achiziţionarea unui bun şi simpla remitere şi primire a banilor nu fac dovada îndeplinirii condiţiilor unei infracţiuni;

- netemeinicia instrumentării cauzei, în sensul că dosarul nu conţine suficiente probe, reiterând ideea că înregistrarea ambientală şi denunţul nu evidenţiază pentru ce s-au solicitat banii şi unde urmau a fi daţi, nu foloseşte expresii „membrii instanţelor de arbitraj, arbitrii, complet arbitrar";

- lipsa elementelor constituite ale infracţiunii de trafic de influenţă - în sensul că membrii instanţelor de arbitraj nu au calitatea de subiect activ calificat al infracţiunii de trafic de influenţă, conţinutul infracţiunii nu este realizat pentru că, din proba înregistrării ambientale se înţelege clar că inculpatul a discutat cu denunţătorul şi l-a lăsat să înţeleagă că suma de bani va ajunge în posesia unei alte persoane, fără a indica nume, nu există nicio probă serioasă şi respectabilă care să facă dovada săvârşirii infracţiunii;

- verificarea stric formală a rechizitoriului şi a dosarului de către procurorul ierarhic superior, întrucât rechizitoriul a fost întocmit în 07 aprilie 2014 şi verificat în 08 aprilie 2114;

- rechizitorul nu este legal întocmit/întrucât nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 328 Noul C. proc. pen., existând deficienţe în ce priveşte încadrarea juridică;

- nelegalitatea probelor din dosar şi în special a celor la care participă denunţătorul, întrucât transcrierea interceptării ambientale este nelegală, existând spaţii care conţin cuvântul „neinteligibil" şi care sunt plasate doar în locurile în care ar fi trebuie să găsească replicile inculpatului. Administrarea probelor s-a făcut nelegal, întrucât s-au făcut acte de urmărire penală fără a fi încunoştinţaţi avocaţii, iar probele la care participă denunţătorul după data de 17 martie 2014 încalcă dispoziţiile art. 101 alin. (3) C. proc. pen.;

- acuzarea nu a ţinut cont de circumstanţele personale ale inculpatului, care nu se reduc la cele scrise în rechizitoriu, procurorul având obligativitatea să invoce circumstanţele care conturează persoana inculpatului, în sensul a tot ceea ce a reprezentat în societate, până la presupusa faptă dedusă judecăţii, are caracterizări excepţionale privind viaţa şi activitatea sa.

Excepţiile şi cererile au fost comunicate către Ministerul Public - Direcţia Naţională Anticorupţie, fiind ataşat la dosarul cauzei răspunsul acestei instituţii.

Analizând actele depuse de către inculpat şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Curtea a constatat:

I. Au fost respectate normele care reglementează competenţa materială, după calitatea persoanei şi teritorială, atât în ceea ce priveşte efectuarea urmăririi penale, cât şi sesizarea instanţei.

Conform art. 3 din O.U.G. nr. 143/2000, art. 13 lit. a), b teza ultimă din Legea nr. 78/2000, art. 56 lit. d) Noul C. proc. pen., efectuarea urmăririi penale revine Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în competenţa proprie a procurorului.

Conform art. 38 lit. d) C. proc. pen., instanţa competentă în judecarea cauzei în primă instanţă este, din punct de vedere al competenţei teritoriale şi după calitatea persoanei, Curtea de Apel Bucureşti.

II. Legalitatea sesizării instanţei:

Obligaţia de verificare a legalităţii actului de sesizare poartă asupra menţiunilor obligatorii şi a respectării condiţiilor prevăzute de art. 328 Noul C. proc. pen., vizând o verificare formală a conţinutului rechizitoriului.

Rechizitoriul a fost verificat, sub aspectul legalităţii şi temeinicie, de procurorul - şef de secţie, cu precădere, fiind o cauză cu inculpat în stare de arest preventiv, cuprinde date referitoare la faptă, încadrare juridică, indică şi enumera mijloacele de probă, măsurile procesuale, măsurile preventive, măsurile asigurătorii, cuprinde dispoziţia privind trimiterea în judecată şi cheltuieli judiciare.

Rechizitoriul îndeplineşte condiţiile impuse de art. 328 Noul C. proc. pen., neconţinând elemente de neregularitate, care să impună remedierea de către procuror.

III. Legalitatea administrării probelor şi efectuării actelor de către organele de urmărire penală:

Verificând legalitatea administrării probelor, s-a constatat că au fost respectate condiţiile impuse de Noul C. proc. pen., principiile legalităţii şi loialităţii probelor, care presupun administrarea numai a mijloacelor de probă prevăzute de lege, în condiţiile stabilite de Noul C. proc. pen., legislaţia specială şi jurisprudenţa CEDO.

Prin modul în care au fost administrate, nu a avut loc încălcarea dispoziţiilor legale privind administrarea probelor, neaducându-se atingere caracterului echitabil al procesului penal.

Judecătorul de cameră preliminară are obligaţia verificării probelor doar sub aspectul legalităţii (respectării normelor de procedură ce reglementează legalitatea obţinerii probelor prin mijloace de probă) şi nu temeinicia administrării acestora pentru justa soluţionare a cauzei.

În ceea ce priveşte actele întocmite de organele de urmărire penale, procuror şi organ de cercetare a poliţiei judiciare, au fost respectate dispoziţiile Noului C. proc. pen., constatându-se că există o cronologie a întocmirii actelor, plecând de la momentul sesizării, prin denunţ, până la întocmirea rechizitorului şi că au fost întocmite cu respectarea principiului legalităţii, după începerea urmăririi penală, fiindu-i respectate inculpatului drepturile la asistenţă juridică, iar cererile şi plângerile acestuia au fost respinse motivat.

Încadrarea juridică a faptei nu ţine de nelegalitatea sesizării, întrucât, în cazul în care Curtea ajunge la concluzia că fapta nu corespunde încadrării juridice, soluţia corectă este schimbarea încadrării juridice dată de procuror, care este supusă cenzurii instanţei.

Întrucât la art. 371 Noul C. proc. pen., mărgineşte obiectul judecăţii la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei şi nu sub aspectul calificării faptei, instanţa poate schimba încadrarea juridică, conform art. 386 Noul C. proc. pen.

Supravegherea tehnică," interceptarea ambientală" la care face referire inculpatul, s-a realizat în parametrii legali, în baza unui mandat de supraveghere tehnică emis de către judecătorul de la instanţa competentă a judeca cauza în fond, infracţiunea se încadrează în cele prev. la art. 139 alin. (2) Noul C. proc. pen., iar consemnarea activităţii de supraveghere tehnică s-a realizat conform art. 143 Noul C. proc. pen. prin întocmirea unui proces-verbal de redare a conversaţiei interceptate.

Conţinutul procesului-verbal şi, implicit, al conversaţiei redate, nu ţine de legalitatea administrării mijloacelor de probă, analiza acestuia, în raport cu celelalte mijloace de probă administrate, de ansamblul probator, urmând a se realiza în faza de cercetare judecătorească.

Faptul că înregistrarea nu prezintă acurateţe tehnică deosebită, nu atrage îndepărtarea acesteia pe criteriu de nelegalitate, conţinutul urmând a fi clarificat, aşa cum am arătat, în faza de cercetare judecătorească.

Chiar inculpatul, în documentaţia depusă şi intitulată cereri şi excepţii, la pag. 17, vorbeşte despre expertiza „înregistrării ambientale care se va dovedi falsificată prin prelucrare, ştergere", mijloc de probă, ce este evident, că nu se poate administra în procedura camerei preliminare, vizând conţinutul procesului-verbal de redare a conversaţiilor interceptate şi înregistrate şi nu legalitatea obţinerii şi punerii în aplicare a mandatului de supraveghere tehnică.

De asemenea, denunţul şi declaraţia olografă a denunţătorului, precum şi declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, din punct de vedere al legalităţii administrării respectă dispoziţiile art. 97 şi urm. Noul C. proc. pen., Titlul IV Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii, contestarea conţinutului declaraţiilor de către inculpat nu este un motiv şi/sau suficient pentru a le considera nelegale.

În procedura judecării cauzei pe fond, procedură contradictorie, inculpatul are posibilitatea legală să dovedească neveridicitatea, neverosimilitatea, lipsa de claritate a acestor declaraţii în dovedirea faptei, aspecte ce nu le transformă în mijloace de probă administrate în mod nelegal, ci doar pot fi apreciate de către judecător ca neconcludente, nepertinente şi neutile cauzei.

Obiectul camerei preliminare din punct de vedere al probelor şi mijloacelor de probă îl constituie doar verificarea respectării principiului legalităţii acestora, aspect ce presupune respectarea normelor de procedură în administrare şi nu analiza conţinutului din punct de vedere al temeiniciei, utilităţii, pertinenţei şi concludentei, aspecte ce ţin de fondul cauzei şi se analizează, de către judecător în hotărârea ce se va pronunţa.

Analiza elementelor constitutive ale infracţiunii reţinute în rechizitoriu în sarcina inculpatului, nu face obiectul procedurii în camera preliminară, legea fiind de strictă interpretare şi aplicare.

Coroborând dispoziţiile art. 341 alin. (1) Noul C. proc. pen. cu art. 396 Noul C. proc. pen. şi art. 16 lit. b) Noul C. proc. pen., rezultă, fără dubii, că analiza conţinutului constitutiv al infracţiunii este atributul exclusiv al instanţei de fond, care poate pronunţa o condamnare dacă fapta există, constituie infracţiune şi este săvârşită de inculpat, sau achitare în cazul în care sunt incidente dispoziţiile art. 16 lit. b) Noul C. proc. pen., şi nu al judecătorului de cameră preliminară.

În ceea ce priveşte contestarea legalităţii sesizării instanţei şi administrării probelor, pe considerentul că nu s-a ţinut cont de circumstanţele personale ale inculpatului, acest aspect nu poate fi luat în considerare, întrucât Noul C. proc. pen. nu prevede în art. 328 N C. proc. pen. obligaţia analizării circumstanţelor personale ale inculpatului.

Vârsta, atitudinea într-o perioadă socio-politică, poziţia de avocat în Baroul laşi, membru în alte organizaţii, sunt circumstanţe personale ce nu constituie impedimente pentru luarea măsurilor preventive, urmând a fi avute în vedere, de principiu, cu ocazia soluţionării cauzei pe fond, dacă se va stabili vinovăţia inculpatului.

S-a constatat legalitatea sesizării instanţei, precum şi legalitatea administrării probelor şi actelor efectuate de organele de urmărire penală în Dosarul nr. 2418/2/2014 al Curţii de Apel Bucureşti.

Curtea a constatat că nu se impune a fi invocate excepţii din oficiu.

În faza de cercetare judecătorească, Curtea:

- în tem. art. 29 din Legea nr. 47/1992, constatând că art. 374-375 C. pen. nu a făcut obiectul unei verificări de constituţionalitate, a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. 374 alin. (4) C. proc. pen. ridicată de inc. V.M., prin av. A.S., sesizând Curtea Constituţională.

În temeiul art. 374 C. proc. pen. a admis, în parte, cererea de probatorii formulată de către inc. V.M. şi prin avocat şi de către D.N.A.: proba privind audierea celor 2 martori şi proba privind audierea martorului D.N.L., precum şi audierea martorei C.C., apreciind ca sunt utile soluţionării cauzei;

- a respins cererea de efectuare a unei expertize tehnice asupra suportului tehnic care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică, întrucât în urma audierii CD-ului ce conţine rezultatul activităţii de supraveghere tehnică, instanţa constatând că pasajele neinteligibile se datorează faptului că inculpatul, în momentele în care discuţia atinge subiectul sensibil al sumei de bani pretinse, obiectului dosarului, atitudinea ce urmează a fi avută de către denunţător a doua zi, la termen, foloseşte un ton scăzut de vorbire, situaţie ce determină ca semnalul de intrare în echipamentele de înregistrare să nu aibă suficient conţinut acustic, pentru a putea fi realizată transcripţia, aspect la care se adaugă şi faptul că peste conversaţia se suprapun discuţii ale unor persoane din apropiere, zgomote de fond, iar mişcările persoanei care poartă dispozitivul de înregistrare, generează zgomote de tip foşnet, care interferează pasaje din discuţie;

- a respins cererea de ataşare a dosarului în care s-a pronunţat încheierea nr. 56 din 18 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, în baza căreia a fost emis mandatul de supraveghere tehnică nr. 56/UP din 18 martie 2014,

Întrucât prin încheierea de şedinţă de cameră preliminară din data de 20 mai 2014 s-a apreciat asupra legalităţii administrării probelor, inclusiv asupra măsurii supravegherii tehnice - supravegherii audio-video -constatându-se că s-a realizat în parametrii legali în baza unui mandat de supraveghere emis de la instanţa competentă a judeca cauza în fond. De asemenea, încheierea de şedinţă prin care s-a dispus supravegherea tehnică şi implicit emiterea unui mandat de supraveghere tehnică, nu este supusă niciunei căi de atac, făcând parte din acele încheieri ce se atacă odată cu fondul cauzei. În concluzie, nu se impune ataşarea dosarului în care s-a pronunţat încheierea nr. 56 din 18 martie 2004.

În cauză a fost audiat inculpatul V.M., precum şi martorii C.C., D.N.L., U.N.E., H.Y., ale căror declaraţii au fost consemnate şi ataşate la dosar

În data de 24 septembrie 2014, inculpatul V.M. a declarat:

- nu a primit niciun ban de la denunţător, martorul O.A.I a fost oprit în drumul către maşină de către organele de poliţie, iar banii daţi de către denunţător nu au ajuns Ia inculpat;

- cunoştea că martorul O.A.I. urma să primească o sumă de bani, dar nu are relevanţă pentru caz, întrucât flagrantul nu face decât dovada primirii sumei de bani, nu şi a explicaţiilor pentru remiterea acesteia, nu a primit personal banii pentru că nu obişnuia, iar banii au fost avans într-o discuţie de afaceri legată de tipografie;

- anterior flagrantului, avocata L.C., în urma unor discuţii despre greutăţile întâmpinate în vânzarea unei tipografii, i-a comunicat că are clienţi, rugând-o să intermedieze legătura cu aceştia;

- tipografia se regăseşte în cadrul SC R. SA, fiind o unitate în cadrul acestei societăţi comerciale, cu. capital integral privat, în care Camera de Comerţ şi Industrie a României are 90% din acţiuni şi a fost împuternicit din anul 2010 de Colegiul de conducere pentru finalizarea proiectului de modernizare R. să negocieze sub orice formă de parteneriat cu posibili ofertanţi finanţatori, dezvoltatori români/sloveni;

- a avut discuţii cu diverşi oameni de afaceri pentru vânzarea tipografiei; avea mandat în alb, putând stabili valoarea tipografiei Ia orice sumă pe care o aprecia necesară sau corectă;

- la întrebarea reprezentantului Ministrului Public, dacă i-a arătat denunţătorului tipografia, inculpatul a răspuns că I.P. reprezentată de P.G.I. era cea mai mare societate privată din industria tipografiei şi crede că acesta cunoştea tipografia, dar nu-l interesa acest aspect, întrucât întâlnirea fusese organizată cu acest scop;

- nu a întocmit contract scris, întrucât afacerile se fac pe baza unei înţelegeri, hârtiile întocmindu-se ulterior, preţul stabilit fiind 1.000.000 euro;

- nu i-a dat numărul de telefon personal, întrucât purta discuţii doar prin intermediul şefei de cabinet şi pentru că a aflat că are dosar la Curtea de Arbitraj, iar în cadrul discuţiei i-a comunicat că nu trebuie să-l mai sune, întrucât regula era să se discute prin secretariat şi pentru că orice convorbire telefonică de trei minute se poate transforma în dosar penal;

- denunţătorul i-a cerut să reducă preţul tipografiei sub 1.000.000 euro, pentru că nu avea această sumă, context în care i-a spus că se mai gândeşte şi i-a cerut să-i aducă 300.000 euro până la termen, ştiind că are termen de judecată;

- la prima întâlnire, din 13 martie, i-a spus că nu-l priveşte situaţia dosarului pe care denunţătorul îl avea la Curtea de Arbitraj, iar în 18 martie nu au discutat nimic despre Curtea de Arbitraj, dosar, arbitrii, ceea ce a spus are legătură cu limbajul său şi a folosit noţiunea de termen în sensul de tranşă, având în vedere că urma să vină la termenele din dosar, şi denunţătorul i-a cerut opinia cu privire la comportamentul pe care urma să-I aibă în cadrul dosarului de la Curtea de Arbitraj, dar i-a cerut să-şi vadă de treabă;

- prin expresia „când o să vină sorocul pronunţării, ce trebuie să se întâmple, se va întâmpla", s-a referit la sensul larg al noţiunii de pronunţare şi viza momentul în care avea certitudinea că se va încheia afacerea;

- prin exprimarea „nu am niciun avantaj (...) aceştia sunt banii pe care trebuie să-i dau" înţelegea că banii rezultaţi din vânzarea tipografiei nu-i aparţineau;

- în cadrul întâlnirii din data de 13 martie, denunţătorul nu i-a oferit nicio sumă de bani, nu i-a promis nimic;

- nu a vorbit cu membrii completului de arbitraj în vederea soluţionării dosarului;

- redarea cuprinsă în procesul-verbal are 7 min. şi 13 sec, iar întâlnirea a durat 23, în transcript sunt 16 pasaje inteligibile doar în dreptul exprimărilor sale, denunţătorul a încercat să discute despre existenţa dosarului, dar i-a replicat că se ridică de la masă, aspecte care nu sunt cuprinse în procesul-verbal.

Martora C.C. a declarat că în urma verificărilor efectuate înregistrate cu evidenţa completelor a constatat că inculpatul V.M. a fost desemnat în 4 dosare, dar nu a participat la soluţionarea litigiilor ce formau obiectul acelor dosare, aspect confirmat de către departamentul economic, care a comunicat că nu a încasat bani cu titlu de onorariu de arbitru.

Martorul D.N. a declarat că-l cunoaşte pe denunţător de 15 ani şi are o relaţie care implică şi servicii avocaţiale, existând respectarea principiului încălcării confidenţialităţii;

- în cadrul litigiului de la Curtea de Arbitraj a fost reprezentat de doamna avocat pe care i-a recomandat-o;

- până la realizarea flagrantului nu a încercat să ia legătura cu denunţătorul, iar după ce a devenit public i-a oferit serviciile de reprezentare la D.N.A.

Martorul U.E. a declarat:

- în toamna anului 2013 a discutat cu inculpatul despre vânzarea unei tipografii, explicându-i acestuia că nu era o afacere în acel moment, situaţie în care inculpatul i-a comunicat că era implicată şi vânzarea clădirii în care se afla tipografia la un preţ de 1.500.000 euro;

- după o lună şi jumătate de la prima discuţie, inculpatul l-a întrebat dacă nu este interesat pentru că preţul scăzuse la 1.000.000 euro;

- la întrebarea inculpatului, dacă din practica sa de om de afaceri a făcut afaceri fără a încheia documente, martorul a răspuns că nu a făcut afaceri fără a încheia documente, în afacerile imobiliare se procedează la darea unui avans pentru securizarea afacerii şi întocmirea ulterioară a documentelor.

Martorul H.l. a declarat că, în urmă cu 5-6 ani, a participat ca translator la o întâlnire dintre o delegaţie de oameni de afaceri turci şi o delegaţie condusă de domnul V.M., la Camera de Comerţ, discutându-se despre modernizarea R. şi vânzarea-cumpărarea unei tipografii;

- întâlnirea a avut loc după vizita preşedintelui Turciei în România şi la Camera de Comerţ şi Industria a României;

- cunoaşte că există practici în mediul de afaceri în sensul stabilirii unei înţelegeri şi încheierii ulterioare a actelor.

Prin adresa din 03 februarie 2015 Camera de Comerţ şi Industrie a României a comunicat:

- tipografia aparţine SC E.C. SA;

- prin Decizia 18 din 06 martie 2013 Colegiul de conducere al C.C.I.R. a aprobat cesionarea acţiunilor pe care le are Camera de Comerţ la E.C. către R. la valoarea normală a acestora, prin contractul din 28 ianuarie 2013, R. devenind unic acţionar;

- în cursul anului 2013 au avut loc o serie de demersuri privind preluarea societăţii E.C. SA de către M.C. P.S.P. SRL;

- hotărârile Adunării Generale a Membrilor nr. 11 din 30 aprilie 2010, 13 din 20 aprilie 2013 şi deciziile Colegiului de conducere nr. 9 din 04 februarie 2010 şi 17 din 26 iunie 2010 se referă la împuternicirea fostului preşedinte de a negocia orice formă de parteneriat cu posibili ofertanţi/finanţatori/dezvoltatori români ori străini primind finalizarea Proiectului Expoziţional R., de- sine-stătător sau în cadrul modernizării R. în integralitate şi nu la vânzarea de active aparţinând R. pentru care ar fi fost nevoie de împuternicire specială;

- Deciziile Colegiului de conducere, aprobate prin Hotărârile Adunării Generale corespunzătoare au fost luate anterior înstrăinării acţiunilor deţinute de către C.M. la SC E.C. SA.

Analizând mijloacele de probă administrate în cauză, Curtea reţine următoarea situaţie de fapt:

La data de 02 septembrie 2013, SC I.P. Group SA a sesizat Camera de Comerţ şi Industrie a României - Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional cu o acţiune arbitrală formulată împotriva numiţilor P.G.I. şi A.D., acţiunea fiind înregistrată pe rolul Curţii sub nr. 147/RIC/2013.

Obiectul acţiunii era reprezentat de obligarea celor doi pârâţi, în solidar, a sumei de 5.500.000 RON, reprezentând daunele suferite de reclamantă ca urmare a nerespectării de către aceştia a contractelor de management comercial şi management financiar.

Ulterior, la data de 24 septembrie, ca urmare a referatului întocmit de asistentul arbitral, inculpatul V.M., în calitatea sa de autoritate de nominare, a desemnat membrii Tribunalului arbitral, după cum urmează:

- Supraarbitru titular: l.l.;

- Supraarbitru supleant: B.E.;

- Arbitru titular: V.V.;

- Arbitru supleant l.F.;

- Arbitru titular Z.P.;

- Arbitru supleant: B.D.

Primul termen de judecată a fost stabilit, prin rezoluţia preşedintelui Curţii, pentru data de 30 octombrie 2013, ora 11:30.

La data de 30 septembrie 2013, SC I.P. Group SA a depus la instanţa de arbitraj o completare a acţiunii arbitrale, solicitând, printre altele, obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri actualizate în cuantum de 5,637.633,26 RON.

La termenul de judecată din data de 30 octombrie 2013, tribunalul arbitral format din l.l., V.V. şi Z.P. a dispus amânarea soluţionării cauzei pentru 03 decembrie 2013, ora 10:30, motivat de următoarele împrejurări: pârâţii au formulat cerere de amânare având în vedere volumul mare de documente depuse la dosarul cauzei şi în plus reclamanta a depus în şedinţa de judecată o a doua completare a acţiunii arbitrale.

La următorul termen de judecată din data de 03 decembrie 2013, pârâţii au depus întâmpinare şi cerere reconvenţională, solicitând obligarea reclamatei la plata sumei de 270.510 euro reprezentând daune interese şi daune morale, motiv pentru care a fost dispusă amânarea pentru data de 23 ianuarie 2014, termen la care cauza a fost din nou amânată, întrucât pârâţii au solicitat studierea răspunsului formulat de reclamantă la întâmpinare şi a întâmpinării la cererea reconvenţională.

Prin încheierea din data de 26 februarie 2014, tribunalul arbitral a încuviinţat proba cu înscrisuri şi interogatoriu pentru ambele părţi, a prorogat discutarea probelor cu expertiza tehnică de specialitate şi martori şi a dispus amânarea pentru 19 martie 2014.

Declaraţia inculpatului care, în esenţă, se rezuma la a recunoaşte primirea sumei de bani, dar cu alt titlu, respectiv ca avans pentru vânzarea tipografiei aparţinând R. este contrazisă de următoarele probe:

1- procesul-verbal de flagrant;

2 - declaraţiile evazive ale martorilor propuşi chiar de către inculpat;

3 - declaratiile martorilor audiaţi în faza de urmărire penală

4 - adresa de la C.C.I.R.

Din procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante rezultă că obiectul discuţiei între denunţătorul P.G.I. şi inculpatul V.M. l-a constituit Dosarul nr. 147/RIC/2013 în care denunţătorul avea calitatea de reclamant - pârât, precum şi suma de bani ce urma a fi remisă în vederea susţinerii influenţei pe care inculpatul pretindea că o avea asupra membrilor completului şi pronunţării unei soluţii favorabile.

P.G.I. - „Nu ştiu, să ne înţelegem la ceva, că...începutu' îl am. E la mine (...)"

M.V.: „Pai ne-am în (...) Păi nu! Să înţelegem altceva, ne-am înţeles, pentru ca dumneavoastră "

V.M.:" Asta ar însemna. ..ă... patru milioane de euro!

P.G.I.: „Da, sunt nevinovat! Că-i ăla, ştii ? Pentru că nu i-am luat bani ăia, înţelegeţi?"

V.M.: „Dacă priviţi lucrurile aşa, înseamnă că...aveţi şansa să câştigaţi, fără să....în mod normal şi natural!"

Din acest dialog rezultă, fără dubii, că discuţia se poartă în jurul dosarului denunţătorului care avea ca obiect plata unei sume de 4.000.000 euro, denunţătorul încercând să explice relaţia sa cu partea adversă ,, Da, sunt nevinovat! Că-i ăla, ştii ? Pentru că nu i-am luat bani ăia, înţelegeţi?", replica inc. V.M. fiind ironică/cinică: „Dacă priviţi lucrurile aşa, înseamnă că...aveţi şansa să câştigaţi, fără să....în mod normal şi natural!".

Or, negocierea vânzărarii/cumpărarii unei tipografii, la suma de 1000000 euro, acţiune pentru care inc. V.M. a afirmat că avea împuternicire, presupune un dialog clar, concis, cu negociere deschisă asupra preţului, termenilor/condiţiilor de achiziţie, de încheiere a contactului şi nu un dialog subversiv, aluziv cu privire la suma de 4.000000 euro (deşi, inc. V.M. a precizat ca suma pentru care negocia vânzarea tipografiei era de 1.000.000 euro) şi la existenţa unui litigiu-în cadrul cumpărării unei tipografii prin negociere directă apare ca fiind cel puţin bizară replica inc. „Dacă priviţi lucrurile aşa, înseamnă că...aveţi şansa să câştigaţi, fără să....în mod normal şi natural!".

În continuare, discuţia se îndreaptă către suma ce urma a fi achitată, precum şi către termene.

V.M.: „Putem...putem discuta...doar despre termene. Atâta tot! Nu despre sumă, despre termene. Adică...să achitaţi o parte din bani, acuma"

P.G.I.: „Păi...eu am, am înţeles, aşa cum aţi spus dumneavoastră, atâta am pregătit, că aţi spus dumneavoastră primu', că aicea nu ne glumim pe ea"

V.M.: „Dacă veniţi prima dată cu ăia două sute, no. Că diferenţa o eşalonăm ulterior, nu? Aşa aţi zis, nu?

P.G.I.: „Da, dar ajutaţi-mă cu mai puţin!"

V.M.: „Da' ce înseamnă mai...Ce înseamnă mai puţin?"

P.G.I.: „Păi, nu pot s-ajung la un milion, că n-am...nu... nu pot"

V.M.: „Ce înseamnă mai puţin?"

P.G.I.: „Nu pot s-ajung la un milion!"

V.M.:"Da^! spuneţi ce-nseamnă mai puţin?"

P.G.I.: „Păi şi...mai fac o tranşă. Mai fac o tranşă de două sute"

V.M.: „înseamnă să vă servesc degeaba, eu! Eu vă serv...vă fac un serviciu! Dacă m-ai înţeles bine, dacă nu m-ai înţeles."

P.G.I.: „Am înţeles asta"

V.M.:"Vorbim de...vorbim de jumătate de bani. Vorbim de jumătate, deja. Tranşa asta şi diferenţa de trei sute la termenu' viitor.

P.G.I.: „Deci...încă trei sute la termenu' viitor?"

V.M.:"l_a termenu' viitor, da!"

P.G.I.: „Trei sute în cap, da?"

V.M.:"Da, da"

P.G.I."Şi...Şi închidem la termenul viitor asta?"

V.M.:"Nu ştiu dacă închidem, dar nu contează. Nu mai, nu vă mai interesează când închidem, pentru că oricum este şi în avantajul....pe care l-am mai făcut şi aşa mai departe... aveţi mult mai multe avantaje care se adună, care pe alea le prezintă...important, nu? Dar...Bine. Asta, pentru că am să vă spun o poveste...Pe cuvântul meu de onoare, nu fac niciodată asemenea chestii. Nu mă interesează, nu mai ...nu mă mai interesează şi bună ziua! Dar sunteţi ungur. Ştiţi, între români şi unguri se spune că există o mare duşmănie, o mare...aţi înţeles?

Aşa cum am arătat, nu poate fi acceptată apărarea inc. în sensul că vindea tipografia la preţul de 1.000.000 euro, întrucât tranşele de 200.000 euro, respectiv 300.000 euro, reprezintă jumătate din preţul cerut, iar termenele „viitoarelor transe” nu sunt stabilite, deşi din dialog rezulta ca denunţătorul vizează termene clare, cunoscute, nefiind contrazis de către inculpat: „Dacă veniţi prima dată cu ăia două sute, no. Că diferenţa o eşalonăm ulterior, nu? Aşa aţi zis, nu? Vorbim de jumătate, deja. Tranşa asta şi diferenţa de trei sute la termenu' viitor.” P.G.I. „Şi...Şi închidem la termenul viitor asta?"V.M.:"Nu ştiu dacă închidem, dar nu contează. Nu mai, nu vă mai interesează când închidem, pentru că oricum este şi în avantajul (...).

În condiţiile în care inculpatul a susţinut că avea mandat în alb pentru vânzarea tipografiei din anul 2010, dar nu găsise cumpărător până în anul 2014, este greu de admis ca „avantajul” este al cumpărătorului şi nu al celui care vinde, fiind astfel evident ca în dialogul de mai sus „avantajul” („oricum este şi în avantajul...”)vizează promisiunea înlesnirii câştigării procesului în care denunţătorul avea calitatea de pârât/reclamant.

Hotărârile Adunării Generale a Membrilor nr. 11 din 30 aprilie 2010, 13 din 20 aprilie 2013 şi deciziile Colegiului de conducere nr. 9 din 04 februarie 2010 şi 17 din 26 iunie 2010-depuse de inculpat - au ca obiect împuternicirea inc. V.M. de a negocia orice formă de parteneriat cu posibili ofertanţi/finanţatori/dezvoltatori români ori străini privind finalizarea Proiectului Expoziţional R. de-sine-stătător sau în cadrul modernizării R. în integralitate şi nu vânzarea de active aparţinând R. pentru care ar fi fost nevoie de împuternicire specială şi au fost luate anterior înstrăinării acţiunilor deţinute de către C.M. la SC E.C. SA., care s-a realizat prin contractul din 28 ianuarie 2013 (R. devenind unic acţionar), urmare a deciziei nr. 18 din 06 martie 2013 a Colegiului de conducere al C.C.I.R. care a aprobat cesionarea acţiunilor pe care Ie are Camera de Comerţ la E.C. către R. la valoarea normală a acestora, aspect ce rezultă din adresa din 03 februarie 2015 Camera de Comerţ şi Industrie a României.

Astfel, ca teoria mandatului în alb dat de către Camera de Comerţ şi Industrie a României pentru vânzarea tipografiei, susţinută de către inculpat în dovedirea scopului comercial al întâlnirii sale cu denunţătorul este contrazisă de mijloacele de probă administrate, neputând negocia vânzarea unui mijloc fix care nu mai era proprietatea C.C.I.R. de cel puţin un an.

Nu în ultimul rând, iniţiativa/interesul de a-i cunoaşte pe numiţii P.G.I. şi A.D. ce aveau calitatea de pârât/reclamant în dosarul de arbitraj nr. 147/RIC/2013, aflat pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional, i-a aparţinut inc. V.M., aspect ce rezulta din declaraţia martorei L.C. Martora L.C. a declarat ca inc. V.M. şi-a exprimat dorinţa de a-i cunoaşte pe cei doi „Conjunctura solicitării pe care a formulat-o către mine V.M. a fost următoarea: îi cunoşti pe P.G.I. şi A.D. care se ocupă de tipărituri? Eu am spus da, iar V.M. a spus că ar vrea să-i cunoască”. Acest fapt este confirmat şi de către martorul A.D. care a declarat că în data de 06 martie 2014, a participat la sediul biroului de avocaţi L. şi Asociaţii, la o întâlnire privitoare la pregătirea apărării în dosarul de arbitraj nr. 147/RIC/2013, dosar aflat pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional, ocazie cu care, martora L.C. i-a relatat că, inculpatul V.M. doreşte să îl cunoască, atât pe el, cât şi pe numitul P.G.I., „în calitatea lor de experţi în industria tipografică” indicându-i şi modalitatea de a-l contacta pe V.M. prin programare la cabinetul preşedintelui Camerei de Comerţ şi Industrie a României".

În drept:

Fapta inculpatului V.M., constând în aceea că, în calitate de preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a României la data de 13 martie 2014 a pretins numitului P.G.I. suma de 1.000.000 euro, din care a primit 200.000 euro la data de 18 martie 2014, prin intermediul numitului O.A.I., în schimbul influenţei pe care a lăsat să se creadă că o are asupra arbitrilor din cadrul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, învestiţi cu soluţionarea dosarului de arbitraj nr. 147/RIC/2013 în care denunţătorul are calitatea de pârât-reclamant, promiţând că îi va determina pe aceştia să pronunţe o hotărâre arbitrală favorabilă denunţătorului, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi 7 lit. d) din Legea nr. 78/2000.

Art. 291 alin. (1) C. pen. defineşte infracţiunea de trafic de influenţă ca fiind: „pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri".

Traficul de influenţă, aşa cum este reglementat în art. 291 C. pen., nu condiţionează comiterea faptei de existenţa unui subiect activ calificat, după cum nici de existenţa unei influenţe reale asupra funcţionarului determinat să facă, să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.

Faptul că inc. V.M. a pretins suma de 1000000 euro, în calitate de preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a României, la data de 13 martie 2014, în schimbul influenţei pe care a lăsat să se creadă că o are asupra arbitrilor din cadrul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, învestiţi cu soluţionarea dosarului de arbitraj nr. 147/RIC/2013, nu a fost decât o formă de întărire a convingerii denunţătorului că influenţa este reală, existând posibilitatea influenţării membrilor completului de arbitraj.

Ceea ce însă este necesar pentru existenţa acestei infracţiuni este - între altele - că influenţa de care se prevalează făptuitorul să se refere la un funcţionar ale cărui atribuţii sunt de natură să permită rezolvarea favorabilă a pretenţiilor cumpărătorului de influenţă.

Cu privire la calitatea de funcţionari publici, în înţelesul legii penale, a arbitrilor Curţii Comerciale de Arbitraj Comercial s-a considerat ca:

Semnificaţia noţiunii de funcţionar public din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de funcţionar din dreptul administrativ. Aşa cum s-a arătat şi în literatura juridică, potrivit legii penale, noţiunile de „funcţionar public" şi de „funcţionar" au un înţeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită, atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal. În doctrină s-a mai arătat că, în legea penală, funcţionarul este definit exclusiv după criteriul funcţiei pe care o deţine sau, cu alte cuvinte, dacă îşi exercită activitatea în serviciul unei unităţi determinate prin legea penală, supus unui anumit statut şi regim juridic.

Membrii unui tribunal arbitral sunt funcţionari publici, în sensul prevederilor art. 175 alin. (1) lit. a) C. pen., având în vedere că aceştia exercită atribuţii şi responsabilităţi în vederea realizării prerogativelor puterii judecătoreşti, în temeiul Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi al Legii nr. 335/2007 privind Camerele de Comerţ din România.

În concepţia noului C. pen., calitatea de funcţionar public nu presupune existenţa unui raport de muncă sau de serviciu cu o unitate publică, ci analiza în concret a responsabilităţilor unei persoane.

Din această perspectivă, pentru ca o persoană să deţină calitatea de funcţionar public este suficient să aibă un set de responsabilităţi prevăzute într-o lege, care să vizeze participarea, în orice mod, la îndeplinirea prerogativelor uneia din cele trei puteri.

C. pen. nu prevede condiţia ca funcţionarul public să facă parte dintr-o autoritate învestită cu exercitarea uneia din cele trei puteri sau să îşi desfăşoare activitatea într-o anumită formă de organizare instituţională, ci doar ca, prin activitatea sa desfăşurată în baza legii să contribuie la îndeplinirea funcţiilor specifice puterilor statului.

Arbitrajul este o jurisdicţie alternativă ale cărei reguli sunt prevăzute în C. proc. civ., iar hotărârea arbitrală este definitivă şi obligatorie, constituie titlu executoriu şi se execută silit întocmai ca şi o hotărâre judecătorească. Singura cale de atac împotriva unei hotărâri arbitrale este acţiunea în anulare la curtea de apel, care are regimul unei căi extraordinare de atac.

Arbitrajul instituţionalizat este definit de C. proc. civ. ca acea formă de jurisdicţie arbitrală care se constituie şi funcţionează în mod permanent pe lângă o organizaţie sau instituţie internă ori internaţională, iar Legea nr. 335/2007 reglementează statutul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera Naţională.

Atribuţiile şi responsabilităţile arbitrilor sunt stabilite de art. 555 -565 C. proc. civ., din cuprinsul cărora rezultă că aceştia au statutul unui funcţionar public în accepţiunea C. pen., în condiţiile în care prin activitatea pe care o desfăşoară contribuie la realizarea justiţiei.

Curtea apreciază că din probele administrate, atât la urmărirea penală, cât şi la instanţa de judecată, rezultă în mod indubitabil, comiterea infracţiunii prev. de art. 291 alin. (2) C. pen. rap. la art. 6 şi 7 lit. d) din Legea nr. 78/2000.

La determinarea concretă a cuantumului pedepsei ce se va aplica inculpatului se va ţine seama de forma de vinovăţie cu care a fost săvârşită fapta dedusă judecăţii, de participaţia penală a inculpatului, de gradul de pericol social al infracţiunii, de limitele de pedeapsă stabilite de lege pentru fapta săvârşită, de modul, mijloacele şi împrejurările concrete ale săvârşirii acesteia.

Necesitatea aplicării unei pedepse şi evaluarea cuantumului acesteia trebuie să se înfăptuiască sub semnul fermităţii care, în acest domeniu, nu însemnă implicit, aplicarea unei pedepse severe, ci a unui tratament penal corespunzător, adecvat pericolului social al faptei şi persoanei făptuitorului, apt să-şi realizeze cu maximă eficienţă finalitatea educativ-preventivă, ceea ce prima instanţa a evaluat şi aplicat corect.

Primul scop al oricărei pedepse este prevenţia specială adică pedeapsa trebuie să-l împiedice pe condamnat să săvârşească din nou o infracţiune.

Funcţia de reeducare se realizează încă din momentul condamnării, moment în care făptuitorul luând cunoştinţă de constrângerea la care va fi supus ca o consecinţă a infracţiunii, înţelege semnificaţia exigenţelor sociale şi necesitatea de a respecta normele de conduită în societate, de a avea o comportare onestă şi disciplinată.

Cu privire la modalitatea de executare a pedepsei, Curtea apreciază că funcţiile de constrângere şi reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, să se adapteze normelor de convieţuire socială înţelese în sens larg. Curtea constată că inculpatul este la prima confruntare cu rigorile legii penale, că este o persoană bine integrată social, instruită şi cu un potenţial puternic de înţelegere a faptelor sale, că s-a folosit de funcţia sa pentru săvârşirea infracţiunii.

Astfel, ca o pedeapsă orientată către mediu, de 4 ani închisoare cu executare prin modalitatea de executare aleasă este una justă, de natură să fundamenteze proporţionalitatea între scopul reeducării inculpatului şi aşteptările societăţii faţă de actul de justiţie realizat sub aspectul ordinii de drept încălcate.

În ceea ce priveşte pedepsele accesorii şi complementare Curtea, având în vedere Decizia LXXIV (74) din 5.11.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, jurisprudenţa CEDO (cauza Hirst împotriva Marii Britanii şi Sabău şi Pârcălab contra României) precum şi criteriul constituţional al proportionalităţii înscris în art. 53 alin. (2) potrivit căruia restrângerea exerciţiului unor drepturi trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, a interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) C. pen ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a alege, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a alege, dreptul de a ocupa o funcţie, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infr. de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale şi ca pedeapsă complementară pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei închisorii, în condiţiile art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

Inculpatul a fost reţinut prin ordonanţa de reţinere nr. 10 din 19 martie 2014 şi s-a dispus arestarea preventivă a acestuia, emiţându-se mandatul de arestare preventivă nr. 5/UP din 19 martie 2014.

Prin încheierea nr. 1428 din 24 aprilie 2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura arestului la domiciliu.

Prin încheierea nr. 2399 din 29 august 2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus înlocuirea măsurii arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar ce a fost prelungită succesiv şi menţinută prin încheierea din data de 27 februarie 2015.

Împotriva acestei sentinţe au declarat, în termenul legal, apeluri, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie şi apelantul intimat inculpat V.M.

În dezvoltarea motivelor de apel, procurorul a criticat sentinţa pronunţată de instanţa de apel pentru un motiv de netemeinicie şi anume greşita individualizare a pedepsei aplicată inculpatului V.M.

Astfel, se consideră că în cauză nu s-a dat eficienţă criteriilor de individualizare, aşa cum sunt ele prevăzute de art. 74 C. pen.

Potrivit art. 74 C. pen. „Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii: a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite; b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii; d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

Instanţa de fond a enumerat o parte din criteriile de individualizare, fără a le analiza, însă, concluzionând că se impune o pedeapsă fermă, dar nu severă.

În opinia procurorului se consideră că se impune aplicarea unei pedepse severe pentru că numai în acest mod se va asigura realizarea prevenţiei generale, dar şi satisfacerea intereselor societăţii, având în vedere natura şi gravitatea faptei comise de inculpat.

Analizând criteriile de individualizare, procurorul consideră că se impune aplicarea faţă de inculpat a unei pedepse orientate spre maximul special prevăzut de lege.

Astfel, în ceea ce priveşte împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite, se poate observa că inculpatul este cel care are iniţiativa săvârşirii infracţiunii, că face demersuri pentru a lua legătura cu denunţătorul, iar când conexiunea cu acesta este stabilită, îl cheamă la biroul său din cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie a României, pe de o parte pentru a crea un raport de superioritate în favoarea inculpatului, iar pe de altă parte, pentru că acesta era un mediu în care inculpatul se simţea în siguranţă.

În cadrul discuţiei care are loc între inculpat şi martorul denunţător, care discuţie reprezintă şi infracţiunea de trafic de influenţă în modalitatea pretinderii, primul creează impresia că ştie totul despre dosarul aflat la Curtea de Arbitraj în care denunţătorul era pârât şi încercând să îl intimideze pe acesta îi arată că va fi obligat să plătească suma de 4.000.000 euro, martorul îi arată că aceasta este suma care este pretinsă dar fiind un litigiu pe rol, nu se cunoaşte ce soluţie se va da şi dacă va fi în final obligat la această sumă, inculpatul îi răspunde că "este puţin important dacă pretenţiile reclamanţilor sunt fondate sau nu, ideea fiind că va fi obligat să plătească 4 milioane de euro".

Această abordare a inculpatului este în mod obiectiv una agresivă şi în acelaşi mod o percepe şi martorul denunţător, aşa cum rezultă din declaraţiile acestuia.

Mai mult decât atât, cu acelaşi prilej, întrucât denunţătorul nu îşi manifesta disponibilitatea remiterii vreunei sume de bani, inculpatul s-a enervat şi i-a spus în mod direct şi neechivoc că pentru câştigarea litigiului trebuie să îi dea suma de 1.000.000 de euro.

În continuare, modul cum s-au derulat faptele, conduce la concluzia că inculpatul V.M. dă dovadă de perseverenţă infracţională, insistând în mod repetat să ceară suma de un milion de euro şi încercând să găsească soluţii pentru a-l convinge pe martor să plătească această sumă (de exemplu amânarea dosarului pe mai multe termene, termene la care martorul să plătească suma pretinsă în rate).

În ceea ce priveşte starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, trebuie observat că aceasta este evident una ridicată, inculpatul pretinzând că are influenţă pe lângă membrii Curţii de Arbitraj, în acest fel afectând în mod grav percepţia modului în care se înfăptuieşte în România un act de justiţie, lăsând impresia, extrem de periculoasă şi dăunătoare, că o soluţie a unei instanţe, indiferent ce natură are ea, poate fi obţinută în schimbul unui preţ.

Arbitrajul este o jurisdicţie alternativă ale cărei reguli sunt prevăzute în C. proc. civ., iar hotărârea arbitrală este definitivă şi obligatorie, constituie titlu executoriu şi se execută silit întocmai ca şi o hotărâre judecătorească, astfel încât crearea impresiei că o astfel de hotărâre poate fi obţinută altfel decât în baza normelor legale, este extrem de periculoasă.

Un alt aspect ce trebuie avut în vedere, este motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, în cazul de faţă, motivul săvârşirii infracţiunii este obţinerea unei sume de bani, pe care inculpatul să o folosească în interes personal, având ca unic scop propria îmbogăţire. Sub acest aspect trebuie subliniat că suma pretinsă era una demnă de a duce la o reală îmbogăţire fiind vorba de un milion de euro.

Un alt criteriu prevăzut de art. 74 C. pen. este dat de conduita inculpatului după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, nici acest criteriu nu este de natură a circumstanţia favorabil persoana acestuia.

Conduita avută după săvârşirea infracţiunii şi pe parcursul procesului penal, nefiind de natură să conducă la concluzia că inculpatul ar regreta fapta comisă sau că ar fi înţeles consecinţele şi gravitatea acţiunilor sale.

În acest sens trebuie precizat că ori de câtre ori a luat cuvântul în faţa unui magistrat, a avut o atitudine ireverenţioasă şi agresivă.

În raport cu aceste criterii, se apreciază că pedeapsa de 4 ani închisoare nu este just individualizată şi dacă s-ar putea vorbi de o ierarhizare a modurilor în care se poate săvârşi infracţiunea de trafic de influenţă, modul în care a procedat inculpatul ar fi dintre cele mai grave şi pe cale de consecinţă ar trebui sancţionat corespunzător.

În contextul actual, se apreciază că acest gen de comportament trebuie sancţionat exemplar, ceea ce ar fi impus şi în acest caz particular aplicarea unei pedepse orientate spre maximul special prevăzut de lege şi nu sub mediu, trebuie precizat sub acest aspect că fapta de trafic de influenţă săvârşită în modalitatea agravantă prevăzută de art. 7 lit. d) din Legea nr. 78/2000, se pedepseşte cu închisoare de la 3 ani la 9 ani şi 4 luni.

Pentru aceste motive, procurorul în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii instanţei de fond şi pronunţarea unei soluţii legale şi temeinice în sensul celor de mai sus.

În motivele de apel formulate în scris de apelantul intimat inculpat V.M., acesta critică sentinţa primei instanţe pentru netemeinicie şi nelegalitate sub mai multe motive.

Astfel, consideră că sentinţa este nelegală şi netemeinică pentru că motivarea cuprinsă în considerentele hotărârii nu este rodul propriei gândiri, aprecieri şi interpretări ale instanţei de fond, ci reprezintă o copie ad literam a creaţiei acuzării, fiind făcute precizări din rechizitorii şi din sentinţa atacată. Se consideră că la motivare se adaugă încă câteva rânduri şi acestea tot copy-paste, dar care, cel puţin sunt preluate din motivări ale deciziilor pronunţate în diverse speţe de Înalta Curte, ceea ce este corect, fiind o preluare a unor judecăţi de valoare elaborate de superiorii profesionali ai instanţei de fond şi din care este firesc să se inspire instanţa sau să-şi însuşească opinii la care este însă obligatoriu să se adauge rezultatul propriu al muncii de judecată.

Se consideră că sentinţa este nelegală şi netemeinică, deoarece, copiind identic textul propus de acuzare prin rechizitoriu, după cum urmează:"membrii unui tribunal arbitral sunt funcţionari publici în sensul prevăzut prevăzut de art. 175 alin. (1) lit. a) C. pen., având în vedere că aceştia exercită atribuţii şi responsabilităţi în vederea realizării prerogativelor puterii judecătoreşti, în temeiul Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi al Legii nr. 335/2007 privind camerele de comerţ din România", prima instanţă nu supune această alegaţie raportării la lege şi la practica Înaltei Curţi, aşa cum se observă din considerentele ce succed:

1. Legea nr. 335/2007 nu conţine nicio dispoziţie care să se refere la arbitri. În sintagma consacrată de legea penală din art. 293 C. pen., arbitrii sunt denumiţi „membri ai instanţei de arbitraj" şi definiţi ca atare în conceptul penal.

2. Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. nu conţine nicio singură dispoziţia directă sau tangentă care să statueze că membrii instanţelor de arbitraj exercită atribuţii şi responsabilităţi în vederea realizării prerogativelor de arbitraj exercită atribuţii şi responsabilităţi în vederea realizării prerogativelor puterii judecătoreşti. Cartea a-IV-a a C. proc. civ. care reglementează Capitolul „Despre arbitraj", conţine prevederi care, dimpotrivă, exclud atribuţii şi responsabilităţi care să realizeze prerogativele puterii judecătoreşti.

Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 1121 din 10 septembrie 2009, examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată în legătură cu caracteriul de instanţă a activităţii de soluţionare a litigiilor prin arbitrajul ad-hoc sau instituţionalizat, că: "instanţele de arbitraj nu sunt instanţe judecătoreşti în sensul prevăzut de art. 126 şi de art. 73 alin. (3) lit. I) din Constituţia României".

În acelaşi sens, art. 541 alin. (1) C. proc. civ.:"Arbitrajul este o jurisdicţie alternativă având caracter privat" (subl. nst).

Evident că arbitrajul conţine, în C. proc. civ., o anume reglementare dar regulile arbitrajului pot fi stabilite şi, exclusiv de către părţi sau de către persoanele numite de părţi spre a le soluţiona litigiul. Orice activitate, din orice domeniu al relaţiilor sociale, are stabilite, prin acte normative, reguli de organizare şi funcţionare dar reglementarea prin act normativ nu le conferă implicit atribuţii şi responsabilităţi presupuse, atâta timp cât acestea nu sunt prevăzute expres în textele respectivelor acte normative, instanţa fondului acreditând ideea că, dacă funcţionează după reguli, oricare ar fi acestea, orice entitate realizează prerogativele unei dintre cele trei puteri reglementate în art. 175 alin. (1) lit. a) C. pen.

În art. 544 alin. (1) C. proc. civ.:"Arbitrajul se organizează şi se desfăşoară potrivit convenţiei arbitrale (...)" (2):"...părţile pot stabili, prin convenţia arbitrală sau prin act scris încheiat ulterior,... normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele de procedură ce trebuiesc urmate şi, în general, orice alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului."

De la art. 555 C. proc. civ. - la art. 565 C. proc. civ. (invocate de către instanţă ca fiind texte care conţin prerogative ale puterii judecătoreşti) nu există nici un singur articol din conţinutul căruia să rezulte că membrii instanţei de arbitraj au statutul unui funcţionar public, nici măcar în accepţiunea dreptului administrativ şi cu atât mai puţin a dreptului penal.

Astfel: art. 555 C. proc. civ., Arbitrii: "poate fi arbitru orice persoană fizică dacă are capacitatea deplină de exerciţiu."

Art. 601 C. proc. civ. prevede că „litigiul se soluţionează în temeiul contractului dintre părţi".

Art. 603 C. proc. civ. consfinţeşte că "dacă hotărârea arbitrală se referă la un litigiu legat de transferul dreptului de proprietate şi/sau constituirea altui drept real asupra unui bun imobil (art. 551 C. civ.), hotărârea arbitrală se va prezenta instanţei judecătoreşti sau notarului public pentru a obţine o hotărâre judecătorească sau un act autentic notarial", procedură obligatorie pentru ca hotărârea arbitrală să fie validă, ceea ce defineşte hotărârea arbitrală, pur şi simplu, ca un act încheiat între părţi.

Art. 613 C. proc. civ. se referă la judecarea acţiunii în anulare, indicându-se şi art. 205 din acelaşi Cod.

Ca atare, acţiunea în anulare nu este nimic altceva decât o cerere de chemare în judecată în primă instanţă şi nu are nici regimul unei căi de atac şi cu atât mai puţin regimul unei căi extraordinare de atac, aşa cum susţine instanţa de fond pentru a argumenta că arbitrajul face parte din puterea judecătorească. Calea ordinară de atac a hotărârilor judecătoreşti, conform art. 456 C. proc. civ., este apelul.

Căile extraordinare de atac sunt prevăzute în dispoziţiile C. proc. civ., în art. 483 C. proc. civ.: Recursul, în art. 503 C. proc. civ.: Contestaţia în anulare (şi evident nu acţiunea în anulare, aşa cum eronat consideră instanţa), în art. 509 C. proc. civ.: Revizuirea şi în art. 514 C. proc. civ.: Recursul în interesul legii, ca o cale extraordinară de asigurare a unei practici unitare.

De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că: "acţiunea în anulare, astfel cum rezultă din redactarea art. 365 alin. (1) C. proc. civ., are caracterul unei acţiuni de fond, iar nu caracterul unei căi de atac împotriva hotărârii arbitrale, dat fiind faptul că hotărârea arbitrală este pronunţată de o justiţie privată, a cărei procedură nu cunoaşte sistemul căilor de atac specific justiţiei statale" (subl. nst.) (Decizia nr. 175 din 27 ianuarie 2009).

În decizia nr. 2327 din 18 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că: "Aceste particularităţi de regim juridic statuate în dispoziţiile cuprinse în Cartea a-IV-a despre arbitraj, califică acţiunea în anulare arbitrală ca expresie a dreptului de acces al părţilor la jurisdicţia statală (...) şi aceasta deoarece hotărârea arbitrală este rezultatul convenţiei părţilor care au consimţit să apeleze la arbitraj având o pregnantă componentă contractuală."

Prin decizia nr. 1845 din 30 martie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis: "Convenţia de arbitraj, definită ca înţelegere a părţilor de a soluţiona un litigiu comercial prin intermediul unei instanţe private (subl. nst.), se poate prezenta sub forma clauzei compromisorii sau a compromisului."

Prin decizia nr. 1614 din 08 mai 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că "aşa cum s-a subliniat în doctrină, arbitrajul, una dintre cele mai vechi forme de justiţie, poate fi definit în mod sintetic ca un mod convenţional de soluţionare a unor litigii determinate, de către persoane particulare, învestite de părţile litigante cu puterea de a judeca (...)" (subl.nst.)..."având deci o origine contractuală şi o funcţie jurisdicţională, arbitrajul pronunţă o sentinţă obligatorie numai în baza învestirii primite de la părţi."

Prin decizia nr. 3155 din 21 octombrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că:"Acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale (...) este o acţiune de primă instanţă (...)".

Remarcă instanţa de fond, în motivarea sentinţei, că: "arbitrajul instituţionalizat este definit de C. proc. civ. ca acea formă de jurisdicţie arbitrală care se constituie şi funcţionează în mod permanent pe lângă o organizaţie sau instituţie internă ori internaţională".

Afirmaţia este corectă şi este prevăzută în art. 616 C. proc. civ. dar nu are nicio legătură cu prerogativele puterii judecătoreşti.

Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera Naţională, conform art. 29 din Legea nr. 335/2007 reprezintă un arbitraj permanent, fără personalitate juridică, funcţionând pe lângă Camera de Comerţ, organizaţie neguvernamentală de drept privat, nebugetată de stat, de utilitate publică, persoană juridică nonprofit, ai cărei membrii numiţi/desemnaţi în instanţele de arbitraj desfăşoară o activitate provizorie, eminamente privată, prin persoane particulare cărora părţile le plătesc această activitate şi care nu au nicio legătură cu nicio autoritate publică, nu sunt învestiţi de autoritate publică, nu sunt supuşi controlului ori supravegherii autorităţilor publice, nu exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură, ci o activitate privată şi cu atât mai puţin nu exercită atribuţii în scopul realizării prerogativelor puterii judecătoreşti, persoanele nominalizate/desemnate ca membri ai instanţei de arbitraj desfăşurând o activitate privată, ca persoane particulare conform Convenţiei Europene de Arbitraj de la Geneva din 21 aprilie 1961, ratificată de România în 1963 care reglementează, atât arbitrajul ad-hoc, cât şi arbitrajul organizat, ca forme de jurisdicţie nestatată, efectuată de persoane private, pe baza regulilor stabilite de părţile în litigiu, aplicate de „un tribunal arbitral care se dizolvă după pronunţare" (Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cauza C-5555/13 Merck Canada Inc. vs. Accord Healthcare Ltd.).

Prerogativele puterii judecătoreşti pot fi realizate în exclusivitate prin puterea dată de imperium, ceea ce conferă judecătorilor prelungirea puterii statale şi transferul acestei puteri asupra lor, ca exponenţi şi reprezentanţi ai statului, ca demnitari de cel mai înalt rang a căror prerogative izvorăsc din puterea şi suveranitatea statului pe care-l reprezintă, prin autoritatea ce Ie-a fost conferită prin Constituţie şi prin legile organice specifice.

De altfel, prin decizia nr. 26 din 03 decembrie 2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în analiza amplă şi ştiinţifică a speţei examinate (medic angajat la un spital de stat este sau nu subiect activ calificat al infracţiunii de luare de mită din perspectiva dispoziţiilor art. 175 C. pen. care definesc funcţionarul public) a luat în dezbatere ipotezele prevăzute de lege în art. 175 alin. (1) lit. b); art. 175 alin. (1) lit. c) şi art. 175 alin. (2) C. pen.

Înalţii judecători au exclus ab initio şi plenar ipoteza prevăzută de art. 175 alin. (1) lit. a) C. pen., în sensul că nu şi-au pus problema de a analiza dacă mediul care este angajat la un spital de stat ar fi funcţionar public datorită faptului că exercită atribuţii şi responsabilităţi stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii executive, în considerentul că spitalul public este o unitate de stat ce aparţine Ministerului Sănătăţii, iar această autoritate publică este parte a puterii executive.

Expunerea doctă, ultraprofesionistă şi îndestulător argumentată judecătorilor supremi, mutatis mutandis, conduce la concluzia irefutabilă că nici membrii instanţelor de arbitraj (aşa cum îi defineşte legea civilă şi mai ales legea penală în art. 293 C. pen., ca fiind „persoanele care, pe baza unui acord de arbitraj, sunt chemate să pronunţe o hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat spre soluţionare de către părţile din acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală se desfăşoară în baza legii române ori în baza unei alte legi, fie arbitri români sau arbitri străini") nu pot fi funcţionari publici sub incidenţa art. 175 alin. (1) lit. a) C. pen.

Variantele prevăzute de art. 175 alin. (1) lit. b), art. 175 alin. (1) lit. c), respectiv art. 175 alin. (2) nu au fost propuse prin rechizitoriu şi nu au fost avute în vedere în judecata instanţei de fond, nu sunt cuprinse în sentinţă şi, pe cale de consecinţă, nu intră în discuţia acestei căi de control judiciar.

În momentul emiterii mandatului de arestare în baza art. 291 C. pen. s-a reţinut că "deşi fapta poate îmbrăca o altă încadrare juridică, se consideră că arbitrii pot fi asimilaţi funcţionarului public în baza art. 308 C. pen." şi s-a folosit această pseudo-motivare pentru a se justifica arestul preventiv (încheierea Curţii de Apel Bucureşti din 19 martie 2014). Această ipoteză nu a fost susţinută în continuare de către acuzare prin rechizitoriu, deoarece nu era posibilă, în raport cu prevederile art. 308 C. pen., întrucât Curtea de Arbitraj nu este o persoană juridică, nici măcar o entitate concretă ca persoană juridică, ci o entitate abstractă, fără personalitate juridică.

Pentru a convinge că în cauză subzistă infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de „art. 291 alin. (2)" (dispozitiv sentinţă) şi pentru a acoperi lipsa de substanţă şi abuzul interpretării legii, ignorând dispoziţiile art. 293 C. pen., instanţa de fond a raportat infracţiunea reţinută la dispoziţiile „art. 6 şi 7 lit. d) din Legea nr. 78/2000", majorându-i cu o treime pedeapsa.

Instanţa de fond a procedat astfel, preluând în mod necritic şi necenzurat rechizitoriul Parchetului, din moment ce nu s-a referit la acest aspect în motivarea sentinţei, ci doar în dispozitiv şi numai prin indicarea articolelor din lege.

Sentinţa este nelegală şi netemeinică cu privire la aplicarea disp. art. 6 şi 7 lit. d) din Legea nr. 78/2000.

Apelantul intimat inculpat a făcut referire Ia art. 6 şi 7 lit. d) din Legea nr. 78/2000.

Ca atare, pentru a se putea aplica prevederea art. 7 lit. d) este obligatoriu ca persoana care săvârşeşte traficul de influenţă (adică persoana care are calitatea de subiect activ în cadrul infracţiunii prevăzute de art. 291 C. pen.) să fie, conform art. 293 C. pen., membru al unei instanţe de arbitraj, persoană care, pe baza unui acord de arbitraj, este chemată să pronunţe o hotărâre cu privire la un litigiu ce să-i fie dat spre soluţionare de către părţile la acel acord şi să promită cumpărătorului de trafic că-şi va exercita influenţa, reală sau presupusă, iar această influenţă să aibă în vedere un funcţionar public ca subiect pasiv calificat al infracţiunii prevăzute în art. 291 C. pen., adică în momentul săvârşirii infracţiunii, persoana să fie membru al unei instanţe de arbitraj. Se consideră că instanţa avea obligaţia în considerentele hotărârii să facă referire la actele oficiale, adresa nr. A din 17 aprilie 2014; adresa nr. B din 17 aprilie 2014; adresa nr. C din 28 aprilie 2014; adresa nr. D din 30 aprilie 2014 (completare fax 05 mai 2014) - şi a declaraţiei martorei acuzării, C.C. (instanţă 16 decembrie 2014) - (documente A), a reţinut în dispozitivul sentinţei, nemotivând cu nicio literă sentinţa pentru a explica reţinerea acestei agravante şi a statuat că era membru al unei instanţe de arbitraj, pentru a putea aplica agravanta. În realitate nu a fost niciodată membru al niciunei instanţe de arbitraj, în niciun arbitraj cu organizare permanentă sau ad-hoc. La Curtea de Arbitraj exista o listă cu arbitri, peste 100 de persoane înscrise pe listă, lista fiind facultativă (art. 618 C. proc. civ.), atât în arbitrajul permanent, cât şi în arbitrajul ad-hoc şi persoanele înscrise pe listă şi-denumite convenţional arbitriu nu aveau nicio legătură cu definiţia „membrului instanţei de arbitraj" dată de legiuitor în cuprinsul dispoziţiilor art. 293 C. pen. sau în orice alte definiţii prevăzute de legi şi regulament. Constituirea instanţei de arbitraj prevede imperativ ca după numire/desemnare trebuie să accepţi această misiune pentru a putea desfăşura activitatea de arbitraj şi pentru a căpăta căderea să participi la soluţionarea litigiului şi să participi efectiv în această calitate la soluţionarea acestuia.

Este adevărat că în anul 2008 (fapta reţinută este din 2014) a fost nominalizat în patru litigii dar a refuzat să fie membru aI vreunei instanţe de arbitraj, iar instanţa de arbitraj a avut o altă compunere. Grava confuzie de a pune semnul egalităţii între a fi înscris pe o listă, în fapt fiind vorba doar de o listă cu persoane dispuse să fie numite/desemnate de către părţi într-un eventual litigiu, denumită convenţional „de arbitri", fără nicio conotaţie cu consecinţe juridice şi a fi în mod concret membru al unei instanţe de arbitraj, a condus instanţa de fond la aplicarea art. 6 şi 7 lit. d) din Legea nr. 78/2000 (bănuiesc doar acest raţionament posibil al instanţei, deoarece în cuprinsul sentinţei nu se motivează în niciun fel această situaţie).

Aceste prevederi majorează limitele speciale ale pedepsei cu o treime, adică de la 2 la 7 ani, cât prevede textul art. 291 C. pen., respectiv textul art. 6 din Legea nr. 78/2000, la o pedeapsă cuprinsă între 2 ani şi 8 luni până la 9 ani şi 4 luni. Între aceste limite de pedeapsă i-a individualizat instanţa de fond condamnarea.

Sentinţa este nelegală şi netemeinică şi cu privire la teoria funcţionarului public abordată fără suport legal şi fără temei juridic în sentinţa instanţei de fond şi a rezolvării chestiunii de drept de a contura dacă membrii instanţelor de arbitraj sunt sau nu sunt funcţionari publici sub aspectul art. 175 alin. (1) lit. a) sau sub orice raportare la un text de lege civil, administrativ sau penal, din legislaţia noastră, pentru considerentele ce se vor arăta: C. pen. Titlul V. Cap. I Infracţiuni de corupţie. Alături de dispoziţiile art. 289, art. 290, art. 291 şi art. 292, cele patru infracţiuni de corupţie prevăzute în C. pen., este prevăzută şi dispoziţia art. 293 C. pen. „Fapte săvârşite de către membrii instanţelor de arbitraj sau în legătură cu aceştia. Dispoziţiile art. 289 şi art. 290 se aplică în mod corespunzător (subl. nst.) şi persoanelor care, pe baza unui acord de arbitraj sunt chemate să pronunţe o hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat spre soluţionare de către părţile la acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală se desfăşoară în baza legii române ori în baza altei legi".

per a contrario: dispoziţiile art. 291 şi art. 292 nu se aplică în mod corespunzător şi persoanelor care, pe baza unui acord de arbitraj sunt chemate să pronunţe o hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat spre soluţionare de către părţile la acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală se desfăşoară în baza legii române ori în baza altei legi.

Dacă se consideră, într-un exerciţiu de imaginaţie de lege ferenda, că textul art. 175 C. pen. ar conţine şi un alin. (3) care ar statua:"Funcţionar public, în sensul legii penale, este şi persoana care pe baza unui acord de arbitraj este chemată să pronunţe o hotărâre cu privire la un litigiu ce îi este dat spre soluţionare de către părţile la acest acord" şi văzând dispoziţiile art. 293 C. pen., se înţelege că, indiferent de calitatea sau condiţia socială a membrilor instanţelor de arbitraj (arbitru poate fi şi un prinţ şi un cerşetor) aceste persoane, pe timpul cât desfăşura activitatea de a soluţiona un litigiu în condiţiile prevăzute de art. 293 C. pen., nu intră sub incidenţa art. 291 şi art. 292, rămânând subiecte ale acestor infracţiuni ca simple persoane particulare, întrucât legiuitorul a exclus posibilitatea ca membrilor instanţelor de arbitraj să li se aplicat dispoziţiile art. 291 şi art. 292, ca subiect pasive calificate (deşi ar fi definite explicit în presupusul alin. (3) al art. 175 ca fiind funcţionari publici, în exerciţiul de imaginaţie propus).

În acelaşi timp, prin Decizia nr. 818 din 03 iulie 2008, Curtea Constituţională a decis că instanţele judecătoreşti nu au „competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege (...) şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative" şi că instanţele judecătoreşti nu au „competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative".

Legiuitorul a ţinut să incrimineze faptele săvârşite de membrii instanţelor de arbitraj sau în legătură cu aceştia, deoarece membrii instanţelor de arbitraj, nefiind, sub raportul dispoziţiilor penale, funcţionari publici, în absenţa textului art. 293 C. pen., nu intrau sub incidenţa infracţiunilor de corupţie prevăzute în art. 289 şi art. 290 în calitate de subiecte calificate. Prin Legea nr. 187/2012, legiuitorul a introdus în art. 7 din Legea nr. 78/2000 lit. d) cu referire la membrii instanţelor de arbitraj conform art. 293, referindu-se explicit la incriminarea majorată pentru aceştia, în condiţiile în care deţin calitatea de subiecte active ale infracţiunii de luare de mită (art. 289) sau trafic de influenţă (art. 291) şi fără nicio legătură cu calitatea membrilor instanţelor de arbitraj ca subiecte pasive în cadrul art. 291, ci doar ca subiecte calificate pentru art. 289 şi 290, infracţiuni în legătură cu calitatea membrilor instanţelor de arbitraj ca subiecte pasive în cadrul art. 291, ci doar ca subiecte calificate pentru art. 289 şi 290, infracţiuni în legătură cu care, prin art. 293 C. pen., legiuitorul a înţeles să le ofere calitatea de subiect calificat activ sau pasiv infracţiunii aidoma funcţionarului public. Legiuitorul a învestit prin art. 293, membrii instanţelor de arbitraj şi responsabilitatea funcţionarului public doar în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 289 şi art. 290 şi Ie-a exclus din categoria subiectelor pasive calificate de la art. 291 şi art. 292. Evident că acest text al art. 293 nu are în vedere situaţia în care membrii instanţelor de arbitraj sunt ei înşişi subiecte active ale infracţiunii prevăzute de art. 291 C. pen. şi răspund ca subiecte-active atunci când membrii instanţelor de arbitraj sunt ei înşişi subiectul care cumpără influenţă, conform art. 292 C. pen. Desfăşurarea activităţii de membri ai instanţei de arbitraj, în momentul săvârşirii faptei, ca subiecte active, le atrage agravanta de la art. 7 lit. d) din Legea nr. 78/2000 doar şi exclusiv în cazul infracţiunii prevăzute de art. 289 sau 291 C. pen., în situaţiile în care au calitatea de subiecte active ale infracţiunilor respective.

De asemenea, s-a menţionat şi art. 243 din Legea de aplicare nr. 187/2012, precum şi alte aspecte legate de acesta.

Legiuitorul a dorit să incrimineze situaţia membrilor instanţelor de arbitraj care, nefiind funcţionari publici, răspund penal ca şi aceştia în situaţia infracţiunii de luare de mită şi dare de mită.

Sentinţa este nelegală şi netemeinică, întrucât instanţa de fond a evaluat eronat probele administrate în cauză.

Apelantul intimat inculpat V.M. a arătat care sunt probele condamnării, respectiv denunţul olograf din 17 martie 2014 al lui P.G.I.; Interpretarea transcriptului înregistrării ambientale din 18 martie 2014; Flagrantul realizat cu martorul O.A.I., de primire a banilor, apreciindu-le ca fiind îndoielnice.

S-a arătat că denunţul este prin natura sa o probă „subiectivă şi vulnerabilă" (practica CEDO).

Înregistrarea a fost maltratată, eviscerată de conţinut şi prezentată partizan ca fiind urmarea unui dialog de 7 minute şi 23 de secunde, deşi în realitate discuţia a durat 23 de minute. Evident că la o lectură sumară a transcriptului prezentat de Parchet, aşa cum au dorit anchetatorii să prelucreze înregistrarea, coroborat cu denunţul şi cu flagrantul, s-ar putea naşte suspiciuni rezonabile - în niciun caz certitudini - că banii erau destinaţi promisiunii de trafic. Dar, în cuprinsul unui dialog, indiferent de subiectul principal (în transcript subiectul principal al discuţiei a devenit „neinteligibil"), se pot face referiri şi se pot aborda orice alte subiecte sau teme. Aşa cum s-a şi întâmplat. De exemplu: reţine instanţa că în dialog apare pronunţată de el suma de 4.000.000 de euro. Logic, referirea la această sumă nu se putea raporta la promisiunea de trafic, care privea suma de 1.000.000 de euro, ci la negocierea vizând un alt subiect (afacerea cu tipografia), deoarece suma de 4.000.000 nu putea să se refere la litigiul despre care acuzarea şi instanţa de fond susţin că avea în vedere suma totală de 5.637.633 RON, adică aproximativ 1.200.000 de euro. Acesta este un argument indubitabil că în acel dialog a existat o altă temă principală. Ca în orice afacere de vânzare a unui bun, prezinţi partenerului o valoare cât mai exagerată pentru ca, în urma negocierii, să ajungi la preţul dorit. Este o lecţie cunoscută în capitolul „tactivi de negociere".

Trebuie răspuns la a doua întrebare: de ce, ştiut fiind că P.G.I. a venit preparat, şcolit şi înzestrat tehnic şi informai de către D.N.A., de către instructori S.R.I. şi de către avocatul-informator D.N.L. pentru a-i smulge mărturisiri şi pentru a preconstitui dovada de necombătut a înţelegerii oculte dintre ei şi nu a pus măcar o întrebare clară despre dosar, arbitri, modalităţi de realizare a influenţei, ce persoană va determina prin influenţă etc.?. Toată discuţia s-a purtat pe seama cuantumului unei sume şi pe dorinţa de a căpăta de la el eventuale consultaţii în legătură cu litigiul său.

Apelantul intimat inculpat a menţionat că desfide cu toată responsabilitatea, proba înregistrare/transcript, atâta timp cât această probă este produsă de acuzare, parte vădit interesată în cauză şi consideră că nu poate fi pertinentă până în momentul în care o autoritate neutră nu atestă sau infirmă autenticitatea şi veridicitatea acestei pretinse probe (în acest sens, CEDO s-a pronunţat de nenumărate ori).

Flagrantul s-a realizat cu martorul O.A.I. Este adevărat că el l-a trimit pe O.A.I. să ia banii aduşi de P.G.I., înţelegând, de fapt, că reprezintă un avans din preţul tipografiei.

Trebuie însă răspuns şi aici măcar la o singură întrebare: remiterea banilor face în sine dovada scopului pentru care au fost daţi banii? Categoric nu, întrucât suma putea reprezenta plata unei promisiuni de trafic sau putea reprezenta şi plata în avans a unei înţelegeri private de afaceri.

Este lipsită de temei motivarea instanţei de fond, că într-o tranzacţie comercială este nevoie de a se stabili tranşe de plată, că discuţia trebuie purtată neapărat într-un birou sau că, dacă ai un avantaj din afacere, trebuie să arăţi asta partenerului, Din contră, fundamental este într-o negociere să-i sugerezi partenerului că avantajul este numai al său.

Fragilitatea acestor trei dovezi, comparată cu toate celelalte probe administrate în cauză, fie de către acuzare, fie de către apărare, fie de către instanţă, conduce la o îndoială majoră faţă de realitatea completă şi complexă a faptelor. Nu mai am naivitatea de a invoca principiul in dubio pro reo, dar crd că, dacă op martori (L.C., S., V.D., A.D., V.B.M., Ş.C.L., U., H.) confirmă că discuţia urma să aibă ca subiect „tipografia", dacă s-au produs documente în acest sens, dacă răspunsul primit de către instanţă de la Camera Naţională care atestă că Hotărârea nr. 13 a Adunării Generale privind „mandatul în alb" pe care îl avea (documente B) poartă data de 20 aprilie 2013, dată ulterioară datei contractului din 18 ianuarie 2013 care i-ar fi înlăturat acest mandat, aşa cum a reţinut în motivare instanţa de fond împotriva cronologiei, dacă întâlnirile sale cu P.G.I. s-au desfăşurat sub lumina reflectoarelor şi nu în condiţii clandestine şi oculte (specifice săvârşirii unor infracţiuni), dacă faptul că martorul D.N.L., aranjorul denunţului şi al flagrantului (avocatul acoperit al lui P.G.I.) a minţit sub jurământ biblic în faţa instanţei, încercând să ascundă provocarea faptei (declaraţie instanţă 16 decembrie 2014) - (documente C), dacă împrejurarea că instanţa i-a respins expertiza tehnică solicitată şi audierea unor martori-cheie prin care ar fi dovedit provocarea acestei fapte, dacă realitatea din dosar că s-a emis mandat de supraveghere tehnică doar pe baza unui denunţ olograf, unic şi nesusţinut de nicio altă probă şi nu aşa cum obligă legea în art. 140 C. proc. pen. la necesitatea existenţei unor „probe" (un singur denunţ nu reprezintă „probe" - documente D), dacă faptul că a fost reţinut ignorându-se de către procuror claritatea legală a art. 293 C. pen. care anula săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 291 C. pen., de către el (text de lege pe care l-a invocat, iar procurorul i-a răspuns „nu mă interesează legea" dacă i-a emis mandat de arestare o doamnă judecător ce se afla în acel moment în cercetare penală la D.N.A., dacă a fost judecat la fond de o instanţă apărută în dosar nealeatoriu (document E), dacă experienţa ca judecător a instanţei numite nealeatoriu era doar de patru luni (decembrie 2013 - martie 2014), anterior lunii decembrie 2013 doamna judecător fiind procuror, se poate ajunge la concluzia finală a unei incertitudini cu privire la soluţia pronunţată.

În acest dosar a fost judecat de un anchetator penal care i-a refuzat orice măsură preventivă mai puţin severă solicitată pe parcursul judecării cauzei şi care se impunea, conform deciziilor luate ulterior de Înalta Curte (din arest preventiv în arest la domiciliu şi apoi sub control judiciar) şi totodată i-a fost refuzată şi aplicarea procedurii simplificate prevăzută de art. 374 alin. (4) C. proc. pen., deşi „am solicitat judecata numai pe baza probelor administrate şi a înscrisurilor prezentate de părţi, recunoscând în totalitate faptele", dar nefiind de acord cu încadrarea juridică propusă de acuzare pe care instanţa insista să şi-o asume. Toate acestea la un loc şi fiecare în parte conduc, cred, la o suspiciune rezonabilă asupra legalităţii şi temeiniciei sentinţei pronunţate.

Sentinţa este nelegală şi netemeinică şi pentru că condiţia sine qua non instituită în Noul C. pen. în art. 291:"(...) şi promite că-l va determina pe acesta (...)"(prin revizuirea textului art. 257 din Vechiul C. pen.) nu este îndeplinită, neexistând nicio probă de confirmare administrată în cauză şi o atare afirmaţie nu o susţine nici măcar P.G.I. în denunţ. Existenţa consumării unei astfel de promisiuni ar fi conturat elementele constitutive ale infracţiunii. În lipsa acestei promisiuni de determinare, infracţiunea de trafic nu rezistă. În practica recentă a Parchetelor se valorifică această prevedere legală şi, pe existenţa sau inexistenţa probării acestei sintagme, se face deosebirea dintre infracţiunea de înşelăciune de infracţiunea de trafic (Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, ordonanţa din 06 ianuarie 2015).

Sentinţa este nelegală şi netemeinică pentru că instanţa de fond nu a înlăturat motivat solicitarea apărării de a se verifica o altă încadrare posibilă a faptei, prin schimbarea încadrării juridice.

În dispozitivul sentinţei, instanţa se pronunţă înlăturând schimbarea încadrării juridice, fără însă a motiva cu o singură literă această soluţie, deşi, la termenul din 24 septembrie 2014, când s-a pus în discuţie contradictorie această chestiune de drept, instanţa a hotărât şi s-a pronunţat prin încheiere în sensul că această chestiune se va discuta odată cu fondul cauzei şi, la termenul de fond, a pronunţat soluţia de respingere a schimbării încadrării fără să-şi expună considerentele care au condus-o la această hotărâre, încălcând astfel legea.

Sentinţa este netemeinică şi cu privire la individualizarea pedepsei aplicate.

Vârsta, starea de sănătate, mediul social căruia aparţii, gradul de educaţie etc, nu crede că sunt elemente definitorii în a individualiza o pedeapsă neapărat sub minimul special prevăzut de lege sau a modalităţii de executare a pedepsei, deoarece niciunul din aceste atribute nu-ţi conferă scuza încălcării legii, rămânând la aprecierea judecătorului aceste circumstanţe personale. Crede, însă, că, dacă la un moment dat în viaţa sa, justiţia - ca un concept abstract de continuitate a exerciţiului dreptăţii sociale şi a aplicării legii în timp într-un stat, fie acesta totalitar sau democratic - printr-o eroare judiciară sau printr-o judecată nedreaptă a fost ţinut doi ani la închisoare şi ulterior a fost achitat pentru că s-a dovedit că „fapta nu a existat", aspect de care nu s-a ţinut cont în stabilirea pedepsei.

Nu este lipsit de importanţă (dacă se va reţine traficul de influenţă) că în calitate de subiect activ al infracţiunii a fost o persoană particulară, că fapta priveşte relaţii private, că nu are legătură cu avutul public, că nu există nici un prejudiciu şi că a stat arestat preventiv şi în arest la domiciliu 5 luni şi 20 de zile şi 7 luni sub control judiciar.

A trăit de la 21 de ani sub teroarea Securităţii şi nu a uitat niciodată ziua de 17 mai 1964, o zi de duminică, ziua în care, pentru prima oară în viaţă, a fost luat de pe stradă şi dus la Securitate, aruncat într-o pivniţă până dimineaţă, când a auzit un zăvor tras şi o voce grea, proletară, analfabetă i-a zis: „Pleacă". Din 1970, documentele C.N.S.A.S. atestă că era înregimentat în evidenţele Direcţiei a V-a a Securităţii, la „Priorităţi", fiind catalogat „duşman ostil socialismului", urmărit informativ în condiţia severă prin filaj intermitent, tehnică de ascultare montată la domiciliu, monitorizare prin informatori/colaboratori (documente F). Drama s-a repetat pe 19 septembrie 1983, într-o dimineaţă de luni, luat de pe stradă, arestat şi condamnat la 4 ani de închisoare, executând efectiv 2 ani, ulterior, peste timp, dovedindu-se irevocabil că "fapta nu a existat" şi că a făcut închisoare în urma unei înscenări, provocată de atitudinea pe care a avut-o ca tânăr judecător, refuzând să condamne un om nevinovat, deşi i s-a cerut această soluţie direct de către generalul de Securitate B. Această înfruntare i-a distrus viaţa (documente G). Şi după evenimentele din decembrie 1989 până în prezent a fost urmărit, monitorizat, interceptat şi contabilizat în evidenţele SRI (documente H). De asemenea, apelantul intimat inculpat V.M. face referire şi la o convorbire purtată cu generalul SRI domnul F.C. pe 18 martie 2014, într-o marţi seara, ajungând din nou în arest şi condamnat la 4 ani închisoare.

În final, a solicitat admiterea apelului declarat, respingerea apelului Parchetului, casarea sentinţei fondului şi, rejudecând, a se pronunţa o soluţie dreaptă şi conformă cu legea.

Motivelor de apel le-au fost ataşate înscrisuri.

De asemenea, la dosarul cauzei au fost depuse ample motive de apel ale apelantului intimat inculpat prin apărător.

În dezvoltarea motivelor de apel formulate pentru apelantul intimat inculpat de către apărătorul său se critică încadrarea juridică reţinută în sarcina inculpatului, respectiv art. 291 C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. d) din Legea nr. 78/2000. Se menţionează că subiectul vizat prin presupusul trafic de influenţă ar fi membrii unui complet de arbitraj. Aceştia însă nu sunt funcţionari publici, iar completul de arbitraj nu participă la realizarea funcţiilor statului, ci la buna înţelegere între comercianţi.

Se arată că arbitrajul este o activitate jurisdicţională eminamente privată, având o natură juridică strict contractuală, nesupusă controlului niciunei autorităţi, precum şi aspectul că nici Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional, nici Camera de Comerţ şi Industrie a Românei (sub egida căreia se organizează) nu sunt şi nu activităţi de autoritate publică, s-a căutat sprijinul altor norme juridice. Au intrat în discuţie dispoziţiile art. 293 C. pen. (care exclude însă, prin enumerarea sa limitativă traficul de influenţă), precum şi ale art. 308 C. pen.

Se critică şi încadrarea faptei în art. 291 C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. d) din Legea nr. 78/2000.

Încă de a începe cercetarea judecătorească, apărarea inculpatului a învederat că pe situaţia de fapt reţinută în actul de sesizare a instanţei, singura încadrare juridică de luat în seamă ar viza infracţiunea prevăzută de art. 244 C. pen., formulând scris şi argumentând pe larg o cerere de schimbare a încadrării juridice.

Prin încadrarea juridică reţinută în sarcina inculpatului se adaugă la lege. Confuzia majoră constă în neînţelegerea naturii strict convenţionale a recurgerii la arbitraj, a caracterului de activitate exclusiv privată a procedurii arbitrale şi prin consecinţă, a calităţii de persoane particulare a membrilor completelor de arbitraj. Nu s-a observat stricta dependenţă a învestirii, alegerii şi activităţii arbitrilor de voinţa părţilor litigante. Natura juridică a puterilor statului decurge din suveranitatea naţională ce aparţine poporului român (art. 2 din Constituţia României) pe când natura juridică a activităţii de arbitraj decurge din voinţa contractuală a părţilor litigante. Această strictă dependenţă este subliniată chiar şi într-una dintre normele penale de proximitate (art. 293 C. pen.), care menţionează condiţia ca arbitrii să fie numiţi „pe baza unui acord de arbitraj".

Judecătorul este ţinut de regulile înscrise în C. proc. civ. şi nu poate stabili propriile sale reguli, nici nu acceptă reguli stabilite de către părţi, pe când pentru arbitraj regulile înscrise în C. proc. civ. sunt facultative, membrii instanţei de arbitraj putând stabili, cu acordul părţilor, propriile reguli. Oricum, simpla inserare în Cod a unor reguli nu conferă unei activităţi (în speţă a arbitrilor) caracteristicile activităţilor statului; spre exemplu şi activitatea tutorilor sau curatorilor este reglementată prin Cod, fără ca aceştia să poate fi consideraţi ca făcând parte din puterea judecătorească şi că ar îndeplini „funcţii specifice statului".

Caracterul definitiv şi obligatoriu al hotărârilor arbitrale nu schimbă caracterul privat al acestora, după cum nici caracterul definitiv şi obligatoriu pentru părţi al clauzelor contractuale nu schimbă natura privată a convenţiilor încheiate. Ca şi hotărârile arbitrale, multe contracte civile (contractul de asistenţă juridică, contractul bancar, cambia, biletul la ordin etc. (sunt executorii, dar pentru a fi executate cu forţa autorităţii statului, necesită încuviinţarea executării silite dată de puterea statului printr-o hotărâre (încheiere) judecătorească, tocmai pentru că, prin ele însele, nu poartă atribuţiile autorităţii.

Regula de executare a hotărârilor arbitrale conform art. 614 Noul C. proc. civ. este executarea de bună voie! Pentru ca hotărârea arbitrală să poate fi executată silit, este necesară, încuviinţarea executării dată printr-o hotărâre judecătorească. Singur judecătorul, ca reprezentant al autorităţii publice, verifică legalitatea şi termenii respectivului titlu executoriu şi o încuviinţează sau nu, aşa cum încuviinţează spre executare orice înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare (art. 632 Noul C. proc. civ.): procesele-verbale întocmite de executării judecătoreşti, înscrisurile autentice, titlurile de credit, fără să se poată susţină spre exemplu, că emitentul unui titlu de credit participă la exercitarea puterii judecătoreşti.

Totodată, s-a mai arătat că nicăieri în cuprinsul articolelor invocate, de la art. 555 la art. 565 nu se foloseşte sintagma funcţionar public sau persoană considerată funcţionar public şi nici nu se face o aluzie oricât de vagă la statutul de funcţionar public al membrilor instanţei de arbitraj. Din contra, în fiecare articol de lege separat şi în toate la un loc se regăseşte, direct sau indirect, caracterul obligatoriu al definirii activităţii de arbitraj ca activitate eminamente privată.

În încercarea de a se argumenta ceea ce nu poate fi argumentat juridic serios - că jurisdicţia arbitrală este de aceeaşi natură cu exerciţiul puterii judecătoreşti - în hotărârea atacată se mai afirmă: „Singura cale de atac împotriva unei hotărâri arbitrale este acţiunea în anulare la curtea de apel, care are regimul unei căi extraordinare de atac."

Simpla denumire de „acţiune în anulare" şi nu de contestaţie sau recurs ar fi trebuit să prevină interpretul că respectivul demers nu este decât o cerere introductivă, o „acţiune în justiţie", din categoria căilor de desfiinţare a oricărui înscris defăimat şi nu o cale de atac.

Expresia „poate fi atacată" se regăseşte în numeroase reglementări privind actele administrative, fără să se poată conchide că şi actele administrative aparţin (...) puterii judecătoreşti.

Dar greşeala nu este numai de interpretare literală, ci şi contrară legii fundamentale a statului.

În art. 129 din Constituţia Românei se prevede că folosirea căilor de atac se face numai împotriva hotărârilor judecătoreşti. Deci nu şi asupra altor genuri de hotărâri. Acţiunea în anulare (art. 608 Noul C. proc. civ.) este deci o solicitare adresată de către părţi către puterea judecătorească, vizând desfiinţarea oricărui act din categoria infinită a actelor juridice, atunci când există motive de nulitate expres prevăzute de lege, astfel cum le enumera art. 608 Noul C. proc. civ.

Dar de aici şi până la o cale de atac sau şi mai trist în exprimarea sentinţei - o cale extraordinară de atac - este o diferenţă pe care niciun interpret obiectiv nu o poate ignora. De altfel, în art. 456 din Noul C. proc. civ. se prevede: „calea ordinară de atac este apelul, iar căile extraordinare de atac sunt: recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea".

Se mai foloseşte argumentul că activitatea completelor arbitrale este reglementată prin lege, respectiv Legea nr. 134/2010 (privind C. proc. civ.) şi Legea nr. 335/2007 (privind Camerele de Comerţ din România). Analiza normelor ce se referă în C. proc. civ. la arbitraj a fost expusă. Cât priveşte celălalt argument cu trimitere la legislaţie se aminteşte că orice activitate socială, fie că este voluntară, fie că este facultativă, trebuie organizată conform legii. Până la activităţile de colectare de către administratorul de bloc a plăţii întreţinerii se desfăşoară tot conform legii, dat aceasta nu îi conferă componenta de activitate ca autoritate publică.

Se consideră că prima instanţă îşi întemeiază verdictul pe o-afirmaţie nu numai eronată faţă de terminologia juridică de bază, ci şi contrară legii fundamentale obligă la analiza constituţională mai largă a hotărârii atacate. Hotărârile emise în exercitarea oricăreia dintre puterile statului, deci şi hotărârile penale, trebuie să fie conforme nu numai legilor specifice, ci şi, sau chiar - în primul rând, legii fundamentale a ţării.

Rezolvarea problemei de drept a calificării membrilor completelor de arbitraj ca fiind funcţionari publici este major neconstituţională şi pentru următoarele argumente: contravine vizibil enumerării stricte şi limitative a ceea ce înseamnă putere judecătorească făcute prin art. 126 din legea fundamentală; contravine grav dispoziţiilor art. 124 din Constituţie, conform cărora „justiţia este unică" şi se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi instanţele judecătoreşti; contravine flagrant caracterului imparţial al justiţiei şi statutului de independenţă şi inamovibilitate al judecătorilor, arbitrii fiind numiţi sau desemnaţi şi retribuiţi de către părţi, pe baza acordului de arbitraj şi nu prin lege; izvorul puterii arbitrilor este dat de părţi şi se limitează la acestea, prin convenţia acestora; judecătorul îşi are izvorul puterii în suveranitatea poporului, ceea ce determină şi organizarea autorităţilor însărcinate cu administrarea justiţiei, prin totalitatea organelor statului.

Cu exces de argumentaţie se mai pot aduce şi următoarele contraargumente: orice acord de arbitraj poate deveni caduc. Investirea instanţei, alegerea acesteia şi hotărârile judecătoreşti nu devin nicicând caduce; singura răspundere a membrilor instanţei de arbitraj este răspunderea materială, la dispoziţia voinţei părţilor, pentru prejudiciul cauzat (art. 565 Noul C. proc. civ.). Or răspunderea materială există în C. civ. şi în cazul pagubelor cauzate de lucrări sau de animale. Nu există răspundere disciplinară sau administrativă, acestea fiind specifice numai funcţionarilor publici nu şi arbitrilor, care, datorită caracterului privat şi convenţional al activităţii lor, răspund doar material conform voinţei părţilor; arbitrii emit hotărâri care nu au autoritate de lucru judecat, aşa cum au hotărârile judecătoreşti, tocmai pentru că judecătorii le emană în calitatea lor de înalţi funcţionari publici în numele statului, ca autoritate a statului, iar arbitrii o fac în numele părţilor care i-au investit; arbitrii por fi români sau străini (art. 293 C. pen.), or străinii, nefiind cetăţeni români, nu pot exercita niciun serviciu public în România, întrucât legea română o interzice.

Analiza detaliată a lipsei subiectului protejat prin incriminare nu epuizează carenţele hotărârii pronunţate legate de elementele constitutive ale infracţiunii. Sentinţa este nelegală şi din punctul de vedere al laturii obiective, astfel cum este aceasta precizată prin noul C. pen., diferit de reglementarea codului anterior.

Sesizarea procurorului şi începerea urmăririi penale s-au făcut după numai o lună şi jumătate de la intrarea în vigoare a Noului C. pen., interval probabil prea mic pentru ca organul judiciar să fi deprins subtilităţile noile reglementări. În privinţa traficului de influenţă, diferenţa dintre cele două reglementări este punctuală dar decisivă. Nu poate fi ignorată la încadrarea juridică a faptei, cu atât mai mult cu cât noul conţinut al normei a fost adoptat tocmai pentru a se evita practica judiciară anterior neunitară.

Apelantul intimat inculpat V.M. prin apărător a făcut ample referiri la jurisprudenţă şi doctrină. Astfel, în R.D.P. nr. 4/1996, pag. 149 este citată o decizia a Curţii de Apel Bucureşti în care se menţiona că „Fapta inculpatei (...) nu constituie infracţiunea de trafic de influenţă, ci aceea de înşelăciune, deoarece inculpata nu a afirmat că ar avea influenţă aspra profesorului examinator, ci a promis că va obţine rezultatul dorit prin intermediul altor persoane, pe care nu le-a individualizat prin nume sau funcţie"

În acelaşi sens, doctrina (Drept penal român, O. Loghin, T.Toader, pag. 377) a statuat că:"Prevalându-se de o influenţă reală sau presupusă asupra funcţionarului, făptuitorul trebuie să promită că va interveni la acel funcţionar pentru ca acesta să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. Prin urmare, actul pentru care se promite intervenţia trebuie să fie un act care intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului. Dacă nu intră în atribuţiile de serviciu ale acestuia, fapta nu constituie infracţiunea de trafic, ci infracţiunea de înşelăciune."

Deci practica şi doctrina au conchis încă anterior noului C. pen. că elementul de natură obiectivă ce face diferenţa între traficul de influenţă şi înşelăciune constă în acţiunea de a promite cu finalitatea că va fi determinat funcţionarul public să se comporte într-un anumit mod faţă de îndatorirea de serviciu incidenţă.

Această concluzie a practicii avea să-.şi găsească expresie legislativă odată cu adoptarea noului C. pen. În definirea traficului de influenţă (art. 291 alin. (1) s-au adăugat precizări notabile faţă de vechea redactare (art. 257 alin. (1). Legiuitorul a înlocuit simpla prepoziţie pentru („...are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina...") cu o întreagă propoziţie, indicând o acţiune exactă, cu o finalitate exactă („... are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta...").

Se adaugă deci în mod explicit condiţia că autorul să promită intervenţia ilicită, şi nu în mod vag cu un rezultat precis (îl va determina) iar pentru eliminarea oricărui echivoc s-a adăugat şi prenumele demonstrativ acesta, consolidând reprezentarea că subiectul pasiv este neapărat funcţionarul public.

Rezultă că, atât interpretarea literală, cât şi interpretarea teleologică, confirmate odată cu noul Cod şi prin interpretarea istorică duc la concluzia de neînlăturat că acţiunea de a promite reprezintă condiţia sine qua non a existenţei laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă.

Din probe (denunţ, declaraţii, martori audiaţi, înregistrarea ambientală, înregistrări convorbiri telefonice, declaraţie inculpat, proces-verbal al flagrantului) nu rezultă că s-ar fi promis influenţarea unor persoane definite prin sintagme sau noţiuni specifice infracţiunii de trafic de influenţă, că s-ar fi rostit cuvinte sau expresii ca:"membri instanţei de arbitraj", „arbitri", „tribunal arbitral", „complet de arbitraj", „arbitrii care soluţionează litigiul", „doamna/domnul arbitru" etc.

Teza că inculpatul a promis influenţarea unui sau unor arbitri nu este decât o supoziţie inspirată din folosirea de către denunţător, în denunţ a exprimărilor: "Curte de Arbitraj", „dosar de arbitraj", „să contribui la câştigarea procesului". Este bine stabilit în doctrină şi în practică faptul că:"nu interesează dacă făptuitorul a precizat sau nu numele funcţionarului asupra căruia are sau a lăsat să se creadă că are influenţă; este suficient să-l fi determinat numai prin calitatea acesteia." (Drept penal român - prof. univ. dr. Tudorel Toader, judecător Curtea Constituţională; Curtea de Apel Bucureşti, decizia nr. 36/1996; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizia nr. 2398/2006).

Deci, obligatoriu şi calitatea celui la care urma să se intervină trebuie determinată în discuţia dintre cumpărătorul de trafic de influenţă şi traficantul de influenţă, ceea ce din probele acestui proces nu rezultă şi nici nu avea cum să rezulte pentru că discuţiile nu au conţinut asemenea referiri.

O altă critică a apelantului intimat inculpat prin apărător se referă la încălcări ale legii procesuale, în sensul că nu a fost constatată o infracţiune, a fost provocată o infracţiune.

Se consideră că flagrantul realizat este şi rezultatul unei provocări.

În seara de 18 martie 2014, în zona Hotelului H., organele judiciare nu au constatat o infracţiune, au provocat o infracţiune, ceea ce legea procesuală le interzicea cu fermitate prin dispoziţiile imperative ale art. 101 alin. (3) C. proc. pen.: "Este interzis organelor judiciare sau altor persoane ce acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penal, în scopul obţinerii unei probe".

Se face referire la ordonanţa din data de 17 martie 2014 prin care s-a dispus începerea urmăririi penale cu privire la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 faţă de suspectul V.M. constând în aceea că la data de 13 martie 2014 ar fi pretins numitului P.G.I. suma de 1.000.000 euro, în schimbul influenţei pe care a lăsat să se creadă că o ar asupra arbitrilor din cadrul Curţii de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a Românei, învestiţi cu soluţionare dosarului de arbitraj nr. 174/RIC/2013.

Apărătorul apelantului intimat inculpat a remarcat că procurorul considera că infracţiunea de trafic de influenţă a fost deja comisă, întrunindu-se inclusiv elementele constitutive cheie ale acesteia, respectiv acţiunea obligatoriu pretinsă de lege de a promite, precum şi subiectul cheie al promisiunii-funcţionarul public.

De asemenea, se consideră că presupunerea procurorului se bazează pe denunţul conceput după dictare, de procesele-verbale.

Prin nemotivarea hotărârii se încearcă a se escamota încălcarea dispoziţiilor de ordine publică ale art. 477 C. proc. pen.

În conformitate cu dispoziţiile art. 377 şi ale art. 386 C. proc. pen., la termenul din 14 septembrie 2014, inculpatul a solicitat să se pună în dezbatere şi să se soluţioneze cererea de schimbare a încadrării juridice din art. 291 C. pen., pentru care nu existau temeiuri juridice, în art. 32 rap. la art. 244 C. pen., astfel ca întreaga cercetare judecătorească să se desfăşoare în cadrul juridic adecvat situaţiei de fapt sesizate şi probatoriului administrat de urmărirea penală.

Argumentându-şi în scris şi pe larg cererea, inculpatul a înfăţişat toate criticile pentru care aprecia că încadrarea în art. 291 exprimă o sumă largă de greşeli de interpretare juridică. De aceea apărarea crede că pe lângă obligaţia de ordin general de a se analiza şi dispune motivat asupra cererilor formulate de părţi în conformitate cu legea, analiza cât de cât reală a respectivei cereri putea contribui pozitiv la efortul instanţei de a ajunge la un verdict temeinic şi legal.

Curtea de apel a pus cererea în dezbatere dar a amânat pronunţarea asupra schimbării de încadrare până la pronunţarea asupra fondului. Iar la sfârşitul judecăţii de fond, singura referire la cererea de schimbare a încadrării juridice rămâne următoarea propoziţie din dispozitivul sentinţei referitoare la dispoziţia măsurii.

Tăcerea absolută a instanţei contravine dispoziţiilor art. 351 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.

Aşa cum a învederat, s-a formulat această critică nu dintr-o adversitate apriorică faţă de hotărârea deja dovedit nelegală, ci din convingerea că, prin respectarea obligaţiei de a motiva fiecare măsură luată în desfăşurarea procesului, deci inclusiv de a motiva cererea larg argumentată de schimbare a încadrării juridice, instanţa avea o şansă în plus de chibzuinţă şi de analiză a opiniilor contrare, o şansă a principiului contradictorialităţii.

Între momentul formulării cererii de schimbare a încadrării juridice şi momentul încheierii dezbaterilor, practica judiciară în materie a dobândit o nouă şi importanţă clarificare. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a pronunţat decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014. Problema sesizată era aceea dacă experţii judiciari pot sau nu pot fi incluşi în noţiunea de asimilaţi ai funcţionarilor publici în conformitate cu dispoziţiile art. 175 alin. (2) C. pen.

Desigur, natura activităţii, modul de numire şi prestaţia experţilor judiciari diferă de natura activităţii, modul de numire şi prestaţia membrilor completelor de arbitraj. De altfel şi soluţia pronunţată prin decizia nr. 20/2014 este în sensul asimilării experţilor cu funcţionarii publici. Dezlegarea Înaltei Curţi este general valabilă, obligatorie, nu numai prin dispozitiv, ci şi prin considerentele hotărârii. Prin aceasta se reţin exact elementele distinctive care îi exclud pe membrii completelor de arbitraj din sfera asimilaţilor funcţionarilor publici, inclusiv a profesiilor liberale (nici nu există profesia de arbitru).

Se arată că reperele de interpretare oferite prin decizia de uniformizare a practicii nu sunt întrunite în cazul arbitrilor.

În contextul acestui capitol evocarea deciziei nr. 20/2014 introduce alte două critici, asociate pe care le aduce sentinţei penale atacate sunt că evitând evocarea deciziei, instanţa a evitat orice referire la dispoziţiile art. 175 C. pen. Or, consideră impardonabil să se folosească noţiuni definite în Titlul X al Părţii Generale a C. pen. recurgându-se la alte repere de interpretare (legea specială) decât cele impuse de legiuitorul sediului materiei. S-a menţionat conţinutul dispoziţiilor art. 477 alin. (3) C. proc. pen., arătându-se că decizia a fost publicată în M. Of. nr. 766 din 22 octombrie 2014 devenind obligatorie pentru instanţe, iar hotărârea de fond a fost pronunţată la data de 27 februarie 2015.

Apărătorul apelantului intimat inculpat critică sentinţa atacată şi din perspectiva împrejurării că nu a fost respectat principiul repartizării aleatorii, menţionându-se că începerea urmăririi penale a ajuns la doamna judecător D.P., care se afla sub presiunea unei inculpări de către D.N.A., fiind recuzată de reprezentantul Ministerului Public care a fost respinsă de completul următor.

O altă coincidenţă este prezenţa la primul termen în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi a domnului procuror D.G.B., organizatorul flagrantului şi autorul referatului cu propuneri de arestare. Procurorul anchetator nu este cuprins în incompatibilitate, dar interesul acestuia de a fi prezent la o dezbatere este sugestiv pentru nesiguranţa calificării faptei.

Următorul control judiciar a aparţinut etapei de cameră preliminară. Deşi dosarul a fost repartizat real aleatoriu unui alt complet, prelungirea măsurii preventive, soluţionarea cererilor şi excepţiilor apoi soluţionarea fondului aveau să aparţină altui magistrat.

Prima instanţă a motivat în sensul „Curtea îi aduce la cunoştinţă inculpatului că, întrucât judecătorul care a primit aleatoriu dosarul se afla în concediu, cauza a fost preluată de judecătorul învestit cu permanenţa, conform Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti."

Se menţionează „coincidenţe" cum sunt cele arătate, semnificative mai mult de lege ferenda pentru că în economia motivelor de apel acestea pot explica (nu şi justifica) erorile de interpretare juridică pe care a fost clădit un verdict evident nelegal, evident prin adaos la lege, evident prin depăşirea prerogativelor puterii judecătoreşti, evident prin încălcarea adagiului milenar preluat de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale: nulla poena sine lege!

O altă critică a apelantului intimat inculpat V.M., prin apărător se referă la administrarea şi interpretarea tendenţioasă a probelor.

Instanţa a urmat criteriul necesităţii pentru convingerea sa, adică în condiţiile în care acea convingere era deja formată ca judecător de cameră preliminară, învestit mai întâi pentru prelungirea măsurii preventive, apoi pentru verificarea legalităţii urmăririi penale şi a sesizării instanţei. A fost convingerea pe care a încercat să o analizeze în capitolele consacrate încadrării în drept.

Analizând legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară (încheierea din 29 mai 2014) a respins toate criticile şi solicitările inculpatului pe motivul că aspectele în cauză vor -fi clarificate în timpul cercetării judecătoreşti.

În acest mod au fost prorogate, pentru ca apoi să fie abandonate, respinse ori soluţionate strict formal criticile vizând principala probă a inculpării -înregistrarea ambientală a convorbirii de la barul Hotelului H., învederându-se că înregistrarea este lacunară, cuprinde în numai 7 minute 16 pasaje „neinteligibile", toate atribuite inculpatului. Judecătorul de cameră preliminară a considerat „Faptul că înregistrarea nu prezintă acurateţe tehnică deosebită, nu atrage îndepărtarea acesteia pe criteriu de nelegalitate, conţinutul urmând a fi clarificat (...) în faza de cercetare judecătorească".

În faza de cercetare judecătorească a fost respinsă însă cererea de expertizare a înregistrării, iar interpretarea transcriptului, inclusiv a lacunelor şi echivocurilor, s-a împlinit prin consideraţiile proprii ale instanţei. Pronunţându-se asupra legalităţii măsurii înregistrării ambientale, J.C.L. a reţinut că "supravegherea tehnică, interceptarea ambientală" la care face referire inculpatul, s-a realizat în parametrii legali", dar cu prilejul discutării probatoriului în timpul cercetării judecătoreşti s-a respins cererea de aducere spre consultare şi ataşare a dosarului format cu prilejul respectivei încuviinţări. Or cererea viza răspunsul la 2 întrebări esenţiale; 1) existau în momentul aprobării şi alte probe în afara denunţului? 2) au fost sau nu înregistrarea ambientală şi „flagrantul" probe înscenate contrare art. 101 alin. (3) C. proc. pen.?

În pofida consideraţiilor de natura celor arătate, convingerea apărării este că judecătorul de cameră preliminară dispunea de toate elementele pentru a constata că înregistrarea ambientală - măsură restrictivă de libertăţi fundamentale - a constituit o probă administrată nelegal, fără a exista altă dovadă decât denunţul unei persoane de credibilitate îndoielnică. Lipsa totală a unor dovezi premergătoare a pus organul judiciar în situaţia să provoace dovezi, deci să încalce principiul loialităţii.

Analiza sensului unor exprimări echivoce sau eufemistice, analiză prin care instanţa a încercat să valorizeze conţinutul convorbirii înregistrate este juridic insuficientă, câtă vreme din convorbire au lipsit referirile la arbitrii, arbitraj, litigiu complet, Curte, hotărâre etc. şi - mai ales! - condiţiile obligatorii pentru latura obiectivă a infracţiunii vizate -acţiunea de a promite şi promisiunea de a determina.

A fost înlăturată ca speculativă interpretarea pe care inculpatul a oferit-o pentru întâlnire, convorbire şi suma primită: vânzarea unei tipografii. Chiar dacă maniera de a negocia era oarecum inuzuală, preocuparea pentru o asemenea tranzacţie, conformă domeniului de activitate al denunţătorului, precum şi stilul managerial mai puţin ortodox al inculpatului fac ipoteza plauzibilă. Oricum, nu mai puţin plauzibilă decât fantezia unui trafic de influenţă la preţul egal valorii folosului urmărit.

Instanţa a înlăturat explicaţiile (susţinute de probe) ale inculpatului astfel: "Declaraţiile inculpatului care, în esenţă, se rezumă la a recunoaşte primirea sumei de bani, dar cu alt titlu, respectiv ca avans pentru vânzarea tipografiei aparţinând R. este contrazisă de următoarele probe:procesul-verbal de flagrant; declaraţiile evazive ale martorilor propuşi chiar de către inculpat; declaraţiile martorilor audiaţi în faza de urmărire penală; adresa de la C.C.I.R.

Dintre aceste puncte, considerentele se referă numai la primul şi la ultimul.

Prin procesul-verbal de flagrant s-a înţeles transcrierea convorbirii ambientale. Interpretarea replicilor pe care o efectuează pe larg hotărârea poate avea numai o valoare semantică. Juridic, proba este o probă provocată, nulitatea ei neputând fi ignorată de un verdict legal şi temeinic. În plus, se arată, înregistrarea nu cuprind referirile cheie pe care le incumbă latura obiectivă a infracţiunii vizate.

Declaraţiile martorilor nu sunt evazive. Teza probatorie pentru care au fost citaţi - în coroborare cu înscrisurile - era intenţia C.C.I.R. de a vinde tipografia.

Declaraţiile martorilor audiaţi în timpul urmăririi penale nu probează decât că inculpatul nu s-a interesat nicicum de litigiul arbitral în discuţie.

Înscrisul C.C.I.R. este suprasemnificat din perspectiva că momentul de la English Bar - Hotel H. ar fi fost momentul final al tranzacţiei pentru tipografie. Întocmirea finală a actelor ar fi presupus şi întocmirea altor abilitări decât cele pe care inculpatul Ie-a dovedit. Şi încasarea preţului final urma să respecte alte rigori. Pentru început, în stadiul de promisiune de cumpărare, de avans, negociatorii au urmat fiecare propria reprezentare: inculpatul pe cea a unui manager discreţionar, al unei entităţi total independente, iar denunţătorul pe cea a unui provocator, adus prin cine ştie ce constrângeri să interpreteze convingător o partitură falsă.

Mai trebuie avută în vedere starea de presiune pentru vinderea tipografiei. Încercarea dura de 4 ani, ţintă din ce în ce mai greu de atins în condiţiile în care (aspect notoriu dar şi dovedit) industria poligrafică este în extincţie.

Într-un alt document decât într-o sentinţă penală, analiza de text efectuată în paginile 20 şi 21 ar fi interesantă. Ca temei al verdictului, această analiză nu face decât să completeze suita de interpretări ajuridice, rezolvări strict emoţionale, măsuri pripite sau, după caz, timorate şi de idei preconcepute ce marchează acest proces, de la explozia lui prematură în atenţia publică până la respingerea singurei încadrări juridice eventual incidente.

Acest corolar al unui proces marcant inechitabil constă în încălcarea, de la început până Ia sfârşit, a principiului fundamental al justiţiei penale în societăţile civilizate: in dubio pro reo.

Pentru argumentele învederate, apelantul intimat inculpat V.M., prin apărător, în temeiul dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale nr. 35 F din 27 februarie 2015 pronunţată în dosarul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-ll-a penală, nr. 2418/2/2014 şi pronunţând o nouă hotărâre, a se dispune achitarea inculpatului în baza dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Acestor motive de apel depuse au fost ataşate fotocopiile deciziei nr. 31 din 16 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în Dosarul nr. 16/2009, deciziei nr. 26/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în Dosarul nr. 28/1/2014/HP/P, publicată în M. Of., Partea I nr. 24 din 13 ianuarie 2015, deciziei nr. 20/2014 din 29 septembrie 2014 în Dosarul nr. 22/1/2014/HP/P, publicată în M. Of., Partea I nr. 766 din 22 octombrie 2014.

În apel, la termenul de la 22 aprilie 2015, termen stabilit pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive a controlului judiciar dispusă faţă de inculpatul V.M., au fost consemnate concluziile părţilor asupra măsurii.

Înalta Curte a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii preventive a controlului judiciar dispusă faţă de inculpatul V.M., menţinând măsura preventivă a controlului judiciar dispusă faţă de inculpatul V.M., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul V.M. în sumă de 25 RON s-a plătit din fondul Ministerului Justiţiei, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la acea dată, aflată la dosarul în apel, al Înaltei Curţi.

În considerentele încheierii, instanţa de control judiciar a făcut referiri la soluţia dispusă de primă instanţă, la situaţia de fapt reţinută în esenţă pe care s-a fundamentat soluţia pronunţată, situaţia măsurilor preventive dispuse faţă de inculpat până la momentul dispunerii măsurii preventive a controlului judiciar.

Înalta Curte a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 208 alin. (5) C. proc. pen. în tot cursul judecăţii, instanţa este obligată să verifice prin încheiere, din oficiu, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar sau dacă au apărut temeiuri noi care să justifice menţinerea acestei măsuri.

Înalta Curte a apreciat că, până la acel moment procesual, nu au intervenit aspecte noi de natură să modifice concluzia la care a ajuns instanţa cu ocazia luării măsurii preventive a controlului judiciar, probele administrate în faza de urmărire penală, precum şi cele administrate în faţa instanţei de fond permiţând în continuare acesteia să aprecieze asupra existenţei unor motive verosimile care fundamentează bănuială că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, neintervenind până la acel moment elemente noi care să infirme suspiciunea rezonabilă că acuzatul a comis fapta ce i s-a reţinut în sarcină prin rechizitoriu.

S-a mai precizat că materialul probator administrat în cauză, nu conduce, în actualul stadiu procesual, la concluzia existenţei unei cauze care împiedică exercitarea acţiunii penale în privinţa acestei inculpat, fiind astfel, realizată şi condiţia reglementată de alin. (2) al art. 202 C. proc. pen.

Totodată, instanţa de control judiciar a avut ca argumente natura şi gravitatea faptei de care este acuzat inculpatul, modalitatea în care se presupune că a acţionat, apreciind ca fiind îndeplinită în continuare şi cerinţa prevăzută de art. 202 alin. (3) teza I C. proc. pen., menţinerea faţă de acesta a măsurii preventive a controlului judiciar fiind proporţională cu gravitatea faptei ce formează obiectul acuzaţiei penale, fără ca prin aceasta să se încalce prezumţia de nevinovăţie, ca principiu fundamental ce guvernează procesul penal, în ansamblul său.

Înalta Curte a considerat că măsura preventivă a controlului judiciar, cu obligaţiile ce se impun a fi respectate pe durata ei de către inculpat, este necesară în continuare pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal, chiar dacă aspectele invocate de inculpat cu privire la comportamentul procesual corespunzător, sunt reale, s-a constatat că acesta nu sunt de natură să conducă la concluzia că temeiurile care au determinat măsura preventivă a controlului judiciar au încetat ori că au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii.

De asemenea, s-a analizat proporţionalitatea între ingerinţa autorităţilor naţionale în dreptul inculpatului la liberă circulaţie, garantat de art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi scopul legitim urmărit prin luarea faţă de acesta a măsurii preventive a controlului judiciar, pe durata căruia s-a impus, conform art. 215 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., obligaţia de a nu depăşi limita teritorială a ţării fără încuviinţarea prealabilă a instanţei de judecată, apreciindu-se că la acel moment procesual, după aproximativ 8 luni de la luarea măsurii de prevenţie, respectiva proporţionalitate se menţine, neputându-se vorbi de o dispariţie/diminuare a necesităţii impunerii restricţiei de a părăsi România odată cu trecerea timpului sau de prelungirea în timp a acestei măsuri dincolo de exigenţele impuse de legislaţia procesual penală sau de Convenţie.

Faţă de considerentele expuse, verificând subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea măsurii preventive faţă de inculpatul V.M., caracterul necesar şi proporţional al acesteia cu gravitatea acuzaţiei şi scopul urmărit, în baza art. 362 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 208 alin. (5) C. proc. pen., Înalta Curte a menţinut măsura controlului judiciar luată faţă de inculpatul V.M., făcând cuvenitele menţiuni cu privire la apărarea din oficiu, respectiv la activitatea acestuia de pregătire în concret a apărării.

Apelantul intimat inculpat V.M., prin apărătorul său a formulat, în conformitate cu art. 353 alin. (10) prima frază, teza finală din C. proc. pen. o cerere de preschimbare a termenului de judecare a apelului, termen intermediar fixat pentru data de 28 mai 2015 la un termen mai apropiat pe care-l permite condica.

Motivul solicitării formulate l-a constituit soluţionarea cu celeritate a procesului, considerându-se în esenţă, că, deşi, ritmul judecăţii a fost şi până în prezent rezonabil, starea de tensiune, presiunea psihică resimţită de inculpat s-a accentuat, făcând aşteptarea verdictului greu de suportat.

Înalta Curte a preschimbat termenul de judecată de la 28 mai 2015 la 14 mai 2015 cu citarea inculpatului, înştiinţarea apărătorului ales, precum şi efectuarea unei adrese la Baroul Bucureşti, pentru desemnare avocat oficiu.

La termenul de judecată de la 14 mai 2015, în baza art. 420 alin. (4) raportat la art. 378 C. proc. pen. a procedat la audierea inculpatului V.M., declaraţia acestuia fiind consemnată şi ataşată la dosarul cauzei, dosarul Înaltei Curţi.

În declaraţia dată, apelantul intimat inculpat V.M. a arătat că menţine declaraţia dată în faţa Curţii de Apel Bucureşti.

Înalta Curte a acordat cuvântul părţilor asupra cererilor pe care le aveau de formulat.

Reprezentantul Ministerului Public a arătat că motivele de apel formulate vizează individualizarea pedepsei şi a solicitat administrarea probei testimonială constând în audierea martorului O.A.I., în susţinerea apelului cu privire la circumstanţierea persoanei inculpatului.

Apărătorul ales al apelantului intimat inculpat a arătat că motivele de apel formulate vizează erori de încadrare juridică, greşeli de desfăşurare a procesului şi pe netemeinicie sub aspectul întemeierii probelor, respectiv din punct de vedere al interpretării probatoriului. A solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri în circumstanţiere, înscrisuri care au fost ataşate la memoriul formulat de clientul său şi depuse la dosarul cauzei. A arătat că se opune încuviinţării probei testimoniale constând în audierea martorului O.A.I., solicitată de către Parchet, motivat de faptul că poziţia procesuală a inculpatului este în sensul de a se judeca cu celeritate cauza. A menţionat că reprezentantul Ministerului Public susţine că martorul O.A.I. ar fi un martor concludent în circumstanţiere, însă acesta este martor pe situaţia de fapt, el fiind cel care a primit banii, şi că, de altfel nici nu sunt neclarităţi sau controverse în legătură cu rolul acestuia din seara desfăşurării evenimentelor.

Reprezentantul Ministerului Public a arătat că din punct de vedere al circumstanţierii pedepsei, având în vedere modalitatea în care s-a săvârşit fapta, raportat la calitatea inculpatului, a apreciat a fi oportună audierea acestui martor pentru că dovedeşte că trebuia individualizată pedeapsa către maxim.

Înalta Curte, după deliberare, în temeiul art. 100 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. a respins proba solicitată de reprezentantul Ministerului Public, constând în audierea martorului O.A.I., în circumstanţiere, motivat de faptul că acesta este martor pe situaţia de fapt şi nu vizează aspectele de circumstanţiere, iar în baza art. 100 C. proc. pen. a încuviinţat proba cu înscrisuri în circumstanţiere solicitată de apelantul intimat inculpat V.M.

Din oficiu, în baza art. 374 alin. (8) C. proc. pen. a dispus audierea martorilor O.A.I., Ş.C.L. şi P.G.l.

De asemenea, Înalta Curte, din oficiu a pus în discuţie verificarea măsurii preventive a controlului judiciar dispusă faţă de inculpatul din prezenta cauză, concluziile părţilor fiind consemnate în detaliu în partea introductivă a încheierii de la termenul din 14 mai 2015.

În considerentele încheierii atacate au fost expuse amplu argumentele instanţei de control judiciar cu privire la măsura preventivă pusă în discuţie, constatând că nu au intervenit aspecte noi de natură să modifice concluzia la care a ajuns instanţa cu ocazia luării măsurii preventive a controlului judiciar, probele administrate în faza de urmărire penală, precum şi cele administrate în faţa instanţei de fond ce au permis în continuare acesteia să aprecieze asupra existenţei unor motive verosimile care fundamentează bănuiala că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, neintervenind până la acel moment elemente noi care să infirme suspiciunea rezonabilă că acuzatul a comis fapta ce i s-a reţinut în sarcină prin rechizitoriu. Totodată, materialul probator administrat în cauză, nu a condus în actualul stadiu procesual, la concluzia existenţei unei cauze care împiedică exercitarea acţiunii penale în privinţa acestui inculpat, fiind, astfel realizată şi condiţia reglementată de alin. (2) al art. 202 C. proc. pen.

De asemenea, au fost făcute referiri la natura şi gravitatea faptei de care a fost acuzat inculpatul, modalitatea în care se presupune că a acţionat, fiind îndeplinită şi condiţia proporţionalităţii cu gravitatea faptei ce formează obiectul acuzaţiei penale, fără ca prin aceasta să se încalce prezumţia de nevinovăţie, ca principiu fundamental ce guvernează procesul penal, în ansamblul său.

Totodată, s-a considerat că măsura este necesară, că există proporţionalitate între ingerinţa autorităţilor naţionale în dreptul inculpatului la liberă circulaţie, garantat de art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi scopul legitim urmărit prin luarea faţă de acesta a măsurii preventive a controlului judiciar, pe durata căruia s-a impus conform art. 215 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. obligaţia de a nu depăşi limita teritorială a ţării fără încuviinţarea prealabilă a instanţei de judecată, aşa cum rezultă din încheierea aflată la dosarul din apel al Înaltei Curţi.

La termenul din 11 iunie 2015, în temeiul art. 376 C. proc. pen., Înalta Curte a dispus continuarea cercetării judecătoreşti prin audierea martorilor O.A.l., Ş.C.L. şi P.G.I., care au fost legitimaţi şi identificaţi conform dispoziţiilor art. 119 raportat la art. 107 C. proc. pen., comunicându-li-se drepturilor şi obligaţiile prevăzute de art. 120 C. proc. pen., declaraţiile acestora fiind consemnate, semnate după citirea acestora şi ataşate la dosarul cauzei, respectiv la dosarul în apel al Înaltei Curţi.

În timpul audierii martorei Ş.C.L., Înalta Curte a respins întrebarea apărătorului inculpatului" Dacă îi este cunoscut martorei numele domnului general F.C. şi dacă a asistat vreodată la vreo convorbire între acesta şi inculpat din biroul inculpatului?", ca nefiind utilă soluţionării cauzei.

Amplele concluzii ale părţilor din dezbateri, care au susţinut motivele de apel formulate în scris şi depuse la dosar aşa cum s-a arătat în detaliu mai sus în conţinutul prezentei decizii, au fost consemnate în detaliu în încheierea de dezbateri de la 11 iunie 2015, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, fiind amânată pronunţarea, în condiţiile menţionate.

Examinând apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi de apelantul intimat inculpat V.M. împotriva sentinţei primei instanţe, în raport cu motivele invocate de fiecare, în conformitate cu art. 420 alin. (10) C. proc. pen., Înalta Curte constată că apelul declarat de procuror este fondat, iar apelul apelantului intimat inculpat, nu este fondat pentru considerentele ce se vor arăta pentru fiecare.

În ceea ce priveşte apelul declarat de apelantul intimat inculpat V.M.:

Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat, în cursul procesului penal, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în primă instanţă, Înalta Curte constată că, în mod judicios şi motivat a fost stabilită situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului V.M. în săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, prevăzută de art. 291 alin. (2) raportat la art. 6 şi 7 lit. d) din Legea nr. 78/2000 de trafic de influenţă asupra arbitrilor din cadrul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.

Instanţa de control judiciar consideră că prima instanţă a fost legal învestită prin încheierea din şedinţa de cameră de consiliu din 29 mai 2014 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-ll-a penală, care în baza art. 346 alin. (1) Noul C. proc. pen., a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. 115/P/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, legalitatea administrării probelor şi efectuării actelor de către organele de urmărire penală, fiind respinse, ca neîntemeiate, cererile şi excepţiile inculpatului şi dispusă începerea judecării cauzei privind pe inculpatul V.M. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 şi 7 lit. d) din Legea nr. 78/2000.

Astfel, în cursul cercetării judecătoreşti, a fost ascultat inculpatul V.M., a cărui declaraţie se află în volumul II dosarul primei instanţe, au fost ascultaţi martorii C.C., D.N.L., aflate în vol. II dosarul primei instanţe, martorii U.N.E., H.Y., declaraţii aflate la vol. II dosarul primei instanţe, au fost depuse mai multe acte în circumstanţierea inculpatului, aflate la vol. II dosarul primei instanţe.

Înalta Curte consideră că prima instanţă a dat eficienţă dispoziţiilor art. 103 C. proc. pen., făcând referiri detaliate la mijloacele de probă administrate, aşa cum rezultă din considerentele expuse ale sentinţei, dosarul primei instanţe.

Astfel, Înalta Curte îşi însuşeşte argumentele prezentate de prima instanţă în sentinţa pronunţată, hotărârea fiind motivată în concordanţă cu exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, precum şi criteriile stabilite de instanţa de contencios european în cauza Helle contra Finlanda.

Mai mult, Înalta Curte, ca instanţă de apel a ascultat apelantul intimat inculpat V.M. în apel, audiind din oficiu, martorii O.A.I., S.C.L., P.G.I., ale căror declaraţii se coroborează, atât cu mijloacele de probă din cursul urmăririi penale, cât şi cu cele de la prima instanţă.

Astfel, declaraţia martorului P.G.I. dată în apel, dosarul Înaltei Curţi, declaraţiile date de acelaşi martor în cursul urmăririi penale, vol. I, (declaraţie olografă a martorului), susţin denunţul formulat de acesta, aflat în vol. 1, şi se coroborează cu procesul-verbal din 18 martie 2014 de redare a dialogului ambiental între P.G.I., V.M. şi O.A.I., în vol. II, dosarul de urmărire penală, cu procesul-verbal privind constatarea infracţiunii flagrante din 18 martie 2014, vol. II, dosar urmărire penală, cu planşele fotografice, vol. II dosar urmărire penală, cu lista de arbitri interni şi internaţionali, aflată în vol. I, dosar urmărire penală, cu fotocopia Dosarului nr. 174/RIC/2013 înregistrat pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, cu declaraţiile martorilor A.D., în vol. II, dosar de urmărire penală, în vol. II, dosar de urmărire penală, L.l.C., în vol. II,dosar de urmărire penală, V.B.M., în vol. II, dosar de urmărire penală, S.C.L., în vol. II, dosar de urmărire penală, declaraţia martorei S.C.L., în apel, dosarul Înaltei Curţi, O.A.I., vol. II dosar de urmărire penală, declaraţia lui O.A.I., din apel, dosarul Înaltei Curţi.

Cu titlu exemplificativ în declaraţia dată în apel, martorul P.G.I. a arătat că "Am avut prima întâlnire cu domnul V.M. la Camera de Comerţ şi Industrie în 13 martie 2014. Mi-a fost adus la cunoştinţă în data de 05 martie 2014 de către fostul meu partener de afaceri, dl. A.D. că dl. V.M. doreşte să aibă o întâlnire cu mine să discute despre industria tipografică. Am făcut toate demersurile prin secretariatul camerei pentru a avea această întâlnire care a fost fixată pentru orele amiezii, în ziua de 13 martie 2014. La această întâlnire m-am deplasat singur la Camera de Comerţ şi Industrie şi am fost condus de o persoană la cabinetul preşedintelui, am fost preluat de secretariatul preşedintelui şi dl. preşedinte a apărut în cabinetul său la câteva minute. După câteva formalităţi ale discuţiei am intrat în subiect, dl. preşedinte conducându-mă la geamul biroului şi de pe o hârtiuţă aflată în mână citea suma care mi s-a pretins în dosarul pe care îl aveam la Curtea de Arbitraj. Litigiul pe care îl aveam la Curtea de Arbitraj era între societatea I.G. SA Odrheiu Secuiesc al cărei director general am fost până în iulie 2013 şi acest dosar era o pretenţie faţă de fostul director general şi administrator bazată pe un contract de management şi unde suma pretinsă era în jur de 15 milioane RON. Acest dosar avea un nou termen pe data de 20 martie 2014. Inculpatul mi-a adus la cunoştinţă de pe biletul respectiv suma pretinsă în detaliu de către I.G. SA Odroheiu Secuiesc, respectiv cred 15 milioane şi ceva de RON şi m-a întrebat dacă doresc să contribui la câştigarea acestui dosar. La această întrebare i-am răspuns afirmativ zicând că şi eu am o pretenţie reconvenţională de 270.000 euro şi sunt gata să ofer această sumă în cazul câştigării. Pe de altă parte am argumentat că această pretenţie formulată de companie nu are nicio bază reală, am lucrat în acea companie 21 de ani ca fondator al acesteia şi nu am însuşit banii companiei. Am argumentat inculpatului că nu am de unde să plătesc mai mulţi bani decât cei din cererea reconvenţională, respectiv 270.000 euro. Eram pierdut şi foarte stresat pentru că dl. V.M. mi-a spus că la acea sumă nu putem vorbi de suma de 270.000 euro şi este nevoie de mult mai mult, pretinzând în discuţie suma de 1 milion de euro. Eu încercam să mă apăr şi să negociez că nu am de unde ajungând într-o stare disperată pentru că m-a lăsat să înţeleg că o să pierd procesul. Văzând starea mea, inculpatul a încercat să îmi dea un confort propunând să fac măcar o promisiune şi să vin cu tranşe de bani şi o să am suficiente termene ca să mă achit până la urmă de suma finală de 1 milion de euro. Nu mai reţin acum detaliile cum am încercat să ies din discuţie, ştiu că am întrebat pe inculpat cum să procedez dacă intru în înţelegere şi mesajul a fost ca până la următorul termen care era pe data de 19 martie 2014 să am măcar 200.000 de euro şi cu promisiunea că să mă achit de restul să fixez o întrevedere pentru a-i înmâna această sumă. Îmi aduc aminte că mi-a oferit o cafea pentru că nu mă mai puteam mişca după discuţie şi ulterior m-a condus din birou, asigurându-mă că o să pot rezolva această situaţie, Ţin minte că a încercat să aibă o discuţie familiară cu mine în sensul că"sunt tânăr şi frumos şi pot să rezolv această problemă" şi totodată să nu-l desconsider pe dânsul că nu poate să lucreze pe bani mai puţini. După această discuţie am părăsit biroul preşedintelui Camerei de Comerţ şi în data de 18 martie 2014 după amiaza m-am prezentat la Direcţia Naţională Anticorupţie însoţit de prietenul şi totodată avocatul meu şi am relatat cele întâmplate procurorul de caz. Am dat respectiva declaraţie olografă care se află la dosar şi am acceptat să mă prezint cu suma de 200.000 euro pentru a-i înmâna inculpatului. În data de 19 martie 2014 am sunat la Secretariatul Preşedintelui Camerei de Comerţ cerând o întrevedere cu dl. preşedinte şi mi s-a răspuns că este plecat din Bucureşti dar o să fie înştiinţat, era o aşteptare lungă apoi am sunat din nou în după amiaza zilei respective şi mi s-a confirmat că întâlnirea va avea loc în seara zilei de 19 martie 2014. Mi s-a comunicat locul şi ora întâlnirii, fiind ora 20:00 la Hotelul H. - Barul Englezesc. Acesta date mi-au fost comunicate de secretara domnului V., niciodată nu am avut o discuţie telefonică cu preşedintele camerei de comerţ. M-am dus la această întâlnire cu maşina personală am parcat-o în faţa hotelului H., cele 200.000 de euro erau aşezate pe podeaua autoturismului în spatele banchetei mele, banii respectivi mi-au fost puşi la dispoziţie de D.N.A., eu am intrat fără bani în barul hotelului şi după o aşteptare scurtă a venit dl. preşedinte V.N. Toată discuţia dintre mine şi acesta s-a purtat pentru negocierea sumei, eu i-am spus că intru în joc că am suma de 200.000 euro însă nu pot să îi ofer 1 milion de euro, pentru că nu am aceşti bani. A avut loc o discuţie în contradictorie între noi legat de suma de 1 milion de euro şi eu sunt un om onest şi că nu am acea sumă încercam să ajung la o sumă de 500.000 euro, răspunzându-i afirmativ în sensul că acum îi voi da suma de 200.000 euro şi ulterior suma de 300.000 de euro. Această discuţie a durat cca. 15-20 de minute. Inculpatul a venit însoţit de un alt bărbat care s-a aşezat la o masă alăturată, situată undeva în dreapta spatele meu şi nu pot să estimez distanţa. Nu cred că se putea auzi discuţia pe care o purtam cu inculpatul la masa unde se afla acea persoană. Ulterior discuţiei avute cu inculpatul a avut loc o discuţie legată de amintirile pe care acesta le avea în legătură cu zona de unde eu provin, făcând afirmaţii pozitive legale de etnia maghiară şi nu îmi aduc aminte să se fi pronunţat la vreun moment dat cuvântul tipografie. După discuţie am fost întrebat de inculpat dacă banii sunt la mine şi eu i-am spus că suma de bani se află în maşină şi eu am întrebat cum să procedez, iar inculpatul mi-a spus să îi înmânez domnului care îl însoţea. Ne-am ridicat şi eu aşteptam să plătesc. La momentul în care ne-am ridicat toţi trei şi mi s-a spus să plătesc banii d-lui care îl însoţea pe inculpat nu mi s-a spus nimic cu privire la acesta. Eu personal am plătit consumaţia după care am ieşit fiind însoţit de dl. ce-l însoţea pe inculpat, ulterior aflând că era şoferul dânsului şi ne-am deplasat împreună la maşină mea unde am scos o pungă ce conţinea 200.000 euro şi am înmânat-o dânsului. Precizez că banii erau de la început aşezaţi în pungă aceasta fiind aşezată pe podea în spatele scaunului meu. Punga respectivă era voluminoasă, cred că avea vreo 2 kg şi nu ştiu dacă era legată sau înfăşurată. Am luat punga şi am înmânat-o domnului respectiv, după care eu m-am urcat în maşină şi am plecat. Ideea mea era să plec cât mai repede de acolo pentru că eram într-o stare nervoasă. Menţionez că iniţial de a avea întâlnirea cu preşedintele camerei de comerţ m-am interesat de atmosfera legată de curtea de arbitraj şi urmăream litigiile care aveau loc acolo. În cauza ce o aveam pe rolul curţii unul din arbitrii care nu judecau era doamna V.V. şi m-am gândit că are o legătură după nume cu preşedintele camerei de comerţ şi m-am gândit că existând această coincidenţă de nume ar putea să existe o influenţă din partea preşedintelui camerei în soluţionarea litigiului meu. Eu consideram că era necesar să se realizeze o apărare principală şi aveam o stare de disconfort. Până la a avea prima întâlnire cu preşedintele camerei de comerţ avusesem cred deja 5-6 termene în dosarul meu la Curtea de Arbitraj. Componenţa arbitrilor în cauza mea la toate termenele a fost constantă, iar doamna V.V. a făcut parte din componenta arbitrilor la toate aceste termene. Eu am făcut parte dintr-o companie bazată pe principiul transparentei în care controalele de audit erau efectuate cu evidentă, adică transparent, şi atunci apreciind că este respectată principialitatea îmi era greu de acceptat să mă apăr de acuzele care îmi erau formulate de către companie..." la întrebarea formulată „înainte de a fi primit acest impuls aţi auzit că dl. V.M. ar mai fi făcut aşa ceva şi că s-ar fi putut rezolva în maniera dvs?R. Cu certitudine nu, însă se ştia că el conduce autoritar, numeşte arbitrii şi era o judecată simplă atunci arbitrii desemnaţi de dânsul puteau fi influenţaţi. I. La terminarea discuţiei din birou v-a spus să nu luaţi legătura cu avocata L.C.? R. Da. Mi-a spus să nu-i spun acesteia despre suma la care ne-am înţeles. Din această atenţionare eu am înţeles că avocata L.C. ştia că eu voi ajunge la inculpatul V.M.(....)I. Aţi fost forţat să faceţi acest denunţ? Nu. După discuţia avută cu inculpatul am avut un „consiliu de familie", eu avocatul meu prieten şi o altă prietenă şi cărora le-am relatat discuţia purtată şi toată lumea m-a consiliat că singura soluţie este să formulez un denunţ. I.L-aţi provocat în vreun fel pe inculpat cu privire la soluţionarea favorabilă a dosarului în schimbul unei sume de bani?R. Nu l-am provocat în nici un fel pe inculpat în discuţia purtată cu privire la soluţionarea favorabilă a litigiului meu propunându-i vreo sumă de bani...I. După întâlnire martorul a sunat-o pe D.V. şi din interceptări a rezultat menţiunea că totul a fost OK. Ce înţelege martorul prin această afirmaţie?R. Că s-a finalizat înmânarea banilor. I. Cum îşi explică martorul afirmaţia făcută astăzi că la momentul denunţului la D.N.A. a fost însoţit de prietenul său avocat, iar din interceptări rezultă că s-a deplasat singur? R. Cred că vorbim de două lucruri diferite, am depus mărturia la D.N.A. luni însoţit de avocat şi această convorbire telefonică a avut loc marţi (....)"

Declaraţia martorului O.A.I. mai sus menţionată susţine celelalte declaraţii date de acelaşi martori, atât la urmărirea penală, cât şi în primă instanţă.

În procesul-verbal din 18 martie 2014 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Tehnic sunt redate convorbiri purtate între P.G.I. şi V.M., din care exeplificăm:"...P.G.I.: Nu ştiu, să ne înţelegem la ceva, că...începutul! am. E la minel V.M.: Păi, ne­am în...Păi,nu! Să înţelegem altceva, ne-am înţeles, pentru că dumneavoastră. P.G.I. Da. V.M.: Abordăm acolo...(neinteligibil)... cincisprezece... (neinteligibil)...Asta am zis...P.G.I.: Da. V.M.: Asta ar însemna...ă...patru milioane de euro. P.G.I.: Da, da sunt nevinovat! Că-i acela, ştii? Pentru că nu i-am luat banii ăia, înţelegeţi? V.M.: Păi, dacă priviţi lucrurile aşa, înseamnă că...P.G.I.: Ştii? V.M.: Aveţi şansa să câştigaţi, fără să...P.G.I.: Da. V.M.:în mod normal şi natural! Nu? P.G.I.:... (râde)... V.M.: Nu, da vorbesc serios, nu fac glumelP.G.I.: Da V.M.: Putem... putem discuta... doar despre termene. Atâta totI Nu despre sumă, despre termene. Adică... să achitaţi o parte de bani, acum.P.G.I.:Da. V.M.: Cât aţi pu... cât v-aţi propus dumneavoastră, că aţi că să discutăm despre...P.G.I.:Păi...eu am, am înţeles aşa cum aţi spus dumneavoastră, ac... atâta am pregătit, că aţi spus dumneavoastră primu, că aicea nu ne glumim pe ea. V.M.:Dacă veniţi prima dată cu ăia două sute,no. P.G.I.:Da. V.M.:Că diferenţa o...eşalonăm ulterior,nu? Aşa aţi zis,nu? P.G.I.:Da, dar ajutaţi-mă cu mai puţin. V.M.:Cum? P.G.I.: Ajutaţi-mă cu mai puţin. V.M.:Cu? P.G.I.: Cu mai puţin, ajutaţi-mă cu mai puţin. V.M.: Da ce-nseamnă mai... Ce înseamnă mai puţin? P.G.I.: Păi, nu pot s-ajung la un milion, că n-am...nu...V.M.: Ce-nseamnă mai puţin? P.G.I.: Nu pot. V.M.:Ce-nseamnă mai puţin? P.G.I..Nu pot s-ajung la un milion. V..M.:Da spuneţi ce-nseamnă mai puţin? P.G.I.: Păi şi... mai fac o tranşă. V.M..Cum? P.G.I.: Mai fac o tranşă de două sute. V.M.: înseamnă că vă servesc degeaba,eu! Eu vă serv...vă fac un serviciu! Dacă m-ai înţeles bine, dacă nu m-ai înţeles. P.G.I.: Am înţeles asta. V.M.:Vorbim de...vorbim de jumătate din bani. Vorbim de jumătate, deja. Tranşa asta şi diferenţa de trei sute la termenu viitor. P.G.I.:Deci, încă trei sute, termenu viitor? V.M.:Ă? P.G.I.:Deci...încă trei sute la termenu viitor? V.M.: La termenu viitor, da! P.G.I.: Trei sute în cap,da? V.M.:Da. Da. P.G.I.:Şi...Şi închidem la termenul viitor asta? V.M.:Nu ştiu dacă închidem, dar nu contează. P.G.I.:Da? V.M.: Nu mai, nu vă mai interesează când închidem, pentru că oricum este şi în avantajul... (neinteligibil)... pe care l-am mai făcut şi aşa mai departe...(neinteligibil) aveţi mult mai multe avantaje care se adună, care pe alea le prezintă...(neinteligibil)...important, nu? Dar...Bine. Asta, pentru că am să vă spun o poveste...Pe cuvântul meu de onoare, nu fac niciodată asemenea chestii. Nu mă interesează, nu mai...nu mă mai interesează şi bună ziua!..." „P.G.I.: Mâine eu ce să fac? Mă duc şi mă comport...?Cum?Ce fac mâine acolo? V.M.: Normal. Dumneavoastră o vedeţi de...ca şi cum noi cu ne-am discutat nimic. Dumneavoastră vă vedeţi în mod normal...(neinteligibil)...o continuare. Când o să vină sorocul pronunţării o să...(neinteligibil)... Asta-i...asta-i singura, asta e ceea ce trebuie să se întâmple, asta se va întâmpla." „V.M.: Numai binel Eu plec acum...P.G.I.:Aşa!? Eu cum fac? Eu cum să fac? V.M.:Nu înţelegi!? P.G.I.:Cum să fac? V.M.:Aveţi banii la dumneavoastră? P.G.I.:Da. E afară. îi am în maşină. V.M.:l_a maşină, nu? Merge băiatu cu dumneavoastră. Să plecăm acuma... P.G.I.:Da,bine. V.M.:Merge cu mine... merge băiatul acela cu dumneavoastră. P.G.I.:Aşa. V.M.:...(neinteligibil)...P.G.I.Bine.V.M.:Şi ne mai întâlnim doar data viitoare. Nu vorbim la telefon, nu mai da-ţi telefon nici cu...(neinteligibil)...niciodată, da? P.G.I.:Bine. V.M.:Bine domnu..." „V.M. Şi aşteptaţi la...(neinteligibil)...Te duci fix la maşină şi vin şi eu la maşină. O.A.I.:Da.Da. V.M.: (Se adresează lui P.G.l.): Sunteţi un bun om de afaceri, un bun negociator, dar v-am spus ce m-au...(neinteligibil)...în condiţiile astea, aveţi cuvântul meu de onoare, sunt prea adevărat, şi o să vă daţi...poate v-o spus L.C. ce... (neinteligibil)...sunt! Aveţi cuvântul meu de om, că personal n-am nici un avantaj. Pentru că ăştia sunt banii pe care trebuie să-i dau. Aţi înţeles ce zic? P.G.I.:Am înţeles.V.M.: Deci, n-am nici un avantaj. Personal n-am nici...P.G.I.:Am înţeles. V.M.: Dar o fac...m-o rugat L.C.,e...!Bine... P.G.I.:Doamne Ajută! V.M.:Doamne ajută! Toate cele bune P.G.I.:Doamne ajută, să trăiţi!

Declaraţiile martorului P.G.I. se coroborează cu procesul-verbal de redare a interceptărilor purtate între acesta şi inculpatul V.M., precum şi cu procesul-verbal privind constatarea infracţiunii flagrante din 18 martie 2014 cu privire la împrejurările faptice concrete, rezultând contribuţia efectivă a inculpatului la comiterea infracţiunii de trafic de influenţă.

Totodată, mijloacele de probă indicate şi din al cărui conţinut s-au făcut menţiuni concrete se coroborează şi cu lista de arbitri interni şi internaţionali, în care sunt menţionaţi aceştia, lista debutând cu V.M., Preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie a României, Autoritatea de Nominare, V.V., prim-vicepreşedintele Curţii de Arbitraj, doctor în filosofia dreptului, notar public, G.A., avocat, specialist în drept comercial, Ş.M.A. avocat ş.a., 50 de arbitri naţionali şi internaţionali şi 16 arbitri indisponibili, fotocopia Dosarului nr. 174/RIC/2013 înregistrat pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, cu declaraţiile martorilor A.D., V.D., L.C., V.B.M., Ş.C.L. declaraţia dată la urmărirea penală, declaraţia martorei Ş.C.L., în apel, O.A.I., declaraţia dată la urmărirea penală, declaraţia lui O.A.I., din apel, în condiţiile indicării filelor, aşa cum s-a arătat mai sus.

În conţinutul declaraţiilor martorilor mai sus menţionaţi au fost descrise împrejurările pe care le-au cunoscut.

Astfel, în declaraţia dată, martorul A.D. a relatat mai multe aspecte, referitoare la stabilirea întâlnirii lui P.G.I. cu inculpatul V.M. şi discuţia ulterioară întâlnirii" „...în după-amiaza zilei de 13 martie 2014 m-am întâlnit cu P.G.I. la o cafea, prilej cu care mi-a relatat pe scurt ce s-a întâmplat la întâlnirea cu V.M., respectiv pretenţia acestuia de a-i plăti 1.000.000 euro, în tranşe, pentru a nu pierde procesul de arbitraj aflat pe rolul Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României. Am tras concluzia că practic procesul în care eram angrenaţi era ca şi pierdut, întrucât nu aveam nici suma nici disponibilitatea apreciind o faptă penală o astfel de atitudine. P.G.I. îmi părea a fi în stare de şoc şi am stabilit ca până vineri seara, 14 martie 2014 să nu facem nimic şi să ne gândim la situaţia ivită. M-am întâlnit din nou, în data de 14 martie 2014, cu P.G.I. şi în a doua zi dimineaţa, stabilind de comun acord, că cel mai bine ar fi să sesizăm organele de urmărire penală. Chiar luni, în data de 17 martie 2014, lucru pe care ştiu că P.G.l. l-a şi făcut în acea dată. În data de 17 martie 2014, P.G.I. mi-a spus că a formulat denunţ la D.N.A., întrucât şi eu îmi manifestasem disponibilitatea de a susţine denunţul acestuia. Nu am discutat cu P.G.I., marţi 18 martie 2014, aflând în data de 19 martie 2014 că V.M. a fost reţinut de DNA. În aceeaşi zi, la ora 11, am mers la Curtea de Arbitraj, întrucât aveam termen. La acest termen, avocaţii noştri au formulat cerere de recuzare a arbitrilor motivat de aspectele relatate anterior."

În declaraţia dată, martora V.D. a relatat detalii cu privire la stabilirea întâlnirii lui P.G.I. prin secretariatul inculpatului V.M., precum şi aspecte ulterioare întâlnirii,"(...)în seara zilei de 13 martie 2014 m-am întâlnit cu P.G.I., care era extrem de şocat de întâlnirea pe care o avusese cu V.M.. într-o manieră telegrafică mi-a expus pe scurt ce s-a discutat în biroul lui V.M. Astfel.-V.M. i-a pretins lui P.G.I. suma de 1.000.000 euro pentru a soluţiona favorabil procesul comercial în care era implicat P.G.I. P.G.I. mi-a mai relatat că ceea ce-l surprinsese la întâlnirea cu V.M. era maniera în care acesta din urmă vorbise, pe un ton agresiv, ţipând practic la el. Accentul discuţiei pe care am avut-o cu P.G.I. a vizat, în special, atmosfera de la discuţia pe care a purtat-o cu V.M.

Martora L.C. a relatat împrejurări privind intermedierea unei întâlniri între inculpatul V.M. şi P.G.I., în sensul interesului arătat de inculpat lui P.G.I. şi lui A.D. legat de tipărituri şi programarea unei întâlniri.

Aspecte similare Ie-a relatat şi martora V.B.M. în declaraţia dată.

Totodată, în declaraţiile date martora Ş.C.L. a descris procedura de stabilire a unei întâlniri la cabinetul inculpatului, precum şi aceea în care martorul P.G.I. a fost primit de inculpat, iar în declaraţiile sale martorul O.A.I. a descirs împrejurările în care a avut loc întâlnirea dintre inculpat şi P.G.I. de la Hotel H., contribuţia sa şi intervenirea organelor de cercetare şi conducerea inculpatului la sediul D.N.A.

Totodată, în declaraţiile lor martorii l.l. şi Z.C.P. au menţionat aspecte privind formularea unei cereri de recuzare în dosarul de arbitraj, iar martora V.V. a relatat aspecte legate de participarea acesteia în calitate de arbitru în dosarul de arbitraj nr. 147/RIC/2013, formularea unei declaraţii de abţinere la 20 martie 2014 sau 21 martie 2014, neparticipând la termenul din 19 martie 2014 întrucât se afla în concediu medical, suferind o operaţie, aflând de la arbitrul F.l. că la acel termen a fost formulată o cerere de recuzare şi arătând că nu a discutat cu inculpatul V.M. despre acest dosar.

Astfel, din coroborarea declaraţiilor martorului P.G.I., cu declaraţiile martorilor A.D. şi V.D., cu procesul-verbal de redare a interceptării, cu procesul-verbal de organizare a flagrantului, cu declaraţiile martorilor Ş.C.L. şi O.A.I., cu lista de arbitrii naţionali şi internaţional, cu dosarul de arbitraj 147/RIC/2013, cu declaraţiile martorilor l.l., Z.C.P., V.V., cu declaraţiile martorilor L.C. şi V.B.M. a rezultat în mod concret contribuţia inculpatului V.M. la comiterea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 şi 7 lit. d) din Legea nr. 78/2000.

Probele aşa cum au fost evaluate de către instanţa de control judiciar au condus la stabilirea că inculpatul V.M., în calitate de Preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a României la data de 13 martie 2014 a pretins martorului denunţător P.G.I. suma de 1.000.000 euro, din care a primit 200.000 euro la data de 18 martie 2014, prin intermediul numitului O.A.I., în schimbul influenţei pe care a lăsat să se creadă că o are asupra arbitrilor din cadrul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, învestiţi cu soluţionarea dosarului de arbitraj nr. 147/RIC/2013 în care denunţătorul are calitatea de pârât-reclamant, promiţând că ii va determina pe aceştia să pronunţe o hotărâre arbitrală favorabilă denunţătorului, faptă ce întruneşte, atât obiectiv, cât şi subiectiv conţinutul constitutiv al infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi 7 lit. d) din Legea nr. 78/2000 de trafic de influenţă, fapta fiind comisă după intrarea în vigoare a noului C. pen.

Înalta Curte constată că inculpatul V.M. prin modul concret în care a acţionat, respectiv cu intenţie directă şi dovedit prin materialul probator administrat şi indicat a săvârşit infracţiunea de trafic de influenţă, prin ambele modalităţi prevăzute de norma incriminatoare, respectiv pretinderea sumei de 1.000.000 euro şi primirea efectivă a sumei de 200.000 euro în vederea determinării arbitrilor ce judecau dosarul de arbitraj indicat să pronunţe o hotărâre favorabilă denunţătorului.

Întregul material probator aşa cum a fost coroborat şi de către instanţa de control judiciar a infirmat apărarea inculpatului V.M. de nevinovăţie cu privire la infracţiunea de trafic de influenţă, fiind evident modul în care a acţionat, pentru realizarea conţinutului incriminării menţionate şi nicidecum pentru realizarea unei afaceri comerciale cu denunţătorul legat de achiziţionarea unei tipografii, pentru care nu a existat niciun înscris legal care să ateste încheierea unor acte specifice unui act de comerţ, poziţia fiind oscilantă pe parcursul declaraţiei date.

Mai mult mijloacele de probă administrate au relevat intenţia inculpatului V.M. de a obţine un folos material prin traficarea influenţei sale, în calitatea deţinută de Preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a României, lăsând să se creadă că are influenţă asupra arbitrilor în rezolvarea favorabilă a dosarului de arbitraj al denunţătorului.

Modalităţile concrete de comitere a infracţiunii de trafic de influenţă, prin pretindere a sumei de 1.000.000 euro şi 200.000 euro în scopul obţinerii unei hotărâri favorabile denunţătorului a rezultat din discuţiile purtate, suma urmând să fie dată pe tranşe, termenele fiind cele care vizau dosarul de arbitraj, iar suma urma să fie remisă arbitrilor.

Totodată, este îndeplinită şi condiţia referitoare la circumscrierea arbitrilor din cadrul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României investiţi de către inculpat, în calitate de autoritate nominatoare cu soluţionarea dosarului de arbitraj nr. 147/RIC/2013, calităţii de funcţionar public în accepţiunea prevederilor art. 175 alin. (1) lit. a) C. pen.

C. pen. defineşte funcţionarul public în conţinutul art. 175, statuând la alin. (1) lit. a) că "Funcţionarul public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti.

Dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 335 din 3 decembrie 2007 legea camerelor de comerţ din România, publicată în M. Of., Partea I nr. 836 din 6 decembrie 2007 a fost modificat prin introducerea a două noi alin. (6) şi (7) prin Legea nr. 39 din 30 martie 2011 pentru modificarea şi completarea Legii camerelor de comerţ din România nr. 335/2007 şi pentru completarea art. 51¹ din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, publicată în M. Of., Partea I nr. 224 din 31 martie 2011.

Astfel, alin. (6) "Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera Naţională îndrumă activitatea curţilor de arbitraj de pe lângă camerele judeţene."; iar alin. (7) prevede că "Activitatea curţilor de arbitraj de pe lângă camerele judeţene se desfăşoară conform prevederilor C. proc. civ., ale Regulamentului de organizare şi funcţionare şi ale Regulilor de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial International de pe lângă Camera Naţională".

În Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, publicat în M. Of., Partea I nr. 184 din 2 aprilie 2013 se stipulează la art. 4 alin. (1) „Curtea de Arbitraj se compune din arbitri, aprobaţi de către Colegiul de Conducere al Camerei de Comerţ şi Industrie a României (denumită în continuare Camera Naţională), la propunerea preşedintelui Camerei naţionale, formulată cu consultarea preşedintelui Curţii de Arbitraj, dintre persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute în prezentul regulament şi care au depus o cerere în acest sens.

Dispoziţiile art. 12 alin. (1) „Arbitrul/Supraarbitrul îşi exercită activitatea cu titlu individual, fiind independent şi imparţial, supus numai legii şi probelor administrate în cauză. Aprecierea probelor se face pe baza convingerii intime a arbitrului. (2)Arbitrul/Supraarbitrul care intră în compunerea tribunalului arbitral trebuie să manifeste disponibilitatea cerută de exerciţiul competenţelor arbitrale, în termen util, după agenda Secretariatului Curţii de Arbitraj, cu bună-credintă şi profesionalism."

Instanţa de control judiciar pe lângă argumentele primei instanţe cu privire la calitatea de funcţionar public a arbitrilor pe care le reţine la rândul său consideră ca argumente suplimentare, faptul. că membrii instanţelor de arbitraj sunt persoane care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie (există indemnizaţii pentru membrii Colegiului Curţii de Arbitraj şi asistenţii arbitrali - art. 4-6), exercită atribuţii stabilite în temeiul Legii nr. 335/2007, în scopul prorogativelor puterii judecătoreşti.

Aşa cum am precizat activitate de judecată arbitrală are loc în baza C. proc. civ., judecata bucurându-se de principiile independentei şi imparţialităţii, supusă numai legii şi probelor administrate, garanţii specifice judecăţii desfăşurate de instanţele judecătoreşti.

Înalta Curte consideră că deciziile nr. 20 din 29 septembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în M. Of., partea l nr. 766 din 22 octombrie 2014, prin care s-a stabilit că expertul tehnic judiciar este funcţionar public în conformitate cu dispoziţiile art. 175 alin. (2) teza întâi din C. pen. şi respectiv 26/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicat în M. Of., Partea I nr. 24 din 13 ianuarie 2015, prin care s-a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a-ll-a din C. pen., nu pot fi avute în vedere, întrucât nu sunt incidente, referindu-se la două feluri de funcţionari publici, ce au intrat în sfera altor condiţii de interpretare ale dispoziţiilor art. 175 C. pen.

Or, activitatea arbitrilor din cadrul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în soluţionarea dosarelor de arbitraj se circumscriu regulilor de procedură civilă guvernată de principii şi probe, atribute similare activităţii judiciare a instanţelor judecătoreşti, aşa încât aceştia se înscriu noţiunii de funcţionar public prin prisma dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

De altfel, prin Legea nr. 260/2004 pentru ratificarea Protocolului adiţional la Convenţia penală a Consiliului Europei privind corupţia, adoptat la Strasbourg la 15 mai 2003 publicat în M. Of., Partea I nr. 612 din 7 iulie 2004 în art. 3 referitoare la corupţia pasivă a arbitrilor naţionali se recomandă Statelor măsuri legislative şi alte măsuri de incriminare.

Astfel, se menţionează expres "Fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a prevedea ca infracţiune, conform dreptului său intern, fapta, săvârşită cu intenţie, a unui arbitru care îşi exercită în conformitate cu dreptul naţional cu privire la arbitraj al acestei părţi, de a solicita sau de a primi, direct ori indirect, orice folos necuvenit pentru el sau pentru altcineva ori de a accepta oferă sau promisiunea cu scopul de a îndeplini ori de a se abţine să îndeplinească un act în exercitarea funcţiilor sale."

Instanţa de apel constată că legiuitorul român a incriminat în noul C. pen. infracţiuni de corupţie referitoare la membrii comisiilor de arbitraj, în conţinutul art. 293 din C. pen.

În contextul mai larg al reglementării europene, la care s-a făcut mai sus referire, instanţa de apel constată că arbitrii din cadrul instanţelor arbitrale se circumscriu accepţiunii de funcţionar public şi sunt şi subiecţii ai infracţiunilor de corupţie, aşa cum este şi traficul de influenţă incriminat în art. 291 alin. (1) din C. pen.

Totodată, prima instanţă în mod corect a reţinut dispoziţiile art. 6 şi art. 7 lit. d) C. pen., însuşindu-şi încadrarea juridică a faptei comisă de inculpatul V.M., aşa cum a fost reţinută în rechizitoriu, apreciind corect ca fiind incidente, în raport cu împrejurările faptice concrete. Astfel, norma referitoare la art. 6 din Legea nr. 78/2000 aşa cum a fost modificată este o normă de trimitere, iar dispoziţiile art. 7 lit. d) din aceeaşi lege este incident ca urmare, faţă de calitatea avută de persoanele din cauză, respectivi arbitrii din cadrul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional, dispoziţiile art. 7 lit. d) nefăcând distincţie cu privire la subiectul activ sau subiectul pasiv al persoanelor din conţinutul art. 293 C. pen., dar se sancţionează cu pedeapsa referitoare la art. 291 C. pen., limitele de pedeapsă majorându-se cu o treime.

De altfel, nu se poate reţine critica apărării apelantului intimat inculpat cu privire că membrii prezentului complet de judecată care au făcut parte din completele de dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi-au exprimat opinia cu privire la categoriile de funcţionari arătaţi în cele două decizii, întrucât, pe de-o parte, aceste decizii nu sunt incidente în prezenta cauză, aflându-ne în sfera unui alt fel de funcţionar public, respectiv arbitrul, iar pe de altă parte, că nu pot fi aplicate regulile de incompatibilitate în cadrul mecanismului privind asigurarea unei practici judiciare unitare, fiind instituţii care se referă la dezlegarea unor probleme de drept.

De asemenea, Înalta Curte nu poate avea în vedere criticile formulate de apărătorul apelantului intimat inculpat cu privire la aspectele procedurale invocate în cursul urmăririi penale, la unele din mijloacele de probă, întrucât asupra lor s-a pronunţat judecătorul de cameră preliminară, motivând fiecare din excepţiile şi cererile care au fost formulate în procedura de camera preliminară şi care au fost respinse, prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu din data de 29 mai 2014, nemaiputându-se invoca ulterior.

Totodată, instanţa de control judiciar nu poate avea în vedere critica referitoare la faptul că apelantul intimat inculpat V.M. a fost provocat, întrucât aşa cum a rezultat din declaraţia dată de martorul denunţător P.G.I., în apel, în faţa Înaltei Curţi, a menţionat în mod expres „Nu l-am provocat în nici un fel pe inculpat în discuţia purtată cu privire la soluţionarea favorabilă a litigiului meu propunându-i vreo sumă de bani".

De asemenea, din declaraţiile martorilor A.D. şi V.D. a rezultat cum a avut loc discuţia purtată de către martorul denunţător şi inculpat cu privire Ia solicitările acestuia din urmă, suma pretinsă şi şocul produs de aceste împrejurări asupra martorului denunţător, sfătuindu-se să depună o sesizare la organele de urmărire penală, prin denunţul formulat la Direcţia Naţională Anticorupţie, ceea ce infirmă atitudinea de provocare.

De asemenea, Înalta Curte nu va avea în vedere nici critica referitoare la nemotivarea cererii de schimbare a încadrării juridice solicitată în art. 32 C. pen. raportată la art. 244 C. pen., ca neîntemeiată, întrucât constată că prima instanţă a motivat pe larg întrunirea conţinutului constitutiv al art. 291 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 şi art. 7 lit. d) din Legea nr. 78/2000, aşa încât chiar dacă nu s-a exprimat explicit, în mod implicit rezultă că nu se impunea schimbarea încadrării juridice în art. 32 C. pen. raportată la art. 244 C. pen. tentativă la infracţiunea de înşelăciune.

Instanţa de control judiciar nu va reţine nici critica de nemotivare a hotărârii pronunţată de prima instanţă, întrucât s-ar fi copiat din rechizitoriu şi nu s-a făcut o stabilire a situaţiei de fapt proprie de către instanţă, întrucât din modul în care au fost sistematizate considerentele rezultă că a fost însuşită situaţia de fapt din actul de sesizare, motivându-se cu referire la conţinutul unor probe din care rezulta baza factuală, care a condus la stabilirea vinovăţiei inculpatului.

De asemenea, repartizarea aleatorie a cauzei la primă instanţă a avut loc cu respectarea Regulamentului de organizare şi funcţionare al instanţelor, acelaşi judecător participând la administrarea de probe, dezbateri şi la pronunţare, asigurându-se respectarea principiului continuităţii completului de judecată, aşa încât critica formulată de apărătorul apelantului intimat inculpat nu se susţine.

Critica formulată personal de apelantul intimat inculpat V.M. cu privire la greşita individualizare a pedepsei aplicate nu se va analiza, întrucât apărătorul acestuia a solicitat achitarea inculpatului în conformitate cu art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., respectiv că fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege.

Instanţa de control judiciar consideră că infracţiunea prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi 7 lit. d) din Legea nr. 78/2000 este o infracţiune prevăzută de legea penală, iar vinovăţia inculpatului V.M. a fost dovedită cu mijloacele de probă administrate şi evaluate coroborat în condiţiile art. 103 C. pen.

În consecinţă, faţă de considerentele arătate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul intimat inculpat V.M.

Referitor la apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie:

Din analiza cauzei, faţă de critica de netemeinicie formulată cu privire la greşita individualizare a pedepsei aplicată inculpatului V.M., sub aspectul cuantumului pedepsei aplicate, Înalta Curte consideră că aceasta este fondată.

Astfel, prima instanţă a făcut o apreciere eronată a criteriilor generale de individualizare a pedepsei aplicată inculpatului, în condiţiile art. 74 C. pen., atunci când a stabilit cuantumul pedepsei la 4 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie.

Reapreciind în mod concret şi plural criteriile statuate de legiuitor în norma mai sus invocată, Înalta Curte a avut în vedere împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, respectiv calitatea deţinută de inculpat de Preşedintele al Camerei de Comerţ şi Industrie a României, pretinderea şi promiterea unei sume de bani importante de 1.000.000 euro, în tranşe şi acceptând să primească pentru început tranşa de 200.000 euro, ce urma să fie dată arbitrilor, în vederea pronunţării unei soluţii favorabile într-un dosar de arbitraj discuţii purtate în biroul său, fiind afectată una din valorile sociale importante, încrederea cetăţenilor cu privire la soluţionarea cauzelor arbitrale cu respectarea legii, afectând raporturile de integritate în respectarea legii şi periclitând raporturile între părţi care au ales să-şi stingă conflictele pe calea arbitrajului, inculpatul având o conduita corectă faţă de procesul penal, asigurând judecarea cauzei cu celeritate, este o persoană în vârstă, nu a recunoscut fapta pentru care a fost trimis în judecată, a fost premiat cu mai multe diplome de onoare, este cetăţean de onorare al oraşului Târgu Neamţ, aşa cum rezultă din actele în circumstanţiere depuse la dosar.

În raport cu cele mai sus arătate, Înalta Curte consideră că pedeapsa de 5 ani închisoare cu executare prin privare de libertate, este singura în măsură să dea eficienţă concretă funcţiilor de prevenţie, coerciţie şi educaţie ale pedepsei, dându-i posibilitatea apelantului intimat inculpat să conştientizeze consecinţele faptei sale şi să asigure reintegrarea viitoare pozitivă a inculpatului în societate.

Totodată, instanţa de control judiciar a apreciat că pedeapsa în cuantum de 5 ani închisoare, orientată către medie asigură şi proporţionalitatea între gravitatea faptei şi profilul moral şi de personalitate al inculpatului.

Faţă de toate considerentele arătate, Înalta Curte în conformitate cu art. 421 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. va admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 35/F din 27 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-ll-a penală.

Se va desfiinţa în parte sentinţa penală atacată şi rejudecând va majora pedeapsa aplicată inculpatului V.M. pentru infracţiunea prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi 7 lit. d) din Legea nr. 78/2000 la 5 ani închisoare.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

Potrivit art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul intimat inculpat V.M. împotriva sentinţei penale nr. 35/F din 27 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-ll-a penală.

Potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat apelantul intimat inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 65 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 35/F din 27 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-ll-a penală.

Desfiinţează în parte sentinţa penală atacată şi rejudecând majorează pedeapsa aplicată inculpatului V.M. pentru infracţiunea prevăzută de art. 291 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 şi 7 lit. d) din Legea nr. 78/2000 la 5 ani închisoare.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul intimat inculpat V.M. împotriva sentinţei penale nr. 35/F din 27 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-ll-a penală.

Obligă apelantul intimat inculpat la plata sumei de 265 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 65 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Direcţia Naţională Anticorupţie, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 iunie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 214/2015. SECŢIA PENALĂ		ICCJ. Decizia nr. 239/2015. SECŢIA PENALĂ →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 187/2015. SECŢIA PENALĂ. Luare de mită (art. 254 C.p.). Abuz în serviciu în formă calificată (art.248 ind 1 C.p.), falsul material în înscrisuri oficiale (art. 288 C.p.), falsul intelectual (art. 289 C.p.), uzul de fals (art. 291 C.p.), ICCJ. Decizia nr. 214/2015. SECŢIA PENALĂ ICCJ. Decizia nr. 239/2015. SECŢIA PENALĂ