ICCJ. Decizia nr. 303/2015. SECŢIA PENALĂ
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 303/2015
Dosar nr. 539/64/2014
Şedinţa publică din 5 martie 2015
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 2 din 23 ianuarie 2015 Curtea de Apel Târgu Mureş a respins ca inadmisibilă, excepţia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 6 alin. (1), din N.C.P.P. invocată de către petenrul condamnat T.V., deţinut în Penitenciarul Miercurea Ciuc.
A respins, ca neîntemeiată, contestaţia la executare promovată de petenrul condamnat T.V.
A fost obligat petentul condamnat să achite statului cu titlu de cheltuieli judiciare suma de 300 lei, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul avocatului desemnat din oficiu se va avansa Baroului Mureş din fondul special al Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
La data de 07 octombrie 2014 pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, s-a înregistrat, spre competentă soluţionare, contestaţia la executare formulată de petentul condamnat T.V., contestaţie fondată pe preved.art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. în contestaţia astfel promovată s-a învederat că, în fapt, a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 7 ani prin sentinţa a cărei executare o contesta în condiţiile prezentei, respectiv sentinţa penală nr. 49/F/2012 a Curţii de Apel Braşov. La data aplicării sale, pedeapsa pentru şantaj, prevăzută de art. 194 C. pen. (1968) raportat la art. 131 din 178 era de la 7 la 12 ani. Judecătorul fondului s-a orientat spre minimul legal, având în vedere dispoziţiile art. 72 din C. pen. din 1968, respectiv lipsa antecedentelor penale, conduita în timpul procesului şi toate celelalte criterii generale de individualizare a pedepsei. Având în vedere toate aceste circumstanţe, instanţa s-a orientat în determinarea pedepsei spre minimul legal.
Prin intrarea în vigoare a noului cod, legiuitorul a înţeles să modifice nivelul pedepselor, pentru faptele săvârşite de persoane fizice sau juridice, în acord cu noua politică penală a României şi cu orientările în materia penală ale U.E.
În cazul inculpatului, pedeapsa s-a modificat substanţial. Astfel de la 7-15 ani, pedeapsa s-a redus la 2-7 ani, cu majorarea prevăzută de Legea nr. 78/2000 de o treime aplicată limitelor minime şi maxime (art. 207 C. pen.), reducerea fiind mai mult decât evidentă.
Art. 15 din Constituţia României consacră principiul aplicării retroactive a legii mai favorabile (unition lex), iar art. 16 din aceeaşi lege consacră, la rândul lui, egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. A invocat cele două prevederi constituţionale, pentru că, aplicarea concretă a art. 6 C. pen. (2014), genera o evidentă discriminare între aceleaşi categorii de cetăţeni, fapt ce contravenea flagrant disp.art. 16 din Constituţie. Practic textul de lege criticat, în speţă art. 6 C. pen. (2014) limita retroactivitatea legii mai favorabile doar până la nivelul maximumului special prevăzut de legea nouă (în vigoare). Discriminarea invocată consta în tratarea diferită, legal se pare până în prezent, a modului de sancţionare a doi cetăţeni români, care au săvârşit aceeaşi faptă penală şi la aceeaşi epocă, dar care au fost pedepsiţi definitiv diferit, astfel, evident diferit, nu la nivel de nuanţă. A comis fapta imputată anterior intrării în vigoare a noului cod şi a fost sancţionat, din păcate, tot anterior acestui eveniment. Jurisprudenţa actuală îi oferă inevitabil motivul de a se considera discriminat. Prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 18 iunie 2014, dată în Dosarul nr. 295/44/2011 al Curţii de Apel Galaţi, fapte prevăzute de art. 189 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. (1968) au fost pedepsite cu pedeapsa închisorii de 2 ani în timp ce în Dosarul nr. 602/64/2008 al Curţii de Apel Braşov, prin sentinţa penală nr. 40/F/2012, instanţa a sancţionat fapte prevăzute de art. 189 alin. (1) şi (2) cu 8 ani închisoare. Ambele pedepse priveau relativ aceleaşi fapte, săvârşite la aceeaşi epocă, de aceeaşi categorie de persoane. Şi Curtea de Apel Galaţi şi Curtea de Apel Braşov au avut în vedere criteriile de individualizare a pedepselor prevăzute de art. 72 din vechiul C. pen. şi respectiv art. 74 C. pen. (2014). S-a susţinut că minimul a rămas maxim doar în cauza aflată spre instrumentare la Curtea de Apel Braşov şi finalizată cu pronunţarea sentinţei penale nr. 49/F din 18 aprilie 2012.
Menţinerea minimului pedepsei aplicate sub codul din 1968 la maximul prevăzut de C. pen. 2014, avea impresia că faptei, i-au fost asociate circumstanţe agravante, ce ţin de persoana în cauză şi de modul concret în crai a fost săvârşit delictul penal, lucru total neadevărat. S-a creat legal premisa ca persoanele care au săvârşit aceeaşi categorie de fapte, în acelaşi timp, să nici nu intre în închisoare, fiind pedepsite sub rigoarea noul cod, în timp ce ceilalţi, pedepsiţi anterior, să execute în continuare op pedeapsă pe care Statul Român nu o mai recunoaşte ca nivel de la 01 februarie 2014. Nu a înţeles să comenteze legalitatea noii pedepse, ea era şi a rămas atributul legiuitorului. Şi nici nivelul său care a fost şi a rămas atributul exclusiv al judecătorului, comenta însă situaţia în care se afla şi poate se aflau şi alte sute de condamnaţi. Aveau ei vreun statut mai special? Era adevărat în Dosarul nr. 602/64/2012, Curtea de Apel Braşov, a dat cele mai mari pedepsei pentru corupţie din întreaga Românie: 92 de ani de închisoare l-au depăşit la pas pe A.N., V., F., etc, şi totuşi nimeni nu a auzit de ei.
A fost condamnat la minim şi a rămas la maximul legii noi, fără să i se fi reţinut, cu ocazia judecăţii fondului, circumstanţe agravante, dimpotrivă, doar inflexiuni vocale considerate neconforme deontologiei profesionale.
Nu a înţeles să solicite rejudecarea. înţelegea raţiunea legiuitorului, cu privire la neamestecul puterilor într-un stat de drept şi o respecta întocmai. înţelegea şi respecta, de asemenea, principiile puterii de lucru judecat (res judicata.) şi al autorităţii de lucru judecat (non bis in idem) şi, pe cale de consecinţă, ştia că nu putea fi rejudecat decât în condiţiile legii penale.
S-a înţeles, însă, să reclame că redactarea art. 6 din N.C.P. împiedică recalcularea pedepsei, în vederea adaptării ei la orientările actuale ale legiuitorului român. Completarea dispoziţiilor art. 6 C. pen. (2014) cu o prevedere tranzitorie care să permită corelarea pedepsei vechi cu exigenţele noului cod era nu numai logică, ci şi constituţională. însăşi Constituţia reclama o asemenea intervenţie. Atâta timp cât art. 16 alin. (1) din Constituţie preciza că cetăţenii nu pot fi discriminaţi, era necesar a se observa că art. 6 alin. (1) C. pen. (2014) îl discrimina. A fost condamnat la minim şi a rămas să execute maximul legii noi, ca şi cum fapta săvârşită şi considerentele sale personale îl/sau/l-au determinat pe judecător să opteze pentru acest maxim.
Au fost invocate, în combaterea unei asemenea susţineri, însăşi puterea de lucru judecat, cu ocazia judecăţii nu i s-au reţinut asemenea circumstanţe, deci de ce să-i fie asociate fără o judecată?
Deciziile nr. 365, 379/2014 şi 384/2014 date de Curtea Constituţională plecau, în analiza, lor, de la alte situaţii premise, în anularea lor, de la alte situaţii premisă, fiind invocată fie neretr o activitatea legii penale mai favorabile, fie discriminarea între persoane definitiv judecate şi cele are se aflau în curs de judecată. Nu se situa în aceeaşi zonă, dimpotrivă, discriminarea pe care o reclamanta rezulta din tratamentul la care art. 6 alin. (1) C. pen. (2014) supune aceleiaşi categorii de persoane şi anume cele definitiv condamnate.
Doar aplicarea în timp a unei dispoziţii legale poate evidenţia eventualele reglementări incorecte, în eficiente, discriminatorii, pe care le conţinea. Interesul legiuitorului este fără îndoială, să-şi trateze, în mod egal, cetăţenii, fără nicio discriminare.
Pe cale de consecinţă, s-a solicitat, ca în condiţiile Legii nr. 47/1992, să fie sesizată Curtea Constituţională, cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din C. pen. (2014) pentru motivele de mai sus. S-a mai solicitat, de asemenea, să se observe că prezenta contestaţie poate fi încadrată, în categoria celor prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. d) din C. pen. (2014).
S-a solicitat, în condiţiile art. 364 C. proc. pen. (2014) ca judecarea cauzei să se facă în lipsa petentului, reprezentat de avocat din oficiu.
Curtea de Apel Târgu Mureş analizând contestaţia astfel promovată cu stricta respectare a preved.art. 598 alin. (1) lit. d) din N.C.P.P., a disp.art. 6 din Legea nr. 286 din 2009 (N.C.P.), a disp. art. 16 alin. (1) şi 2 din Constituţia revizuită a României şi a art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată a constat că aceasta nu poate fi admisă, pentru considerentele ce se vor expune în continuare:
I. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor primului alineat al art. 6 din N.C.P., a reţinut că, petentul condamnat, a susţinut, prin prisma exemplelor pe care le-a invocat, în memoriul inclus la contestaţia la executare, că se impune, sesizarea Curţii Constituţionale cu analizarea acestei excepţii, deoarece, motivele pe care le-a susţinut nu au fost supuse cenzurii contenciosului constituţional. Curtea de Apel Târgu Mureş a constatat că, petentul, în dovedirea justeţii excepţiei invocate a făcut trimitere la hotărâri judecătoreşti pronunţate în alte cauze de corupţie, de instanţele române, atât anterior, cât şi ulterior intrării în vigoare a N.C.P., dar exemplele la care a făcut trimitere vizează cauze distincte şi inculpaţi acuzaţi de săvârşirea unor infracţiuni de corupţie în circumstanţele reale distincte, de cele reţinute de Curtea de Apel Braşov, la pronunţarea sentinţei penale nr. 49/F din 18 aprilie 2012. Motivarea expusă de către petent în excepţia invocată, nu a constituit o premisă pertinentă pentru a se păşi la sesizarea Curţii Constituţionale, cu analizarea constituţionalităţii primului alineat al art. 6 din N.C.P. Curtea Constituţională, în cursul anului 2014 a analizat, în alte dosare, modul în care primul alin. al art. 6 se corelează cu dispoziţiile legii fundamentale a României, statuând că aceste dispoziţii de drept substanţiale se circumscriu dispoziţiilor constituţionale, neabătându-se de la principiile generale ale acesteia. S-au avut în vedere aici cele reţinute în Decizia Curţii Constituţionale nr. 379 din 26 iunie 2014, iar împrejurarea că, în cursul anului trecut, Curtea Constituţională în cauzele cu a căror soluţionare a fost investită au analizat concordanta preved.art. 6 din N.C.P. cu dispoziţiile constituţionale în vigoare, fac ca, în cauză, să se respingă ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate invocată de către petent.
A se sesiza Curtea Constituţională, a reţinut Curtea de Apel Târgu Mureş, cu o nouă soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate a primului alineat al art. 6 din C. pen., echivalează cu numai cu o tergiversare a soluţionării cauzei pendinte, dar şi cu ignorarea jurisprudenţei conturate la nivelul acestei instanţe de contencios constituţional, jurisprudenţă care, afişată pe site-ul oficial al Curţii Constituţionale a României, permite cunoaşterea sa de orice resortisant al Statului Român.
II. Legat de contestaţia la executare formulată de către condamnat, s-a reţinut că, acesta prin sentinţa penală nr. 49/F din 18 aprilie 2012 a Curţii de Apel Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 1705 din 21 mai 2013, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizie pronunţată cu opinie majoritară), a fost condamnat în mod definitiv, la pedeapsa de 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii incriminate de art. 26 din vechiul C. pen., rap. la art. 131 din Legea nr. 78/2000 modificată, cu referire la art. 194 alin. (1) din vechiul C. pen. S-a reţinut că acest condamnat, care, la data respectivă avea calitatea de inculpat, în calitate de notar public în circumscripţia Curţii de Apel Braşov, în data de 12 martie 2007, cu intenţie l-a ajutat pe inculpatul M.A., prin activităţi specifice complicităţii morale, atât anterioare, cât şi concomitente, să o constrângă pe partea vătămată B.H.I., prin violenţă şi ameninţare, să revină asupra declaraţiei autentificate la B.N.P., C.E. Prin modul în care petentul a acţionat, l-a ajutat pe coinculpatul M.A. să obţină revocarea declaraţiei autentificate, din data de 08 martie 2007, a părţii vătămate B.H.A., care revocase astfel, mandatul iniţial dat inculpatului M.A. şi fostei soţii a acestuia, M.E.M., prin procura autentificată din 23 februarie 2007, în acest mod, inculpatul M.A. dobândind în mod injust un folos material de cel puţin 533.750 euro.
Prin hotărârea de condamnare astfel pronunţată de către Curtea Apel Braşov, s-a statuat, cu putere de adevăr, care a fost contribuţia fiecăruia dintre cei opt inculpaţi ai cauzei, la săvârşirea faptelor reţinute în sarcina fiecăruia şi, dată fiind participaţia fiecăruia, s-a aplicat pedeapsa apreciată proporţională şi necesară acestora.
Petentul prin prezenta contestaţie la executare a înţeles să invoce faptul că, se impune a fi revizuit cuantumul pedepsei de 7 ani închisoare, în a cărei executare se află, deoarece, faţă de sine devin incidente preved.art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. S-a reţinut că acest temei legal nu poate fi incident faţă de inculpat, deoarece, intrând în vigoare N.C.P. şi analizându-se faţă de petent incidenţa art. 6 alin. (1) din N.C.P., pedeapsa în a cărei executare se află a fost egală cu maximul pedepsei prevăzute în prezent de legiuitor pentru fapte de natura celor comise de către petent. Legiuitorul român, în prevederile de drept substanţial expuse în art. 6 din N.C.P., a prevăzut, în mod expres că, dacă sub imperiul vechiului C. pen. s-au aplicat pedepse mai mari decât actualul maxim prevăzut pentru faptele penale incriminate de actualul C. pen., aceste pedepse ca urmare a aplicării legii penale mai favorabile se vor reduce la maximul pedepsei prevăzute în actuala legislaţie penală. Ori, în speţa de faţă, condamnatul are de executat o pedeapsă egală cu maximul prevăzut în prezent de legislaţia penală, pentru comiterea infracţiunii de complicitate la şantaj, prev.de art. 48 rap.la art. 207 din N.C.P. cu referire la art. 131 din Legea nr. 78/2000. Astfel cum s-a mai arătat, pedeapsa în a cărei executare se află petentul, este o pedeapsă care se circumscrie actualelor prevederi de drept substanţial, aceasta cu atât mai mult, cu cât în cauza în care acesta a avut calitatea de inculpat alături de ceilalţi şapte inculpaţi, celorlalţi coparticipanţi, după intrarea în vigoare a N.C.P., pentru aceeaşi faptă de complicitate la şantaj li s-a menţinut pe calea contestaţiei la executare pedepsele aplicate prin sentinţa penală nr. 49/F din 18 aprilie 2012 a Curţii de Apel Braşov. Faţă de ceilalţi coinculpaţi contestaţiile la executare promovate în cursul anului 2014, au rămas definitive, fie prin necontestare (se au în vedere aici sentinţele pronunţate la nivelul Curţii de Apel Tg.Mureş, în cazul petenţilor D.G.M., A.G.D. şi F.A., sentinţa penală nr. 2/CC din 10 februarie 2014, sentinţa penală nr. 3/CC din 14 februarie 2014, sentinţa penală nr. 37 din 29 decembrie 2014), fie prin respingerea contestaţiei promovate în cazul condamnatului D.R., căruia i s-a respins contestaţia promovată împotriva sentinţei penală nr. 14/CC din 25 aprilie 2014 a Curţii de Apel Tg. Mureş, prin Decizia penală nr. 1890 din 02 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Petentul are de executat, pentru fapta comisă, o pedeapsă de 7 ani închisoare care, aşa cum s-a mai arătat, a fost egală cu maximul special prevăzut de lege, în prezent, pentru infracţiunea comisă şi care, dat fiind circumstanţele personale reţinute, iniţial, la individualizarea ei, asigură reeducarea şi resocializarea acestuia. Dacă s-ar fi constatat că există un incident la executare, în ceea ce-l priveşte (şi care viza cuantumul pedepsei iniţial aplicate), acesta trebuia să fie sesizat în strictă conformitate cu prevederile H.G.R. nr. 836/2013, de către Comisia de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile, constituită la nivelul Penitenciarului Miercurea Ciuc, în care petentul se află depus, dar acest organism nu s-a autosesizat în direcţia respectivă, fapt ce a demonstrat că situaţia acestuia nu se circumscrie preved.art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Împotriva sentinţei penale nr. 2 din 23 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori, contestatorul T.V. a formulat contestaţie, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 539/64/2014.
Înalta Curte a constatat în cadrul dezbaterilor că prezenta contestaţie vizează contestaţia la executare formulată de petent şi nu cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Prin sentinţa penală nr. 49/F/2012 a Curţii de Apel Braşov, contestatorul a fost condamnat la 7 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 26 din vechiul C. pen. rap. la art. 131 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 194 alin. (1) din vechiul C. pen.
În cererea iniţială prin contestaţia la executare petentul a invocat incidenţa disp. art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Înalta Curte constată analiza judicioasă a Curţii de Apel Târgu Mureş, instanţă care a constatat că pedeapsa de 7 ani închisoare la care a fost condamnat inculpatul este egală cu maximul prevăzut de legislaţia penală în vigoare pentru infracţiunea prev. de art. 48 rap. la art. 207 din N.C.P. cu referire la art. 131 din Legea nr. 78/2000.
Înalta Curte constată că prezenta contestaţie este nefondată pentru următoarele considerente:
Potrivit disp. art. 29(5) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, „încheierea prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare".
Hotărârea atacată a fost pronunţată la data de 23 ianuarie 2015.
Calea de atac formulată de contestatorul T.V. a fost formulată la data de 5 februarie 2015, conform vizei Curţii de Apel Târgu Mureş, iar adresa înaintată de Penitenciarul Miercurea Ciuc, unde se află încarcerat inculpatul, poartă data de 2 februarie 2015.
Astfel, pe de o parte cererea/contestaţia formulată de numitul T.V. împotriva sentinţei penale nr. 2 din 23 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Târgu Mureş nu este formulată în termenul prevăzut de art. 29 alin. (5) teza finală din Legea nr. 47/1992, în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.
Pe de altă parte din conţinutul cererii/contestaţiei sale înregistrată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 25 februarie 2015, (filele 20-22 dosar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) rezultă că T.V. a criticat hotărârea atacată din perspectiva cuantumului mare de pedeapsă de 7 ani închisoare aplicat în sarcina sa pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 194 C. pen. rap. la art. 26 C. pen. în referire la art. 131 din Legea nr. 78/2000. A invocat disp. art. 6 alin. (1) din N.C.P., solicitând rejudecarea cauzei şi reducerea pedepsei reţinute în sarcina sa, raportându-se, totodată şi la pedepsele stabilite faţă de ceilalţi coinculpaţi din cauză ale căror pedepse au rămas nemodificate în urma promovării contestaţiilor la executare sau au rămas definitive prin necontestare. A apreciat contestatorul că disp. art. 6 alin. (1) din N.C.P. creează o inechitate de tratament pentru persoane care au săvârşit aceleaşi fapte în aceeaşi perioadă şi aceleaşi împrejurări.
Rezultă astfel că prezenta contestaţie vizează dispoziţiile din sentinţa penală nr. 2 din 23 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Târgu Mureş, privind contestaţia la executare.
În cauză se constată că pedeapsa aplicată inculpatului în regim de detenţie de 7 ani închisoare reprezintă maximul special. prevăzut de noile incriminări ale pentru fapta săvârşită de inculpat, respectiv complicitate la şantaj.
Or, art. 6 alin. (1) din N.C.P., prevede că aceste dispoziţii se aplică numai dacă pedeapsa aplicată este mai mare decât maximul pedepsei prevăzut de noile reglementări, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.
Înalta Curte reţine astfel că nu sunt incidente disp. art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Pentru aceste considerente Înalta Curte va respinge ca nefondată contestaţia formulată de contestatorul condamnat T.V. împotriva sentinţei penale nr. 2 din 23 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Văzând şi disp. art. 275 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondată contestaţia formulată de contestatorul condamnat T.V. împotriva sentinţei penale nr. 2 din 23 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru Cauze cu minori şi de familie.
Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 5 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 302/2015. SECŢIA PENALĂ. Iniţiere,... | ICCJ. Decizia nr. 310/2015. SECŢIA PENALĂ → |
|---|
