ICCJ. Decizia nr. 342/2015. SECŢIA PENALĂ

Comentarii

0



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 342/A/2015

Dosar nr. 4917/2/2013

Şedinţa publică din 7 octombrie 2015

Asupra apelurilor de faţă,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 383 din 19 decembrie 2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a dispus următoarele:

În baza art. 244 alin. (1), (2) Noul C. pen. a condamnat pe inculpatul P.L.M., la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.

În baza art. 67 alin. (1), (2) Noul C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (cu referire la activitatea de avocat) Noul C. pen. pe o durată de 2 ani, pedeapsă care se va executa, conform art. 68 alin. (1) lit. c) Noul C. pen., după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) Noul C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (cu referire la activitatea de avocat) Noul C. pen. ca pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei principale conform art. 65 alin. (3) Noul C. pen.

În baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.

În baza art. 67 alin. (1), (2) Noul C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (cu referire la activitatea de avocat) Noul C. pen. pe o durată de 2 ani, pedeapsă care se va executa, conform art. 68 alin. (1) lit. c) Noul C. pen., după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) Noul C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 al 1 lit. a), b), g) (cu referire la activitatea de avocat) Noul C. pen. ca pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei principale conform art. 65 alin. (3) Noul C. pen.

În baza art. 38 alin. (1), 39 alin. (1) lit. b) Noul C. pen. a aplicat pedeapsa cea mai grea, respectiv 2 ani închisoare la care a adăugat o treime din pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare (reprezentând 6 luni închisoare), în final inculpatul să execute 2 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) Noul C. pen. a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (cu referire la activitatea de avocat) Noul C. pen. pe o durată de 2 ani, pedeapsă care se va executa, conform art. 68 alin. (1) lit. c) Noul C. pen., după executarea pedepsei principale.

În baza art. 45 alin. (5) rap. la art. 45 alin. (3) Noul C. pen. a aplicat pedeapsa accesorie vizând interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 al 1 lit. a), b), g) (cu referire la activitatea de avocat) Noul C. pen. ca pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei principale conform art. 65 alin. (3) Noul C. pen.

În baza art. 12 din Legea nr. 241/2005, a dispus ca după rămânerea definitivă a hotărârii, inculpatul nu poate fi fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăţi comerciale.

În baza art. 13 din Legea nr. 241/2005, la data rămânerii definitive a prezentei, se va comunica Oficiului Naţional al Registrului Comerţului o copie a dispozitivului hotărârii judecătoreşti definitive.

În baza art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. a achitat inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 322 Noul C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) Noul C. pen. (6 acte materiale).

În baza art. 397 alin. (1) rap. la art. 25 alin. (1) C. proc. pen., art. 998 C. civ. a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă SC S.L.I.I.E. SRL şi a obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 2.186.569,1 lei actualizată cu rata inflaţiei de la data de 27 noiembrie 2008 şi până la achitarea integrală a debitului, sumă reprezentând daune materiale.

A respins acţiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român - prin Ministerului Finanţelor Publice - A.N.A.F. - D.G.F.P a Mun. Bucureşti ca neîntemeiată.

A menţinut măsurile asigurătorii luate în cursul urmăririi penale prin ordonanţa din data de 11 aprilie 2012 vizând poprirea sumelor de bani prezente şi viitoare din conturile deschise la R.B. SA şi B.C.C. pe numele inculpatului precum şi măsura sechestrului asupra bunului imobil - apartamentul nr. 45, situat în Bucureşti, str. V.A. nr. 18, bl. M28, sc. A, sector 6 dispusă prin ordonanţa din data de 04 octombrie 2012.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen. a desfiinţat parţial înscrisul intitulat contract de asistenţă juridică nr. 164.357 din data de 12 octombrie 2007, respectiv a anulat menţiunea dar nu mai puţin de 400.000 euro (patru sute mii) la cursul BNR efectuată plata în ziua încheierii tranzacţiei respectiv încheierii contractului de vânzare-cumpărare aflată la art. 2 din contract.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum de 2800 lei, restul cheltuielilor rămânând în sarcina statului în conformitate cu dispoziţiile art. 275 alin. (3) C. proc. pen.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:

La data de 12 octombrie 2007 între inculpatul P.L.M. şi SC S.L.I.I.E. SRL, prin reprezentant Z.S., s-a încheiat contractul de asistenţă juridică nr. 164.357. Conform clauzelor acestui contract, obiectul îl reprezenta prezentarea şi negocierea în numele şi pe seama clientului pentru imobilul din şos. D. nr. 87-91-113, părţile precizând expres şi faptul că în situaţia în care vânzarea nu se va putea încheia prin intermediul Cabinetului de avocat P.L.M., SC S.L.I.I.E. SRL este exonerată de orice obligaţie rezultată din prezentul contract de asistenţă juridică, prezentul contract fiind rămas fără obiect. Conform înţelegerii dintre părţi inculpatul urma să efectueze demersurile necesare în vedere încheierii contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilele teren şi construcţii de la adresa menţionată mai sus. Cele două părţi au stabilit ca termen pentru acest contract două săptămâni începând cu data de 15 octombrie 2007, contractul urmând deci să-şi producă efectele până la data de 30 octombrie 2007.

În acest interval de timp inculpatul a depus diligente în vederea identificării de potenţiali cumpărători pentru teren, înştiinţând reprezentanţii persoanei vătămate cu privire la un potenţial cumpărător, societatea SC P. SRL. În cadrul unei întâlniri cu Z.S. şi C.T. inculpatul a prezentat răspunsul primit de la SC P. şi s-a convenit ca inculpatul să continue negocierea cu acest posibil client. Părţile au precizat expres, în cuprinsul unui înscris, menţiunea privind condiţia ca actul de vânzare-cumpărare să se încheie cel mult până la 30 noiembrie 2007.

Până la termenul indicat mai sus discuţiile purtate nu s-au concretizat iar ulterior lunii noiembrie 2007 inculpatul nu a mai contactat persoana vătămată astfel că reprezentanţii acesteia au continuat să efectueze demersuri pentru vânzarea imobilelor fără implicarea inculpatului.

Astfel, la data de 20 decembrie 2007, între SC M.M. SRL şi persoana vătămată s-a încheiat contractul de prestări servicii (contract de comision) având ca obiect intermedierea vânzării-cumpărării terenului situat în şos. D. nr. 95-101, 107-111, 111A, în sarcina prestatorului fiind menţionată şi obligaţia de a acţiona ca intermediar între beneficiar şi cumpărătorul terenului - SC T.M. SRL pentru a se finaliza contractul de vânzare-cumpărare.

Ulterior, la data de 04 martie 2008, fără vreo contribuţie de orice tip a inculpatului, s-a încheiat între persoana vătămată şi SC T.M.I. SRL promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată la Biroul Notarilor Publici Asociaţi "L.D." de notarul public L.M. având ca obiect mai multe imobile în suprafaţă totală de 56.784,28 mp, preţul fiind stabilit pentru suma de 25.098.652 euro.

Inculpatul a aflat de existenţa acestei înţelegeri şi, în împrejurări neelucidate, a procurat un exemplar al promisiunii de vânzare-cumpărare amintite. De asemenea, la o dată care nu a fost stabilită, probabil anterior lunii martie 2008, inculpatul a modificat contractul de asistenţă juridică încheiat cu persoana vătămată, adăugând, la art. 2 vizând onorariul, menţiunea că suma nu va putea fi mai mică de 400.000 euro la curs BNR, efectuată plata în ziua încheierii tranzacţiei respectiv încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Astfel, după data de 04 martie 2008, inculpatul a efectuat demersuri în vederea obţinerii onorariului menţionat în contractul de asistenţă juridică. În acest scop, la data de 18 martie 2008 inculpatul s-a deplasat la biroul SCA V.T. şi a solicitat asistenţă juridică avocatului T.V., acesta sfătuindu-l să emită o notificare către client în scopul rezolvării pe cale amiabilă a litigiului. Pe cale de consecinţă, în aceeaşi zi, cei doi au întocmit un înscris prin care reprezentanţii persoanei vătămate erau invitaţi pentru discuţii în data de 24 martie 2008 la sediul cabinetului de avocat. Notificarea a fost înregistrată la BEJ "D.G." la data de 19 martie 2008 şi a fost comunicată persoanei vătămate, fără ca la termenul fixat - 24 martie 2008, să se prezinte vreo persoană la convocarea emisă.

La data de 01 aprilie 2008 persoana vătămată a încheiat un nou contract de comision cu SC N.I. SA având ca obiect identificarea şi selecţionarea potenţialilor cumpărători pentru terenul din şos. D., nr. 95-101.

La data de 09 aprilie 2008 a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul 1610 din 09 aprilie 2008 de notarul public L.M. prin care persoana vătămată a vândut către SC T.M.I. SRL terenurile menţionate în promisiunea de vânzare-cumpărare menţionată mai sus, la preţul de 24.500.000 euro.

Inculpatul a continuat demersurile în vedere obţinerii sumei de bani menţionată ca onorariu în contractul de asistenţă juridică, solicitând Judecătoriei sector 5 Bucureşti, la data de 19 mai 2008, învestirea cu formulă executorie a contractului de asistenţă juridică, depunând în acest sens exemplarul aflat în posesia sa, cuprinzând şi menţiunea suplimentară privind limita minimă de 400.000 euro. Urmare a admiterii cererii inculpatul s-a adresat biroului executorului judecătoresc P.F., la data de 19 iunie 2008 formulând cerere de executare silită împotriva persoanei vătămate. în cuprinsul cererii inculpatul a arătat în mod nereal că a asistat la negocierile purtate de către SC M.I. SRL, invocând în susţinerea acestei afirmaţii antecontractul de vânzare-cumpărare cât şi contractul din data de 09 aprilie 2008. Inculpatul a solicitat executarea silită prin raportare la procentul de 2% din valoarea vânzării, fără a se folosi de menţiunea adăugată ulterior dar nu mai puţin de 400.000 euro la cursul BNR în condiţiile în care clauza iniţiala îi era mai favorabilă, onorariul său astfel calculat fiind de 583.100 euro.

Primind ca atare situaţia de fapt invocată de inculpat în cuprinsul cererii ce i-a fost adresată, respectiv faptul că acesta şi-a îndeplinit obligaţia contractuală privind intermedierea încheierii contractului de vânzare-cumpărare, operând o prorogare a contractului de asistenţă juridică încheiat între părţi, martorul P.F. a efectuat demersurile prevăzute de lege în cazul executării silite. În acest sens s-a emis adresă pentru înfiinţarea popririi contului debitoarei deschis la C.E.B., fiind indisponibilizată suma de 2.186.569,10 lei, echivalentul în lei a sumei în euro. Persoana vătămată a încercat să împiedice executarea silită, fiind formulate mai multe acţiuni civile precum şi plângeri penale însă prin decizia din data de 10 noiembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a cererii de suspendare a executării silite.

Urmare a acestei decizii, la data de 18 noiembrie 2008 inculpatul s-a adresat executorului judecătoresc solicitând continuarea executării silite şi eliberarea sumelor de bani, la aceeaşi dată acesta din urmă emiţând adresă către unitatea bancară pentru virarea sumei poprite.

Astfel, la data de 27 noiembrie 2008 C.E.B. a virat suma de 2.159.854,75 lei în contul Cabinetului de avocat P.L.M. deschis la B.T. În aceeaşi zi întreaga sumă de bani a fost transferată din contul cabinetului de avocat în contul personal al inculpatului deschis la aceeaşi unitate bancară. Ulterior, inculpatul a dispus la data de 02 decembrie 2008 transferul sumei de 568.536 euro în contul beneficiarului P.I. La aceeaşi dată, numita P.E.G., soţia inculpatului, în calitate de împuternicit pe contul numitului P.I., a ridicat în numerar întreaga sumă de bani.

Inculpatul nu a consemnat în actele contabile dobândirea acestei sume de bani, nu a declarat-o autorităţilor competente (termenul pentru a face acest lucru fiind data de 15 mai 2009) şi, pe cale de consecinţă nu a achitat impozitul datorat de 16% din venitul realizat, creând astfel un prejudiciu de 345.576 lei bugetului general consolidat.

Pentru a reţine această situaţie de fapt, instanţa a avut în vedere înscrisurile depuse la dosarul de urmărire penală şi în faza de judecată, coroborate cu declaraţiile persoanelor audiate în cauză.

În raport de această situaţie de fapt instanţa a considerat că în drept, fapta inculpatului care, la data de 19 iunie 2008, cu ocazia formulării cererii de executare silită împotriva persoanei vătămate SC S.L.I.I.E. SRL, a indus în eroare martorul P.F., susţinând în mod nereal că şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută în contractul de asistenţă juridică din data de 12 octombrie 2007, contract care ar fi fost prelungit tacit după termenul de 30 octombrie 2007 menţionat în cuprinsul său, fiind implicat în încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre persoana vătămată şi SC T.M. şi, prin urmare, având dreptul la onorariul stabilit în contract, în susţinerea afirmaţiilor sale folosind fără drept contractul de vânzare-cumpărare încheiat de cele două părţi, obţinând în această modalitate executarea silită a persoanei vătămate şi transferul sumei de 2.159.854,75 lei din contul acesteia în cel al cabinetului de avocat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 C. pen., în prezent infracţiune prev. de art. 244 Noul C. pen.

În opinia instanţei de fond, raportat la dispoziţiile C. pen. din 1969, fapta a fost săvârşită în condiţiile alin. (2), respectiv prin folosirea de mijloace frauduloase, inculpatul folosindu-se de contractul de asistenţă juridică deşi avea cunoştinţă că acesta îşi încetase efectele dar şi de contractul de vânzare-cumpărare dintre persoana vătămată şi T.M., contract pe care l-a obţinut şi folosit fără a avea acest drept, nefiind reprezentant al vreunei părţi din această tranzacţie. De asemenea, sunt incidente şi dispoziţiile alin. (3), înşelăciunea fiind realizată cu prilejul încheierii şi executării convenţiei privind executarea silită a persoanei vătămate, precum şi alin. (5), prejudiciul fiind mai mare de 200.000 lei, fiind vorba deci de consecinţe deosebit de grave.

Din punct de vedere al Noului C. pen., fapta se încadrează în dispoziţiile alin. (2) ale art. 244, fiind comisă prin folosirea de mijloace frauduloase.

De asemenea, în drept, fapta inculpatului care, după ce la data de 27 noiembrie 2008 a.încasat suma de 2.159.854,75 lei în urma finalizării executării silite a debitoarei SC S.L.I.I.E. SRL, nu a evidenţiat în actele contabile dobândirea acestei sume şi nu a declarat venitul încasat organelor fiscale, sustrăgându-se astfel de la plata obligaţiilor fiscale, respectiv impozitul pe venit, prin aceasta creând un prejudiciu în cuantum de 345.576 lei bugetului general consolidat, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Cu privire la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată reţinută în sarcina inculpatului prin rechizitoriu, instanţa arată că, atât din perspectiva art. 290 C. pen. din 1969 cât şi conform art. 322 Noul C. pen., aceasta presupune falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii sau prin alterarea lui în orice modalitate, urmată de folosirea înscrisului obţinut, în vederea producerii de consecinţe juridice.

În speţă, există o acţiune de falsificare a înscrisului sub semnătură privată (contractul de asistenţă juridică) prin alterarea lui, respectiv prin adăugarea pe înscrisul iniţial a unei menţiuni privind un cuantum minim al onorariului care va fi primit. De asemenea, inculpatul a folosit înscrisul în discuţie, în mod repetat (prin depunerea la Judecătoria sectorului 5, la executorul judecătoresc, la Judecătoria sectorului 6 - în 2 dosare civile, la Tribunalul Bucureşti - în două dosare civile), în cadrul procedurii de executare silită.

Pe de altă parte însă instanţa reţine că legea impune condiţia folosirii în vederea producerii de consecinţe juridice, consecinţe care ar trebui să derive din acţiunea iniţială de falsificare. Or, în speţă, se constată că folosirea înscrisului nu a vizat producerea de consecinţe juridice în legătură cu menţiunea inserată de inculpat în cuprinsul acestuia vizând limita minimă de 400.000 euro în condiţiile în care suma rezultând din convenţia reală a părţilor, respectiv 2% din preţul vânzării, era de peste 500.000 euro. Întreaga procedură de executare silită a vizat această ultimă sumă menţionată, prin urmare prin acţiunea de folosire a înscrisului nu s-a urmărit producerea de consecinţe juridice rezultând în falsificarea actului.

Faţă de toate acestea, instanţa a considerat că fapta săvârşită de inculpat nu este prevăzută de legea penală, nefiind realizat conţinutul constitutiv al infracţiunii de fals sub semnătură privată sub aspectul laturii obiective ţinând cont că prin folosirea înscrisului nu s-a urmărit producerea de consecinţe juridice rezultând din falsificarea actului, astfel că, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea acestei infracţiuni.

Cu referire la aplicarea legii penale mai favorabile s-a apreciat că noul C. pen. este legea mai favorabilă inculpatului, limitele de pedeapsă fiind mai mici pentru infracţiunea de înşelăciune.

În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei, instanţa a considerat că nu sunt întrunite condiţiile prev. de art. 91 C. pen. pentru suspendarea sub supraveghere.

Pe latură civilă, instanţa constată că în cauză au formulat pretenţii civile SC S.L.I.I.E. SRL cu suma de 2.186.569,1 lei plus rata inflaţiei de la data transferului sumei de bani până la achitarea debitului, precum şi Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice - ANAF - DGFP a Mun. Bucureşti cu suma de 418.000 lei la care se adaugă obligaţii fiscale accesorii (precizare acţiune civilă în faza de judecată).

S-a invocat faptul că partea civilă se află în posesia unei hotărâri pronunţate de instanţa civilă prin care are posibilitatea recuperării sumei de bani amintite, respectiv Sentinţa civilă nr. 68 din 02 februarie 2012 a Jud. sector 6, prin care s-a dispus întoarcerea executării silite. Instanţa a avut în vedere, pe de o parte, că această sentinţă nu a fost executată şi, prin urmare, prejudiciul nu este nici în acesta moment recuperat. Pe de altă parte, hotărârea civilă a fost pronunţată în contradictoriu cu Cabinetul de avocat P. şi nu cu inculpatul din prezenta cauză astfel că partea civilă nu ar putea să o pună în executarea împotriva inculpatului. în aceste condiţii se constată că partea civilă nu deţine un titlu împotriva inculpatului cu privire la suma solicitată cu titlu de daune materiale în prezenta cauză şi, de asemenea, prejudiciul nu a fost reparat încă, astfel că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admiterea acţiunii civile.

Pe cale de consecinţă, în baza art. 397 alin. (1) rap. la art. 25 alin. (1) C. proc. pen., art. 998 C. civ. instanţa a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă SC S.L.I.I.E. SRL şi a obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 2.186.569,1 lei actualizată cu rata inflaţiei de la data de 27 noiembrie 2008 şi până la achitarea integrală a debitului.

În ceea ce priveşte prejudiciul invocat de Statul Român instanţa a constatat că, astfel cum a reţinut în cuprinsul prezentei, inculpatul a obţinut la data de 27 noiembrie 2008 un venit în cuantum de 2.186.569,1 lei pentru care nu a achitat impozitul de venit, creând astfel cu prejudiciu bugetului de stat.

Pe de altă parte însă instanţa a decis prin prezenta hotărâre că acest venit nu îi revenea inculpatului şi a dispus restituirea sumei de bani încasate către partea civilă. Pe cale de consecinţă, neexistând venitul care atrăgea obligaţia plăţii sumelor de bani către bugetul de stat nu mai poate subzista această obligaţie de plată. În măsura în care s-ar dispune de instanţă plata sumei solicitate de Statul Român inculpatul ar putea ulterior să ceară restituirea impozitului care ar fi calculat pentru o sumă în privinţa căreia s-a stabilit prin prezenta că nu constituie venit al acestuia.

Faţă de acestea, constatând că în prezent nu mai este îndeplinită condiţia existenţei unui prejudiciu în dauna bugetului statului instanţa, a respins acţiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpatul P.L.M., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi partea civilă Ministerul Finanţelor Publice - ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a criticat hotărârea primei instanţe pentru netemeinicie sub aspectul cuantumului pedepselor aplicate inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. şi de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, solicitând condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune la o pedeapsă orientată spre maximul special prevăzut de lege şi majorarea pedepsei aplicate pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.

Partea civilă Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a criticat greşita soluţionare a laturii civile a cauzei în ceea ce o priveşte, solicitând obligarea inculpatului la repararea prejudiciului faţă de bugetul general consolidat, în sumă de 418.000 lei, precum şi la plata obligaţiilor fiscale accesorii aferente acestuia.

Inculpatul P.L.M. a depus la dosar un prim set de motive de apel, structurat în opt capitole, dezvoltate pe 50 de pagini. Deşi acest set cuprinde un capitol (A7) intitulat "motive de apel", critici ale hotărârii se regăsesc şi în celelalte capitole.

Ulterior, inculpatul a depus la dosar un set intitulat "Precizare. Concluzii scrise", prin care a ordonat criticile aduse sentinţei primei instanţe, formulând, în acelaşi timp, şi apărări referitoare la apelurile declarate de parchet şi partea civilă.

Din coroborarea tuturor acestor critici formulate în scris cu apărările susţinute oral de apărătorii inculpatului, dar şi de inculpat personal (avocat de profesie) Înalta Curte reţine următoarele solicitări invocate:

- rejudecarea cauzei de către instanţa de fond, apreciindu-se că sentinţa este nulă absolut întrucât au fost încălcate dispoziţiile imperative privind compunerea completului de judecată, principiul nemijlocirii şi al continuităţii;

- achitarea, în baza art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., pentru infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., cu o critică subsidiară referitor la această infracţiune, privind schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prev. de art. 244 alin. (1), (2) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 244 alin. (1) C. pen., întrucât lipseşte mijlocul fraudulos;

- achitarea, în baza art. 16 lit. b) teza 1 C. proc. pen. pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, apreciindu-se că această infracţiune nu poate coexista în concurs cu infracţiunea de înşelăciune;

- trimiterea cauzei spre rejudecare deoarece pedepsele aplicate inculpatului prin dispozitivul hotărârii nu sunt motivate şi argumentate în considerente;

- greşita soluţionare a laturii civile a cauzei prin obligarea inculpatului la plata de despăgubiri către partea civilă, prin reţinerea greşită a angajării răspunderii civile delictuale.

Înalta Curte, analizând hotărârea primei instanţe, atât prin prisma criticilor formulate de apelanţi, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform dispoziţiilor art. 417 alin. (2) C. proc. pen. apreciază ca fiind întemeiat în parte apelul declarat de inculpat şi ca neîntemeiate apelurile declarate de parchet şi partea civilă, pentru următoarele considerente:

I. Apelul inculpatului P.L.M.

1) Într-o primă critică se invocă nulitatea absolută a sentinţei primei instanţe deoarece au fost încălcate dispoziţiile imperative privind compunerea completului de judecată, principiul nemijlocirii şi al continuităţii.

Critica priveşte, în esenţă, două componente, respectiv faptul că nu există nici o dovadă a alegerii aleatorii a judecătorului care a pronunţat hotărârea şi, în acelaşi timp, probele esenţiale pe care judecătorul şi-a întemeiat soluţia de condamnare nu au fost administrate nemijlocit de acesta.

a) În legătură cu modul în care judecătorul care a pronunţat hotărârea a fost desemnat să soluţioneze cauza, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.

Potrivit dispoziţiilor art. 52 din aceeaşi lege, colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Acelaşi art. 52 din Legea nr. 304/2004 prevede că repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat, cauzele repartizate unui complet de judecată neputând fi trecute altui complet decât în condiţiile prevăzute de lege.

În art. 22 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr. 387/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii sunt stabilite atribuţiile Colegiului de conducere al instanţelor, printre care:

- stabilirea compunerii completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii acestora [lit. c)];

- aprobarea, în mod excepţional, a schimbării membrilor completelor de judecată în cazurile în care, din motive obiective, se impune aceasta [lit. d)].

Faţă de aspectele expuse mai sus şi, în raport de solicitarea inculpatului formulată în apel, Înalta Curte a încuviinţat emiterea unei adrese către Curtea de Apel Bucureşti pentru a se comunica modalitatea în care cauza a fost repartizată spre soluţionare doamnei judecător M.C.M.

Din adresa de răspuns a Curţii de Apel Bucureşti rezultă că Dosarul nr. 4917/2/2013 a fost înregistrat şi repartizat Secţiei I penală a Curţii de Apel Bucureşti la data de 12 iulie 2013.

Dosarul a fost repartizat aleatoriu completului nr. C15F prezidat de doamna judecător B.L.

Prin Hotărârea C.S.M. nr. 12 din 16 ianuarie 2014 a fost aprobată cererea de pensionare a doamnei judecător B.L., iar prin Decretul nr. 25 din 28 ianuarie 2014, publicat în M. Of. nr. 74 din 30 ianuarie 2014 a fost eliberată din funcţie, începând cu data de 01 februarie 2014.

La termenul din data de 21 februarie 2014, completul a fost prezidat de d-na judecător R.A.A., conform procesului-verbal nr. 9 din 19 februarie 2014, iar la termenul din data de 28 martie 2014 completul a fost prezidat de doamna judecător C.C.C., conform procesului-verbal nr. 19 din 25 martie 2014.

Prin Hotărârea Colegiului de conducere nr. 84 din 27 martie 2014, completul nr. C15F a fost atribuit d-nei judecător G.M.E.

Prin Hotărârea Colegiului de conducere nr. 221 din 20 august 2014 a fost aprobată cererea doamnei judecător G.M.E. de transfer la altă secţie.

La termenul din data de 17 septembrie 2014 completul a fost prezidat de doamna judecător C.M., conform procesului-verbal nr. 57 din 12 septembrie 2014, iar la termenul din data de 17 octombrie 2014 la şedinţă a participat domnul judecător R.A.B., conform planificării şedinţelor de judecată, aprobată prin HCC nr. 254 din 25 septembrie 2014.

Prin HCC nr. 261 din 09 octombrie 2014, completul nr. C15F a fost atribuit doamnei judecător M.C.M..

La solicitarea Înaltei Curţi s-a înaintat la dosar copia HCC nr. 261 din 09 octombrie 2014.

Înalta Curte constată că este de necontestat schimbarea compunerii completelor de judecată în soluţionarea acestui dosar.

Regula continuităţii completului nu poate fi absolută, ţinând cont că procedura a fost complexă, au avut loc mai multe şedinţe publice şi, în acest interval de timp, judecătorii care au examinat cauza fie au părăsit magistratura prin pensionare, fie au fost integraţi în altă secţie a instanţei.

Modalitatea, însă, în care s-a produs modificarea compunerii completului de judecată C15F din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, nu îi pune însă, sub nicio formă, la îndoială imparţialitatea, întrucât s-a făcut în mod legal şi transparent, cu respectarea normelor evocate mai sus, Colegiul de conducere procedând conform art. 22 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, care îi permit să schimbe membrii completelor de judecată în situaţia unor motive obiective, cum este şi cazul în speţă.

Principiul continuităţii dezbaterilor implică, în prezent, o singură condiţie a cărei nerespectare atrage nulitatea hotărârii, respectiv aceea ca hotărârea să fie pronunţată de judecătorii care au participat la dezbateri.

Art. 354 C. proc. pen., invocat, de altfel, de inculpat, prevede în alin. (2): "Completul de judecată trebuie să rămână acelaşi în tot cursul judecării cauzei. Când acest lucru nu este posibil, completul se poate schimba până la începerea dezbaterilor".

Conform alin. (3) al art. 354: "după începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenită în compunerea completului atrage reluarea dezbaterilor."

Nerespectarea acestei exigenţe constituie motiv de nelegalitate şi atrage, după sine, desfiinţarea hotărârii atacate, conform art. 421 alin. (2) lit. b) C. proc. pen. prin raportare la art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., dar această situaţie nu se regăseşte în speţă, astfel că solicitarea inculpatului de constatare a nulităţii absolute a sentinţei primei instanţe nu este fondată.

b) În ceea ce priveşte încălcarea principiului nemijlocirii cu consecinţe asupra caracterului echitabil al procesului, critică raportată la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, Înalta Curte constată că, într-adevăr, judecătorul de fond a emis soluţia şi pe baza depoziţiilor unor martori pe care nu i-a audiat nemijlocit şi nici nu l-a audiat nemijlocit pe inculpat, solicitările inculpatului în acest sens fiind respinse în şedinţa de judecată din data de 12 decembrie 2014.

Conform art. 351 alin. (1) C. proc. pen. "judecata cauzei se face în faţa instanţei constituite potrivit legii şi se desfăşoară în şedinţă, oral, nemijlocit şi în contradictoriu".

Încălcarea, însă, a acestor prevederi, nu atrage nulitatea absolută a sentinţei, aşa cum solicită inculpatul, ci este vorba de o nulitate relativă întrucât, aşa cum s-a arătat, doar normele privind compunerea instanţei sunt sancţionate în condiţiile art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Conform art. 282 alin. (2) C. proc. pen., încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când, prin nerespectarea cerinţei legale, s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.

În speţă, Înalta Curte constată că încălcarea principiului nemijlocirii invocată de inculpat a putut fi remediată în apel, fără să fie necesară desfiinţarea hotărârii primei instanţe şi trimiterea spre rejudecare, o atare soluţie nefiind nici posibilă, în acord cu prevederile art. 421 alin. (2) lit. b) C. proc. pen. decât în cazul nulităţilor absolute.

Nici jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată de inculpat nu conduce la altă concluzie.

Astfel, Înalta Curte evidenţiază chiar cauza Beraru contra României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată explicit că: "există posibilitatea ca o instanţă superioară să remedieze, în anumite circumstanţe, deficienţele procedurii în primă instanţă".

Atât în cauza Beraru contra României, cât şi în cauza Cutean contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a sancţionat atât încălcarea principiului nemijlocirii de prima instanţă cât faptul că în calea de atac nu au fost remediate deficienţele constatate.

În cauza Cutean contra României (publicată în M. Of. nr. 261 din 20 aprilie 2015) se arată că "schimbarea completului de judecată la instanţa de fond şi faptul că instanţele de apel şi recurs nu i-au ascultat pe reclamant şi pe martori echivalează cu privarea reclamantului de dreptul la un proces echitabil, constituind o încălcare a art. 6 din Convenţie"'.

În aceste condiţii, Înalta Curte a procedat la audierea inculpatului în apel, declaraţia acestuia fiind consemnată şi ataşată la dosar.

De asemenea, a acordat posibilitatea inculpatului să solicite audierea/reaudierea martorilor consideraţi importanţi în apărarea sa.

Prin încheierea de şedinţă din 20 aprilie 2015 Înalta Curte a încuviinţat în parte cererea inculpatului privind administrarea probei testimoniale, ulterior procedând la reaudierea în apel a martorilor C.T. şi G.A.A.

Cererea inculpatului a fost admisă în parte întrucât pentru unii dintre martori s-a constatat că principiul nemijlocirii nu a fost încălcat, fiind audiaţi de judecătorul care a pronunţat hotărârea, pentru un alt martor s-a constatat imposibilitatea audierii întrucât a fost expulzat din ţară, iar pentru ceilalţi martori, la care nu s-au făcut trimiteri relevante în hotărâre, s-a apreciat că pot fi avute în vedere dispoziţiile acestora aflate la dosar.

În consecinţă, nici această solicitare a inculpatului, de trimitere a cauzei spre rejudecare pe motivul încălcării principiului nemijlocirii, nu poate fi primită, prin refacerea probatoriului în apel asigurându-i-se inculpatului dreptul la un proces echitabil.

2) Cel de-al doilea motiv de apel invocat de inculpat se referă la netemeinicia soluţiei de condamnare a sa pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., pentru care solicită achitarea în baza art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen.

Apărările inculpatului pentru această infracţiune sunt destul de contradictorii în raport de motivul pentru care se solicită achitarea, cu atât mai mult cu cât în motivarea scrisă a apelului este invocat art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., iar în susţinerile orale ale apărătorului se indică art. 16 lit. a), b) sau c) C. proc. pen.

În esenţă, se susţine că obiectul contractului de asistenţă juridică nu este cel reţinut de instanţă, că ar fi vorba de o obligaţie de diligenţă şi nu de rezultat, că a acţionat pentru persoana vătămată în baza unui mandat prelungit în mod tacit, că a înmânat acesteia draftul unui antecontract de vânzare-cumpărare, iar executorul judecătoresc a declarat explicit că nu s-a simţit înşelat.

Toate aceste apărări sunt contrazise de probele administrate în cauză în apel, probe ce se coroborează cu probele administrate la instanţa de fond şi în cursul urmăririi penale.

Martora C.T., audiată şi în apel a precizat că, în calitate de director economic la partea civilă SC S.L., a participat împreună cu administratorul societăţii la întâlnirea iniţială cu avocatul P.L.M., în data de 12 octombrie 2007, prilej cu care s-a încheiat un contract de asistenţă juridică, stabilindu-se ca onorariul avocatului să fie de 2% din preţul vânzării a 7 terenuri pentru care avocatul s-a obligat să găsească cumpărător. În acelaşi context s-a stabilit că înţelegerea să fie valabilă două săptămâni.

Aceeaşi martoră a arătat că avocatul P.L.M. a solicitat prelungirea termenului până la sfârşitul lunii noiembrie, iar martora, după ce a discutat cu administratorul societăţii, a menţionat pe un document (aflat la dosar) că înţelegerea se prelungeşte până la data de 30 noiembrie 2007.

Martora explică că: "pe documentul prezentat de inculpat era menţionat iniţial ca până la data de 30 noiembrie 2007 să se realizeze antecontractul de vânzare-cumpărare a terenurilor, dar eu am tăiat cuvântul antecontract şi am menţionat până la realizarea contractului de vânzare-cumpărare. Nu s-a realizat nicio vânzare-cumpărare până la data de 30 noiembrie 2007 şi de atunci dl. avocat nici nu a mai venit la sediul societăţii şi nici nu m-a contactat telefonic."

Aceste depoziţii se coroborează cu declaraţiile date în faza de urmărire penală de reprezentantul legal al persoanei vătămate, numitul Z.S., care a afirmat că părţile au convenit găsirea de către inculpat a unui cumpărător pentru terenuri.

În cuprinsul contractului de asistenţă juridică, se arată că obiectul convenţiei constă în "prezentarea şi negocierea în numele clientului pentru imobilul din Şoseaua D. nr. 87-91-113".

În acest context, afirmaţia inculpatului că era o obligaţie de diligentă şi nu de rezultat nu poate fi primită şi nici nu este logică în raport de chiar onorariul convenit, respectiv 2% din preţul vânzării terenurilor.

Este limpede că în situaţia în care vânzarea nu se încheia prin intermediul cabinetului de avocat al inculpatului, contractul ar fi rămas fără obiect.

Sesizând, probabil, această infirmitate a apărării, inculpatul a încercat, pe parcursul declaraţiilor sale, să acrediteze ideea că mandatul s-a prelungit tacit şi chiar şi l-a îndeplinit prin redactarea unui draft de antecontract pe care i l-ar fi predat personal administratorului societăţii.

Şi această apărare e contrazisă de probele administrate.

Aşa cum s-a evocat mai sus, martora C.T. a precizat data limită până la care a fost prelungit contractul, respectiv 30 noiembrie 2007.

Aceeaşi martoră a arătat că vânzarea terenurilor s-a realizat mult mai târziu, în aprilie 2008, fără nicio contribuţie din partea domnului avocat în intermedierea acestei vânzări.

Inculpatul, înţelegând să profite de împrejurarea că martorul Z.S. nu a mai putut fi reaudiat întrucât a fost expulzat din motive de securitate naţională, a afirmat că a avut o înţelegere cu acesta de prelungire a mandatului.

Martora C.T. a arătat însă, în declaraţia dată în apel, că "este exclus că inculpatul să fi avut o altă înţelegere cu dl. Z.S. şi despre care eu să nu am cunoştinţă".

Înalta Curte constată că, admiţând că susţinerea inculpatului ar fi reală (dată fiind imposibilitatea reaudierii martorului) în ceea ce priveşte prelungirea tacită a mandatului, probele dosarului demonstrează fără echivoc că inculpatul nu şi-a îndeplinit acest mandat, fie el şi prelungit tacit, întrucât acesta nu a participat în nici un mod la intermedierea vânzării din aprilie 2008.

Relevante sub acest aspect sunt dispoziţiile martorei G.A., reaudiată în apel, care a confirmat că, în calitate de angajată a cabinetului de avocatură G.G., a fost desemnată să se ocupe de încheierea contractului dintre persoana vătămată şi SC T.M. SRL, ea fiind persoana care a redactat draftul contractului, fiind chiar surprinsă că vânzătorul nu şi-a angajat avocat.

Declaraţiile martorei se coroborează cu declaraţiile celorlalţi martori audiaţi în cauză, inclusiv cu ale martorei C.T., reaudiată în apel.

În sentinţa primei instanţe se prezintă, detaliat, şi respingerea apărării inculpatului în ceea ce priveşte expedierea unui plic către cabinetul avocatului G.G., care, de altfel, poartă o dată ulterioară încheierii promisiunii de vânzare.

În acest context, în mod corect s-a constatat că fapta inculpatului care, în data de 19 iunie 2008, cu ocazia formulării cererii de executare silită împotriva persoanei vătămate, l-a indus în eroare pe executorul judecătoresc P.F., susţinând în mod nereal că şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută în contractul de asistenţă juridică care ar fi fost prelungit tacit după data de 30 octombrie 2007, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune.

Nici ultimul argument invocat de inculpat sub acest aspect, în sensul că nu poate fi reţinută infracţiunea de înşelăciune câtă vreme martorul P.F. (executorul judecătoresc) a declarat că "nu s-a simţit înşelat" nu poate fi primit.

Este de esenţa infracţiunii de înşelăciune ca cealaltă parte, victima manoperelor dolosive, să rămână de bună credinţă, ea găsindu-se într-o stare de eroare, încât dacă ar fi cunoscut realitatea nu ar fi efectuat executarea.

În acelaşi timp, prima instanţă a apreciat corect reţinerea infracţiunii de înşelăciune în forma atipică, în care inducerea în eroare se realizează în raport cu o anumită persoană (în speţă executorul judecătoresc), iar prejudiciul se produce în dauna altuia (partea civilă SC S.L.).

Pentru întregirea elementului material al infracţiunii este necesar ca subiectul activ al faptei să determine o persoană să creadă un neadevăr, să o inducă, deci, în eroare, pentru ca aceasta să săvârşească un act de pe urma căruia se produce o pagubă fie patrimoniului ei, fie patrimoniului altei persoane, cum este cazul în speţă.

Sub aspectul aplicării legii penale mai favorabile, Înalta Curte constată că aprecierea primei instanţe este corectă în sensul că noua lege penală este mai favorabilă inculpatului, în raport de limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de înşelăciune, semnificativ reduse în noul C. pen., ce incriminează înşelăciunea în prevederile art. 244, faţă de C. pen. anterior (art. 215 C. pen.).

Înalta Curte apreciază, însă, întemeiată critica subsidiară invocată de inculpat cu referire la infracţiunea de înşelăciune, în mod greşit fiind reţinută săvârşirea acesteia în condiţiile alin. (2) ale art. 244, respectiv prin folosirea de mijloace frauduloase.

Prin actul de sesizare a instanţei, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prin mijloace frauduloase, reţinându-se că acesta: "cu intenţie directă", la data de 19 iunie 2008, cu prilejul încheierii convenţiei de prestări servicii cu Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi P.S. şi P.F. (concretizată în formularea cererii de executare silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de asistenţă juridică nr. 164359 din 12 octombrie 2007 încheiat cu persoana vătămată SC S.L.I. SRL) a indus în eroare pe executorul judecătoresc P.F., exercitând faţă de acesta manopere dolosive şi folosind mijlocul fraudulos reprezentat de contractul sus-menţionat alterat la rubrica "onorariu", în scopul obţinerii pentru sine, în mod nedatorat a comisionului, astfel producând un prejudiciu de 2159854,75 lei RON (echivalentul a 583.100 euro).

În acelaşi timp, inculpatul a fost trimis în judecată şi pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, constând în falsificarea contractului de asistenţă juridică prin alterare, în sensul adăugării ulterior încheierii, la rubrica "onorariu" a clauzei a menţiunii "nu mai puţin de 400.000 euro".

Prin urmare, mijlocul fraudulos reţinut în sarcina inculpatului a avut în vedere alterarea contractului de asistenţă la rubrica onorariu, mijloc fraudulos ce a constituit, prin el însuşi, şi infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, drept pentru care s-a reţinut săvârşirea acestei infracţiuni în concurs cu infracţiunea de înşelăciune prin mijloace frauduloase.

Prin sentinţa primei instanţe, însă, inculpatul a fost achitat pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, reţinându-se că folosirea înscrisului nu a vizat producerea de consecinţe juridice în legătură cu menţiunea înserată de inculpat în cuprinsul acestuia vizând limita minimă de 400.000 euro, în condiţiile în care suma rezultând din convenţia reală a părţilor, respectiv 2% din preţul vânzării, era de peste 500.000 euro.

Soluţia de achitare pentru această infracţiune nu a fost atacată cu apel de parchet, ea rămânând definitivă, în condiţiile în care şi Înalta Curte o apreciază ca legală şi temeinică.

În aceste condiţii, câtă vreme pentru mijlocul fraudulos reţinut în sarcina inculpatului s-a pronunţat o soluţie de achitare, în mod greşit s-a reţinut în sarcina inculpatului forma agravată a infracţiunii de înşelăciune, respectiv alin. (2) al art. 244 C. pen.

Aprecierea primei instanţe, în sensul că se poate reţine alin. (2) al art. 244 pentru că inculpatul s-a folosit, totuşi, de alte mijloace frauduloase, respectiv contractul de asistenţă juridică deşi avea cunoştinţă că acesta îşi încetase efectele, dar şi de contractul de vânzare-cumpărare la care nu a participat, este greşită.

Înalta Curte reţine, în primul rând, că instanţa de fond a schimbat, practic, cadrul procesual, câtă vreme în sarcina inculpatului nu aceste mijloace frauduloase i-au fost reţinute prin actul de inculpare, nu pentru aceste mijloace frauduloase s-a desfăşurat urmărirea penală şi nu în raport de aceste acuzaţii inculpatul şi-a făcut apărarea.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că inculpatul a săvârşit infracţiunea de înşelăciune în modalitatea tip, simplă, în condiţiile art. 244 alin. (1) C. pen., inducând în eroare o persoană (pe executorul judecătoresc) prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase.

Varianta agravată a faptei de înşelăciune se deosebeşte de varianta tip numai prin mijloacele folosite de făptuitor, care trebuie să fie frauduloase.

Inculpatul nu a utilizat mijloace frauduloase, ci s-a folosit de un contract de asistenţă juridică real încheiat, nu numai care avea doar aparenţa realităţii.

Inducerea în eroare s-a realizat prin simpla minciună.

Fapta mincinoasă este aceea care nu corespunde adevărului, realităţii, iar în speţă a constat în înşelarea executorului judecătoresc prin afirmaţiile că inculpatul şi-ar fi îndeplinit mandatul de avocat, a intermediar vânzarea, iar clientul său nu i-a achitat onorariul datorat.

Inculpatul nu s-a folosit în comiterea faptei de nume sau calităţi mincinoase, ci de calitatea sa reală de avocat, nu s-a folosit de înscrisuri false, ci de înscrisuri reale, respectiv contractul de asistenţă juridică în partea ce consemna convenţia reală a părţilor şi contractul de vânzare-cumpărare, real de asemenea, modalitatea de săvârşire a faptei constând în inducerea în eroare a executorului judecătoresc prin afirmaţii mincinoase, reclamând un onorariu de avocat ce nu i se cuvenea.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite solicitarea subsidiară a apelantului şi va schimba încadrarea juridică a faptei din infracţiunea prev. de art. 244 alin. (2) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 244 alin. (1) C. pen.

3. Cel de-al treilea motiv de apel invocat de inculpat vizează netemeinicia soluţiei de condamnare pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 şi este întemeiat.

Conform art. 9 din Legea nr. 241/2005

"(1) Constituţie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale:

b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor efectuate sau a veniturilor realizate".

Din analiza acestui text rezultă că elementul material al laturii obiective constă în omisiunea de a evidenţia, în documentele legale, operaţiunile comerciale efectuate sau veniturile realizate.

În speţă este vorba de omisiunea evidenţierii veniturilor realizate şi nu de operaţiuni comerciale.

Venitul realizat înseamnă venitul obţinut de contribuabil în urma activităţii desfăşurate şi care trebuie evidenţiat în documentele legale deoarece este supus impozitării.

În cazul în care, cum este şi cel în speţă, veniturile realizate au un caracter ilicit, neevidenţierea acestora în documentele legale nu realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din lege.

Onorariul încasat de inculpat nu a avut un caracter licit câtă vreme s-a reţinut că nu era datorat de persoana vătămată şi a fost obţinut prin înşelăciune.

Mai mult, s-a constatat corect că inculpatul, săvârşind infracţiunea de înşelăciune, a produs o pagubă persoanei vătămate, fiind obligat la repararea acesteia, pagubă egală cu onorariul încasat în mod necuvenit.

Instanţa de apel a sesizat această incompatibilitate dintre cele două infracţiuni, de înşelăciune şi evaziune fiscală, observând că acţiunea civilă formulată de ANAF este neîntemeiată.

Instanţa reţine că venitul nu îi revenea inculpatului, respectiv că onorariul nu i se cuvenea, astfel că a decis restituirea sumei de bani încasaţi către partea civilă SC S.L.

Pe cale de consecinţă, neexistând venitul care atrăgea plata impozitelor către bugetul de stat, nu mai poate subzista această obligaţie de plată.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată contradicţia din hotărârea apelată, pe de o parte, pentru că se apreciază că există infracţiunea de evaziune fiindcă inculpatul nu a declarat venitul încasat, sustrăgându-se de la plata obligaţiilor fiscale şi, prin aceasta, producând un prejudiciu în cuantum de 345.576 lei bugetului general consolidat şi, pe de altă parte, pentru că se constată că nu există un venit care să fie declarat şi, deci, nici nu există obligaţia de plată a obligaţiilor fiscale.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că lipseşte elementul material al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală, neexistând un venit licit realizat de inculpat, astfel că se va dispune achitarea inculpatului în baza art. 16 lit. b) C. proc. pen. (teza I).

4. Sub aspectul criticilor formulate de inculpat pe latură civilă Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate, câtă vreme a fost reţinută în sarcina inculpatului săvârşirea infracţiunii de înşelăciune pentru considerente evocate mai sus, la punctul 2 al motivării, obligarea acestuia la despăgubiri este corectă, fiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale.

5. Nici solicitarea inculpatului de trimitere a cauzei spre rejudecare întrucât pedepsele nu au fost motivate nu poate fi primită. Pe lângă faptul că acesta nu constituie un motiv de trimitere a cauzei spre rejudecare, Înalta Curte constată că prima instanţă a argumentat, pe larg, individualizarea pedepsei, doar că, critica apelantului a rămas, în parte, fără obiect, în raport de modificările pe care instanţa de apel le aduce hotărârii instanţei de fond.

II. Apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti este nefondat.

Înalta Curte constată că, în raport de considerentele mai sus expuse, potrivit cărora se va proceda la schimbarea încadrării juridice a faptei săvârşite de inculpat din infracţiunea prev. de art. 244 alin. (2) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 244 alin. (1) C. pen., precum şi la achitarea inculpatului pentru infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, solicitarea parchetului de majorare a pedepselor pentru cele două infracţiuni a rămas, în parte, fără obiect.

Procedând la condamnarea inculpatului pentru infracţiunea prev. de art. 244 alin. (1) C. pen., Înalta Curte va avea în vedere noile limite de pedeapsă ale acestei infracţiuni, cuprinse între 6 luni şi 3 ani, reduse faţă de cele prevăzute pentru infracţiunea prev. de art. 244 alin. (2) C. pen. (închisoare de la 1 la 5 ani).

În contextul în care la fond, inculpatul a fost condamnat în baza art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. la pedeapsa de 1 ani şi 6 luni închisoare, Înalta Curte va aplica inculpatului o pedeapsă de 1 an închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune în formă simplă, care este de o gravitate mai redusă în raport de înşelăciunea prin mijloace frauduloase.

Argumentele expuse de parchet în susţinerea apelului sunt corecte, dar, în opinia Înaltei Curţi, ele nu conduc spre o orientare către maxim a pedepsei, ci justifică executarea acesteia în regim de detenţie şi nu prin aplicarea art. 91 C. pen.

Înalta Curte are în vedere modalitatea de comitere a faptei, scopul urmărit prin infracţiune, acela de a dobândi, în mod injust, o sumă mare de bani, rezultatul produs, părţii civile cauzându-i-se un prejudiciu de 583.000 euro, rămas nerecuperat până în prezent.

Nu în ultimul rând, trebuie subliniată şi conduita inculpatului după comiterea faptei. Astfel, după ce suma de bani a fost transferată în contul Cabinetului de avocatură, inculpatul a dispus transferul sumei în contul personal, apoi în contul tatălui soţiei sale, suma fiind ridicată în numerar de soţia sa la data ultimului transfer.

Este evidentă intenţia inculpatului de a ascunde banii obţinuţi şi de a nu face nici un demers pentru acoperirea prejudiciului cauzat persoanei vătămate, cu atât mai mult cu cât, în cursul procedurii în faţa primei instanţe, au intrat în vigoare dispoziţiile noului C. pen., care, în cazul infracţiunii de înşelăciune, permite împăcarea părţilor, fără ca inculpatul să încerce o înţelegere amiabilă cu partea civilă.

III. Apelul părţii civile Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti este, de asemenea nefondat, solicitarea acesteia de obligare a inculpatului la repararea prejudiciului faţă de bugetul general consolidat neputând fi primită în condiţiile în care s-a argumentat soluţia de achitare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.

Pentru considerentele mai sus expuse, Înalta Curte, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. va admite apelul declarat de inculpatul P.L.M. şi va desfiinţa, în parte, sentinţa apelată.

Rejudecând, se va înlătura aplicarea art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., repunând în individualitatea lor pedepsele aplicate pentru fiecare infracţiune.

În baza art. 386 C. proc. pen. se va schimba încadrarea juridică a faptei săvârşită de inculpat, din infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1), (2) C. pen., în infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) C. pen., text în baza căruia se va condamna inculpatul la pedeapsa de 1 [un) an închisoare.

În baza art. 67 alin. (1), (2) C. pen. se va aplica inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (cu referire la activitatea de avocat) C. pen. pe o durată de 1 [un) an, pedeapsă ce se va executa, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen. după executarea pedepsei principale, pedeapsă justificată de calitatea de avocat în care inculpatul a acţionat pentru săvârşirea faptei.

Aceleaşi drepturi vor fi interzise inculpatului şi ca pedeapsă accesorie, în condiţiile art. 65 alin. (1) C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) C. proc. pen. se va achita pe inculpatul P.L.M. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Se va înlătura aplicarea art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 241/2005.

Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. se vor respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga partea civilă Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti la cheltuieli judiciare către stat.

Conform art. 276 alin. (6) C. proc. pen. inculpatul va fi obligat la cheltuieli judiciare către intimata parte civilă SC S.L.I.I.E. SRL. Înalta Curte are în vedere împrejurarea că apelul inculpatului a fost admis doar în parte, soluţia de condamnare pentru infracţiunea de înşelăciune în dauna persoanei vătămate constituită parte civilă a fost menţinută, chiar dacă în condiţiile altei încadrări juridice, astfel că, este justificată, în parte, solicitarea părţii civile de obligare a inculpatului la cheltuieli judiciare către aceasta, în raport de dispoziţiile legii civile.

În conformitate cu prevederile art. 273 alin. (3) şi (5) C. proc. pen. se va admite în parte cererea formulată de martora G.A. acordând acesteia suma de 300 lei, cu titlu de compensare din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Martora a solicitat suma de 1500 lei, respectiv despăgubiri pentru patru ore petrecute în instanţă la termenul din 10 iunie 2015 şi o oră la termenul din 23 septembrie 2015.

Înalta Curte apreciază că cererea este justificată doar pentru termenul din data de 23 septembrie 2015 în condiţiile în care la termenul din 10 iunie 2015 martora a părăsit sala de şedinţă, fără încuviinţarea instanţei, ceea ce a condus la amânarea cauzei, fără să facă dovada, că în acel interval ar fi trebuit să acorde consultanţă juridică unor clienţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite apelul declarat de inculpatul P.L.M. împotriva Sentinţei penale nr. 383 din data de 19 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Desfiinţează în parte sentinţa penală apelată şi, rejudecând:

Înlătură aplicarea art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. şi repune în individualitatea lor pedepsele aplicate inculpatului pentru fiecare infracţiune.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) C. proc. pen. achită pe inculpatul P.L.M. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Înlătură aplicarea art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 241/2005.

În baza art. 386 C. proc. pen. schimbă încadrarea juridică a faptei săvârşite de inculpat din infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1), (2) C. pen., în infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) C. pen.

În baza art. 244 alin. (1) C. pen. condamnă pe inculpatul P.L.M. la pedeapsa de 1 (un) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.

În baza art. 67 alin. (1), (2) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (cu referire la activitatea de avocat) C. pen. pe o durată de 1 [un) an, pedeapsă care se execută, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. interzice inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (cu referire la activitatea de avocat) C. pen. ca pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei principale.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.

Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva aceleiaşi hotărâri.

Obligă apelanta parte civilă Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 276 alin. (6) C. proc. pen. obligă apelantul inculpat P.L.M. la plata sumei de 4000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către intimata parte civilă SC S.L.I.I.E. SRL.

În baza art. 273 alin. (3) şi (5) C. proc. pen. admite în parte cererea formulată de martora G.A. şi acordă acesteia suma de 300 lei, cu titlu de compensare din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 octombrie 2015,

← ICCJ. Decizia nr. 340/2015. SECŢIA PENALĂ		ICCJ. Decizia nr. 344/2015. SECŢIA PENALĂ →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 340/2015. SECŢIA PENALĂ ICCJ. Decizia nr. 344/2015. SECŢIA PENALĂ ICCJ. Decizia nr. 353/2015. SECŢIA PENALĂ. Traficul de influenţă (art.291 NCP). Apel