ICCJ. Decizia nr. 60/2015. Penal. Falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C.p.). înşelăciunea (art. 215 C.p.). Apel

Decizii penale ICCJ 2015

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 60/A/2015

Dosar nr. 7041/2/2013

Şedinţa publică din 18 februarie 2015

Asupra apelurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 246/F din data de 17 iulie 2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 386 C. proc. pen. cu referire la art. 5 C. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor inculpatului C.Ş.A. din infracţiunile prevăzute de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (3 acte materiale), art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. şi art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen., în infracţiunile prevăzute de art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 36 alin. (1) C. pen., art. 32 rap. la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., respectiv art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., toate cu aplic. art. 38 C. pen.

În baza art. 322 C. pen., cu aplic. art. 36 alin. (1) C. pen., a condamnat pe inculpatul C.Ş.A. la o pedeapsă de 2 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. şi a celui prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (dreptul de a exercita profesia de avocat), ca pedeapsă complementară, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. şi pe cel prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (dreptul de a exercita profesia de avocat), ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 17 alin. (2) C. proc. pen., cu referire la art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. a încetat procesul penal cu privire la inculpatul C.Ş.A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. (parte vătămată C.I.).

În baza art. 32 C. pen. rap. la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. a condamnat pe inculpatul C.Ş.A. la pedeapsa de 2 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. şi a celui prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (dreptul de a exercita profesia de avocat), ca pedeapsă complementară, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în forma tentativei (parte vătămată I.N.).

În baza art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, la care a adăugat un spor de 2 luni închisoare, în final urmând să execute pedeapsa de 2 ani şi 2 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. şi a celui prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (dreptul de a exercita profesia de avocat), pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 45 alin. (5) şi (3) lit. a) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. şi a celui prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (dreptul de a exercita profesia de avocat).

În baza art. 91 C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi stabileşte un termen de supraveghere de 4 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., a impus inculpatului obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., a obligat inculpatul ca pe parcursul termenului de supraveghere să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, în cadrul Consiliului Local Bucureşti - Fundaţia pentru Promovarea Sancţiunilor Comunitare - pe o perioadă de 80 de zile.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen., a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.

În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă în ce priveşte săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. (parte vătămată C.I.).

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen., a luat act că partea vătămată I.N. nu a formulat prezenţii civile.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., a dispus anularea contractului de asistenţă juridică din data de 18 martie 2009 şi a contractului de cesiune de creanţă din data de 22 octombrie 2009.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 600 RON cheltuieli judiciare către stat.

Procedura de judecată a cauzei s-a desfăşurat după finalizarea etapei camerei preliminare, etapă în care judecătorul a constatat legalitatea actului de sesizare, a administrării probatoriului şi a efectuării actelor de către organele de urmărire, dispunând prin încheierea din data de 6 martie 2014 începerea cercetării judecătoreşti, rămasă definitivă prin încheierea nr. 1365 din data de 16 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 7041/2/2013 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Analizând materialul probator administrat în faza de urmărire penală şi a judecăţii, prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul nr. 1068/P/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul C.Ş.A. pentru săvârşirea unei infracţiuni de fals sub semnătură privată în formă continuată prev. de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (3 acte materiale), tentativă la infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. şi infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen., fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, sun nr. 7041/2/2013, cu termen de judecată la data de 14 noiembrie 2013.

Probatoriul administrat a relevat faptul în cursul anului 2009, martorul F.R.F. l-a cunoscut pe inculpatul C.Ş.A., avocat în cadrul Baroului Bucureşti, convenind cu acesta să efectueze demersurile juridice necesare intrării în posesia unui imobil situat în Bucureşti, strada C. nr. 22, sector 3, imobil restituit în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, acestuia şi verilor săi, S.M.Ş.A., S.Ş.C.A. şi S.D.G., aspect cu care aceştia au fost de acord, fără exista o convenţie scrisă.

Invocându-se necesitatea unei împuterniciri în baza căruia susnumitul inculpat să exercite reprezentare convenţională, martorul S.Ş.C.A. a fost de acord să semneze la rubrica client un înscris tipizat de contract de asistenţă juridică, fără ca acesta să fie completat în dreptul vreunei rubrici.

Ulterior, C.Ş.A. a completat înscrisul tipizat al contractului de asistenţă juridică din 18 martie 2009 la rubricile onorariu şi alte cauze, cu menţiuni ce nu au fost convenite în realitate între părţile semnatare, contract pe care l-a învestit cu formulă executorie şi l-a depus executorului judecătoresc pentru susţinerea cererii de executare silită iar, ulterior, în vederea încheierii contractului de cesiune de creanţă.

Astfel, în respectivul contract s-a menţionat că acesta are ca obiect demersuri juridice pentru recuperarea imobilului din Bucureşti, strada C. nr. 22, sector 3, iar la onorariu s-a menţionat 50% din suma primită dacă se finalizează în 18 luni, 25% din sumă dacă se rezolvă în 30 de luni, 10% din sumă dacă termenul depăşeşte 30 de luni. Totodată, la rubrica alte clauze, s-a menţionat că în caz de neplată a contractului, se va reţine cota de ½ din imobil.

Apoi, acelaşi inculpat a solicitat executorului judecătoresc punerea în executare a contractului de asistenţă juridică până la concurenţa sumei de 1.200.000 RON, prin inducerea în eroare a acestuia, cu privire la realitatea creanţei constatate în cuprinsul acestuia, în scopul valorificării acestei creanţe pe calea executării silite.

Prin încheierea de şedinţă din data de 21 februarie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 39104/301/2010, Judecătoria sector 3 Bucureşti a dispus respingerea cererii de încuviinţare a executării silite, întrucât imobilul se afla şi în posesia numiţilor S.M.Ş.A., S.D.G. şi F.R.F., care nu figurau în titlu executoriu.

La aceeaşi dată, inculpatul a încheiat în formă olografă contractul de cesiune de creanţă prin care, în calitate de cedent, s-a obligat la cedarea creanţei rezultate din contractul de asistenţă juridică către numitul C.I., în schimbul sumei de 30.000 euro, sumă despre care s-a consemnat că a fost remisă la momentul încheierii contractului.

Cu ocazia încheierii contractului de cesiune datat 22 octombrie 2010, inculpatul C.Ş.A. l-a indus în eroare pe martorul C.I., cu privire rezultate din contractul de asistenţă juridică din data de 18 martie 2009, în scopul obţinerii în mod injust a sumei de 30.000 euro, reprezentând preţul cesiunii, cu producerea unei pagube echivalente în patrimoniul cesionarului C.I.

În urma somaţiei emise în cadrul procedurii de executare silită, martorii susmenţionaţi au luat legătura cu inculpatul, care a recunoscut completarea contractului de asistenţă juridică din 18 martie 2009, precum şi pe cel de cesiune de creanţă, cu menţiuni necorespunzătoare adevărului.

Totodată, s-a prezentat împreună cu aceştia la Biroul Notarului Public P.A.A., unde a recunoscut în scris că onorariul prevăzut în contractul de asistenţă juridică susmenţionat nu corespunde voinţei părţilor şi şi-a asumat obligaţia de a stopa orice demersuri de executare silită în baza acestuia.

Aşa cum rezultă din depoziţia martorului I.N., executorul învestit cu soluţionarea dosarului de executare în discuţie, inculpatul a formulat cerere de încetare a executării silite invocând împrejurarea că a ajuns la o înţelegere cu debitorii în privinţa creanţei pe care o avea împotriva acestora. Totodată, acelaşi martor, ca şi martorul C.I. au declarat că nu au suferit nici un prejudiciu de pe urma activităţii inculpatului şi că nu formulează pretenţii cu privire la acesta.

La termenul din data de 28 aprilie 2014 inculpatul s-a prevalat de dreptul la tăcere, precizând, totodată, că recunoaşte săvârşirea infracţiunii de fals, iar cu privire la infracţiunea de înşelăciune să se constate că a intervenit împăcarea părţilor, deci, implicit, asumându-şi răspunderea şi cu privire la această infracţiune.

Poziţia inculpatului de recunoaştere a acestor fapte în modalitatea arătată se coroborează cu următoarele mijloace de probă: plângerea şi declaraţiile persoanei vătămate S.D.G.; declaraţia părţii vătămate S.C.; declaraţiile martorilor F.R.F., S.M.Ş.A., S.Ş.C.A., C.I., I.N.; declaraţie autentificată sub nr. 195 din 04 aprilie 2011 de notarul public P.A.A. şi cererea formulată în vederea autentificării; contract de asistenţă juridică din 18 martie 2009, în original şi fotocopie; înscris olograf reprezentând contract de cesiune de creanţă încheiat la data de 22 octombrie 2010; raport de constatare tehnico-ştiinţifică din 22 februarie 2013 al Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti - Serviciul Criminalistic şi adresa Baroului Bucureşti prin care se comunică calitatea inculpatului C.Ş.A. de avocat în cadrul Baroului Bucureşti.

Referitor la infracţiunea fals în înscrisuri sub semnătură privată, s-a constatat că faptele inculpatului C.Ş.A. de a completa înscrisul tipizat al contractului de asistenţă juridică din 18 martie 2009 la rubrica „onorariu" şi la „alte clauze" cu menţiuni ce nu au fost convenite în realitate între părţile semnatare iar ulterior, de a folosi acest contract învestit cu formulă executorie, în vederea susţinerii cererii de executare silită, respectiv în vederea încheierii contractului de cesiune de creanţă, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, fiind vorba de o unitate naturală de infracţiune, justificată prin aceea că „se realizează în mod natural o sudură între actele prin care se înfăptuieşte executarea elementului material al infracţiunii".

Instanţa de fond a constatat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. pen. din anul 1968, respectiv art. 35 alin. (1) C. pen. în vigoare, având în vedere împrejurarea că este vorba de o infracţiune continuată, existenţa ei fiind argumentată prin faptul că în momentul luării rezoluţiei infracţionale, făptuitorul şi-a reprezentat activitatea infracţională pe care urma să o desfăşoare ulterior, în ansamblu, cel puţin în linii generale.

În raport de materialul probator analizat, a apreciat că fapta inculpatului de a-l induce în eroare pe martorul C.I. cu ocazia încheierii contractului de cesiune, datat 22 octombrie 2010, referitor la realitatea creanţei rezultate din contractul de asistenţă juridică din 18 martie 2009, în scopul obţinerii în mod injust a sumei de 30.000 euro, reprezentând preţul cesiunii, cu producerea unei pagube echivalente în patrimoniul cesionarului C.I., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune.

Având în vedere declaraţia părţii vătămate C.I. potrivit căreia s-a împăcat cu inculpatul, existând, ca atare o cauză care duce la stingerea acţiunii penale, prima instanţa întemeiat pe dispoziţiile art. 17 alin. (2) rap. la art. 16 lit. g) C. proc. pen., a încetat procesului penal, lăsând latura civilă nesoluţionată, potrivit art. 25 alin. (5) C. proc. pen.

Totodată, a mai reţinut că, fapta acelaşi inculpat de a solicita executorului judecătoresc I.N. punerea în executare a contractului de asistenţă juridică până la concurenţa sumei de 1.200.000 RON, prin inducerea în eroare a acestuia, cu privire la realitatea creanţei, în scopul valorificării acestei creanţe pe calea executării silite, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune în forma tentativei.

Instanţa de fond nu a reţinut aserţiunea apărării conform căreia in extenso se poate face aplicarea art. 17 alin. (2) C. proc. pen. şi cu privire la această infracţiune pentru că executorul judecătoresc nu a suferit niciun prejudiciu, întrucât este mai presus de îndoială că inculpatul a acţionat cu intenţia de a-l induce în eroare, iar cauza pentru care rezultatul socialmente periculos nu s-a produs a fost numai aceea a modalităţii defectuoase a redactării cererii de executare silită de către inculpat, cu consecinţa respingerii de către instanţa de judecată a încuviinţării executării.

Având în vedere obligativitatea aplicării art. 5 C. pen. şi a Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, a apreciat, faţă de limitele de pedeapsă, incidenţa dispoziţiilor referitoare la infracţiunea continuată şi concursul de infracţiuni, că legea penală mai favorabilă este legea nouă, considerent în baza căruia, a schimbat încadrarea juridică a faptelor inculpatului C.Ş.A. din infracţiunile prevăzute de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (3 acte materiale), art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. şi art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., cu aplic, art. 33 lit. a) C. pen., în infracţiunile prevăzute de art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 36 alin. (1) C. pen., art. 32 rap. la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., respectiv art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., toate cu aplic. art. 38 C. pen.

În procesul de individualizare a pedepselor aplicate inculpatului, prima instanţă a dat semnificaţia cuvenită criteriilor generale de individualizare enumerate în art. 74 C. pen., inclusiv, celor relative la persoana acesteia.

Împărtăşind concepţiile doctrinei „apărării sociale", Curtea a avut în vedere că infracţiunea reprezintă, în ultima instanţă o manifestare a persoanei făptuitorului. Ca atare, pentru a se putea stabili un tratament de „resocializare" cât mai adecvat, este necesar să se cerceteze cu atenţie personalitatea lor, toate datele biologice, psihologice şi sociale privind persoana acestuia.

A mai arătat că nu trebuie eludată nici împrejurarea că pedeapsa trebuie să aibă un caracter retributiv şi să se bazeze pe responsabilitatea penală a infractorului.

Reţinând că toate aceste elemente care caracterizează persoana inculpatului, luate singular, i-ar putea fi favorabile în condiţiile în care s-ar reţine că este o persoana titrată, fără antecedente penale, cu o carieră împlinită, cu toate acestea, prima instanţă a reţinut că ele nu pot avea un rol covârşitor în raport cu gradul mare de pericol social al faptelor cu privire la care există probe că le-a săvârşit şi cu necesitatea prezervării încrederii în avocat, ca participant la înfăptuirea justiţiei, deziderat care justifică măsuri de exemplaritate care, în speţă, au justificat aplicarea unei pedepse privative de libertate, a cărei executare să fie suspendată sub supraveghere, urmând ca pe parcursul termenului de supraveghere, stabilit potrivit art. 92 C. pen., inculpatul să presteze muncă în folosul societăţii, consecinţă şi a acordului dat expres în acest sens.

Din această perspectivă, prima instanţă a considerat că nu se impune amânarea executării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dând eficienţă şi circumstanţelor personale favorabile inculpatului.

De asemenea, s-a apreciat că se impune şi aplicarea de pedepse complementare şi accesorii pentru următoarele considerente în considerarea art. 8 din C.E.D.O. potrivit căruia restrângerea unor drepturi poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică şi împrejurării că măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod ne discrirninatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau libertăţii.

Prin urmare, a apreciat prima instanţă că interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat, prevăzută de dispoziţiile art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., nu este disproporţionată în raport cu particularităţile cauzei deoarece faptele deduse judecăţii, prin caracterul lor au fost săvârşite chiar în exercitarea funcţiei şi există riscul ca să devină o modalitate regulată de exercitare a profesiei.

În ceea ce priveşte pedeapsa accesorie, s-a reţinut că natura faptei săvârşite a dus la concluzia existenţei unei nedemnităţi în exercitarea drepturilor de natură electorală, prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., respectiv, dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, activităţi ce presupun responsabilitatea sa civică, încrederea publică sau exerciţiul autorităţii, motiv pentru care exerciţiul acestora a fost interzis pe perioada executării pedepsei.

Faţă de aceste dispoziţii şi analizând circumstanţele concrete ale prezentei cauze, s-a apreciat că, nu se impune interzicerea dreptului de a alege prevăzut de dispoziţiile art. 66 alin. (1) lit. d) C. pen.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel Parchetul de pe lăngă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul C.Ş.A.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a criticat hotărârea sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, solicitând desfiinţarea, în parte, a sentinţei şi obligarea părţii vătămate C.I., în solidar cu inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat având în vedere că în cazul infracţiunii de înşelăciune săvârşită în detrimentul acestei părţi vătămate a intervenit împăcarea iar, în baza art. 275 alin. (2) lit. d) C. proc. pen., suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat trebuiau suportate de inculpat şi de partea vătămată.

De asemenea, în baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a solicitat obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmare a condamnării acestuia pentru infracţiunea de fals în formă continuată.

Cu ocazia susţinerii concluziilor orale, reprezentantul Ministerului Public a precizat că nu mai susţine primul motiv de apel privind nelegalitatea pedepsei aplicate inculpatului.

În susţinerea apelului, inculpatul C.Ş.A. a solicitat desfiinţarea hotărârii atacate şi, rejudecând, în temeiul art. 16 lit. g) C. proc. pen. să se dispună încetarea procesului penal şi pentru infracţiunea de tentativă la înşelăciune prevăzută de art. 32 C. pen. rap. la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. (parte vătămată I.N.), fie ca urmare a aplicării instituţiei medierii fie a constatării că a intervenit împăcarea, potrivit deciziei Curţii Constituţionale.

Dacă se va trece peste această critică a solicitat să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 83-86 C. pen. privind amânarea aplicării pedepsei pentru infracţiunea de fals săvârşită în formă continuată prevăzută de art. 322 C. pen., cu aplic. art. 36 alin. (1) C. pen.

Totodată, a mai solicitat şi înlăturarea pedepselor complementare şi accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., respectiv dreptul de a exercita profesia de avocat.

La data de 17 februarie 2015, cu ocazia depunerii concluziilor scrise, în conţinutul notelor scrise a solicitat în plus, fie renunţarea la aplicarea pedepselor pentru fiecare dintre faptele care compun concursul de infracţiuni, fie amânarea aplicării pedepsei rezultante pentru concursul de infracţiuni.

Examinând apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul C.Ş.A., prin prisma dispoziţiilor art. 417 şi art. 420 C. proc. pen., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Analizând actele şi lucrările dosarului, probele administrate în cursul urmăririi penale şi în faza de cercetarea judecătorească, Înalta Curte reţine că, prima instanţă a stabilit în mod corespunzător starea de fapt şi vinovăţia inculpatului C.Ş.A. în legătură cu faptele pentru care a fost trimis în judecată.

Astfel, din probele administrate a rezultat că, în cursul anului 2009, martorul F.R.F. l-a cunoscut pe inculpatul C.Ş.A., avocat în cadrul Baroului Bucureşti, convenind cu acesta să efectueze demersurile necesare intrării în posesia unui imobil situat în Bucureşti, str. C. nr. 22, sector 3, imobil restituit, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, martorului şi verilor săi, S.M.Ş.A., S.Ş.C.A. şi S.D.G.

Împuternicirea în baza căreia inculpatul urma să exercite reprezentare convenţională a fost semnată de martorul S.Ş.C.A. (cu acordul verbal al celorlalţi proprietari ai imobilului în discuţie), fără ca înscrisul tipizat de contract de asistenţă juridică să fie completat în dreptul vreuneia dintre rubrici.

Ulterior, inculpatul C.Ş.A. a completat contractul de asistenţă juridică din 18 martie 2009 la rubrica onorariu (50% din suma primită dacă se finalizează în 18 luni, 25% din sumă dacă se rezolvă în 30 de luni, 10% din sumă dacă termenul depăşeşte 30 de luni) şi alte clauze (în caz de neplată a contractului, se va reţine cota de ½ din imobil).

Apoi, inculpatul a solicitat executorului judecătoresc punerea în executare a contractului de asistenţă juridică până la concurenţa sumei de 1.200.000 RON, prin inducerea în eroare a acestuia, cu privire la realitatea creanţei constatate în cuprinsul acestuia, în scopul valorificării acestei creanţe pe calea executării silite.

La data de 21 februarie 2011, Judecătoria sector 3 Bucureşti a dispus respingerea cererii de încuviinţare a executării silite, iar inculpatul, la aceeaşi dată, a încheiat în formă olografă contractul de cesiune de creanţă prin care, în calitate de cedent, s-a obligat la cedarea creanţei rezultate din contractul de asistenţă juridică către numitul C.I. (deşi cunoştea că respectiva creanţă nu este reală), în schimbul sumei de 30.000 euro, sumă despre care s-a consemnat că a fost remisă la momentul încheierii contractului.

În consecinţă, s-a prezentat împreună cu aceştia la Biroul Notarului Public P.A.A., unde a recunoscut în scris că onorariul prevăzut în contractul de asistenţă juridică susmenţionat nu corespunde voinţei părţilor şi şi-a asumat obligaţia de a stopa orice demersuri de executare silită în baza acestuia.

Analizând materialul probator administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că faptele inculpatului de a completa cu date nereale contractul de asistenţă juridică din data de 18 martie 2009, de a-l induce în eroare pe executorul judecătoresc cu privire la realitatea creanţei rezultate din contractul sus menţionat şi de a solicita punerea în executare a contractului de asistenţă juridică, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată, înşelăciune şi de tentativă la înşelăciune.

La data de 23 iunie 2014 între inculpat şi partea vătămată a intervenit împăcarea, cauză care duce la stingerea acţiunii penale, aspect reţinut în mod corect de instanţa fondului care a dispus încetarea procesului faţă de inculpatul C.Ş.A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. (parte vătămată C.I.).

În ceea ce priveşte critica Parchetului privind omisiunea instanţei de a obliga şi partea vătămată C.I. la plata cheltuielilor judiciare către stat având în vedere că în cauză s-a dispus încetarea procesului penal, Înalta Curte apreciază că nu este întemeiată, în contextul în care, inculpatul nu a contestat această obligaţie, dimpotrivă, şi-a asumat-o la momentul când a intervenit împăcare cu partea vătămată, aspect susţinut şi de apărare cu ocazia dezbaterilor în apel.

De asemenea, nu poate fi primită nici critica privind omisiune a instanţei de a dispune obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmare a condamnării acestuia pentru infracţiunea de fals în formă continuată, având în vedere că inculpatul C.Ş.A. a fost obligat, în temeiul dispoziţiilor art. 271 alin. (1) C. proc. pen. la plata sumei de 600 RON cheltuieli judiciare către stat, fiind incluse atât cheltuielile din faza de urmărire penală cât şi cele ocazionate de judecat în fond. Prin urmare, obligarea inculpatului la plata acestor cheltuieli s-a realizat de către prima instanţă, apelul Parchetului urmând a fi respins şi sub acest aspect.

Înalta Curte apreciază ca neîntemeiată solicitarea formulată de inculpatul C.Ş.A. în sensul de a se da eficienţă acordului de mediere intervenit între inculpat şi I.N. şi, pe cale de consecinţă, de a se dispune încetarea procesului penal şi cu privire la această infracţiune de înşelăciune, în forma tentativei.

Se constată că, deşi judecata pe fond s-a desfăşurat după noile reguli procedurale (etapa camerei preliminară şi etapa judecăţii), până la citirea actului de sesizare, care s-a realizat la data de 28 aprilie 2014, inculpatul C.Ş.A. nu învederat instanţei că s-a împăcat cu partea vătămată I.N., manifestarea de voinţă privind împăcarea părţilor cu efecte asupra înlăturării răspunderii penale fiind realizată de acesta doar în ceea ce priveşte partea vătămată C.I., aspect constatat şi de instanţă care a dispus încetarea procesului penale.

Împrejurarea că între inculpatul C.Ş.A. şi partea vătămată I.N. a intervenit un acord de mediere în calea de atac a apelului, astfel cum rezultă din actele aflate la dosarul cauzei nu poate conduce la încetarea procesului penal, având în vedere că nu a fost respectat termenul până la care se putea realiza împăcarea între părţi, consfinţită în cadrul acordului de mediere, respectiv cel prevăzut de dispoziţiile art. 159 alin. (3) C. pen.

Medierea reprezintă, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 192/2006 o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, urmare a negocierilor dintre părţi, fără ca mediatorul să poată impune o soluţie (art. 50 din legea specială), ca atare, medierea reprezintă, în fapt, o înţelegere între persoana care a suferit o vătămare în urma comiterii infracţiunii şi persoana care a săvârşit-o, în esenţă, având acelaşi fundament ca şi instituţia împăcării. Singura diferenţă dintre cele două instituţii fiind aceea că în cazul împăcării se stinge şi acţiunea civilă.

Având în vedere împrejurarea că în cazul împăcării legiuitorul a stabilit acele condiţii referitoare la modalitatea şi momentul exprimării voinţei părţilor, pentru a produce efectele legale - înlăturarea răspunderii penale şi stingerea acţiunii penale şi civile, să fie făcută în faţa instanţei şi să reprezinte voinţa părţilor, necondiţionată, sau să fie consemnată într-un act autentic şi numai până la citirea actului de sesizare al instanţei, condiţii care nu sunt îndeplinite în cazul acordului de mediere, acesta poate îmbrăca forma scrisă - act sub semnătură privată – [art. 58 alin. (4) din Legea nr. 192/2006], fiind posibilă şi forma autentică, dar în mod obligatoriu şi numai pentru situaţiile prevăzute expres în dispoziţiile art. 58 alin. (4) din legea specială, fără a se specifica momentul până la care acest acord se poate încheia, este greu de justificat raţiunea pentru care în cazul medierii nu ar trebui respectate aceleaşi cerinţe impuse de lege unei cauze de înlăturare a răspunderii penale expres prevăzută de lege în art. 159 alin. (3) C. pen.

Pe de altă parte din interpretarea dispoziţiilor art. 16 lit. g) C. proc. pen., care menţionează limitativ cazurile care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea acţiunii penale, se constată că după enunţarea ipotezei de retragere a plângerii este indicată şi sfera infracţiunilor pentru care acesta poate opera (infracţiunile pentru care retragerea înlătură răspunderea penală) sunt prevăzute ipotezele împăcarea ori medierii în condiţiile legii deci tot cu referire la infracţiunile pentru care ele pot opera. Or, cum acordul de mediere este o formă particulară de realizare a înţelegerii părţilor, care consfinţeşte cu alte cuvinte împăcarea dintre părţi, este evident că acesta trebuie să intervină în condiţiile legii penale şi care nu pot fi diferite de cele impuse instituţiei împăcării în art. 159 alin. (3) C. pen.

Un alt argument de text vizează şi împrejurarea că în art. 70 din Legea nr. 192/2006 se prevede posibilitatea suspendării judecăţii în situaţia în care părţile consimt la încheierea unui acord de mediere de către judecător, însă fiind vorba de judecata unor infracţiuni pentru care tragerea la răspundere penală este condiţionată de manifestarea de voinţă a părţilor pentru continuarea procesului penal, nu se poate aprecia că suspendarea poate opera oricând ci numai până la citirea actului de sesizare. Mai mult, dacă acordul de mediere nu se realizează în final, prin împăcarea părţilor, procesul penal se reia din oficiu imediat după primirea procesului-verbal prin care se constată că nu s-a încheiat înţelegerea (împăcarea), sau la expirarea termenului de 3 luni de la data la care a fost dispusă suspendarea acestuia.

Sub aspectul laturii civile a procesului penal, se constată că procedura medierii se aplică în cauzele penale, atât în latura penală, cât şi în latura civilă, prin urmare, părţile pot solicita suspendarea judecării cauzei oricând în cursul judecăţii, până la pronunţarea unei hotărâri definitive, inclusiv, în cauzele în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă părţile au un acord de mediere, fiind aplicabile dispoziţiile art. 26 C. proc. pen.

Prin urmare, faţă de cele expuse, Înalta Curte apreciază că ca nefondat apelul inculpatului sub acest aspect urmând a fi respins ca atare.

În ceea ce priveşte solicitarea inculpatului ca în situaţia în care se va constata că nu a intervenit o cauză de înlăturare a răspunderii penale, instanţa de control judiciar cu ocazia reindividualizării judiciare a pedepselor să aprecieze asupra oportunităţii incidenţei instituţiilor renunţării la aplicarea pedepsei ori amânării aplicării pedepselor, Înalta Curte constată următoarele:

Renunţarea la aplicarea pedepsei, constă în dreptul conferit instanţei de judecată de a nu aplica cu titlu definitiv o pedeapsă pentru o persoană găsită vinovată de comiterea unei infracţiuni, apreciind că pentru îndreptarea acesteia, în considerarea, în concret, a infracţiunii săvârşite, persoana infractorului şi alte elemente circumstanţiale favorabile, este suficient aplicarea unui avertisment, întrucât stabilirea sau executarea unei pedepse ar risca să producă consecinţe negative în recuperarea inculpatului.

Această dispoziţie este corelată cu principiului oportunităţii, motiv pentru care renunţarea nu poate opera în cazul în care pedeapsa legală pentru fapta comisă este închisoarea mai mare de 5 ani.

Instituţia renunţării la aplicarea pedepsei reprezintă, aşadar, o măsură de individualizare a pedepsei care poate fi dispusă de instanţa de judecată atunci când constată că infracţiunea săvârşită de inculpat prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit. Individualizarea pedepsei este o chestiune de apreciere, ce implică reanalizarea elementelor de cuantificare şi de stabilire a sancţiunii şi nu verificarea aplicării pedepselor în limitele prevăzute de lege.

Raportat la aceste considerente de ordin teoretic, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond la individualizarea pedepselor aplicate inculpatului C.Ş.A. a fost avute în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei, respectiv dispoziţiile părţii generale C. pen. (condiţiile răspunderii penale, formele de vinovăţie, cauzele acre atenuează sau agravează răspunderea penală), limitele de pedeapsă stabilite în C. pen. pentru infracţiunile reţinute în sarcina acestuia, precum şi circumstanţele personale ale inculpatului (era o persoană integrată în societate şi familie, dedicat profesiei de avocat şi conştient de valoarea sa profesională, nu are antecedente penale, fiind la primul conflict cu legea penală) dar şi de atitudinea sa sinceră în cursul procesului penal.

Înalta Curte, într-o interpretare proprie a acestor criterii generale apreciază că pedepsele stabilite în sarcina inculpatului C.Ş.A. atât sub aspectul cuantumului cât şi la modalităţii de executare pentru cele două fapte săvârşite în concurs real sunt just individualizate raporta şi la atitudinea inculpatului faţă de valorile sociale şi actul de justiţie la care era obligat să participe şi asigure respectarea legii şi nu eludarea ei, acesta folosindu-se de poziţia conferită de statutul funcţiei de avocat în realizarea activităţii infracţionale prin implicarea şi altor participanţi la procesul penal (executori judecătoreşti şi instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cererii de executare silită).

Nu poate fi primită nici solicitarea inculpatului de amânare a aplicării pedepsei, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege (pedeapsa stabilită de prima instanţă fiind de 2 ani şi 2 luni), iar raportat la gradul de pericol social al infracţiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, calitatea în care a săvârşit aceste fapte - avocat definitiv în cadrul Baroului Bucureşti, care era obligat să reprezinte interesele părţilor în limitele legale şi a normelor de conduită profesională impuse de Statutul privind profesia de avocat şi a dispoziţiilor Legii nr. 51/1995, Înalta Curte apreciază ca fiind justificată şi proporţională pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 2 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, atât în privinţa cuantumului cât şi a modalităţii de executare.

Neîntemeiată este şi critica apelantului inculpat privind înlăturarea pedepselor complementare şi accesorii a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., respectiv, dreptul de a exercita profesia de avocat.

Potrivit normelor legale în vigoare, aplicarea pedepselor complementare şi accesorii nu impun condiţii referitoare la cuantumul sau natura pedepsei principale, stabilirea lor fiind consecinţa aprecierii caracterului proporţional la interzicerii exerciţiului unor drepturi cu scopul urmărit. Stabilirea drepturilor al căror exerciţiu este interzis trebuie să fie urmare aprecierii asupra naturii şi gravităţii faptei comisei iar limitarea exerciţiului lor să fie proporţională cu scopul prevenirii săvârşirii de infracţiuni.

În considerarea acestor criterii care trebuie avute în vedere la interzicerea exerciţiului unor drepturi ca pedeapsă complementară şi accesorie, Înalta Curte faţă de natura şi gravitatea faptelor (înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată), fapte comise în exercitarea funcţiei - de avocat în cadrul Baroului Bucureşti, împrejurările concrete ale comiterii faptelor (iniţial, completarea rubricilor „onorariu" şi „alte clauze ” cu menţiuni care nu au fost convenite cu partea vătămată la momentul semnării contractului de asistenţă juridică iar, ulterior, la învestirea cu formulă executorie şi încheierii contractului de cesiune de creanţă către partea vătămată C.I.), scopul urmărit prin interzicerea exerciţiului unor drepturi (de a preveni comiterea unor fapte de acelaşi gen pe viitor de către inculpat), în acord şi cu Convenţia Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, Protocoalele adiţionale la Convenţie şi jurisprudenţa instanţei europene, apreciază ca fiind oportună şi justificată, aplicarea ca pedeapsă complementară şi accesorie interzicerea exerciţiului dreptului, prevăzut de art. 66 lit. g) C. pen. (de a exercita profesia de avocat).

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de inculpatul C.Ş.A. împotriva sentinţei penale nr. 246/F din data de 17 iulie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Va obliga apelantul intimat inculpat la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de inculpatul C.Ş.A. împotriva sentinţei penale nr. 246/F din data de 17 iulie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Obligă apelantul intimat inculpat la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 februarie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 568/2015. Penal		ICCJ. Decizia nr. 648/2015. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 60/2015. Penal. Falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C.p.). înşelăciunea (art. 215 C.p.). Apel

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 60/2015. Penal. Falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C.p.). înşelăciunea (art. 215 C.p.). Apel