ICCJ. Decizia nr. 64/2015. SECŢIA PENALĂ. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Apel

Decizii penale ICCJ 2015


ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 64/A/2015

Dosar nr. 5361/2/2013

Şedinţa publică din 23 februarie 2015

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 102 din 18 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 5361/2/2013, s-a dispus, în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. (Legea nr. 15/1968 modif.) în infracţiunea prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 75 pct. 2 lit. b) din acelaşi cod şi condamnarea. inculpatei T.S.A. la pedeapsa de 8 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în varianta agravată.

Totodată, faţă de inculpată s-a făcut aplicarea art. 65 alin. (1) şi art. 66 lit. a) şi b) C. pen.

De asemenea, inculpata a fost obligată la plata sumei de 36.000 lei cu titlu de despăgubiri civile şi la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către partea civilă D.C.

În final, inculpata a fost obligată la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a avut în vedere că prin rechizitoriul din data de 29 iulie 2013, emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în Dosarul nr. 711/P/2012, înregistrat pe rolul Curţii de apel la data de 31 iulie 2013 sub nr. 5361/2/2013, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatei T.S.A., domiciliată în Bucureşti, sector 5; str. S., sector 6; Madrid - Spania), pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen.

În motivarea acrului de sesizare a instanţei s-a reţinut că, prin plângerea formulată la data de 30 august 2011, partea civilă D.C. a sesizat organele de urmărire penală arătând că, prin folosirea de manopere frauduloase, a fost determinat de inculpata T.S.A. să-i acorde la 08 martie 2010 un împrumut în sumă de 36.000 lei, a cărui restituire a fost garantată cu imobilul situat în Bucureşti, sector 6, despre care a afirmat că este proprietatea sa, punându-i la dispoziţie copii ale titlului de proprietate şi ale cărţii de identitate, aspect nereal, fiind astfel prejudiciat, motiv pentru care a solicitat efectuarea de cercetări faţă de inculpată sub aspectul săvârşirii iirfracţiunii de înşelăciune, prev. de art. 215 C. pen.

În fapt, partea civilă D.C. a cunoscut-o pe inculpata T.S.A. în cursul anului 2001, prin intermediul unui prieten comun, iar ulterior relaţia a evoluat devenind prieteni de familie, împrejurare în care i-a solicitat şi acordat, cu titlu de împrumut, diferite sume de bani, pe care inculpata i le-a restituit.

În aceste condiţii, având în vedere relaţia de încredere care s-a creat şi cunoscând că inculpata T.S.A. este avocat, la începutul anului 2010, la insistenţele acesteia, partea civilă D.C. a fost de acord să-i dea cu titlu de împrumut suma de 36.000 lei pentru o perioadă de un an.

În timpul discuţiilor purtate, premergătoare redactării contractului de împrumut, inculpata T.S.A., pentru a-l convinge pe D.C. să-i acorde împrumutul şi pentru a-i demonstra că este solvabilă, i-a prezentat un act de vânzare-cumpărare din care rezulta că este proprietara unui imobil (garsonieră), situat în Bucureşti, sector 6, imobil ce urma să constituie garanţie pentru restituirea sumei împrumutate. în realitate, inculpata T.S.A. nu mai era proprietara acestui imobil din anul 1994 însă nu a prezentat această împrejurare părţii vătămate D.C.

În realizarea intenţiei frauduloase, pentru a evita formalităţile necesare unei proceduri notariale, inculpata i-a spus lui D.C. că, în calitate de avocat, are posibilitatea legală de a întocmi înscrisuri cu forţă probantă, astfel încât a redactat un contract de împrumut pe care l-a atestat prin încheierea din 08 martie 2010.

În cuprinsul acestui contract prin care partea vătămată D.C., în calitate de împrumutător, i-a dat inculpatei T.S.A. suma de 36.000 lei, cu titlu de împrumut, cu obligaţia de a o restitui la data de 15 martie 2011, fără dobândă, s-a menţionat că în vederea garantării restituirii împrumutului este de acord ca garanţia imobiliară asupra garsonierei, proprietatea inculpatei (act de vânzare-cump arare a imobilului tip garsonieră, situat în Bucureşti, sector 6), să nu fie introdusă în circuitul civil, până la data restituirii integrale a împrumutului, punându-i la dispoziţie numitului o copie a titlului de proprietate, pe care învinuita a scris, semnat, ştampilat şi datat 08 martie 2010, „conform cu originalul".

Cu această ocazie a redactării şi semnării contractului de împrumut, inculpata T.S.A. i-a remis, pe lângă un exemplar al respectivului contract, o copie a titlului de proprietate asupra imobilului constituit garanţie şi o copie a cărţii sale de identitate, din care rezulta că are domiciliul la adresa unde se afla imobilul, aspect nereal, întrucât s-a constatat ulterior că din anul 2005, imobilul era folosit de fiul soţilor A.N. şi A.A., proprietarii, în drept, ai apartamentului din Bucureşti, sector 6.

Pentru a-i crea părţii vătămate D.C. convingerea că întreaga'activitate este legală şi că, în caz de nerestituire a împrumutului, acesta poate să valorifice garanţia, inculpata T.S.A. i-a întocmit şi eliberat la data de 08 martie 2010, o factură şi o chitanţă pentru atestarea actelor de împrumut, în calitate de avocat colaborator, având sediul profesional în Bucureşti, sector 4.

Ulterior încheierii contractului de împrumut şi remiterii sumei de 36.000 lei, parte din aceşti bani fiind scoşi de la B.R.D., de pe un cârd de credit, şi primirii unui exemplar al contractului şi copiilor înscrisurilor indicate, partea vătămată D.C. a procedat la verificarea garanţiei imobiliare, constatând că la adresa din Bucureşti, sector 6, nu locuieşte inculpata T.S.A., aceasta fiind în proprietatea altor persoane, aspect rezultat din comunicarea făcută de către organele fiscale ale sectorului 6, Bucureşti.

Constatând că a fost înşelată, partea vătămată D.C. a încercat să ia legătura cu inculpata T.S.A., aceasta evitându-l, în permanenţă, reuşind să se întâlnească cu învinuita o singură dată, când i-a promis că îi va restitui împrumutul acordat, fapt ce nu s-a realizat nici la termenul indicat în contractul de împrumut şi anume, 15 martie 2011 şi nici ulterior.

În declaraţiile date în faza de urmărire penală, partea vătămată D.C. a confirmat aspectele mai sus menţionate şi a arătat că a încheiat contractul de împrumut, fiind convinsă că inculpata T.S.A. este proprietara imobilului, aceasta prezentându-i documente în acest sens şi nu a mers la un birou notarial pentru redactarea şi autentificarea contractului întocmit şi achitarea taxelor notariale aferente, învinuita nedispunând de bani, aceasta spunându-i că, în calitate de avocat, poate redacta şi atesta un astfel de înscris, indicându-i chiar şi nişte articole din legea privind activitatea avocaţilor.

De asemenea, partea vătămată D.C. a declarat că dacă ar fi cunoscut că inculpata T.S.A. nu este proprietara imobilului, nu i-ar fi acordat împrumutul, iar atitudinea ulterioară acesteia i-a întărit convingerea că a fost înşelat, aceasta ascunzându-se în permanenţă, deşi personal a făcut demersuri pentru a-şi recupera prejudiciul fiicele din urmă sesizând organele de urmărire penală.

S-a reţinut prin rechizitoriu că aspectele menţionate în plângerea penală şi declaraţiile părţii vătămate D.C. au fost susţinute de înscrisurile depuse de aceasta şi de declaraţiile. martorilor I.M. şi A.N., respectiv din verificările efectuate la O.C.P.I. Bucureşti- B.C.P.I. - sector 6 din care a rezultat că la 14 iulie 2005 a fost înscrisă proprietatea asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 6, în baza contractului de vânzare - cumpărare din 12 iulie 2005, emis de B.N.P., "D.M.G.", în favoarea numiţilor A.N. şi A.A.

De altfel, din contractul de vânzare - cumpărare autentificat la data de 12 iulie 2005 de către notarul public D.M.G. a rezultat că A.N., căsătorit cu A.A., a cumpărat imobilul din Bucureşti, sector 6, de la numitul R.O., care la rândul său l-a dobândit de la O.L.I., care l-a cumpărat de la soţii M.A.L şi M.M., care au intrat în proprietatea acestuia prin cumpărare de la soţii T.S.A. şi T.M., în anul 1994, fiind cumpărat de aceştia, în baza contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 1993, de la numitul F.G., acest ultim înscris fiind cel folosit de inculpata T.S.A. pentru a demonstra că este proprietar asupra imobilului.

La adresa menţionată în cartea de identitate folosită de inculpata T.S.A., în fapt, potrivit declaraţiei martorului A.N., dată în faza de urmărire penală, din anul 2005 locuieşte fiul acestuia, imobilul nefiind închiriat vreunei alte persoane.

La rândul său, martorul I.M. a declarat, în faza de urmărire penală, că în contextul unor discuţii cu inculpata T.S.A., pe care a angajat-o în calitate de avocat să îl reprezinte într-o cauză civilă, a aflat că este proprietara unei garsoniere în cartierul Drumul Taberei, ulterior auzind de la partea vătămată D.C. că acest imobil, cu care i-a garantat restituirea unui împrumut, nu se află în proprietatea inculpatei, fiind locuit de alte persoane.

Deşi citată, în mod repetat, de către organele de urmărire penală în vederea audierii, inculpata T.S.A. nu s-a prezentat, comunicând prin intermediul apărătorului ales, la dosar un înscris olograf intitulat „declaraţie, datat 15 ianuarie 2013", semnat de aceasta cu menţiunea ,Madrid, Spania", prin care nu a recunoscut comiterea faptei, arătând că paguba produsă părţii vătămate D.C. nu este generată de o infracţiune, neavând intenţia de a-l înşela pe acesta, ci reprezintă o neexecutare la termen a obligaţiei asumate, act semnat sub presiune şi constrângere, iar sancţiunea rezultată este cea prevăzută de C. civ.

Prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că întreg probatoriul administrat în cauză dovedeşte intenţia frauduloasă a inculpatei T.S.A., care a indus în eroare partea civilă D.C., prezentându-i ca real faptul că este proprietara imobilului din Bucureşti, sector 6, punându-i la dispoziţie înscrisuri în acest sens, astfel încât având convingerea că cele prezentate sunt reale, că în caz de nerestituire a împrumutului acordat are o garanţie, acesta a încheiat contractul de împrumut şi a remis numitei suma de 36.000 lei, la 08 martie 2010.

Pentru realizarea inducerii în eroare a părţii vătămate D.C., inculpata s-a folosit şi de faptul că este avocat şi are posibilitatea legală de a redacta şi atesta înscrisuri cu forţă probatorie, tocmai pentru a eluda procedura notarială, sub pretextul lipsei banilor pentru taxele aferente, procedură care presupunea verificarea proprietăţii.

În cursul cercetării judecătoreşti inculpata a fost legal citată la adresele din municipiul Bucureşti, dar şi la cea din străinătate pe care a indicat-o în declaraţia dată la 15 ianuarie 2013 şi ataşată la dosarul de urmărire penală, fila 48, dar aceasta s-a sustras de la judecată şi nu s-a prezentat în faţa instanţei.

În cursul cercetării judecătoreşti a fost audiată partea vătămată D.C. care a arătat că îşi menţine plângerea penală formulată împotriva inculpatei, plângere pe care nu înţelege să o retragă sau să se împace cu inculpata, motivând că aceasta l-a indus în eroare, folosindu-se de calitatea sa de avocat şi prezentându-i un înscris prin care a dovedit, în mod nereal, că era proprietara unui imobil (garsonieră) şi astfel a încheiat contractul de împrumut prin care i-a dat suma de 36.000 lei, sumă pe care pretinde ca inculpata să fie obligată sa i-o achite.

Totodată, au fost audiaţi martorii I.M. şi A.N. care şi-au menţinut declaraţiile date în cursul urmăririi penale şi au mai arătat că, în prezent, nu reiese unde locuieşte inculpata care, a susţinut ultimul martor, nu a locuit în garsoniera pe care a prezentat-o părţii vătămate ca fiind proprietatea sa.

Analizând întreg materialul probator administrat în cauză, în cursul urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti, Curtea de apel a constatat că inculpata a indus-o în eroare pe partea vătămată, folosindu-se de calitatea de avocat şi arătându-i un înscris ca să-i dovedească că este proprietara unei garsoniere, împrejurare necorespunzătoare realităţii, determinând-o astfel să încheie un contract de împrumut pe care l-a şi atestat în calitate de avocat, cauzându-i astfel un prejudiciu de 36.000 lei, sumă cu care partea vătămată s-a constituit parte civilă în cauză, înainte de citirea actului de sesizare a instanţei, apreciind că fapta descrisă întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune.

În raport cu data comiterii faptei, 08 martie 2010, dar şi eu data soluţionării în primă instanţă a cauzei s-a constată că a intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 privind N.C.P., lege care este mai favorabilă şi care a fost aplicată, întrucât infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. este pedepsită cu închisoare de la 1 la 5 ani (art. 215 alin. (1), (2) şi (3) vechiul C. pen. prevedea pedeapsa de la 3 la 15 ani). Prin urmare, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 5 C. pen. şi în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de.art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. anterior în art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.

În raport de persoana inculpatei şi împrejurările în care a săvârşit infracţiunea de înşelăciune, profitând şi de lipsa de vigilenţă a părţii vătămate care nu a verificat anterior încheierii contractului de împrumut, toată susţinerea acesteia, s-a apreciat că se justifică reţinerea circumstanţei atenuante prev. de art. 75 pct. 2 lit. b) C. pen. în favoarea inculpatei, căreia i s-a dat eficienţă juridică corespunzătoare, prin reducerea cuantumului pedepsei.aplicate sub minimul special.

În raport de. aceste criterii şi de persoana inculpatei care s-a sustras de.la urmărirea penală şi de la cercetarea judecătorească s-a apreciat că se impune ca pedeapsa aplicată să fie executată în regim de detenţie, întrucât nu se poate dispune o pedeapsă neprivativă de libertate, atâta timp cât inculpata nu şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpatei exerciţiul drepturilor prev, de art. 66 lit. a) şi b) C. pen. şi s-a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 36.000 lei către partea civilă cu titlu de despăgubiri civile şi la plata sumei de 1.000 lei către aceasta cu titlu de cheltuieli judiciare.

Împotriva sentinţei penale nr. 102 din 18 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 5361/2/2013 au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpata T.S.A.

Prin motivele scrise de apel, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a invocat nelegalitatea hotărârii pronunţate sub aspectul neaplicării, alături de pedeapsa închisorii, a pedepsei complementare constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. în susţinerea acestei critici s-a învederat că inculpata a fost condamnată potrivit art. 244 alin. (1) şi alin. (2) din N.C.P., situaţie în care, instanţa de fond ar fi trebuit să aibă în vedere dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, în care se stipulează că în cazul succesiunii de legi intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă.

Prin urmare, pedeapsa accesorie trebuia să urmeze regimul noii legi, în sensul că nu ar fi putut fi aplicată fără stabilirea, în prealabil, a pedepsei complementare. Chiar dacă potrivit art. 67 alin. (1) C. pen., aplicarea pedepsei complementare era opţională, atât timp cât instanţa de fond a considerat că este necesară aplicarea pedepsei accesorii, ar fi trebuit să aplice şi pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

Cel de-al doilea motiv de apel al Parchetului a vizat netemeinicia hotărârii instanţei de fond, sub aspectul greşitei reţineri a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., în condiţiile în care aceste circumstanţe se referă la împrejurări legate de faptă şi im la persoana făptuitorului, or instanţa de fond a făcut trimitere numai la circumstanţele personale ale inculpatei.

Cât priveşte gravitatea infracţiunii, procurorul a solicitat să se ţină seama de natura infracţiunii, de gradul de pericol social ridicat al acesteia, atât din perspectiva limitelor de pedeapsă, cât şi a circumstanţelor în care a fost comisă (inculpata a profitat nu doar de calitatea sa de avocat, calitate menită să ofere încredere în calitatea actelor pe care le întocmea, ci şi de relaţiile de prietenie cu partea vătămată).

În concluzie, procurorul a apreciat că în mod neîntemeiat a fost reţinută circumstanţa atenuantă în favoarea inculpatei, sens în care, a solicitat înlăturarea acesteia şi aplicarea unei pedepse în limitele prevăzute de lege.

Inculpata, prin motivele scrise de apel, a solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, întrucât nu a fost citată nici în faza de urmărire penală şi nici cu prilejul judecării în fond a cauzei, pentru a i se da posibilitatea să administreze probatoriul pe care îl consideră necesar în dovedirea nevinovăţiei sale.

Totodată, a solicitat schimbarea încadrării juridice din art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. în art. 244 alin. (1) C. pen.

Apărătorul din oficiu al inculpatei a solicitat achitarea, în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, fiind un litigiu civil şi nu o infracţiune.

De asemenea, a solicitat achitarea în baza ari 16 lit. c) C. proc. pen. întrucât din probatoriul administrat în cauză, nu se face dovada vinovăţiei inculpatei şi aplicarea dispoziţiilor art. 91 C. pen.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi la data de 27 martie 2014 şi s-a stabilit prim termen de judecată la 13 iunie 2014.

Inculpata a fost citată, pentru termenul din 13 iunie 2014, la cele două adrese menţionate în cererea de apel, respectiv la adresa din actul de identitate (Bucureşti, sectorul 6), precum şi la domiciliul ales în vederea comunicării actelor de procedură (Bucureşti, sectorul 5). Totodată, a fost citată, prin scrisoare recomandată, la adresa din Spania, indicată în faza de urmărire penală (filele 21-28 din dosar).

Pentru termenul din 13 iunie 2014 inculpata a expediat prin poştă, de la domiciliul ales în vederea comunicării actelor de procedură din Bucureşti, sectorul 5, cerere de amânare a judecării cauzei, pentru a-şi angaja un apărător. Din cuprinsul cererii rezultă că a avut cunoştinţă de termenul stabilit pentru judecata în calea de atac (filele 29, 30 din dosar).

La termenul următor, din 26 septembrie 2014, inculpata a transmis prin email motivele de apel şi a încunoştinţat instanţa că locuieşte în Cipru, Limassol, unde a solicitat să i se comunice actele de procedură (fila 35 din dosar).

Pentru termenul din 07 noiembrie 2014, inculpata a fost citată la adresele indicate, inclusiv la ultimul domiciliu ales în vederea comunicării actelor de procedură, din Cipru, prin scrisoare recomandată şi s-a dispus efectuarea unor verificări în evidenţele A.N.P., D.G.P. a Municipiului Bucureşti şi D.E.P.A.B.D. (filele 36-58. din dosar).

Potrivit dovezii aflate la dosar, inculpata a primit personal citaţia transmisă prin scrisoare recomandată în Cipru (fila 52 din dosar).

La termenul din 07 noiembrie 2014, inculpata a trimis instanţei o nouă cerere de amânare a judecării cauzei arătând că a primit citaţia prin scrisoare recomandată la data de 21 octombrie 2014, astfel că până la termenul acordat nu are suficient timp pentru a-şi cumpăra bilet de avion. Totodată, a invocat că în vederea pregătirii apărării se impune a i se acorda cel puţin 3 0 de zile de la momentul în care a primit citaţia (fila 59 din dosar).

Având în vedere dispoziţiile art. 259 alin. (1)1 C. proc. pen., judecarea cauzei a fost amânată la 09 ianuarie 2015 şi apoi la 20 februarie 2015, pentru a se da posibilitatea inculpatei de a se prezenta la instanţa de apel şi a-şi pregăti apărarea. Totodată, s-a făcut aplicarea art. 353 alin. (2) C. proc. pen.

La termenul din 20-02.2015, la ora 09.21, inculpata a transmis pe adresa de email a înaltei. Curţi o nouă cerere de amânare, arătând că a avut bilet de avion pentru data de 12 februarie 2015 pentru a se prezenta la termenul de judecată din 20 februarie 2015, dar a amânat călătoria. întrucât în noaptea de. 10 februarie 2015 a fost internată în Spitalul din Limassol cu diagnosticele de hepatită virală şi viroză respiratorie gravă. De asemenea, a învederat, că solicită amânarea cauzei pentru a i se da posibilitatea să achite prejudiciul către partea vătămată întrucât are acordul de principiu de la B.C. şi H.B. pentru obţinerea unui credit. Cererea nu a fost însoţită de acte din care să rezulte veridicitatea aspectelor învederate în susţinerea cererii de amânare şi a fost prezentată instanţei după judecarea apelului (fila 74 din dosar).

Concluzionând, Înalta Curte constată că inculpata â lipsit la toate termenele din apel, deşi, din actele dosarului, rezultă că aceasta a avut cunoştinţă de termenele acordate, astfel că nu a putut fi ascultată.

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de Parchetul de pe lansă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpată cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, în limitele impuse de art. 417 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la solicitarea de a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond inculpata a invocat nelegala sa citare la toate termenele de judecată la prima instanţă, împrejurare care a împiedicat-o să-şi exercite dreptul la apărare.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., instanţa de apel poate dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, dacă judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte.- De asemenea, rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă.

Verificând actele dosarului din perspectiva criticii formulate, Înalta Curte constată că instanţa de fond, în mod corect, a reţinut că inculpata, deşi a avut cunoştinţă de existenţa prezentei cauze, s-a sustras judecăţii, lipsind la toate termenele.

Pe parcursul urmării penale inculpata a precizat că are domiciliul în România, Bucureşti, sectorul 5, şi reşedinţa în Spania, Madrid (fila 48 din dosarul de urmărire penală).

Din actele dosarului rezultă că, în cursul cercetării judecătoreşti, s-a dispus citarea inculpatei la domiciliul menţionat în actul de identitate (Bucureşti, sectorul 6), confirmat prin verificările efectuate în baza de date privind evidenţa populaţiei, la adresa indicată de aceasta (Bucureşti, sectorul 5), dar şi la adresa din străinătate, pe care a menţionat-o. în declaraţia dată la 15 ianuarie 2013, ataşată la dosarul de urmărire penală, fila 48. Totodată, au fost efectuate verificări în baza de date a A.N.P. şi s-a constatat că aceasta nu figurează ca fiind în stare de deţinere.

Din dovezile de mdeplinire a procedurii de citare a inculpatei la adresele din România, pentru termenele acordate de către instanţa de fond, rezultă că înştiinţările au fost afişate.

Începând cu termenul din 05 noiembrie 2013 s-a dispus citarea inculpatei, pentru termenele din 03 decembrie 2013 şi 14 ianuarie 2014, la adresele din România şi la adresa de reşedinţă din Spania prin scrisoare recomandată.

Citaţiile transmise prin scrisoare recomandată la adresa de reşedinţă a inculpatei din Spania au fost returnate întrucât aceasta nu s-a prezentat să le ridice.

De asemenea, inculpata a fost citată prin afişare la sediul Consiliului local al sectorului 3, Bucureşti.

Prin urmare, se constată că inculpata a fost legal citată.

Totodată, instanţa de control judiciar constată că inculpata nu a depus acte din care să rezulte că a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa de fond despre această imposibilitate, deşi a invocat prin motivele de apel că s-a aflat într-o astfel de situaţie.

Ca atare, critica inculpatei vizând nelegala sa citare şi cererea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de fond sunt neîntemeiate.

În referire la critica vizând greşita sa condamnare, în loc de a fi achitată, inculpata, prin apărător din oficiu, a susţinut, în esenţă, că fapta nu este prevăzută de legea penală, fiind un litigiu civil şi nu o infracţiune, iar prin probatoriul administrat nu s-a făcut dovada vinovăţiei sale, ceea ce impune aplicarea art. 16 lit. b) şi c) C. proc. pen.

Sub acest aspect, examinând hotărârea atacată prin raportare la actele dosarului, Înalta Curte constată că instanţa de fond a analizat temeinic probele administrate în cauză şi a reţinut o situaţie de fapt concordantă sub toate aspectele împrejurărilor ce rezultă din aceste mijloace deprobă.

Înalta Curte, reexaminând ansamblul probatoriu în virtutea efectului integral devolutiv al apelului declarat, constată că săvârşirea, cu vinovăţie, de către inculpată a infracţiunii deduse judecăţii .în modalitatea reţinută prin hotărârea instanţei de fond este confirmată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, de probe certe şi legal administrate.

Prin urmare, Curtea nu va mai relua argumentele şi raţionamentele instanţei de fond care au stat la baza condamnării inculpatei, la care achiesează întrutotul, ci va analiza hotărârea prin prisma criticilor formulate de apelanta inculpată.

Este. adevărat că fapta inculpatei este circumstanţială de existenţa unor raporturi contractuale, situaţie în care neexecutarea obligaţiei de restituire a împrumutului ar putea avea natura unui litigiu civil, astfel cum susţine aceasta.

Cu toate acestea, activitatea infracţională a inculpatei nu s-a rezumat doar la neîndeplinirea unei obligaţii contractuale astfel că, ceea ce a conferit conduitei sale atributele unui comportament interzis de norma de mcriminare a fost inducerea în eroare a părţii civile, împrejurare în care aceasta din urmă a luat o dispoziţie patrimonială păgubitoare.

În concret, înfăţişarea unor înscrisuri, care prezentau mincinos realitatea de la acel moment, au avut drept consecinţă inducerea în eroare a părţii civile şi, ca urmare a stării de eroare în care s-a aflat, aceasta a luat dispoziţii cu privire la patrimoniul său, acţiune de pe urma căreia a suferit o pagubă.

Aşadar,, prezentarea. actului de vânzare-cumpărare din care rezulta că: este proprietara imobilului, ce urma să constituie garanţie pentru restituirea sumei împrumutate, precum şi a cărţii sale de identitate, din care rezulta că are domiciliul la adresa unde se afla imobilul, a reprezentat un act de inducere în eroare a părţii civile şi a fost determinantă pentru încheierea contractului de împrumut.

La adresa din Bucureşti, sector 6 - menţionată în cartea de identitate, a inculpatei T.S.A., dar.şi în actul de proprietate folosite pentru a garanta împrumutul, locuia din anul 2005 fiul martorului A.N., după cum rezultă din declaraţiile acestuia din urmă, precum şi din înscrisurile depuse la dosar care atestă că este proprietarul imobilului.

Astfel, din verificările efectuate la O.C.P.I. Bucureşti - B.C.P.I. - sector 6 a rezultat că la 14 iulie 2005 a fost înscrisă proprietatea asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 6, în baza contractului de vânzare - cumpărare din 12 iulie 2005, emis de B.N.P., "D.M.G."', în favoarea numiţilor A.N. şi A.A.. Din conţinutul acestui contract de vânzare - cumpărare rezultă că A.N., căsătorit cu A.A., a cumpărat imobilul situat la adresa menţionată, de la numitul R.O., care la rândul său l-a dobândit de la O.L.L., şi acesta din urmă l-a cumpărat de la soţii M.A.L. şi M.M., care au intrat în proprietatea acestuia prin cumpărare de la soţii T.S.A. şi T.M., în anul 1994, fiind cumpărat de cei doi soţi, în baza contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 1993, de la numitul F.G., acest ultim înscris fiind cel folosit de inculpata T.S.A. pentru a demonstra că este proprietar asupra imobilului.

În realizarea intenţiei frauduloase, pentru a evita formalităţile necesare unei proceduri notariale, care ar fi inclus şi verificarea istoricului imobilului, inculpata i-a spus părţii civile D.C. că, în calitate de avocat, are posibilitatea legală de a întocmi înscrisuri cu forţă probantă, astfel încât a redactat contractul de împrumut pe care l-a atestat prin Încheierea nr. 117 din 08 martie 2010.

Aşadar, este dincolo de orice îndoială faptul că a existat o inducere în eroare a părţii civile determinantă pentru luarea dispoziţiei de ordin patrimonial, constând în împrumutarea inculpatei cu suma de 36.000 lei, materializată prin încheierea contractului de împrumut.

Prin urmare, inducerea în eroare a părţii civile şi producerea unei pagube acesteia realizează tipicitatea mcrinrinării, astfel că susţinerile inculpatei în sensul că fapta nu este prevăzută de legea penală sunt neîntemeiate.

În ceea ce priveşte cererea de achitare în baza art. 16 lit. c) C. proc. pen. şi aceasta este neîntemeiată întrucât probatoriul administrat în cauză conduce la concluzia săvârşirii de către inculpată, cu intenţie directă, a infracţiunii de înşelăciune.

În acest sens, împrejurarea inducerii în eroare a părţii civile prin înfăţişarea unor înscrisuri care prezentau mincinos realitatea de la acel moment, realizarea intenţiei frauduloase, prin întocmirea contractului de împrumut cu garanţie imobiliară, deşi inculpata nu avea această posibilitate legală, dar şi producerea pagubei rezultă din coroborarea declaraţiilor părţii civile cu cele ale martorilor A.N. şi I.M., dar şi din înscrisurile depuse la dosar, respectiv contractul de împrumut încheiat de partea civilă şi inculpată, contractul de vânzare cumpărare autentificat din 06 august 1993 de către notarul public M.T., copia actului de identitate al inculpatei, adresa din 17 octombrie 2012 a O.C.P.I., adresa din 30 ianuarie 2013 a B.N.P., D.M., G. şi contractul de vânzare cumpărare autentificat din 12 iulie 2005.

Prin declaraţia olografă, din 15 ianuarie 2013, transmisă în faza de urmărire penală, inculpata a susţinut că nu a existat o inducere în eroare a părţii civile, întrucât contractul de împrumut a constituit, în realitate, materializarea în formă scrisă a acordului de voinţă intervenit anterior între părţi, partea civilă cunoscând că inculpata nu are proprietăţi în România. Această din urmă susţinere este infirmată prin declaraţia părţii civile, dar şi a martorului I.M. care a declarat că în contextul unor discuţii cu inculpata T.S.A., pe care a angajat-o în calitate de avocat să îl reprezinte într-o cauză civilă, a aflat că este proprietara unei garsoniere în cartierul Drumul Taberei.

Aşadar, susţinerile inculpatei nu se coroborează cu nici una dintre probele administrate.

Pentru considerentele mai sus menţionate, Înalta Curte apreciază că cererea inculpatei de a fi achitată este neîntemeiată.

Cu privire la încadrarea juridică ,,Curtea a constatat că fapta inculpatei care, cu. intenţie, a indus-o în eroare pe partea civilă, folosind mijloace frauduloase, cu ocazia încheierii unui contract de împrumut cu garanţie imobiliară, în scopul dobândirii, pentru sine,, a unui folos material injust, cu consecinţa cauzării unei pagube materiale în patrimoniul acesteia, în cuantum de 36.000 lei, întruneşte, atât pe latură obiectivă, cât şi pe latură subiectivă, elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune.

În ceea ce priveşte varianta agravată, reţinerea acesteia este determinată de prezentarea, de către inculpată, a unei stări de fapt neconforme cu realitatea (respectiv că este proprietara imobilului care a constituit garanţia contractului de împrumut), acţiunea menţionată fiind susţinută de mijloacele frauduloase folosite (actul de proprietate şi cartea de identitate), care, într-o măsură esenţială, au asigurat succesul acţiunilor sale de inducere în eroare a părţii civile.

Prin urmare, solicitarea inculpatei de schimbare a încadrării juridice, prin înlăturarea variantei agravate a comiterii faptei prin folosirea de mijloace frauduloase, este neîntemeiată.

Totodată, se reţine că infracţiunea de înşelăciune a fost comisă în varianta specială prevăzută de alin. (3) al art. 215 din. C. pen. anterior, respectiv cu prilejul încheierii unui contract.

În timpul judecării cauzei în primă instanţă, a intrat în vigoare N.C.P., care a adus schimbări, printre altele şi în ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune.

Modificările ivite în cursul judecării cauzei în primă instanţă, ca urmare-a succesiunii în timp a celor două legi penale, C. pen. anterior şi C. pen. în vigoare, au impus soluţionarea acestui conflict al legilor în timp în scopul determinării legii penale aplicabile în această situaţie tranzitorie.

Instanţa de fond a apreciat că legea penală mai favorabilă pentru inculpată este legea nouă.

Reexaminând cauza din această perspectivă, se reţin următoarele:

Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţia României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.

Ca atare, dacă regula este neretroactivitatea legii penale, excepţia o constituie retroactivitatea legii penale mai favorabile, în sensul textului constituţional.

Expresie a principiului constituţional este dispoziţia din art. 5 alin. (1) C. pen. potrivit căreia, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă â cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Pentru a deveni aplicabile dispoziţiile mai favorabile din legile succesive, în afară condiţiei.de existenţă a unei situaţii tranzitorii, care a fost anterior constatată în cuprinsul acestor considerente, mai este necesar ca fapta ce face obiectul acuzaţiei să fie infracţiune atât potrivit legii sub imperiul căreia a fost comisă cât şi conform legii în vigoare la data judecării cauzei, iar dintre legile penale succesive una să fie mai favorabilă.

Din perspectiva îndeplinirii ultimelor două condiţii, se constată că fapta de înşelăciune, în modalitatea concretă în care a fost comisă de inculpată, continuă să fie incriminată în N.C.P., având, aşadar, corespondent în noua reglementare.

Astfel, la momentul comiterii faptei de înşelăciune, în modalitatea descrisă, aceasta era incriminată în art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. anterior iar, potrivit N.C.P., se încadrează în art. art. 244 alin. (1) şi (2).

Potrivit alin. (1) al art. 215 C. pen. anterior, „inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani."

Alin. (2) stipulează că „înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani iar dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni."

Alin. (3) prevede o variantă specială a modalităţii tip şi anume „inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincţiile acolo arătate."

În N.C.P., în prezent în vigoare, infracţiunea de înşelăciune este incriminată în art. 244, după cum urmează:

„(1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

(2) Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

(3) Împăcarea înlătură răspunderea penală."

În primul rând se impune observaţia că legea nouă prevede posibilitatea împăcării părţilor, ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale însă, în cauză, nu poate opera acest motiv de încetare a procesului penal dat fiind faptul că nu a existat o astfel de manifestare de voinţă din partea inculpatului şi a părţii civile.

În continuare, comparând dispoziţiile legale anterior menţionate, se constată că dispoziţiile art. 244 alin. (1) C. pen. au corespondent în art. 215 alin. (1) din C. pen. anterior, conţinutul acestuia fiind preluat cu excepţia sintagmei „folos material injust" care a fost înlocuită cu „folos patrimonial injust", în timp ce alin. (2) ale ambelor texte sunt identice.

Totodată, se observă că înşelăciunea săvârşită în condiţiile încheierii unui contract sau al executării acestuia nu a mai fost menţinută prin noua reglementare, însă acesta nu conduce la concluzia dezincriminării faptei.

Înşelăciunea în varianta specială este dată de săvârşirea infracţiunii tip în anumite condiţii, extrinseci conţinutului constitutiv, dar ataşate laturii obiective, respectiv cu prilejul încheierii sau executării unui contract. Realizarea acestei condiţii nu este necesară pentru existenţa infracţiunii tip şi nu afectează conţinutul incriminării.

Condiţia este adăugată pentru a crea o variantă specială a infracţiunii tip, iar existenţa acesteia din urmă, aşa cum am arătat, nu depinde de îndeplinirea acestei condiţii ci doar existenţa variantei speciale.

Ca atare, înşelăciunea comisă cu prilejul încheierii unui contract prin folosirea de mijloace frauduloase se încadrează în art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.

Potrivit legii vechi, fapta de înşelăciune, astfel cum a fost descrisă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., fiind sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani.

Aceeaşi faptă, potrivit legii noi, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., sancţionată cu pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani.

Din compararea limitelor de pedeapsă din cele două legi succesive rezultă că, în mod evident, legea nouă este mai favorabilă inculpatei, întrucât a fost redus atât rmnimul cât şi maximul prevăzute de legea veche.

Cu toate acestea, compararea limitelor speciale de pedeapsă din legile succesive nu este suficientă pentru alegerea legii mai favorabile întrucât nu cuantumul abstract al pedepsei prevăzute de legile succesive este hotărâtor, ci pedeapsa concretă ce ar putea fi aplicată ca urmare a individualizării pedepsei.

Cu prilejul individualizării pedepsei, instanţa de fond a apreciat că legea mai favorabilă inculpatei este legea nouă, iar prin reţinerea de circumstanţe atenuante a aplicat o pedeapsă sub minimul special prevăzut de lege.

În raport cu efectul devolutiv integral al apelului, instanţa are posibilitatea să examineze cauza din perspectiva modului de individualizare a pedepsei.

În acest context, are în vedere că prin motivele de apel, Parchetul a solicitat majorarea pedepsei aplicate inculpatei, prin înlăturarea circumstanţei atenuante prev. de art. 75 pct. 2 lit. b) C. pen., împrejurare ce dă posibilitatea instanţei de a aprecia asupra aplicării unei pedepse mai aspre, însă în limitele prevăzute de legea stabilită ca fiind mai favorabilă,

Reexaminând cauza din perspectiva individualizării pedepsei, Înalta Curte apreciază că nu se impunea reţinerea circumstanţei atenuante prev. de art. 75 pct. 2 lit. b) C. pen. în favoarea inculpatei, aşa încât criticile parchetului, sub acest aspect, sunt întemeiate.

Astfel, împrejurările în care a fost săvârşită infracţiunea de înşelăciune,, şi anume faptul că inculpata a profitat de lipsa de vigilenţă a părţii vătămate care nu a verificat dacă înscrisurile reflectă realitatea, nu pot constitui circumstanţe atenuante aşa cum a reţinut prima instanţă. Această împrejurare legată de fapta comisă, nu reduce gravitatea faptei ori periculozitatea inculpatei ci, dimpotrivă, constituie un element care pune în evidenţă un modus operandi specific acestui gen de infracţiuni. Chiar dacă partea vătămată, din neglijenţă, nu a verificat realitatea împrejurărilor atestate de înscrisurile prezentate, aceasta a acţionat cu bună credinţă raportându-se la faptul că inculpata era avocat şi între ei exista o relaţie de prietenie, astfel că nu a favorizat prin comportamentul său comiterea infracţiunii.

Înalta Curte apreciază că funcţia de reeducare a pedepsei poate fi realizată numai printr-o justă individualizare a acesteia, ceea ce presupune stabilirea ei într-un cuantum care să ţină seama, în egală măsură, de natura şi gravitatea faptei dar şi de persoana inculpatei.

Pedeapsa ce ar putea fi aplicată inculpatei pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune se impune a fi stabilită în limitele speciale prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., respectiv închisoarea de la de la unu la 5 ani.

Pentru stabilirea pedepsei, instanţa de control judiciar are în vedere gradul concret de pericol social rezultat din modul concret de comiterea faptei descris anterior, calitatea pe care inculpata o avea la momentul comiterii faptelor (aceea de avocat), consecinţele acesteia (materializate într-un prejudiciu material care a rămas nerecuperat), datele personale ale inculpatei (în vârstă de 52 de ani, absolventă de studii superioare, lipsită'de antecedente penale).

Totodată, Înalta Curte nu a identificat, în speţă, împrejurări pertinente care să justifice acordarea de circumstanţe atenuante judiciare.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că aplicarea unei pedepse orientate către mMm corespunde pericolului social concret al faptei şi periculozităţii inculpatei şi are în vedere aptitudinea acesteia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.

Pentru considerentele expuse, în aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. şi achiesând la considerentele primei instanţe sub acest aspect, al individualizării pedepsei pe baza criteriilor prev. de art. 74 C. pen., Înalta Curte apreciază că o pedeapsă reprezentând minimul special prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. şi anume un an închisoare, răspunde scopului pedepsei, dar şi funcţiei de reeducare.

În ceea ce priveşte pedepsele accesorii şi complementare, conform normelor tranzitorii, respectiv art. 12 din Legea nr. 187/2012, „în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă".

Dispoziţiile art. 244 C. pen. nu prevăd obligativitatea aplicării unei pedepse complementare însă instanţa de apel, apreciază că sunt îndeplinite condiţiile aplicării unei asemenea pedepse, potrivit art. 67 alin. (1) C. pen. Astfel, în raport cu natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările comiterii faptei şi persoana inculpatei aplicarea pedepsei complementare este necesară, aceasta fiind nedemnă să exercite funcţii publice sau implicând exerciţiul autorităţii de stat, din care să decidă în legătură cu soarta concetăţenilor săi.

Totodată, Înalta Curte are în vedere că potrivit art. 65 alin. (1) rap. la art. 66 C. pen. în vigoare, „pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d)-o) C. pen., a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară". Din interpretarea textului menţionat rezultă că pedepsele accesorii pot fi. aplicate numai dacă a fost stabilită o pedeapsă complementară.

Prin urmare, şi cea de-a doua critică a parchetului este întemeiată.

În ceea ce priveşte individualizarea modului de executare a pedepsei, Înalta Curte de Casaţie de Justiţie apreciază că executarea sancţiunii în regim de detenţie este necesară pentru realizarea scopului pedepsei, respectiv prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi conştientizarea de către inculpată, a consecinţelor faptei comise, context în care solicitarea acesteia de a se face aplicarea art. 91 apare ca fiind neîntemeiată.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din. C. proc. pen., Înalta Curte va admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă. Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 102/F din 18 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, şi va desfiinţa, în parte, sentinţa penală atacată.

Va face aplicarea dispoziţiilor art. 5 C. pen. şi în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen. va schimba încadrarea juridică din infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. anteriori infracţiunea prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.

În baza art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. va condamnă pe inculpata T.S.A. la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art. 67 C. pen. va aplica inculpatei pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 1 an.

În baza art. 65 C. pen. va aplica inculpatei pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpata T.S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe şi, în raport cu această soluţie, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., o va obliga la plata, sumei de 500 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Parchet rămân în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 102/F din 18 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Desfiinţează în parte sentinţa penală mai sus menţionată şi, rejudecând:

Face aplicarea dispoziţiilor art. 5 C. pen. şi în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen. schimbă încadrarea juridică din infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. anterior în infracţiunea prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.

În baza art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. condamnă pe inculpata T.S.A. la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art. 67 C. pen. aplică inculpatei pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 1 an.

În baza art. 65 C. pen. aplică inculpatei pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpata T.S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Obligă apelanta intimată inculpată T.S.A. la plata sumei de 500 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Parchet rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 februarie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 468/2015. SECŢIA PENALĂ  ICCJ. Decizia nr. 78/2015. SECŢIA PENALĂ. Asocierea pentru... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 64/2015. SECŢIA PENALĂ. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Apel