ICCJ. Decizia nr. 84/2015. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 84/A/2015
Dosar nr. 459/42/2014/a1
Şedinţa publică de la data de 11 martie 2015
Deliberând asupra apelului de faţă, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 149 din 26 noiembrie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 459/42/2014/a1, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca inadmisibilă contestaţia în anulare, formulată de către contestatoarea B.A.C., domiciliată în municipiul Bucureşti, sector 2, împotriva Încheierii de şedinţă din data de 3 iulie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. 459/42/2014.
A respins ca nefondată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea disp. art. 426 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi a obligat contestatoarea la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a reţinut că la data de 29 septembrie 2014 a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 459/42/2014/a1 contestaţia în anulare formulată de către contestatoarea B.A.C., domiciliată în municipiul Bucureşti, sector 2, împotriva Încheierii de şedinţă din data de 3 iulie 2014 pronunţată de către judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Ploieşti în Dosarul nr. 459/42/2014.
În motivarea acestei cereri, contestatoarea a invocat, în esenţă, faptul că în cauza care a fost soluţionată prin încheierea menţionată nu s-a dispus citarea sa, fiind incident, în opinia sa, cazul de contestaţie în anulare prev. de art. 426 lit. a) C. proc. pen.
A învederat contestatoarea că a formulat la data de 5 iunie 2014 plângere împotriva Ordonanţei nr. 869/TI/2/2014 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi a Ordonanţei nr. 835/P/2013 a procurorului de caz, fiind nemulţumită de soluţia adoptată de aceştia, plângerea fiind înregistrată sub nr. 459/42/2014 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti.
Cu toate că era legal să fie citată la adresa de domiciliu, nu a primit nicio astfel de citaţie, doar la data de 9 septembrie 2014 un vecin s-a prezentat pentru a-i înmâna un înscris intitulat "înştiinţare", emis de către instanţa de judecată, înscris care nu conţinea nicio ştampilă ori semnătură din partea reprezentantului legal al instanţei sau din partea agentului procedural şi care făcea referire la un termen de judecată din 3 iulie 2014.
Consideră contestatoarea că în respectiva cauză era obligatorie citarea sa, iar această obligaţie a instanţei nu a fost îndeplinită în condiţiile în care comunicarea era eronat întocmită, fiind incident cazul de contestaţie în anulare prev. de art. 426 lit. a) C. proc. pen.
A mai precizat aceasta că după primirea "înştiinţării" a formulat o cerere de informare la Curtea de Apel Ploieşti cu privire la termenele acordate şi stadiul dosarului, cerere la care a primit răspuns la data de 20 septembrie 2014.
Raportat la data primirii acestui răspuns şi având în vedere că până la momentul formulării prezentei contestaţii în anulare nu i-a fost comunicată încheierea pronunţată în Dosarul nr. 459/42/2014, contestatoarea a învederat că, în opinia sa, contestaţia în anulare este formulată în termenul legal, fiind admisibilă în principiu prin raportare şi la cazul de casare invocat.
A solicitat pe cale de consecinţă admiterea acesteia, desfiinţarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei după desfiinţare.
În drept, au fost invocate prevederile art. 426 şi urm. C. proc. pen.
În dovedirea contestaţiei formulate au fost depuse la dosarul cauzei înscrisuri, respectiv copia înştiinţării, copia cererii de solicitare de informaţii adresată Curţii de Apel Ploieşti, copia răspunsului primit de la instanţă, împreună cu plicul de corespondenţă.
Ulterior, prin memoriu separat contestatoarea a invocat şi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 341 alin. (5) C. proc. pen. şi art. 426 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. prin raportare la prevederile art. 24 din Constituţie.
În esenţă, a învederat contestatoarea că prin cele două articole menţionate se încalcă în mod flagrant dreptul său la apărare în cauzele penale în care este parte.
Mai mult, prin limitarea accesului la calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare pentru motivul lipsei de citare legală a părţilor doar la hotărârile definitive pronunţate în apel, cu excluderea celor date în soluţionarea cererilor formulate în camera preliminară, acest drept la apărare este în mod evident încălcat, fiind încălcate prevederile art. 24 din Constituţie care au vedere tocmai garantarea acestuia.
Pentru aceste motive a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale pentru a se pronunţa cu privire la cele două excepţii invocate, urmând ca instanţa să soluţioneze contestaţia în anulare formulată numai după primirea soluţiei de la instanţa de contencios constituţional.
La termenul din 26 noiembrie 2014, contestatoarea, prin avocat, a învederat că faţă de Decizia Curţii Constituţionale din 21 octombrie 2014, înţelege să renunţe la prima excepţie de neconstituţionalitate invocată, întrucât a rămas fără obiect.
În vederea soluţionării cauzei a fost ataşat Dosarul nr. 459/42/2014 al Curţii de Apel Ploieşti, în care a fost pronunţată încheierea împotriva căreia s-a formulat prezenta contestaţie în anulare.
Curtea, analizând actele dosarului, a apreciat contestaţia în anulare ca fiind inadmisibilă, iar cererea de sesizarea a Curţii Constituţionale ca nefondată pentru următoarele considerente:
Cu privire la admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare formulată de contestatoarea B.A.C., întemeiată pe cazul de contestaţie prev. de art. 426 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., Curtea a avut în vedere că în conformitate cu prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. pen. "Instanţa, constatând că cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute la art. 426 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate".
Rezultă, interpretând per a contrario textul de lege menţionat, că neîndeplinirea oricărei condiţii dintre cele menţionate conduce la respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei în anulare formulată.
Analizând prezenta cauză, prin prisma textului legal anterior menţionat, s-a constatat, în mod evident, că prezenta contestaţie în anulare este formulată cu depăşirea termenului prev. de art. 428 alin. (1) C. proc. pen.
Astfel, în conformitate cu prevederile articolului legal menţionat contestatoarea trebuia să sesizeze instanţa cu cererea de contestaţie în anulare în termen de 10 zile de la data la care a luat cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare o solicită.
Curtea a arătat că poate accepta că aceasta nu a primit înştiinţarea emisă de către instanţă, prin care, în conformitate cu prevederile art. 341 alin. (2) C. proc. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 599 din 21 octombrie 2014 a Curţii Constituţionale, era încunoştinţată cu privire la termenul fixat pentru soluţionarea plângerii formulate împotriva soluţiei procurorului, în condiţiile în care din dosarul cauzei rezultă că a existat o eroare în ceea ce priveşte adresa de domiciliu a acesteia, fiind menţionat greşit numărul apartamentului.
În schimb, a considerat că nu pot fi acceptate susţinerile acesteia referitoare la faptul că nu a cunoscut faptul că plângerea sa a fost soluţionată de instanţă decât în cursul lunii septembrie, când a şi solicitat relaţii de la instanţa de judecată.
Aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, urmare a pronunţării încheierii a cărei anulare se solicită, contestatoarea a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, iar adresa de comunicare a titlului executoriu a fost comunicată contestatoarei la adresa corectă de domiciliu la data de 8 iulie 2014, iar, deoarece aceasta nu a fost găsită la domiciliu şi nu s-a prezentat pentru a îşi ridica corespondenţa, a fost restituită instanţei la 21 iulie 2014.
Având în vedere că, în conformitate cu prevederile art. 341 alin. (8) C. proc. pen., încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară respinge plângerea formulată împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată este definitivă, şi ca atare nu face obiectul comunicării părţilor, singurul moment în raport de care se poate determina în mod obiectiv cunoaşterea de către acestea a soluţiei adoptate este cel anterior menţionat, respectiv comunicarea titlului executoriu pentru plata cheltuielilor de judecată.
În aceste condiţii, Curtea a considerat că prezenta contestaţie a fost formulată cu încălcarea prevederilor art. 428 alin. (1) C. proc. pen., respectiv peste termenul de 10 zile prevăzut de acest text legal, comunicarea realizându-se în cursul lunii iulie 2014, iar sesizarea instanţei cu prezenta cerere realizându-se la 29 septembrie 2014, ceea ce constituie în mod evident o cauză care conduce la inadmisibilitatea căii extraordinare de atac, motiv pentru care o va respinge ca atare.
Faţă de soluţia ce urmează a fi adoptată cu privire la admisibilitatea contestaţiei în anulare formulate, Curtea a constatat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale apare ca fiind nefondată.
În conformitate cu prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992: "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.".
În condiţiile în care contestaţia în anulare urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, urmare a nerespectării termenului legal de formulare a acestei căi de atac extraordinare, Curtea a apreciat că nu se mai poate considera că prevederile art. 426 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. au legătură cu soluţionarea prezentei cauze, analiza incidenţei cazului de contestaţie în anulare invocat putând a fi realizată numai după admiterea în principiu, ceea ce în prezenta cauză nu se mai poate realiza.
Împotriva Sentinţei penale nr. 149 din 26 noiembrie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 459/42/2014/a1 de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a formulat apel contestatoarea B.A.C., solicitând admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate şi admiterea contestaţiei în anulare, precum şi sesizarea Curţii Constituţionale.
Examinând apelul formulat, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 426 C. proc. pen., se poate face contestaţie în anulare împotriva hotărârilor penale definitive:
a. când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;
b. când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;
c. când hotărârea a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;
d. când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;
e. când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;
f. când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;
g. când şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;
h. când instanţa nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;
i. când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.
Conform dispoziţiilor art. 431 C. proc. pen., contestaţia în anulare este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, instanţa fiind obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii, înainte de a se pronunţa pe fondul contestaţiei.
În această etapă procesuală instanţa examinează dacă contestaţia în anulare priveşte o hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 428 alin. (1) C. proc. pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestaţia este unul dintre cele limitativ prevăzute de art. 426 lit. a) C. proc. pen. şi dacă în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunţate cu încălcarea normelor procesual-penale şi în termenul prevăzut de lege.
Înalta Curte constată că normele procedurale de la momentul judecării plângerii formulate de B.A.C. impuneau numai încunoştinţarea părţilor în vederea depunerii de concluzii scrise. Se observă că la momentul încunoştinţării petentei din eroare a fost menţionat un alt domiciliu, fiind indicat greşit numărul apartamentului, însă acest fapt nu se poate încadra în dispoziţiile art. 426 lit. a) C. proc. pen. câtă vreme nu se impunea citarea părţilor.
Pe de altă parte, se constată că hotărârea a cărei anulare se solicită este definitivă, iar pe cale de consecinţă, nu poate face obiectul comunicării părţilor. Însă, termenul de la care se poate analiza momentul de la care încep să curgă cele 10 zile impuse de art. 428 C. proc. pen. este cel de la care s-a comunicat contestatoarei titlul executoriu al cheltuielilor de judecată la adresa corectă de domiciliu.
În acest context, Înalta Curte constată că s-a realizat comunicarea titlului executoriu la data de 8 iulie 2014, iar contestatoarea nefiind găsită la domiciliu şi neprezentându-se pentru ridicarea corespondenţei, a fost restituită instanţei la data de 21 iulie 2014. Însă contestatoarea a înţeles să exercite calea de atac la data de 29 septembrie 2014, cu mult peste termenul de 10 zile impus de normele procedurale.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate invocată de apărare, Înalta Curte constată că din economia prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe, stipulate expres de respectivul text de lege, şi anume:
- starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
- activitatea legii, în sensul că excepţia trebuie să privească un act normativ, lege sau ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;
- prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
- interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate.
Se constată, aşadar, că prin art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o formă a controlului de constituţionalitate, în sensul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti.
Drept urmare, prin alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o condiţie şi, pe cale de consecinţă, un control de pertinenţă al instanţei de judecată în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, vizând constatarea că aceasta are legătură cu soluţionarea cauzei.
Cu referire la condiţia de admisibilitate, privind legătura cu soluţionarea cauzei, aceasta priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată în privinţa soluţiei ce se va pronunţa asupra cauzei deduse judecăţii, adică a obiectului procesului penal aflat pe rolul instanţei judecătoreşti.
În orice caz, textul de lege contestat pentru neconformitate cu legea fundamentală trebuie să fie determinant în judecarea şi soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei de judecată. Altfel spus, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul penal, ceea ce presupune existenţa unei legături directe între norma legală contestată şi soluţia ce urmează a se da în cauză.
Însă, aprecierea contestatoarei că prevederile art. 426 lit. a) C. proc. pen. intră în contradicţie cu art. 24 din Constituţia României, plângerile la rezoluţia sau ordonanţa procurorului fiind pronunţate definitiv, fără posibilitatea unei alte căi de atac la instanţa de judecată, nu pot fi primite de instanţă câtă vreme Curtea Constituţională a respins numeroase excepţii cu privire la aspectele invocate.
În lumina argumentelor anterior expuse, Înalta Curte constată că în cauză nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate invocată de petent nefiind utilă şi pertinentă pentru soluţionarea cauzei, curtea de control constituţional analizând în dese rânduri aspectele referitoare la calea de atac a plângerilor împotriva ordonanţelor sau rezoluţiilor procurorului.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat apelul declarat de contestatoarea B.A.C. împotriva Sentinţei penale nr. 146 din 26 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Va obliga apelanta contestatoare la plata sumei de 225 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Respinge ca nefondat apelul declarat de contestatoarea B.A.C. împotriva Sentinţei penale nr. 146 din 26 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă apelanta contestatoare la plata sumei de 225 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 11 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 82/2015. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 840/2015. Penal → |
|---|
