ICCJ. Decizia nr. 840/2015. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 840/2015
Dosar nr. 2103/2/2015
Şedinţa publică din 16 iunie 2015
Asupra contestaţiei penale de faţă;
Prin sentinţa penală nr. 70 din 24 aprilie 2015 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 597 şi urm C. proc. pen. a respins, ca inadmisibilă, contestaţia la executare formulată de condamnata B.G. şi în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 cu modificările şi completările ulterioare a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de condamnata B.G.
S-a reţinut că la data de 03 aprilie 2015 contestatoarea condamnată B.G. a formulat contestaţia la executare în temeiul art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. rap. la art. 595 C. proc. pen. şi art. 6 C. pen., împotriva Deciziei penale nr. 527 din data de 13 februarie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 630/2/2014, prin care a fost modificată sentinţa penală nr. 71/F din 04 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin care a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile referitoare la calculul termenului de prescripţie speciala si constatarea intervenirii împlinirii termenului de prescripţie speciala privind răspunderea sa penală, la data pronunţării Deciziei nr. 2107 din 28 mai 2010, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
În motivarea acestei contestaţii la executare, contestatoarea condamnată B.G. a arătat, în esenţă, că absolut toate prevederile favorabile ale unei legi noi penale retro activează, că nu exista nici o prevedere in legea noua care sa prevadă ca noile prevederi favorabile privitoare la prescripţie să nu se aplice in cazul hotărârilor definitive, iar daca ar fi existat, acest lucru ar fi fost cu desăvârşire neconstituţional. Mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive impune asigurarea legalităţii pedepselor aplicate prin hotărârea definitiva de condamnare conform legii penale anterioare, în raport cu legea penală nouă. A menţionat că odată cu apariţia legii noi urmează să se constate, după începerea executării, după caz, fie prescripţia răspunderii penale, cazul său, calculându-se termenul (10 ani), de la data săvârşirii aşa-zisei fapte, iar în alte cauze, să se calculeze, termenul (5 ani plus pedeapsa micşorată sau nemicşorata) pentru prescripţia executării pedepsei si sa se constate cazul de stingere a pedepsei,susţinând cauza de intervenire a prescripţiei speciale, motiv pentru care şi-a întemeiat cererea pe teza întâi a textului si nicidecum să se constate un motiv de stingere a pedepsei.
De asemenea, contestatoarea condamnată B.G., în temeiul art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 C. pen., în raport de prevederile art. 15 alin. (2) şi art. 16 din Constituţia României ce trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu art. 6 din C.E.D.O. şi a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale, arătând, în esenţă, ca art. 6 C. pen. este neconstituţional, in măsura in care contravine dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie si limitează si exclude aplicarea si a altor prevederi favorabile din legea noua,respectiv în cazul său a dispoziţiilor privind prescripţia speciala a răspunderii penale. A mai menţionat că micşorarea pedepselor, fără observarea faptului ca acea pedeapsa nu se mai poate aplica la data când s-a aplicat, respectiv aplicarea legii penale mai favorabile in cazul infracţiunilor definitiv judecate nu se poate limita doar la chestiunea micşorării de pedeapsa. Prevederile 4 din Legea nr. 187/2012 contravin, de asemenea, dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, creând discriminare între persoanele condamnate definitiv înaintea datei intrării în vigoare a C. pen. şi persoanele ale căror cauze erau în curs de judecată la data anterior amintită, care beneficiază de pedepsele mai mici prevăzute de C. pen. în vigoare si de cauzele de înlăturare a pedepsei şi că acest tratament juridic diferit este determinat de momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi nu de pericolul social al faptelor săvârşite sau de periculozitatea infractorilor, astfel încât unor persoane care au săvârşit aceleaşi infracţiuni, în aceleaşi împrejurări şi condiţii, sub imperiul C. pen. din 1969, dar care au fost condamnate definitiv înainte şi, respectiv, după momentul intrării în vigoare a N.C.P. le pot fi aplicate pedepse diferite. Dispoziţiile art. 6 C. pen. sunt discrirninatorii si prin faptul că nu permit reindividualizarea pedepselor definitiv aplicate persoanelor condamnate potrivit prevederilor Codului penal din 1969, care sunt mai mari decât maximul special prevăzut de C. pen. actual pentru infracţiunile săvârşite, ci doar reducerea lor la acest maxim, că dispoziţiile art. 15 C. pen. din 1969 permiteau aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitiv aplicate, în timp ce N.C.P. nu reglementează această posibilitate, condiţii în care textul criticat creează discriminare între persoanele judecate definitiv înaintea datei intrării în vigoare a N.C.P. şi cele ale căror cauze penale erau în curs de soluţionare la acea dată. De asemenea, reglementarea în C. pen. a aplicării legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a hotărârii este justificată de necesitatea asigurării unei egalităţi de tratament juridic între destinatarii legii penale, respectiv între persoanele condamnate potrivit legii vechi, persoanele care au săvârşit aceleaşi infracţiuni sub imperiul legii vechi, dar au fost condamnate definitiv conform dispoziţiilor legii noi şi cele care au săvârşit aceleaşi infracţiuni după intrarea în vigoare a legii noi.
I. Cu privire la contestaţia la executare formulată de condamnata B.G. s-a constatat că este inadmisibilă pentru următoarele considerente:
Prin sentinţa penală nr. 257 din 04 decembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2107 din 28 mai 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, condamnatei B.G. i s-a aplicat pedeapsa de 6 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2), (5) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1968, intrat în vigoare în 1969.
În baza sentinţei penale menţionate s-a emis M.E.P.I. nr. 354/2007 din data de 31 mai 2010 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin care s-a ordonat punerea în executare a sentinţei penale susmenţionate, privind pe inculpata B.G., în vederea executării pedepsei de 6 ani închisoare.
Mandatul nu a fost pus în executare deoarece condamnata s-a sustras de la executarea pedepsei, fiind urmărită la nivel naţional şi internaţional din data de 03 iunie 2010.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin sentinţa penală nr. 71/F din data de 04 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 630/2/2014, în baza art. 23 din Legea nr. 255/2013 raportat la art. 595 C. proc. pen., a admis contestaţia la executare ca urmare a sesizării Biroului Executări Penale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind pe condamnata B.G.
În baza art. 6 alin. (1) C. pen. a redus pedeapsa aplicată condamnatei B.G. prin sentinţa penală nr. 257 din 04 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, modificată prin Decizia penală nr. 2107 din 28 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pentru tentativă la infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (5) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. care are corespondent şi în N.C.P., respectiv art. 32 rap. la art. 244 alin. (2), cu aplic. art. 36 alin. (1), de la 6 ani închisoare la 5 ani şi 6 luni închisoare, maximul special prevăzut de legea nouă.
În baza art. 6 alin. (5) C. pen. a dispus înlăturarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) din vechiul C. pen. pe durata de 3 ani.
A dispus anularea M.E.P.I. nr. 354 din 31 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, şi emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia penală nr. 527 din data de 13 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 630/2/2014 a admis contestaţiile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi intimata condamnată B.G. împotriva sentinţei penale nr. 71/F din 04 februarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 630/2/2014 (nr. 361/2014).
A desfiinţat în parte sentinţa contestată, şi rejudecând:
În baza art. 6 alin. l C. pen., a redus pedeapsa aplicată condamnatei B.G. prin sentinţa penală nr. 257 din 04 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, modificată şi definitivă prin Decizia penală nr. 2107 din 28 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pentru tentativă la infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (5) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior care are corespondent în art. 32 rap. la art. 244 alin. (1) şi (2), cu aplic. art. 36 alin. (1) C. pen., de la 6 ani închisoare la 2 ani şi 6 luni închisoare, maximul special prevăzut de legea nouă.
În baza art. 6 alin. (5) teza a II-a C. pen., a constatat că pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. anterior, pe o perioadă de 3 ani are corespondent în art. 66 lit. a), b), g) C. pen., urmând a se executa în acest conţinut, pe o perioadă de 3 ani, în condiţiile art. 68 C. pen.
A constatat că pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. anterior, are corespondent în art. 66 lit. a), b), g) C. pen., urmând a se executa în acest conţinut, în condiţiile şi pe durata prevăzută de art. 65 C. pen.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei care nu contravin prezentei.
Potrivit art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere sau de micşorare a pedepsei.
Contestaţia la executare constituie un mijloc jurisdicţional de rezolvare a incidentelor survenite în cursul executării pedepsei.
Pe această cale se pot invoca numai aspecte ce privesc exclusiv executarea hotărârilor, iar în cazul prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. (d) C. proc. pen., se poate constata numai cauza sau incidentul care conduce la stingerea sau micşorarea pedepsei, neputându-se pune în discuţie legalitatea şi temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea şi nu se poate ajunge la modificarea hotărârilor rămase definitive, întrucât s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat.
Prin urmare s-a constatat că, în fapt, prin contestaţia la executare formulată, condamnata B.G. a solicitat ca instanţa de judecată să constate că a intervenit prescripţia răspunderii penale, potrivit dispoziţiilor actualului C. pen. ce a intrat în vigoare la data de 01 februarie 2014, ceea ce s-a apreciat că ar conduce potrivit dispoziţiilor legale în materie, la pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penal, cu consecinţele ce decurg din aceasta sub aspectul pedepsei.
Însă, adoptarea unei astfel de soluţii nu se poate dispune ca urmare a soluţionării unei contestaţii la executare, întrucât este un aspect ce vizează o problemă de fond, fiind inadmisibil ca pe această cale să se schimbe o hotărâre definitivă de condamnare ce se bucura de autoritate de lucru judecat.
S-a constatat că, în mod formal, contestaţia la executare a fost formulată împotriva deciziei penale nr. 527 din data de 13 februarie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 630/2/2014 prin care a fost modificată sentinţa penală nr. 71/F din 04 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, întrucât a fost avută în vedere sentinţa penală nr. 257 din 04 decembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2107 din 28 mai 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, contestatoarea condamnată neinvocând nici în fapt şi nici în drept vreo cauză de stingere sau micşorare a pedepsei care ar atrage incidenţa dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Ca atare, în baza art. 597 şi instanţa a respins, ca inadmisibilă, contestaţia la executare formulată de condamnata B.G.
Cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de condamnata B.G., s-a constatat că este inadmisibilă pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992 Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.
Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.
Conform art. 6 C. pen. când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.
Analizând actele şi lucrările dosarului, s-a constatat că, în raport cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de condamnata B.G., nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curţii Constituţionale.
S-a apreciat că este adevărat că excepţia de neconstituţionalitate anterior menţionată a fost ridicată în faţa instanţei de judecata de parte, respectiv de către condamnata B.G. şi vizează neconstitutionalitatea unor dispoziţii legale în vigoare, însă s-a constatat că nu este îndeplinită şi condiţia existentei legăturii cu soluţionarea cauzei, invocarea dispoziţiilor art. 6 C. pen. de către contestatoarea condamnată B.G. fiind pur formală în prezenta cauză.
Având în vedere motivele menţionate în susţinerea contestaţiei la executare ce formează obiectul cauzei, s-a constatat că aceasta contestaţie la executare formulată de condamnata B.G., în fapt, nu vizează aplicarea dispoziţiilor art. 6 C. pen., astfel cum sunt prevăzute în actuala reglementare, ci aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la prescripţia răspunderii penale, aspect ce vizează fondul cauzei şi prin care se tinde la înlăturarea răspunderii penale, ceea ce nu este de admis, întrucât s-ar aduce atingere stabilităţii raporturilor juridice, în absenţa căreia nu se poate vorbi de o ordine de drept.
Contestatoarea condamnată urmăreşte completarea,modificarea art. 6 C. pen., ori, prin Decizia nr. 954/2009 a Curţii Constituţionale, a fost respinsă ca inadmisibilă o excepţie de neconstituţionalitate prin care se solicita modificarea unui text de lege,arătându-se, în esenţă, că astfel de critici nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".
Ca atare, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 cu modificările şi completările ulterioare, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de condamnata B.G.
Împotriva acestei sentinţe a formulat contestaţie condamnata B.G., la data de 28 aprilie 2015, precizând că va depune ulterior motivele contestaţiei, iar la data de 16 iunie 2015, a depus motivele contestaţiei numai cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, privind excepţia de neconstituţionalitate, solicitând admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 598 C. proc. pen. - Contestaţia la executare -contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:
a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;
b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;
c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;
d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.
Potrivit art. 6 C. pen. „Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim."
Înalta Curte constată că motivele invocate la fond de către contestatoarea B.G., prin care se solicită de fapt aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la prescripţia răspunderii penale, sunt aspecte ce vizează fondul cauzei şi prin care s-ar tinde la înlăturarea răspunderii penale, astfel că, se apreciază că în mod corect a constatat instanţa de fond că este inadmisibilă contestaţie formulată, întrucât s-ar aduce atingere stabilităţii raporturilor juridice.
În cazul prevăzut de dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., se poate constata numai cauza sau incidentul care conduc la stingerea sau micşorarea pedepsei, neputându-se pune în discuţie legalitatea şi temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea şi nu se poate ajunge la modificarea hotărârilor rămase definitive.
Prin urmare, motivul invocat de către contestatoarea condamnată B.G. privind intervenirea prescripţiei răspunderii penale (art. 153-154 C. pen.) nu se subsumează cazului prevăzut de art. 598 lit d) C. proc. pen., întrucât prin contestaţia la executare se poate invoca prescripţia executării pedepsei (art. 161-162 C. pen.) şi nu cea a răspunderii penale.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnata B.G. împotriva sentinţei penale nr. 70 din 24 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
În ceea ce priveşte calea de atac formulată de aceeaşi contestatoare privind soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 C. pen. în raport de prevederile art. 150 alin. (2) şi art. 16 din Constituţia României, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, că a fost tardiv formulată la data de 28 aprilie 2015, întrucât termenul în care putea formula calea de atac de 48 ore, s-a împlinit la data de 27 aprilie 2015, iar pe de altă parte nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, în sensul că excepţia invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei, invocarea dispoziţiilor art 6 C. pen. fiind pur formală.
În consecinţă, va respinge calea de atac formulată de aceeaşi contestatoare privind soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstitutionalitate a dispoziţiilor art. 6 C. pen. în raport de prevederile art. 150 alin. (2) şi art. 16 din Constituţia României.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obligă contestatoarea condamnată la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnata B.G. împotriva sentinţei penale nr. 70 din 24 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Respinge calea de atac formulată de aceeaşi contestatoare privind soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstitutionalitate a dispoziţiilor art. 6 C. pen. în raport de prevederile art. 150 alin. (2) şi art. 16 din Constituţia României.
Obligă contestatoarea condamnată la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 16 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 84/2015. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1153/2015. SECŢIA PENALĂ → |
|---|
