ICCJ. Decizia nr. 25/2015. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Decizii CSJ şi ICCJ - Completul de 5 Judecători


ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Decizia penală nr. 25/2015

Dosar nr. 4467/1/2014

Şedinţa publică de la 23 februarie 2015

Asupra apelului de faţă,

În baza lucrărilor din dosar, constată:

Prin sentinţa penală nr. 1079 din 11 decembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1173/1/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza art. 2531 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul M.N., domiciliat în com. Becicherecu Mic, sat Becicherecu Mic, jud. Timiş, la o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese. A făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969).

În baza art. 81 C. pen. (1969), a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe un termen de încercare de 2 ani şi 6 luni stabilit în condiţiile art. 82 alin. (1) C. pen. (1969).

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii s-a suspendat executarea pedepsei accesorii.

A atras atenția inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. (1969) privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata sumei de 800 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 708/P/2013 din data de 04 martie 2014 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, în baza art. 327 lit. a) și următoarele C. proc. pen., s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului M.N. pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese prevăzută de art. 301 C. pen. (fost art. 2531 din vechiul C. pen.) cu aplic. art. 5 C. pen.

În esenţă, prin actul de inculpare s-a reținut în sarcina inculpatului M.N. faptul că, la data de 23 decembrie 2008, în calitate de deputat în cadrul Parlamentului României, Circumscripția electorală nr. 37 Timiș, a formulat cererea de angajare a soției sale M.M. la Camera Deputaților și, ulterior, a avizat contractul de muncă pe perioadă determinată din 2008 în baza căruia s-a realizat, în mod direct, un folos material pentru soția sa în cuantum de 20.387 lei.

În faza de urmărire penală, au fost administrate următoarele mijloace de probă: raportul de evaluare din 11 noiembrie 2013 încheiat de A.N.I. și documentele care au stat la baza întocmirii acestuia; Hotărârea Camerei Deputaților nr. 40/2008 cu privire la validarea mandatelor deputaților aleși; xerocopie de pe contractul individual de muncă din 23 decembrie 2008 privind pe M.M.; cererea formulată de inculpatul M.N. prin care solicita încadrarea în muncă a soției sale; xerocopii de pe înscrisurile necesare angajării aflate în dosarul personal al salariatei, diplomă de bacalaureat, carte de muncă; Ordinul nr. 564/2010 de încetare a contractului individual de muncă; situația veniturilor nete lunare obținute de M.M. în baza contractului de muncă; declarațiile inculpatului M.N. și ale martorilor F.R. și M.I. și Decizia nr. 6874 din 23 octombrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. 1141/39/2011.

Fiind audiat în faza de urmărire penală, inculpatul a arătat că, la data avizării contractului de muncă al soției sale, nu știa că se află într-un conflict de interese, comunicându-i-se de către funcționarii care au întocmit documentele de angajare că nu există niciun impediment legal. Totodată, inculpatul a precizat că dispozițiile legale în materia conflictului de interese nu îi sunt aplicabile întrucât nu are atribuții de serviciu, activitatea sa fiind guvernată de dispozițiile Legii nr. 96/2006.

Martora F.R. a declarat, în faza de urmărire penală, faptul că angajarea cu contract de muncă a personalului biroului se face la propunerea deputatului în care este specificată funcția, salariul și perioada. Parlamentarii erau liberi să angajeze persoana pe care o doreau ca salariat în cadrul biroului. Documentele necesare pentru angajare erau depuse la Serviciul administrativ resurse umane unde se verifica dacă funcția corespunde studiilor, dacă salariul propus se încadra în limitele stabilite în nomenclatoare, se calcula vechimea în muncă, pe baza căreia se stabilea sporul de vechime și numărul de zile de concediu la care avea dreptul angajatul. Contractul însoțit de cerere era trimis pentru avizare la Direcția de salarizare, apoi la Serviciul juridic și ulterior la Secretarul General în vederea semnării.

Martora a precizat că niciunul dintre deputați nu a întrebat, nici verbal, nici în scris, dacă își poate angaja soțul, copiii sau vreo altă rudă apropiată în cadrul Biroului parlamentar sau care ar fi consecințele juridice în situația încheierii unui contract de muncă cu o astfel de persoană.

Cu ocazia audierii sale în faza de urmărire penală, martorul M.I. a precizat următoarele: ,,Serviciul juridic are ca principale atribuții, avizarea și controlul privind legalitatea ordinelor emise de secretarul general al Camerei și a altor documente (contracte în care Camera Deputaților este parte, contracte de muncă încheiate pe perioadă determinată în cadrul birourilor parlamentare, deciziile secretarilor generali adjuncți, etc.), precum și de reprezentare a instituției în fața instanțelor de judecată și a altor organe.

Practic, Serviciul juridic nu avea atribuții în sensul verificării existenței vreunui grad de rudenie sau afinitate între deputat și persoana ce urma a fi angajată la biroul său parlamentar, atribuțiile serviciului limitându-se doar la verificarea legalității anumitor clauze contractuale, în sensul verificării concordanței clauzelor contractului în sine cu cele ale modelului tipizat”.

Martorul a mai arătat că niciun deputat nu i-a solicitat, nici în scris și nici verbal, un punct de vedere referitor la consecințele încheierii unui contract de muncă pentru biroul parlamentar cu soțul, o rudă apropiată sau un afin, respectiv, dacă s-ar afla într-un conflict de interese și nu are cunoștință ca un astfel de punct de vedere să fi fost solicitat vreunui coleg din cadrul Serviciului juridic.

În fața instanței de fond, inculpatul M.N. a arătat că nu doreşte ca judecata să aibă loc în condițiile prevăzute la art. 374 alin. (4) și art. 375 C. proc. pen., care reglementează procedura simplificată în cazul recunoașterii vinovăției.

La termenul de judecată din data de 16 octombrie 2014, în conformitate cu dispozițiile art. 378 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a procedat la ascultarea inculpatului, depoziția acestuia fiind consemnată în proces verbal separat și atașat la dosarul cauzei.

Ulterior, la termenul din 27 noiembrie 2014, în baza art. 381 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a procedat la ascultarea separată a martorilor din rechizitoriu F.R. și M.I. și a martorei propusă de inculpat în apărare, numita G.I., sub prestare de jurământ, depozițiile acestora fiind, de asemenea, consemnate și atașate la dosarul cauzei.

La acest din urmă termen a fost administrată și proba cu înscrisuri încuviințată inculpatului.

Analizând întregul material probatoriu administrat în ambele faze procesuale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a reținut, în esenţă, următoarea situație de fapt:

La data de 11 noiembrie 2013, A.N.I. a sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la existența indiciilor referitoare la săvârșirea de către deputatul M.N. a infracțiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 2531 C. pen.

Din concluziile raportului de evaluare din 11 noiembrie 2013 întocmit de A.N.I. a rezultat că deputatul M.N. s-a aflat în conflict de interese, întrucât a propus angajarea și a avizat contractul individual de muncă în baza căruia soția sa, M.M., a fost angajată în perioada 01 septembrie 2009 - 15 iunie 2010 în cadrul biroului său parlamentar și a obținut un venit net total de 20.387 lei.

Din cercetările efectuate în cauză, s-a stabilit faptul că inculpatul M.N. a fost ales deputat în Parlamentul României în legislatura 2008 - 2012 în cadrul Circumscripției electorale nr. 37 Timiș.

La data de 23 decembrie 2008, inculpatul M.N., în conformitate cu dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96 din 21 aprilie 2006 privind Statutul deputaților și senatorilor, a solicitat Secretarului General al Camerei Deputaților aprobarea încadrării numitei M.M. în funcția de referent cu un salariu brut lunar de 1110 lei plus 15% spor confidențialitate, pe perioada 05 ianuarie 2009 - sfârșitul de mandat al deputatului M.N.

Cererea a fost însoțită de xerocopii de pe următoarele documente: diploma de bacalaureat și situația școlară și carnetul de muncă.

La data de 23 decembrie 2008, urmare propunerii inculpatului, deputatul M.N., între M.M., soția acestuia, și Camera Deputaților, reprezentată de Secretarul General, s-a încheiat contractul de muncă pentru perioada 05 ianuarie 2009 - sfârșitul mandatului deputatului M.N.

Contractul individual de muncă în cauză a fost vizat de către inculpatul M.N., de Direcția resurse umane, de Direcția de salarizare și de Serviciul juridic din cadrul Camerei Deputaților.

La data de 11 mai 2010, M.M., în calitate de referent în cadrul cabinetului parlamentar nr. 179 al deputatului M.N., a solicitat Secretarului General al Camerei Deputaților aprobarea cererii de pensionare anticipată începând cu data de 15 mai 2010.

Prin Ordinul nr. 564 din 15 iunie 2010 al Secretarului general al Camerei Deputaților s-a dispus încetarea, începând cu data de 15 iunie 2010, a contractului individual de muncă din 23 decembrie 2008 al numitei M.M., ca urmare a acordului părților determinat de comunicarea deciziei de pensionare anticipată.

Din adresa din 25 noiembrie 2013 emisă de Camera Deputaților a rezultat faptul că M.M. a fost angajată cu contract individual de muncă, în perioada 05 ianuarie 2009 - 15 iunie 2010, în funcția de referent în cadrul Biroului parlamentar al inculpatului M.N. şi a obținut următoarele venituri nete: ianuarie 2009 - 1.133 lei; februarie 2009 - mai 2010 - 1.121 lei/lunar; iunie 2010 - 1.317 lei/lunar.

Prima instanţă a mai reţinut că pe parcursul urmăririi penale și în faza de cercetare judecătorească, inculpatul M.N. a susţinut, în mod constant, că nu a cunoscut conținutul normei de incriminare, apărare ce nu a putut fi valorificată, întrucât nimeni nu poate invoca propria ignoranță sau eroarea de drept penal.

Astfel, eroarea reprezintă o cauză de neimputabilitate prevăzută de art. 30 C. pen., respectiv, o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, conform art. 51 C. pen. din 1969, care se referă la necunoașterea existenței unei stări, situații, împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

De altfel, însuși inculpatul, în declarația dată în fața primei instanţe, a arătat că s-a gândit la posibilitatea de a se „afla sub incidența art. 2531 din vechiul C. pen.

Cu privire la lipsa calității de funcționar public a deputatului la data încheierii contractului individual de muncă în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, analizând comparativ dispozițiile legale ce definesc termenii de „funcționar public” și „public” din actuala reglementare cu cele cuprinse în prevederile articolelor 145 și 147 C. pen. din 1969, a constatat că funcționar public este acea persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei autorități publice, instituții publice ori al unei instituții sau al altei persoane juridice de interes public. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a mai reţinut că în înțelesul legii penale, noțiunile de „funcționar public” și de „funcționar” au o semnificație mai largă decât aceleași noțiuni din dreptul administrativ, datorită, caracterului relațiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase și a faptului că exigențele de apărare a patrimoniului și de promovare a intereselor colectivității impun o mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal.

Potrivit Legii nr. 188 din 1999 privind Statutul funcționarilor publici, persoana care accede la o funcție publică trebuie să fie numită oficial, fapt ce are loc în cadrul unei solemnități prilejuite de emiterea actului administrativ de numire și de depunerea jurământului; să aibă ca sarcini de serviciu efectuarea activităților ce presupun prerogativa de putere publică, sarcini ce trebuie să fie îndeplinite în serviciul autorităților sau instituțiilor publice, iar pentru activitatea prestată să fie și remunerată.

În doctrina juridică s-a mai arătat că, în legea penală, funcționarul este definit exclusiv după criteriul funcției pe care o deține, în sensul că își exercită activitatea în serviciul unei unități determinate prin legea penală și este supus unui anumit statut și regim juridic.

Legea penală, atât în actuala reglementare (art. 176), cât și în reglementarea C. pen. din 1969 (art. 145) face trimitere la noțiunea de „autorități publice” care, potrivit dispozițiilor titlului III din Constituția României, are în sfera sa de cuprindere organele administrației publice (centrale de specialitate și locale), Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească.

În schimb, dispozițiile noului C. pen. nu mai cuprind noțiunea simplă de „funcționar”, ci doar pe aceea de „funcționar public” sau asimilat al acestuia din urmă.

Legea nr. 188 din anul 1999 privind Statutul funcționarilor publici, act normativ ce reglementează regimul general al funcției publice, definește funcționarul public ca fiind acea persoană care dispune de prerogativa de putere publică și care își îndeplinește sarcinile de serviciu.

Activitățile ce implică exercitarea prerogativelor de putere publică sunt următoarele: punerea în executare a legilor și a celorlalte act normative, elaborarea proiectelor de acte normative și a altor reglementări specifice autorității sau instituției publice, precum și asigurarea avizării acestora, elaborarea proiectelor politicilor și strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor și statisticilor necesare realizării și implementării politicilor publice, precum și a documentației necesare executării legilor, consilierea, controlul și auditul public intern, o autoritate sau instituție publică din cadrul administrației centrale sau locale.

Prerogativa de putere publică se constituie, în acest caz, într-un element esențial de identificare a funcționarului public.

Alt sens al noțiunii, mai extins, include toate categoriile de persoane care își desfășoară activitatea în cadrul autorităților și instituțiilor publice. În acest concept sunt considerați funcționari publici, pe lângă cei care dispun de prerogativa de putere publică și persoanele încadrate în baza unui contract individual de muncă și cărora le sunt aplicate prevederile legislației muncii.

În fine, un alt sens al noțiunii de funcționar public, la care se adaugă și conceptul de funcționar, era prezent în C. pen. din 1969, unde, în art. 147, prin funcționar public și funcționar se avea în vedere o paletă foarte largă de persoane, de la demnitari ce exercită atribuții ale puterii executive, legislative și judecătorești, până la salariații care prestează o activitate pentru și sub autoritatea persoanelor juridice de drept privat.

Prin urmare, în accepțiunea legii penale, o persoană poate avea calitatea de funcționar public doar dacă desfășoară o activitate în cadrul unei autorități sau instituții publice, pentru o altă persoană juridică de interes public, precum și o activitate în cadrul unui serviciu de interes public.

Pe de altă parte, noțiunea de funcționar include atât funcționarul public, cât și salariatul, așa cum este definit acesta în dreptul muncii, adică, persoana încadrată în muncă, în baza unui contract individual de muncă, la un angajator persoană juridică ce desfășoară o activitate cu scop patrimonial sau nepatrimonial.

Din perspectiva legii penale, pentru a avea calitatea de funcționar public este necesară îndeplinirea unei singure condiții și anume, persoana, titulară a funcției, să aibă o însărcinare în serviciul unei autorități publice, instituții publice sau altei persoane juridice de interes public. Nu interesează natura însărcinării sau dacă aceasta este permanentă sau temporară. Nu are relevanță penală nici titlul sau modul în care a fost învestită, numită sau aleasă și nici dacă este remunerată sau nu.

Legiuitorul a optat, așadar, pentru soluția atribuirii conceptului de funcționar public oricărei persoane care îndeplinește o activitate pentru un serviciu public, de orice natură.

Modificări importante cu privire la definirea conceptului de funcționar public sunt aduse de N.C.P. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. a) C. pen., dobândesc statutul de funcționar public persoanele care exercită atribuții și responsabilități în vederea realizării prerogativelor puterii legislative și anume: parlamentarii, senatorii și deputații, inclusiv organele lor de conducere (președinții și vicepreședinții, chestorii și secretarii Camerei Deputaților și ai Senatului României).

Un argument în plus în susținerea faptului că deputatul M.N. avea calitatea de funcționar public la data încheierii contractului individual de muncă ce face obiectul prezentei cauze este dat prin considerentele Deciziei nr. 2 din 15 ianuarie 2014 a Curții Constituționale, potrivit cărora,,,în condițiile în care mandatul prezidențial și cel parlamentar sunt definite ca funcții de demnitate publică, persoanele care ocupă aceste funcții exercită atribuții și responsabilități stabilite în temeiul Constituției și a legii, în scopul realizării prerogativelor de putere cu care sunt învestite, fiind justificată vocația acestora la calitatea de subiect activ pentru infracțiunile de serviciu și pentru infracțiunile de corupție”.

Pe de altă parte, aspectul invocat de către inculpat în declarația dată în fața instanței, în sensul că alți șapte colegi se aflau într-o situație similară cu acesta, nu are relevanță juridică, deoarece nu poate conduce la exonerarea inculpatului de la răspunderea penală.

În altă ordine de idei, apărarea inculpatului potrivit căreia, anterior încheierii contractului de muncă cu soția sa, ar fi făcut demersurile necesare pentru a se lămuri dacă, prin încheierea acestui contract, s-ar afla în prezența unui conflict de interese, în sensul că a consultat personalul Camerei Deputaților în legătură cu acest aspect, a fost combătută prin declarațiile martorilor F.R., consilier parlamentar în cadrul Direcției de resurse umane și M.I., șef Serviciu juridic al Camerei Deputaților, audiați în ambele faze procesuale.

În plus, martorul M.I. a precizat în fața instanței că, abia în luna februarie a anului curent, inculpatul a formulat o cerere scrisă solicitând un punct de vedere, cerere reiterată de curând.

Totodată, declarația martorei G.I., consilier parlamentar în cadrul Direcției deconturi pentru deputați, propusă de inculpat în apărare și audiată în faza de cercetare judecătorească, nu este de natură a înlătura depozițiile celorlalți doi martori audiați în cauză, întrucât nu a putut oferi elemente concrete din care să rezulte că inculpatul s-ar fi interesat de situația juridică în care s-ar fi aflat și dacă s-ar afla în ipoteza unui conflict de interese. Astfel, martora a arătat doar că inculpatul i-a relatat că s-a deplasat la compartimentul resurse umane pentru a se interesa dacă ar fi vreo problemă, din punct de vedere al conflictului de interese, în ceea ce privește încheierea contractului de muncă al soției sale.

Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, în vigoare la data încheierii contractul de muncă în cauză ( 23 decembrie 2008), prevedea, în art. 38 alin. (6), că: „angajarea personalului birourilor parlamentare ale deputaților și senatorilor se face prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil. În cazul angajării pe baza unui contract de muncă pe durată determinată, încadrarea salariaților se face prin ordin al Secretarului General al Camerei Deputaților sau al Senatului, după caz, la propunerea deputaților sau a senatorilor în cauză, iar în cazul contractului civil, acesta se încheie între deputații sau senatorii în cauză și persoana fizică”.

Prin Hotărârea nr. 1/2006 a Birourilor permanente reunite ale Camerei Deputaților și Senatului publicată în M. Of. nr. 498/2006 au fost aprobate Normele privind modul de utilizare și justificare a sumei forfetare aferente cheltuielilor efectuate de deputați și senatori în circumscripțiile electorale, norme care evidențiază faptul că această sumă forfetară se acordă lunar, iar aprobarea efectuării cheltuielilor se dă de către deputat, respectiv, senator, inclusiv, confirmarea realității și legalității efectuării acestor cheltuieli.

Potrivit art. 6 alin. (7) din Hotărârea nr. 1/2006, în cadrul birourilor se poate angaja personal cu contractul de muncă pe perioadă determinată, potrivit nomenclatorului funcțiilor prevăzut în anexa nr. 5 sau colaboratori, pe bază de contract civil, conform modelului prevăzut în anexa 7, cărora li se stabilesc atribuții și răspunderi potrivit legii. În cazul angajării pe baza unui contract de muncă pe perioadă determinată, conform modelului prevăzut în anexa 6 și statutului deputaților și senatorilor, încadrarea se face prin ordin al Secretarului General al Camerei Deputaților/Senatului după caz, la propunerea deputaților și senatorilor în cauză. Cererea de încadrare în muncă pe durată determinată vizată de Secretarul General al Camerei Deputaților/Senatului se va depune la Direcția pentru resurse umane și salarizare, respectiv, la Direcția resurse umane, anterior încetării raporturilor de muncă, conform modelului prevăzut în anexa nr. 8. Contractele de muncă și cele civile, pentru birourile parlamentare ale deputaților, vor fi vizate de Biroul contencios și se depun la Direcția pentru resurse umane și salarizare din cadrul Camerei Deputaților. Contractul de muncă al personalului biroului deputatului/senatorului încetează la cererea deputatului/senatorului, în cazul în care titularului mandatului îi încetează calitatea de deputat/senator, potrivit legii.

Contractul individual de muncă pentru personalul angajat în cadrul unui birou parlamentar, este un contract tip, aprobat prin anexa nr. 6 la Hotărârea nr. 1/2006 a Birourilor permanente reunite ale celor două camere ale Parlamentului, contract ce conține clauze specifice acestei categorii, prevăzând obligații, atât pentru salariat, cât și pentru angajatorii: Biroul parlamentar și Camera Deputaților.

Avizarea contractului este făcută și de către deputat, semnătura și ștampila oficială a acestuia din urmă constituind o cerință obligatorie pentru validitatea contractului.

Anexa nr. 8 la Hotărârea nr. 1/2006 a Birourilor permanente reunite ale Camerei Deputaților și Senatului cuprinde modelul tip al cererii parlamentarului de încadrare în muncă a personalului la biroul său parlamentar, cu indicarea persoanei, funcției, salariului și perioadei de încadrare. A cest specific al regimului juridic aferent personalului încadrat la Birourile parlamentare se regăsește și în Regulamentul de organizare și funcționare a serviciilor Camerei Deputaților aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaților nr. 31/2006, republicată.

În conformitate cu dispozițiile art. 26 alin. 8 din Anexa nr. 1 la Hotărârea Camerei Deputaților nr. 31/2006, numirea în funcții a personalului la birourile parlamentare din circumscripțiile electorale se face la propunerea deputatului respectiv.

Obiectul juridic special al infracțiunii de conflict de interese îl constituie relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității de serviciu, activitate care nu se poate realiza în condițiile îndeplinirii unor acte cu încălcarea principiilor imparțialității, integrității, transparenței deciziei și supremației interesului public în exercitarea demnităților și funcțiilor publice.

Conflictul de interese nu presupune doar obținerea unor foloase materiale necuvenite, ci obținerea oricărui tip de folos patrimonial, conform textului de lege care incriminează fapta, întrucât incriminarea nu urmărește sancționarea unor situații în care sunt încălcate normele legale care conferă temei și justificare obținerii unor foloase materiale, ci a situațiilor în care exercitarea imparțială a atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public ar putea fi afectată.

În Expunerea de motive care a însoțit Legea nr. 278/2006, se arăta că, în vederea eficientizării acțiunilor de prevenire și sancționare a faptelor de corupție, prin incriminarea „conflictului de interese”, „se urmărește sancționarea penală a funcționarului public care, în mod conștient și deliberat, satisface interese personale prin îndeplinirea atribuțiilor publice (…), înlăturarea oricărei suspiciuni cu privire la conduita funcționarului public care este chemat să îndeplinească un act sau să participe la luarea unei decizii în virtutea atribuțiilor sale de serviciu, iar prin aceasta produce, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soțul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură”.

Sub aspectul laturii obiective, infracțiunea de conflict de interese presupune acțiunea de îndeplinire a unui act ori de participare la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material, în vechea reglementare și, respectiv, un folos patrimonial, în actuala reglementare.

Prin îndeplinirea unui act se înțelege efectuarea oricărui act ce face parte din îndatoririle de serviciu ale subiectului activ, indiferent dacă este vorba de întocmirea unui înscris sau de realizarea unei acțiuni la care acesta este ținut în virtutea atribuțiilor sale.

Spre deosebire de îndeplinirea unui act, care este acțiunea exclusiv personală a funcționarului public, participarea la luarea unei decizii semnifică îndeplinirea unei atribuțiuni de serviciu în situația în care decizia nu aparține în totalitate funcționarului, ci aceasta trebuie luată, în colectiv, de mai multe persoane. În această calitate, împreună cu ceilalți membri, ia decizii păgubitoare pentru instituție, unitate etc. și aducătoare de beneficii pentru acesta, pentru soț, o rudă ori un afin etc.

Legea nu cere ca îndeplinirea unui act sau luarea unei decizii să fie defectuoasă, astfel încât, pentru incidența textului analizat este suficient ca autorul să acționeze conform atribuțiilor de serviciu.

Pentru existența infracțiunii este necesară o situație premisă constând în aceea că funcționarul public are competența îndeplinirii actului sau a participării la luarea respectivei decizii.

Din conținutul art. 301 C. pen., care a preluat cuprinsul art. 2531 C. pen. din 1969, reiese faptul că existența infracțiunii este condiționată de întrunirea mai multor cerințe esențiale și anume :

- funcționarul public să fi comis acțiunea incriminată în exercițiul atribuțiunilor de serviciu;

- prin fapta comisă să se realizeze, direct sau indirect, un folos patrimonial (material) pentru sine, soțul său, o rudă sau un afin până la gradul II inclusiv, ori pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură.

- potrivit art. 2531 alin. (2) C. pen. din 1969 (art. 301 alin. (2) C. pen.), îndeplinirea unui act sau participarea la luarea unei decizii să nu se refere la emiterea, aprobarea sau adoptarea de acte normative.

Or, în prezenta cauză, numita M.M., soția inculpatului M.N., a fost angajată, la cererea deputatului M.N., în funcția de referent la biroul parlamentar al acestuia din urmă și remunerată din bani publici, fiind întrunit, așadar, elementul material al laturii obiective a infracțiunii de conflict de interese.

Sub aspectul laturii subiective, infracțiunea de conflict de interese se săvârșește cu intenție directă sau indirectă, făptuitorul prevăzând că prin activitatea îndeplinită se realizează un folos material în patrimoniul uneia dintre persoanele menționate în textul de lege, afectându-se, prin aceasta, relațiile de serviciu și bunul mers al unității publice, urmărind sau acceptând un asemenea rezultat.

Inculpatul M.N. a acționat, în cauză, cu intenția de a-și avantaja propria familie în obținerea de foloase materiale (patrimoniale), din fondurile Camerei Deputaților, beneficiarul acestor venituri (salariile încasate) fiind soția sa.

Având în vedere considerentele expuse anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a constatat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 301 C. pen. (art. 2531 C. pen. din 1969), întrucât, la propunerea inculpatului M.N., a fost angajată soția sa, de către Camera Deputaților, prin contract individual de muncă, contract care a fost avizat de către deputat și în urma căruia au fost obținute venituri salariale.

Modalitatea și împrejurările concrete în care inculpatul a comis fapta, coroborate cu scopul urmărit prin incriminarea conflictului de interese constând în asigurarea unei comportări corecte a funcționarului public în exercitarea atribuțiilor de serviciu, în afara unor interese personale, au condus la concluzia că fapta prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

În consecință, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a constatat că, în drept, fapta inculpatului M.N., care, la data de 23 decembrie 2008, în calitate de deputat în cadrul Parlamentului României, Circumscripția electorală nr. 37 Timiș, a formulat cererea de angajare a soției sale M.M. la Camera Deputaților și, ulterior, a avizat contractul de muncă pe perioadă determinată din 2008 în baza căruia s-a realizat, în mod direct, un folos material (patrimonial) pentru soția sa, în cuantum de 20.387 lei, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 301 C. pen. (art. 2531 C. pen. din 1969).

În raport cu succesiunea de legi intervenită în cursul procesului și cu Decizia definitivă și general obligatorie nr. 265 din data de 06 mai 2014 pronunțată de Curtea Constituțională, conform căreia dispozițiile art. 5 C. pen. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Penală a analizat dispoziţiile legale cuprinse în vechiul C. pen. în raport cu dispoziţiile din N.C.P. în vederea identificării legii penale mai favorabilă inculpatului.

Astfel, potrivit art. 13 alin. (1) C. pen. din 1969, în cazul în care, de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.

Conform art. 5 alin. (1) C. pen. în vigoare la data judecării apelului, în cazul în care, de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a constatat că textul alin. (1) al art. 5 reia dispoziția art. 13 alin. (1) C. pen. din 1969, astfel că, în această materie, regimul aplicabil rămâne același.

Determinarea caracterului „mai favorabil” are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă, concurs, etc.

Criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere, așadar, atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă.

Cu privire la pedeapsă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar și deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă și, evident, la modalitatea stabilirii acestora, în mod concret.

În cauză, s-a constatat că legea nouă sancționează infracțiunea săvârșită cu pedeapsa închisorii în limita minimă mai ridicată față de legea veche și, comparând cele două legi succesive, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a constatat că legea penală mai favorabilă este C. pen. din 1969, având în vedere cuantumul pedepsei și modalitatea de individualizare judiciară a executării pedepsei.

Din această perspectivă, comparând dispozițiile referitoare la suspendarea condiționată a executării pedepsei din reglementarea veche cu cele privitoare la amânarea aplicării pedepsei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a apreciat că legea veche este mai favorabilă, având în vedere condițiile de acordare (nu există limită legală a pedepsei pentru aplicabilitatea ei, limita pedepsei concret aplicată pentru o infracțiune este mai ridicată, antecedentele care constituie impediment la acordare sunt mai restrânse, pe durata termenului de încercare sunt prevăzute obligații mai puține, etc.).

Singurul element în virtutea căruia ar fi mai favorabilă reglementarea nouă este durata termenului de încercare (denumit termen de supraveghere în actuala reglementare), element apreciat de instanţa de fond ca insuficient pentru a califica noua reglementare ca fiind mai favorabilă.

De altfel, s-a constatat că, la această concluzie conduc și prevederile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, conform cărora, măsura suspendării condiționate a executării pedepsei aplicată în baza C. pen. din 1969 se menține și după intrarea în vigoare a C. pen.

În consecință, la individualizarea judiciară a pedepsei ce a fost aplicată inculpatului M.N., instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. din 1969, reținând limitele de pedeapsă prevăzute de textul de lege incriminator, împrejurările concrete în care infracțiunea a fost comisă, gradul ridicat de pericol social ce caracterizează astfel de fapte, urmarea socialmente periculoasă produsă, dar și persoana și conduita inculpatului, care s-a prezentat, în mod constant, în fața procurorului și a instanței, nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii în modalitatea descrisă în rechizitoriu, nu este cunoscut cu antecedente penale, reținând și vârsta acestuia, de 64 de ani, dar și calitatea sa de deputat în cadrul Parlamentului României.

Având în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei, stările și circumstanțele în care a fost comisă fapta, dar și persoana inculpatului, instanţa de fond a apreciat că scopul educativ și preventiv al pedepsei, prevăzut de art. 52 C. pen. din 1969, poate fi atins, în condiții optime, prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea, orientată la limita minimului special prevăzut de lege, cu suspendarea condiționată a executării.

Împotriva sentinţei penale nr. 1079 din 11 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 1173/1/2014, a formulat apel inculpatul M.N., criticile orale formulate de acesta, prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, fiind în detaliu redate în partea introductivă a prezentei hotărâri.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 19 decembrie 2014, fiind fixat primul termen de judecată la data de 26 ianuarie 2015.

Prin încheierea de şedinţă din data de 26 ianuarie 2015, în temeiul art. 356 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători a admis cererea de amânare formulată de apelantul inculpat M.N., pentru pregătirea apărării şi a pus în vedere apelantului inculpat şi reprezentantului Ministerului Public ca, în situaţia în care doresc să depună cereri, excepţii, solicitări de probatorii, alte înscrisuri ori completări ale motivelor de apel, să le depună cu minim 5 zile înainte de termenul de judecată.

La data de 17 februarie 2015, prin Serviciul Registratură, apelantul inculpat M.N. a depus motive de apel.

La termenul de judecată din data de 23 februarie 2015, în temeiul art. 420 alin. (4) C. proc. pen., respectiv art. 378 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători a continuat cercetarea judecătorească cu audierea inculpatului, declaraţia acestuia fiind consemnată, citită de către acesta, semnată, iar ulterior ataşată la dosarul cauzei (filele 23-24 dosar apel).

Constatând că nu mai sunt alte cereri sau excepții de invocat, instanța de ultim control judiciar a declarat terminată cercetarea judecătorească şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 420 alin. (6) şi (11) C. proc. pen., raportat la prevederile art. 388 C. proc. pen. a acordat cuvântul la dezbateri în apel. Susțineri făcute cu ocazia dezbaterilor în apel au fost în detaliu consemnate în partea introductivă din prezenta decizie.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, examinând hotărârea instanței de fond atât prin prisma motivelor de apel invocate de inculpatul M.N., cât și din oficiu, conform prevederilor art. 417 C. proc. pen. constată că prima instanță, a reținut, în mod corect, situația de fapt şi vinovăția inculpatului, motiv pentru care și-o însușește ca atare.

Examinând cauza în contextul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) C. pen., potrivit cărora „în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători reţine că instanţa de fond a apreciat în mod corect că legea aplicabilă este legea veche deoarece, regimul sancţionator prevăzut de această lege este mai blând, minimul prevăzut de C. pen. din 1969 este mai scăzut decât minimul prevăzut de N.C.P., modalitatea de individualizare a pedepsei permite reţinerea unor circumstanţe atenuante care în noua reglementare nu se mai regăsesc, iar în ceea ce priveşte modalitatea de individualizare judiciară a executării pedepsei în legea veche este prevăzută instituţia suspendării executării pedepsei, în timp ce în N.C.P. este prevăzută instituţia amânării pedepsei, care presupune îndeplinirea mai multor condiţii pentru acordare, precum şi îndeplinirea mai multor obligaţii pe perioada termenului de încercare.

Atât prin motivele scrise de apel, cât şi prin susţinerile orale, apelantul inculpat M.N. a criticat, în principal, sentinţa sub aspectul greşitei aplicări a unei pedepse cu închisoarea, apreciind că instanţa de fond ar fi trebuit să reţină circumstanţe atenuante în favoarea sa, situaţie în care ar fi putut conduce la aplicarea unei pedepse cu amenda penală. În subsidiar a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 80 şi următoarele din N.C.P. privind renunţarea la aplicarea pedepsei, sau a prevederilor art. 83 şi următoarele din N.C.P. privind amânarea aplicării pedepsei.

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, analizând criticile formulate, în raport şi cu declaraţia de recunoaştere dată de inculpat în faţa instanţei de apel, consideră că sunt neîntemeiate din următoarele considerente:

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că inculpatul M.N. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, constând în aceea că, în data de 23 decembrie 2008, inculpatul, în conformitate cu dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96 din 21 aprilie 2006 privind Statutul deputaților și senatorilor, a solicitat Secretarului General al Camerei Deputaților aprobarea încadrării numitei M.M. în funcția de referent cu un salariu brut lunar de 1110 lei plus 15% spor confidențialitate, începând cu data de 5 ianuarie 2009 până la sfârşitul mandatului său de deputat.

În data de 23 decembrie 2008, ca urmare a propunerii formulate de inculpat, deputatul M.N., între M.M., soția acestuia și Camera Deputaților, reprezentată de Secretarul General, s-a încheiat contractul de muncă, contract ce a fost vizat de către inculpatul M.N., de Direcția resurse umane, de Direcția de salarizare și de Serviciul juridic din cadrul Camerei Deputaților.

Deşi în faţa instanţei de fond inculpatul M.N. nu a solicitat judecarea cauzei în procedura simplificată prevăzută de art. 374 alin. (4) C. proc. pen., acesta a recunoscut că a avizat contractul de muncă al soţiei sale, invocând în apărare că s-a aflat în eroare cu privire la conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 2531 C. pen. (1969). Instanţa de fond a analizat această apărare şi a constatat că eroarea invocată poartă asupra normei legale, situaţie în care aceasta nu poate constitui o cauză de impunitate.

Cu privire la stabilirea pedepsei aplicate inculpatului M.N., instanţa de fond a avut în vedere toate criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. (1969), respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de textul de lege incriminator, împrejurările concrete în care infracțiunea a fost comisă, gradul ridicat de pericol social ce caracterizează astfel de fapte, urmarea socialmente periculoasă produsă, dar și persoana și conduita inculpatului, care s-a prezentat, în mod constant, în fața procurorului și a instanței, nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii în modalitatea descrisă în rechizitoriu, nu este cunoscut cu antecedente penale, reținând și vârsta acestuia, de 64 de ani, precum și calitatea sa de deputat în cadrul Parlamentului României.

În condiţiile în care, în cauza de faţă, recunoaşterea de către inculpat a săvârşirii faptelor a intervenit abia în faţa instanţei de apel, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători consideră că această recunoaştere nu este de natură a conduce la coborârea pedepsei sub limita minimă a pedepsei prevăzute de lege.

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că pedeapsa constituie criteriul principal prin care legea penală, evaluează, determină și diferenţiază gradul de pericol social abstract, generic al fiecărei infracțiuni în parte.

Individualizarea pedepsei reprezintă una dintre cele mai importante și sensibile operațiuni juridice de a cărei acuratețe depinde în mod direct reușita procesului de îndreptare și recuperare a condamnatului, întrucât aceasta presupune, prin evaluarea gravității infracțiunii comise și a periculozității infractorului, determinarea gradului de răspundere penală a inculpatului în raport cu care urmează să se stabilească pedeapsa și modul de executare a acesteia.

Infracțiunea, ca faptă socialmente periculoasă, creează o tulburare socială, aduce o atingere valorilor sociale ocrotite de legea penală şi ordinii juridice instituite într-un sistem de drept. Pentru înlătu­rarea acestor consecinţe negative ale infracţiunii este necesar să se reacţioneze din partea societăţii şi să se aplice anumite măsuri de constrângere juridică celor ce săvârşesc asemenea fapte.

Aplicarea şi executarea pedepsei se realizează în vederea atingerii unor scopuri bine definite, respectiv scopul prevenirii săvârșirii de noi fapte penale din partea infractorilor, prin reeducarea acestora, dar şi din partea altor persoane, prin exemplaritatea pedepselor, precum şi scopul restabilirii liniştii sociale şi al reintegrării ordinii juridice.

Cu toate că în faţa instanţei de apel inculpatul M.N. a recunoscut în totalitate săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa, iar anterior săvârşirii faptei acesta a avut o conduită bună, aceste aspecte nu pot determina reţinerea în favoarea inculpatului a circumstanţelor atenuante prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen. (1969) şi implicit reducerea pedepsei sau aplicarea unei pedepse cu amenda penală, întrucât, circumstanţele personale cu accent pe lipsa antecedentelor penale, situaţia familială, ori pregătirea profesională nu sunt suficiente şi eficiente pe aspectul individualizării judiciare şi nu pot conduce la necesitatea reducerii cuantumului pedepsei, deoarece acestea subliniază doar aspecte de normalitate. În plus, acestea nu pot fi privite izolat ci sunt evaluate numai împreună cu celelalte criterii enumerate de art. 72 C. pen. (1969).

În acest sens este şi Decizia nr. 138/A din 26 mai 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, potrivit căreia inculpata a fost condamnată la pedeapsa minimă rezultată ca urmare a reducerii limitelor de pedeapsă cu 1/3 potrivit prevederilor art. 396 alin. (1) C. proc. pen., deşi aceasta a avut o conduită bună în societate anterior săvârşirii faptelor, iar judecata cauzei s-a desfăşurat în procedura simplificată potrivit art. 374 alin. (4) C. proc. pen., ca urmare a recunoaşterii săvârşirii faptelor reţinute în sarcina sa şi a însuşirii probelor administrate în faza de urmărire penală.

Astfel, la individualizarea judiciară a pedepsei se au în vedere nu numai împrejurările care atenuează răspunderea penală ci şi împrejurările care agravează o astfel de răspundere. Or, în urma analizei efectuate, instanţa de fond a ajuns la concluzia că nu se impune reţinerea faţă de inculpat a circumstanţelor agravante, respectiv săvârşirea infracţiunii în calitatea de deputat şi în scopul de a obţine un folos material injust pentru familia sa, dar nici a circumstanţelor atenuante, acestea din urmă determinând totuşi instanţa de fond să aplice inculpatului pedeapsa minimă prevăzută de lege, respectiv 6 luni închisoare. Tot datorită acestor împrejurări favorabile instanţa de fond a considerat că pedeapsa aplicată îşi poate atinge scopul prevăzut de art. 52 C. pen. (1969) prin aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen. (1969).

În aceste condiţii, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că pedeapsa de 6 luni închisoare aplicată inculpatului M.N. pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese prevăzută de art. 2531 C. pen. (1969) a fost stabilită cu respectarea criteriilor generale de individualizare a pedepselor prevăzute de art. 72 C. pen. (1969), dar şi în vederea atingerii scopului prevăzut de art. 52 C. pen. (1969).

Totodată, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători nu a identificat circumstanţe personale care să fie apte pentru a justifica necesitatea reducerii cuantumului pedepsei, astfel că, instanţa apreciază că nu este justificată cererea inculpatului de aplicare a pedepsei cu amenda, pe de-o parte, date fiind împrejurările comiterii faptei, astfel cum au fost reţinute în prezenta decizie, cuantumul pedepsei de 6 luni închisoare fiind necesar creării premiselor conştientizării de către inculpat a faptelor sale şi asumării consecinţelor lor, iar pe de altă parte, instanţa de apel nu a identificat circumstanţe favorabile inculpatului, alte decât cele reţinute de instanţa de fond, care să poată fi valorificate în procesul de individualizare judiciară a pedepsei.

Şi în ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei aplicate inculpatului M.N., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători consideră că suspendarea condiţionată a executării acesteia, în condiţiile art. 81 şi următoarele C. pen. (1969), pe un termen de încercare de 2 ani şi 6 luni, a fost corect individualizată în raport cu persoana inculpatului şi cu gradul de pericol al faptei săvârşite de către acesta.

Referitor la cererea formulată în subsidiar de către apelantul inculpat M.N., de renunţare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că această solicitare este nefondată, în condiţiile în care în urma procesului de identificare a legii penale mai favorabile, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători a constatat că atât în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea de conflict de interese, cât şi în raport cu modalitatea de executare, mai favorabilă este vechea reglementare.

Condiţiile privind suspendarea condiţionată reglementată de C. pen. anterior sunt prevăzute de art. 81. Potrivit acestor dispoziţii legale „ Instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate persoanei fizice pe o anumită durată, dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani sau amendă;

b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38 ;

c) se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia.

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi acordată şi în caz de concurs de infracţiuni, dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani şi sunt întrunite condiţiile prevăzute în alin. (1) lit. b) şi c).

Alineatul a fost declarat neconstituțional prin Decizie nr. 463/1997 la 06 februarie 1998.

Alineatul a fost abrogat prin Legea nr. 278/2006 la 11 august 2006.

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu atrage suspendarea executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare.

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei trebuie motivată.

Art. 83 C. pen. (1969) - Dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârşit din nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea condiţionată, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune.

În N.C.P. condiţiile privind amânarea aplicării pedepsei sunt prevăzute de art. 81, potrivit căruia „Instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

a) pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani;

b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;

c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii;

d) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.

(2) Nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.

(3) Amânarea aplicării pedepsei închisorii atrage şi amânarea aplicării amenzii care însoţeşte pedeapsa închisorii în condiţiile art. 62 .

(4) Sunt obligatorii prezentarea motivelor care au determinat amânarea aplicării pedepsei şi atenţionarea infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.

Art. 84. - (1) Termenul de supraveghere este de 2 ani şi se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei.

(2) Pe durata termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei trebuie să respecte măsurile de supraveghere şi să execute obligaţiile ce îi revin, în condiţiile stabilite de instanţă.

Art. 85. - (1) Pe durata termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

(2) Instanţa poate impune persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să execute una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:

a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;

b) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se stabileşte prin legea de executare a pedepselor;

c) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;

d) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;

e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de acestea;

f) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă;

g) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;

h) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;

i) să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţei;

j) să nu ocupe sau să nu exercite funcţia, profesia, meseria ori activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii.

(3) Pentru stabilirea obligaţiei prevăzute la alin. (2) lit. b), instanţa va consulta informaţiile puse la dispoziţie periodic de către serviciul de probaţiune cu privire la posibilităţile concrete de executare existente la nivelul serviciului de probaţiune şi la nivelul instituţiilor din comunitate.

(4) Când stabileşte obligaţia prevăzută la alin. (2) lit. e)-g), instanţa individualizează, în concret, conţinutul acestei obligaţii, ţinând seama de împrejurările cauzei.

(5) Persoana supravegheată trebuie să îndeplinească integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.

Art. 88. - (1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei.

(2) În cazul când, până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei, afară de cazul când persoana dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.

(3) Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării şi pedeapsa pentru noua infracţiune se calculează conform dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni.

(4) Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, instanţa poate menţine sau revoca amânarea aplicării pedepsei. În cazul revocării, dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

Astfel, analizând condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi cele pentru amânarea executării pedepsei, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că pentru suspendarea condiţionată a executării pedepsei trebuie îndeplinite două condiţii obiective, respectiv pedeapsa aplicată să fie de cel mult 3 ani sau amenda şi inculpatul să nu mai fi suferit o condamnare mai mare de 6 luni, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38 , în timp ce instituţia amânării aplicării pedepsei prevede pe lângă aceste condiţii şi condiţia privind acordul inculpatului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii.

În ceea ce priveşte condiţiile ce trebuie îndeplinite în termenul de încercare, suspendarea condiţionată prevede doar obligaţia de a nu mai săvârşii o nouă infracţiune, în timp ce amânarea aplicării pedepsei prevede, pe lângă această obligaţie o serie de alte obligaţii ce pot fi stabilite de instanţă în condiţiile art. 84 şi art. 85 din N.C.P., precum şi obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii.

În atare situaţie, instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzută de art. 81 şi următoarele din C. pen. din 1969 este mai favorabilă în raport cu instituţia amânării aplicării pedepsei prevăzută de art. 83 şi următoarele din N.C.P.

În ceea ce priveşte solicitarea aplicării dispoziţiilor art. 80 C. pen., respectiv renunţarea la aplicarea pedepsei, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că aceasta poate fi aplicată numai în situaţia în care gradul de pericol social al infracţiunii este unul redus şi sunt îndeplinite mai multe condiţii.

Astfel, potrivit art. 80 C. pen.: (1) Instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

a) infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit;

b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.

(2) Nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă:

a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;

b) faţă de acelaşi infractor s-a mai dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat;

c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor;

d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani.

Transpunând textul de lege la prezenta speţă, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că sunt îndeplinite condiţiile impuse de alin. (2) al art. 80 C. pen., întrucât inculpatul M.N. nu a mai suferit anterior o condamnare, nu s-a mai dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat, nu s-a sustras de la urmărire penală ori judecată, nu a încercat zădărnicirea aflării adevărului, ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 5 ani.

Însă, în ceea ce priveşte condiţia prevăzută de alin. (1) lit. a) a aceluiaşi articol, respectiv fapta săvârşită să prezinte o gravitate redusă în raport cu natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată aceasta nu este îndeplinită.

Astfel, analizând gravitatea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători apreciază că activitatea infracţională desfăşurata de inculpat, prin care s-a adus o atingere însemnată relaţiilor sociale referitoare la îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor conferite de calitatea de deputat în Parlamentul României, consecinţele produse, constând în procurarea unor importante foloase materiale pentru soţia sa şi implicit pentru sine, precum şi calitatea în care inculpatul a săvârşit infracţiunea, folosindu-se de această calitate, în scopul satisfacerii unor interese personale, confirmă concluziile instanţei de fond în sensul că faptele săvârşite de aceasta prezintă, în concret, gradul de pericol social al infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, acţiunile ilicite reţinute în sarcina sa, prin atingerea importanta adusă valorilor sociale ocrotite de lege şi prin conţinutul lor concret, justificând, în raport cu aspectele anterior menţionate, aplicarea unei pedepse, iar nu aplicarea unui avertisment în condiţiile art. 81 C. pen.

Având în vedere că, în speţă, condiţia privind gradul de pericol social al faptei săvârşite nu este unul redus, astfel încât să creeze premisele aplicării instituţiei renunţării la aplicarea pedepsei, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători apreciază nefondată şi această critică.

Faţă de toate aceste considerente, în baza art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul M.N. împotriva sentinţei nr. 1079 din 11 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 1173/1/2014 şi va obliga apelantul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul M.N. împotriva sentinţei nr. 1079 din 11 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. 1173/1/2014.

Obligă apelantul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 109/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI  ICCJ. Decizia nr. 74/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 25/2015. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI